marți, 29 decembrie 2020

un prea lung coridor

 

un prea lung coridor

 

la microfoane se anunța plecarea trenului

un vuiet ca al mării

la ureche

nu ai cum, din acest vis

nu se poate ieși oricum.

există o ușă, insistam eu -

dar ce ușă te mai poate scoate

dintr-un câmp de luptă părăsit?

spuneai și tu cea care rătăceai

ca o umbră în biserica acelui vis

prin care se cernea la nesfârșit zăpada;

asta era cu puțin înainte de prima ninsoare

și poate că ningea

sau era doar vuietul unei furtuni îndepărtate

ca acel glas stins odată cu trenul plecat nicăieri:

dar, după ce mor, vreau să mă duci acasă!

te vedeam cum dansai în jurul focului

un foc de-a destinul-păpușar

în care mi se ghicise

întețit ceva mai înainte de șatra ce tocmai

cu luntrea luneca acum, spre mijlocul apei

și rămăsesem doar eu

ca gânditorul lui Rodin

căutând un coridor, o fereastră

ceva orbitor ca o flacără

să-mi stârnească imaginația

în care tu chiar erai marea mea dragoste

dar lungul coridor era lung și pustiu.

 

miercuri, 23 decembrie 2020

Cartea de interviuri (Miron Țic)

 

La taifas... cu scriitorii Hunedoarei *

(în 12 interviuri) 

       „Lectura este un refugiu minunat din fața numeroaselor încercări ale vieții” (ni se transmite ca mesaj în această carte de interviuri cu scriitori (dar nu numai), unii dintre ei membri ai „Asociației Scriitorilor Hunedoreni”), aducând firesc și afirmația că, din cauza avalanșei de scrieri din ultima vreme, „la cărțile bune se ajunge mai greu, poate cu nedreaptă întârziere”.

Miron Țic vine înaintea cititorului de pretutindeni cu o nouă carte, La taifas cu oameni dragi sufletului meu (Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2020), carte de interviuri ce trădează (după opinia noastră) seninătatea și bucuria spiritului critic, iar faptul că s-a evitat (în cazul unora) focul polemicii, e doar o problemă de intuiţie jurnalistică. Interviul (modalitatea prin care se face comuniunea) poate fi construit pentru a reliefa un portret sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini. Prin această carte, autorul are puterea să exprime cele dinlăuntrul omului, bucuriile, descoperirile, supărările, trăirile lui...

Mai toate trimiterile celor intervievați sunt la „anotimpul” numit copilărie, reliefând anii de școală și cei din vremea adolescenței, când au pornit lupta pentru afirmare în lumea literelor: „Copilăria rămâne pentru totdeauna sursa noastră principală de hrană sufletească. Nu se pot uita oamenii asupra cărora ai deschis ochii întâia dată, mirările când, alături de ei, descopereai lumea și pe tine însuți” – spune, la un moment dat, un intervievat. Iar revistele de cultură, unele amintite de cei intervievați, chiar dacă au tiraje mici, ori prestigioasa revistă „Ardealul literar”, menţionată de autor, sunt lumina și stâlpii de intrare ai societății, dar pentru ca cititorii să-i cunoască pe cei care trudesc și fac revistele să apară, calea e interviul luat scriitorului (ce publică și în revistă) de un jurnalist profesionist. Acesta va studia domeniul de activitate al interlocutorului, punctând ceea ce corespunde curiozității și dorinței oamenilor de a cunoaște îndeaproape, preocupările, ideile și faptele celor de la care se așteaptă precizări, răspunsuri, explicații despre un fapt ori eveniment.

Voi îndemna și eu cititorul la o astfel de preocupare, „trudnică” de altfel, dar care nicicum nu-i va fi zadarnică, iar în cele ce urmează, vom încerca să descurcăm iţele multor întrebări ce îl macină. Cartea aceasta de interviuri se deschide „stând la taifas”, pe îndelete, cu preotul Emil Bota. Acesta ne vorbește despre rostul rugăciunii, al acatistelor (Condace și Icose), despre pildele Mântuitorului (fiindcă „Pildele și asemănările în învățăturile Domnului Iisus Hristos sunt ca ferestrele la casă: luminează, lasă lumina să pătrundă în cameră și să alunge întunericul”), apoi despre miracolul românesc (credința ortodoxă), religia în școli și multe alte învățături creștine. De reținut, spune preotul: „rugăciunea trebuie să te lumineze, ca şi cum te-ai pune la priză cu Dumnezeu, care te luminează şi te încălzeşte. Altfel, spui formule care sunt ale altora”. Întrebat dacă trebuie să-i cerem lui Dumnezeu (după rugăciune) ceva în sprijinul nostru, preotul răspunde concis: „Darul nu rămâne fără adaos decât atunci când nu este mulțumire față de el”. Iar la întrebarea autorului „Este bine să recunoaștem tot ce am greșit?”, iată ce aflăm: „Puterea aceasta a iertării n-au primit-o nici îngerii, nici arhanghelii”, de aceea trebuie să facem „mărturisirea lor înaintea lui Dumnezeu cu căință și cu hotărârea de a nu mai păcătui, și dobândirea iertării lui Dumnezeu prin dezlegarea preotului”. Frumoase mărturisiri și vorbe de har! În timp ce citeşti, nu ai cum să nu-ți păstrezi tensiunea, cadența și interesul pentru cele spuse de preot. 

De la scriitorul Nicolae Țic (fratele autorului și autorul scenariilor după care s-au turnat filmele: Lupeni 29Castelul condamnaţilorBD în alertăBD la munte şi la mareBD intră în acţiune etc.), aflăm care este rostul cărților (noastre) scrise: „După ce o carte şi-a luat zborul către cititori, trăieşti pentru o altă carte. Alte vise îţi dau târcoale şi acel sfârşit înseamnă un nou început. Deci o carte nu-i ca o haină, care, din ce o porţi mai mult, cu atâta îţi vine mai bine şi îţi este mai aproape de corp”. Autorul însă duce discuția în așa fel, încât să știm că a fi scriitor adevărat înseamnă lecturi întinse de calitate, muncă, adică trudă, talent, seriozitate și onestitate. Din păcate, scriitorii noștri se tatonează, se spionează și se invidiază, dar nu se studiază.

Cu Artur Silvestri, autorul volumului poartă, în timp, o corespondență asiduă: „L-aş compara cu Dimitrie Cantemir pentru spiritul său enciclopedic şi cu Eminescu pentru forţa sentimentelor”. În Cuvinte împotriva mandarinilor (postfaţa volumului Semne şi peceţi) intervievatul scria: „Eu am crezut întotdeauna că esenţialul este nu atât de a oficia în spaţiul timpului închis “în clasă”, ci a face misiune oriunde este nevoie, între oameni cât mai diferiţi, ce trebuie să afle secretul vieţii lor, care este învoiala cu Cosmosul”.

Fără să ne pierdem în detalii, din tabloul psihanalizei speciilor poetice cu forme fixe amintit de  poeta Camelia Ardelean în interviul dat, desprindem că răspunsurile acesteia i-au dovedit lui Miron Ţic faptul „că este o adevărată poetă şi prozatoare a scrisului hunedorean.” Întrebată ce e scrisul pentru ea, poeta răspunde: „Pe lângă faptul că scrisul este, pentru mine, un “pansament” pentru craterele sufletului, o eliberare din carcasa de carne a trupului, el mai poate fi şi o poartă de comunicare cu alte suflete, atunci când vorbele sunt de prisos. În plus, prin scris pot să mă metamorfozez, să devin cine vreau eu, pot să visez, să dansez, să zbor cu fluturii sau să înot cu delfinii, nimic nu îmi este imposibil.” Trecerea din nou la poezie s-a făcut (și) în perioada de colaborator la ziar: „Rolul de reporter a fost un experiment necesar, care a pus o “pietricică” la formarea mea de “aspirant la mierea literaturii” de mai târziu şi a avut farmecul său indubitabil. Totuși poezia îmi este cea mai aproape de suflet”, se mărturisește. Iar despre scriitori: „Scriitorii sunt, în general, fiinţe sensibile şi uşor de rănit, iar în “groapa cu lei” a literaturii, nu toţi pot avea norocul lui Daniel”.

Nora Hruban (pictoriță) spune tranșant: „Eu folosesc lutul respectiv la crearea de busturi, figurine, vaze și bijuterii. Când mă concentrez asupra unei lucrări, îmi folosesc sensibilitatea, emoțiile și imaginația, identificându-mă cu obiectul sau cu ființa căreia încerc să-i dau formă”. Iar Aurel Hărăguș (publicist) afirmă: „În natură se desfășoară, în orice clipă, o poveste, o întâmplare, care te bucură și care te face fericit”.

Zoița Bogdan-Tripa, autoarea volumelor Și trecea un tren şi Gara cu povești, pe care actorul Radu Beligan o stima nespus, este întrebată la un moment dat „ce este viața”. Și aflăm „că viaţa-i o poveste. Se urzeşte din zile şi ani. Ani din ce în ce mai repede trecători, pe măsură ce se scurg. Se urzeşte din iubiri şi dureri, din întâmplări şi eşecuri, din pierderi şi recuperări, din iluzii şi speranţe”.

Volumul de față ne oferă și un moment inedit – corespondența și câteva note despre poetul vrâncean Dumitru Pricop: „Și iată că a venit timpul să scriu la trecut despre poetul și prietenul Dumitru Pricop”, spune autorul. Redă apoi câteva poezii din opera poetului vrâncean. Cităm, pentru frumusețea ei, una dintre strofe: „Pe mine mama m-a născut pe câmpȘi mi-a tăiat buricul cu securea,Să fiu în trecere, un fel de sfânt,Ca aerul, ca apa, ca pădurea”. Le-am redat pentru a mă bucura de miracolul cuvintelor potrivite și a-i bucura și pe cei dragi „Prințului de Vrancea” în poezie.

Ca fost pedagog de școală, de la Elena C. Petruț (scriitoare) aflăm câte ceva despre direcția actuală a școlilor românești. Ne doare sufletul când auzim, în aceste vremuri, de abandon școlar, de un număr mare de analfabeți. Iar autorul Miron Țic, cunoscându-i activitatea de fost dascăl, o întreabă când se va produce schimbarea adevărată în învățământul actual. Răspuns: „Schimbarea se va produce când niciun dascăl nu va nimeri din întâmplare în sistem, ci pentru că a optat în cunoștință de cauză și din motive temeinice pentru această profesie în care dăruirea, inteligența, aptitudinile didactice să-i fie foarte bine reliefate… Și, dacă e, la o adică, precum se spune, schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi”. Întrebată și despre creația proprie, distinsa scriitoare ne mărturisește: „Poemele îmi sunt, mai degrabă, niște consemnări trecute prin filtrul sensibilității, reprezintă o formă de condensare a unor stări sau observări. Probabil că mă voi axa mai mult pe exprimările în proză”. 

Nu pot să spun că doar prin acești câțiva intervievați am socotit a rămâne netulburat în fața acestui spectacol al cărții. Dar, cert, în disputa reporterului cu scriitorii și oamenii de cultură cuprinşi în volum, literatura a învins. La toți se simte credința că „sabia spiritului” va învinge în timp și va croi calea spre mai multă îngăduință în lume. Cititorul va găsi în această carte diverse apariții ale revistelor literare în viața scriitorilor ori va afla despre cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, amintiri de pe vremea liceelor din Deva, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi (actori, miniștri), legătura omului cu credința etc. Și de ce nu, întâmplări deosebite din viaţa lor, așa cum găsim și în interviurile oamenilor de cultură Ion DrăganDumitru BuțoiMaria Toma Damșa... și poate ar mai fi fost loc pentru sufletele unora.

Folosind o licenţă poetică: „o imagine a vieţii” – “Fericirea se strecoară uneori pe o uşă pe care ai lăsat-o deschisă fără să vrei. Doresc ca această uşă să-ţi fie mereu deschisă spre viaţă!”, atribuită lui Radu Beligan, considerăm că autorul volumului ne-a dat o anume poetică a interviului.  

 * Cronică apărută în revista Rotonda Valahă: nr. 19 (octombrie- decembrie/2020)

                                                   Tudor Cicu

miercuri, 16 decembrie 2020

aici vorbeam eu cu duzii

 

aici vorbeam eu cu duzii

 

aș fi vrut să le strig cosașilor de pe deal: m-am întors!

și erau semne că sunt pe aproape

dar e un viscol în mine, mamă!

parcă n-aș avea nici un fel de trecut.

aici își legăna sora mea păpușile ei de porumb

tot aici vorbeam eu cu duzii

întrebându-i de ce bat în ferești.

acum tufele au crescut pe ziduri

iedera aleargă nestingherită spre acoperiș

hornul din chirpici se destramă printre urzici

respirând atâta nepăsare.

dar unde e, mamă, casa noastră?

pe trepte zornăie cioburi și frunze

mă întreb dacă n-ar fi cumva povești!

mă opresc și e atâta tăcere

cineva parcă ar chema umbra morților noștri la masă

dar cui îi mai pasă...

atâtea războaie s-au dus între aceste ziduri.

caut fotografia în care mă țineai în brațe

unde am pus-o?

ursita nu venise încă la geam când vorbeam eu cu duzii

poate că numai odată la o mie de ani, spuneai

„ce-ai zis tu copile”? - era glasul tău

știi? mi-a fost teamă să deschid ușa

de plumb îți erau ochii și totuși ai tăcut

trântesc poarta și ajung în stradă

mă urmărește întrebarea ta mamă

dar tu treci ușor, acolo, sus

lumânarea din palma ta

dă și din lumina ei, stelelor, pe rând.

marți, 8 decembrie 2020

după aceea s-a lăsat ticăloasa tăcere

 

după aceea s-a lăsat ticăloasa tăcere

 

pe o asemenea ninsoare

dragostea, spuneai

întârzie să ne ia în piept viața;

dar ea își pusese cercel la ureche

și a decis să locuiască într-un basm.

tu erai prea tânără și umăr la umăr

am mers împreună în dunga aceea de zare

prin nesfârșite punți de viscol.

mi-aduc aminte tot timpul buzele noastre în murmur

cântecul acela spunea așa:

„i-am spus unei fete versuri de tine...”

mi-ai întins brațul

îmi dorisem clipa aia ani de-a rândul

cum se mai întâmplă cu iubiții prin parcuri.

nu a fost niciodată lună îndeajuns

iar între mine și tine ai îmbrățișat toți copacii

le-ai făcut cu mâna păsărilor desprinse de ramuri

și ai plecat odată cu ele.

să-mi fi spus:

„ești doar o umbră în acest tablou;

iubirea te-a prins pe o mare care se clatină,

nu-mi pune încă rochia de mireasă

că luna și ea scapără un chibrit care adună uimirea,

singurătate noastră, a amândurora...”

nu se aud în urmă decât glasuri lângă niște cruci

și câtă vreme să fi trecut? - parcă veacuri

peste memoria mea s-a lăsat întuneric

în tablou a rămas cimitirul albit de zăpadă

și acei gropari ai sorții, tăcuți

cu cazmalele pe umăr.

joi, 26 noiembrie 2020

înainte de plecare

 

înainte de plecare

 

ai un tren la noapte, îmi spuneai

povestim ce mai e, cum mai e...

motivând vânătoarea cailor care se împușcă

dacă slavă domnului ar fi ieșit ca-n poveste;

chiar era beznă până departe

puteai să și fluieri

chiar au fost niște semne

aparent fără nicio noimă

chiar apăruse un cal

și se vedea că era un cal sălbatic.

iau un braț de coceni

scapăr chibritul și arde

calul ăsta nu e singur mi-am zis.

dar întotdeauna se întâmplă așa

să aduci ce trebuie focului,

uneltele de scris basmul în doi

sub mesteceni în poleiuri de lună,

ar fi putut să fie chiar și o pădure acolo

să arunc gresia și oglinda

că peste tot erau câmpii întregi pline de lalele

doar să întind aripi a zbor

s-ar fi putut să izbutesc.

ți-am strigat cu toată puterea mea

gândește-te cât ai de câștigat

să fi fost un căluț cu aripi, blajin ca un abur de ploaie

nu șuierul acelui tren ca la ruleta vieții,

nu doar năluca lui mi-ar fi hrănit speranțele

ci înainte de plecare

ca la o moară a risipirilor

să fi găsit și un dram de noroc.

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

dar nici tu

 

dar nici tu

semnele se arată pe cer întotdeauna

înainte de a fi tras înfrânt barca goală la țărm

dar mai bine nu mă întrebi, clar

de când sunt declarat copac

nimeni nu le-a spus ursitoarelor

că într-un cuib de pasăre cântătoare m-au pus.

uneori, aștept ca pe niște clape de orgă

inima mea să nu-și oprească bătăile

și viața, iată, îmi va arăta ștreangul

numai să nu ajung până la capăt.

zicea și bunicul -

(îmi arăta groparii care săpau în cimitirele cerului)

vezi și tu... cine s-ar fi gândit la asta?

acum ai mei fac asta de o vreme

și trag clopotul cu furia zilei de mâine

ori a celor prinși în sângele pietrei

trezește-te! mi s-a spus

azi ai întâlnire cu viața

felinare se aprind pe străzi

brodîndu-și umbra pe ziduri;

eu doar uneori m-am strâns în mine,

anumite amintiri nu-mi dădeau pace.

până ce într-o zi

ai dat buzna încoace bătând ca într-o tobă

arătându-mi pe mare barca în derivă

trăgea ca pe un schelet ștreangul

„ce rost are?... ce rost are?” – spuneai

și ca sub ploaie îmi vedeai ochii

dar nici tu nu mai văzuseși lacrimi atât de mari.

 

 

miercuri, 4 noiembrie 2020

Poem lui Lucian Mănăilescu plecat la ceruri... azi.

 

de ce ești trist, mi-a zis umbra

 

azi poezia are gura arsă, am zis

și uite câtă lumină e afară

dar poetul Lucian Mănăilescu nu mai  e

să ne vorbească de mistere

ție poate ți-e teamă de altceva, m-a întrebat umbra

am vrut să-ți dau o nădejde

dar nu mai putem să te urmăm și noi în cerul tău

i-am zis umbrei.

„eu însă n-am nici un fel de dar”

și o, da! nu era un strigăt pământesc

era dincolo de mine și ne despărțea

pe amândoi

că tocmai soarele acela căzut în mare

mă neliniștise.

„tu nu vrei să înțelegi,

eu am să mor înainte de tine

ca tu să rămâi așa ca acum”.

 mi-a zis umbra și m-a făcut gânditor.

luni, 2 noiembrie 2020

Mă trage vântul de haină

 

Mă trage vântul de haină

 

uneori mi se pare că suflă vântul

în limba ta, prea târzie toamnă!

și nu ar fi că vine și strigă fără gură

cu chipul celui bântuit de sete

așa cum mușcă focul,

dar în valea mea năpădită de buruieni

nu știu dacă și voi ați văzut

un mânz visând sub ochii unor lupi flămânzi?

poate că vina lui e și a mea

ori acolo unde mai scriu

pentru a visa tăcut ca un copac

și fac dragoste între atâtea frunze uscate

cum totul în vis e posibil,

le-am zis fluturilor să-ți bată în fereastră

și e cam tot ce mi se întâmplă.

pe măsură ce atâtea ne stau înainte

căutând firul multor năzăriri

cântecul meu se tot duce la vale

ca bulgărele de zăpadă

și tu spui să mă feresc de oglinda ursitoarelor

ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.

ori mă trage vântul de haină,

ori tristețea e cea care stă la pândă

și ca fumul îmi suie la cer gândul

abia întors de pe frontul iluziilor mele,

iar tu tocmai orbecăi prin poveștile altora.

duminică, 1 noiembrie 2020

Romanul unui sat de munte

 Un roman rural al durerilor înăbușite

 

      După trei volume de proză scurtă, Petre Rotaru-Colți (un povestitor „de seară” la marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții), se prezintă cititorilor săi cu un roman rural al durerilor înăbușite a unor oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor, undeva într-un sat de munte (Muscelu-Cărămănești), scris cu credința că îi va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”. Într-o cronică (prin 2017?) la una dintre cărțile sale de povestiri făceam mențiunea că viața oamenilor din acele povestiri ar fi putut constitui, cu ceva pricepere și trudă a scrisului, subiectul unui roman al durerilor înăbușite trecute ca un tăvălug al vremurilor peste acel sat de munte. Pesemne, asta, autorului i-a sunat ca o provocare și iată, și-a scris cartea. Romanul lui Petre Rotaru-Colți, Greața (apărut la ed. Ștefi Iași, 2020), își cucerește cititorul atât prin nararea propriilor isprăvi din anii copilăriei (prin gura personajului Toader), cât și prin evocarea atmosferei misterioase și pitorești a celor ce se întâmplă în acel colț de lume. „De ce titlul Greața? Pentru că sentimentul înstrăinării este rezultatul ei, adică pleci pentru că ți-e scârbă de traiul greu și fără orizont.”, ne mărturisește autorul romanului în „notele” sale. Pentru a înțelege ce înseamnă demonul scrisului și a intui cu adevărat travaliul sisific al scriitorului participant la desfășurarea vieții satului de dinainte și după „focul pustiitor” al colectivizării, autorul își începe romanul introducându-l pe cititor într-o atmosferă de basm a satului de munte, mai exact în familia unor țărani nevoiași (a angrosistului de animale Ilie Moise zis „Siminoc” și a femeii lui, Aneta), o familie cu patru copii, taman pe vremea venirii pe lume a încă unei fete, Sofia. Tot cam pe atunci, în casa lui Sterie Țambră și a Filiței vine pe lume și copilul (povestitor a întâmplărilor desfășurate în roman), Toader. Neputând trasa o graniță acțiunii din viața eoilor săi, adică până unde autorul lucrează cu desfășurarea evenimentelor, ori anecdota sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate (care își cer dreptul la ascultare cât şi la o judecată dreaptă), romanul are arhitectura unor povestiri asamblate unele întraltele și configurează prin pluralitatea punctelor de vedere a personajelor intrate în scenă, circularitatea criptică a celor rămase în memoria eroului narator. O carte de suflet, greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit după colectivizarea forțată din anii 1962.

       Pe firul memoriei celui care narează apare și momentul pețitului Sofiei. Radu Anton e sfătuit de baba Marița să meargă împreună cu Aglaia, în pețit, la Sofia de pe Lăcșor. Aglaia se învoiește cu condiția să meargă împreună și pentru Toader a lui Țambră la Maria lui Ciucă, pentru fata lor Ileana. Scena pețitului e deosebită. Presărate cu întâmplări nostalgice din viața satului, autorul dă un plus de farmec poveștii, intrând în detalii ale tradițiilor și obiceiurilor din acel colț lume. Viața oamenilor de la sat, cu bune și rele, se desfășoară sub ochii cititorului (netrăitor la munte), dar care poate fi încântat de fresca unei vieți fără griji și fără momente tensionate (descrisă prin ochii copilului Toader). Numai că viața nu e întotdeauna numai trai și veselie (cum i se arată copilului viața la țară), ci odată cu zorii colectivizării vine și vremea scadenței pentru mulți dintre eroii romanului. Și viața nu-l ocolește nici pe Radu, cel căsătorit cu Sofia. La început, fiind la muncă pe șantier, i se bagă în cap că în lipsa bărbatului de acasă, femeile lor își trăiesc viața cu alții; și mai întâi din gelozie, mai apoi ajuns și pe la Săpoca (din cauza viciului în jocul de cărți), Radu devine paranoic și de aici nu-i decât un pas până la despărțire.    

      Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui roman. În mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor („cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele” – după criticul Titi Damian), autorul pare să-şi concentreze proza în termeni uimitor de populari, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează sub formă anecdotică și cu ceva tentă umoristică. Iată cum se desfășoară o discuție între țărani despre colectivizarea care tocmai le bătea la ușă: „M-am săturat de comuniștii ăștia până în gât, sunt grețoși mă, ai dracului sunt toți niște sărăcituri, vor să trăiască pe pământul nostru!

-Și nu te treci?

-Am să mă trec că nu pot să mă piș împotriva vântului dar n-am să muncesc la ei, eu sunt lemnar și cu meseria asta mă descurc cu ăștia doi copii pe care-i am. Vrea muierea să se treacă, ea fiind bucătăreasă, munca ei e mai ușoară.”. Dar și câteva vorbe spuse la o „întâlnire” între un țăran mai „filozof” și popa din sat:

„-Bine! Ce facem cu greața?

 -Care greață?

 -Aceea care vine când te saturi de necazuri, ca de mere pădurețe! Atunci când ești satul de belele, îl chemi pe Dumnezeu, și el, nu mai vine să te scoată din mocirla în care te-au băgat alții!

-Îți accepți soarta și te rogi în continuare, rugăciunea calmează, te scoate din starea proastă în care te afli, uitând pe moment de necazuri!”. Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii cititorului, fie întâmplări relevând credința omului de la țară, fie corespondența între vise și tot felul de întâmplări din viața omului și care, cred oamenii, stau sub semnul ursitelor rele, de se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre, venite la grămadă, odată cu „vremurile noi” ce cad peste sat și care vin și cu schimbări în tradiția satului: „A venit Colectiva și femeile de pe Răzoare, nu  se mai adunau în șezători, ne mai având ce lucra, totul se mutase la Colectivă. Tineretul era cuprins în activități culturale, la sediu, cor, brigadă artistică, femeile n-aveau ce lucra. O perioadă au crescut viermi de mătase.” Odată cu colectivizarea apar schimbări de opinii și mentalități și în viața oamenilor: „Pe măsură ce avansezi în vârstă ți se face greață de hoitul în care îți cari sufletul, aproape că ți-ai dori să se termine odată calvarul, pentru ce ar mai dori să trăiască un om cu sufletul într-o scorbură?” (e notat undeva), și în cele din urmă deznădejdea intră în oameni: „…Ar fi cum ar fi, dar mi-e scârbă de timpurile în care trăim! (îi zice un enoriaș, părintelui de la biserică). „-Hmm! Ai nimerit-o cu asta, la toți le este greață, de politică, de muncă, de biserică, de toate în general!” (e de părere și popa).

      Dar, și pare evident, în toate aceste întâmplări, ale personajelor, stau îngropate înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus, și cam ceea ce se petrece pe pământ. Între oamenii satului de munte, atunci când mai au ceva răgaz și se întâlnesc prin sat, stă tot felul de provăcări, multe sub semnul unor glume. Ele sunt șarje ironice pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc. Iată ce spune un alt consătean despre „greață”: Mi-am adus aminte că mama îmi spunea, dacă ai greață să bei oțet, și dacă ești otrăvit oțetul e mai bun ca laptele, laptele împrăștie, oțetul, strânge și nu-i mai simți efectul!” Iar cum viața merge înainte, cine să mai asculte de necazul lui Anton al lui Siminoc?: -Domnule doctor, când văd polițai mă ia cu tremurat, mi se pune un nod în gât și nu mai pot vorbi. Polițaiul care m-a adus mi-a promis că mă ajută și așa am scăpat de nodul din gât. Am făcut pușcărie nevinovat, acum ajuns acasă fără nicio ocupație, mi-e greață de tot. De justiția din țară asta, de poliția din țara asta, de viața nenorocită pe care am avut-o și o am, de un tată nebun. Din greața asta tare mi-e frică să nu înebunesc.”

      Narațiunea romanului lui Petre Rotaru-Colți are acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche și demnă de atenție și la viața de după revoluție a țăranului de la munte, când s-au și returnat proprietățile: „A fost o perioadă de patru-cinci ani în care totul era de-a valma: fiecare făcea ce îl tăia capul. Era democrație. O democrație prost înțeleasă, bazată pe japcă.”- și cam asta era atmosfera satului. Iar la vremuri noi, când vin alegerile în democrația nouă de după revoluție, strânși la poarta unuia dintre ei (ca în poiana lui Iocan), să auzim ce cred țăranii: „-Măi Sterie, tu crezi că se schimbă ceva? Îți imaginezi că vor veni alții la putere și le va plăti cu vârf și îndesat ăstora de acum? zice Nicu Iliescu.

-…Am spus să-ți imaginezi, pentru că nu se va întâmpla mai nimic, niciodată, corb la corb nu-și scoate ochii. Copiii noștri vor trăi cu blestemații pe cap, iar când se vor deștepta va fi prea târziu!” Și concluzia vine de la unul dintre țărani: „-Să va spun drept, mi s-a făcut scârbă de felul asta de politică. Politică dâmbovițeană, unde toți sunt cumetri și neamuri, spune Gheorghe Țambră. Toți blamează comunismul dar mai comunism e acum, e un fel de comunism de cumetrie!”

      Alteori, greața poate avea și alte cauze. Iar „greața” Agripinei, fata lui Ilisei Răzoreanu, își are povestea ei. O poveste de viață și amor. Ca și pățania lui Anton, cel care făcuse pușcărie nevinovat și mai apoi ajuns pe la uși de spitale de nebuni. Dar mai toate, în exclusivitate aproape, sunt scrise pe seama emoţiei, fără ca autorul romanului să speculeze tipologia caracterelor, ori a se pierde în teorii. Atenţia sa este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor. Așa și cu satul de munte, după colectivizarea forțată și, în special, după revoluție: „Au plecat toți muscelenii buni de muncă în străinătate, de au rămas pământurile nelucrate, încet încet s-a întins pârloaga până la ferestrele caselor. Venea ursul sau mistrețul până la geam. Moș Ion Damian spunea: - Nu mai este de trăit aici, măi nene, casele se dărâmă, animale domestice nu mai sunt, nici nu mai știm ce să facem!” Ca în final, să găsim și atmosfera lugubră a satului: „Baba Maria Greaca, merge  la tămâiat „cu noaptea-n cap” la mormântul sorei sale Ileana. Copiii Ilenei, fiind în țări străine. Ici și colo se aud ușile cotețelor de găini trântite de pereți, deschise de sătenii care mai sunt, restul sunt printre străini sau la cimitir în Coastă.”

      Să mai amintim că multe dintre aceste povestiri (narate de eroul Toader) vin și din memoria colectivă a satului, o lume de oameni necăjiți și ei, cu greutăți de tot felul, dar o lume care a fost, cu mirajul ei, iar după asta, acum în zilele noastre, pentru cititorul care nu a trăit așa ceva pare că a aparținut de lumea poveștilor. Și conchide trist, autorul, într-un final al romanului care e apocaliptic: „Începe vânzoleala, lumea pleacă la muncă cu animalele târâș după ei câți mai sunt, pentru că boii au dispărut, mai e unul singur, ținut de Ion al lui Dache cu fratele lui Nae. Cu el, cei care au mai rămas, duc mortul la cimitir. Peste zi, se vede de la o poștă că moare satul, ici colo câte o vădană sau văduv, în rest liniște, suspect de multă liniște. În Țarnă se aud motocositorile. Copiii, care altădată umpleau Drumul ăl Mare, au disparut.”

      Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului (în persoana eroului Toader), coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni  rămași în durerile lor înăbușite, pe care numai o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt.

luni, 26 octombrie 2020

Anotimp fără glas - de Valeria Merca

 

O inimă captivă într-un anotimp fără glas

 

     Cu acest volum de poezie (Anotimp fără glas)/2020, Valeria Merca se înfățișează dinaintea cititorului, dovedind că se poate deplasa de la o atitudine la alta, de la un gen de poezie la altul fără probleme. Clepsidra timpului s-a dovedit necruțătoare cu trăirile ei în poezie și fiecare gen încercat devine un pas în marea trecere a vremii prin acest labirint al unei iubiri regretate, aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam, ce erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu micile ori marile zbateri ale vieţii. Iar toţi cei care o vor citi pe Valeria Merca, (fie în elide, pantun, pantum, ronset, rondel, schaltiniene, sonet, ori cântec liric), impresia generală va fi una singulară: au prin acest volum o autoare cu un mare respect faţă de limba română, cu responsabilitatea cuvântului scris și care frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti poezia şi să constaţi diversitatea temelor atacate, imaginile unor trăiri (ce nu pot fi uitate) ce au ceva din autentica sfâşiere a unei poete născute într-o manta lirică, aparte.      

      Crezul, gândul ei poetic, boltit pe un cer numai şi numai al autoarei, este plin de semne şi tâlcuri, dar întotdeauna „casa inimii” îi este înveșmântată într-un cântec continuu al iubirii. Din toate versurile nu-i răzbate decât „un dor febril și vocea inimii”. Și, făcând o deschidere firească și necesară spre labirintul sufletesc, interior, mesajul evident este al unei poezii de oblojire a rănilor sufletești: „O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc,/Urcam cu poezia nenumărate trepte.” (Pantum 1). Ori, cum ne arată într-un lirism echilibrat, acel acut sentiment al solitudinii și captivității, prin poezie: „Te-am ales pe tine dintre toate,/Să îmi fii balsam pe răni deschise/Să îmi spui că încă se mai poate/Să mă-nalț  pe vârfuri, printre vise.” (Poezia). Valeria Merca îmbrățișează în ciclul deschizător al volumului acest gen de poezie numit elida, o specie de poezie cu formă fixă care cuprinde, pe lângă alte teme, ca : speranța și optimismul (Să mi se arate zorii); apoi visul nobiliar (Era dezordine-n odaie; Pantumul unui vis etc); chiar nostalgia după vremuri trecute, după amintirea unei iubiri dispărute (Îngălbenită-i frunza; Trece iunie în pripă…; Se luminează iar de ziuă…; Te port în gând icoană…; Această vară…) - îndeosebi poeme de dragoste. Tot în elide face dedicații în memoria celor dragi: „Cu toți cei dragi pe care nu-i mai am…/Dar mi-i alint în versuri și suspine”:  în (Astăzi cerurile cântă; Pantun 1 (urare); De liliac grădina-i plină…; Fermecătoare păpădie), sau realizează tablouri rustice (Un greier cântă la vioară). Poemele au ca şi rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Mai întâlnisem această specie literară în poezie la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste, poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate. Ceea ce-o apropie de marii săi înaintași (în accepţiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Natura maladiv-pesimistă a așteptărilor și îngrijorărilor ei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetei noastre capabilă de un „optimism” interior-ascuns (vezi: Ochiul nopții mi se zbate...; Am uitat de mine). Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia cu formă fixă o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate: „Să mi se-arate zorii, acum ca și atunci,/Să iau tot ceru'-n brațe, să îl răsfir pe lunci./Să umblu iar desculță prin lanul cu trifoi/Să simt cum crește iarba, mai mare decât noi.” (Să mi se-arate zorii). Alteori, în nostalgia după vremuri trecute, răzbate până la noi cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate: „Îngălbenită-i frunza, mi-e pasul ostenit,/Un scâncet pare ziua sub cerul de granit./O vrabie își cată culcuș în pomul trist,/Un soare în derivă mai dă un acatist.” (Îngălbenită-i frunza). Elidele autoarei de față, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete.

      După specia numită pantun, forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, unde pare a fi resemnată, și că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poeta în viaţă: „Turturelele din vară nu mai vin la cuibul lor./Pinul s-a uscat cu totul, crengile sunt tot mai rare./Dinspre sud îndeamnă vântul, aducând cu el un dor./Scriu un pantum pentru viață, inima-mi se zbate tare.” (Pantun 3) – urmează seria de poeme intitulate pantum. Pantumul este acea poezie cu formă fixă, ale cărei strofe sunt de patru versuri. Al doilea vers al fiecărei strofe devine primul vers al strofei următoare, iar al patrulea vers al fiecărei strofe apare ca al treilea al strofei următoare, primul vers repetându-se la sfârșitul poeziei. Specific la acest gen de poezie este și folosirea rimei, cu predilecție, utilizând doar două sau trei consonațe. Redăm pentru frumusețea lui acest Pantum VIII,  cu versuri care se completează și se întrepătrund prin foarte fine raporturi de sentiment și armonie: „Cum versul tău de aur îmi stăruia în minte,/O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc./Părea aievea totul; mă-nveșmântai fierbinte,/Uitând singurătatea și freamătul lumesc./ /O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc,/Urcam cu poezia nenumărate trepte./Uitând singurătatea și freamătul lumesc,/Tot sângele în vene avea să se deștepte./ /Urcam cu poezia nenumărate trepte,/Mă-ndrăgosteam, firește, de propriul meu vis./Tot sângele în vene avea să se deștepte,/Nestăvilit destinul ce ne-a unit prin scris./ /Mă-ndrăgosteam, firește, de propriul meu vis,/Născut anume, parcă, să mergem înainte!/Nestăvilit destinul ce ne-a unit prin scris:/Cum  versul tău de aur îmi stăruie în minte!”

      Drumul dinspre poezie spre cititor trece mai departe prin ronset, rondelurile (cu atmosfera macilor, a brazilor, a florilor de tei și a singurătății ființiale), schaltiniene, sonet și alte cântece lirice, iar sufletul autoarei e mereu gata să-ţi destăinuie „fericirea” acelor trecători din viaţa sa. O atfel de trecătoare este și singurătatea ființială. Și o percepem ca pe o boală care după ce s-a instalat, uzează trupul, roade creierul, şi întunecă mintea, ca mai apoi, moartea să reprezinte doar o treaptă care se cere urcată curând. Spui singurătate – spui – pustiu. Câţi au rezistat singurătăţii şi câţi au ieşit teferi dintr-un pustiu? Dar, dintr-un pustiu al sufletului? Să vedem: „M-ai înhățat, singurătate!/Și te înfrupți cu sârg din mine;/Ai ochi sticloși, ca de jivine,/Ai mâini schiloade și pătate./ /Mi-ai dat să beau, pe săturate,/Veninul ce îți curge-n vine./M-ai înhățat, singurătate,/ Și te înfrupți cu sârg din mine./ /Voi cere vîntului, când bate,/Să mi te poarte prin ruine…/Să scap din ghearele-ți haine,/Iar câinii-n cor să mi te latre!/M-ai înhățat, singurătate!/(Rondelul singurătății). Din schaltinienele Valeriei Merca, sau dinspre concretul lumii imediate spre poveste, constând din zece versuri grupate 4,3,2,1 să exemplificăm pe cea a drumului iubitei, printr-o aprigă ninsoare, către iubitul plecat din această lume (Schaltiniena aprigei ninsori), sau a ispitei către satul de odinioară, ori ce a mai rămas din el (Schaltiniena vremelnicei ispite) și cea scrisă în memoria oamenilor dragi și dispăruți (Schaltiniena florilor de mac).

     Arzând zăgazurile, care ne țin captivi într-un anotimp fără poezie, poeta valsează pe acorduri profund lirice. Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții în fântânile melancoliei, oglindind atât pacea sufletească cât și răzvrătirile ei interioare: „Septembrie, focar de insomnie!/O frunză, în cădere, stă să plângă,/Iar vrerea mea se tânguie nătângă/Sub soarele ce arde-n veselie./ /Durerea s-a mutat în mâna stângă,/Mi-e inima captivă-n colivie./Un anotimp lipsit de poezie.../Doar doruri ce sunt gata să se frângă.” (Septembrie, focar de insomnie...).

     Un volum de versuri cu multă candoare și poezie pentru suflet.  

vineri, 23 octombrie 2020

Proza scurtă (cu tema: oameni ai mării- fascinația mării)- premiul special al juriului.

 

Când a fost cu eclipsa de soare*

                                      Tudor Cicu

    Nici acum, chiar dacă m-aţi pica domniile voastre cu ceară, n-aş putea să jur, cu mâna pe inimă, că, întâmplarea de faţă chiar nu s-a petrecut, sub ochii mei şi ai bunicului. Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far, în mica noastră urbe de la ţărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar, datorită Cherhanalei, navele pescăreşti acostau la ţărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase de cum începea să se însereze şi, odată ajuns sus în turnul farului aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie şi furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare şi făclii pregătite pentru a le aprinde şi a le atrage atenţia, cu ajutorul lor, căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult, de ţărmul stâncos. Din acoperământul nostru, situat într-o mansardă a Cherhanalei, auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roşie, un fost comandant de remorcher, un tip semi-şchiop, care atunci când te fixa băga groaza în tine. Rămas de unul singur în birt îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom că, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Şi ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!”. Era, după câte auzisem ici şi acolo, un vechi cântec pirateresc, cules de prin romanele de aventuri, tare la modă pe vremea aceea. Stăteam, cum vă uitaţi la mine şi mă uit şi eu la dumneavoastră, în ziua aceea de pomină, cu bunicul la taclale, când, aruncându-şi o privire spre cer, bunicul rămase ţintuit locului:

- Măi, drăcia naibii!? Robi (aşa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...

- Ce-i?, l-am întrebat pe bunicul, ridicând, asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.

- Cum ce-i? Ai auzit şi tu urletul acela îndepărtat? Apoi, ca pentru sine: Iartă-ne, măicuţă! Şi, se închină de câteva ori, făcându-şi cruci după cruci în cruciş şi curmeziş, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii, Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor…

- Cum, adică, balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboşenia de cuvânt în palmă. Păi, ce! Există şi un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!

- Cum să nu crezi, Robi? Uită-te şi tu, nu mai e lună pe cer. Păi, să crezi!

     Am dat fuga la fereastră, fiindcă, mai adineauri, zărisem și lumina soarelui prin geam. M-am întors, de acolo, speriat. Afară, întuneric beznă.

- Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?

- Acesta, al mărilor, o înghite. Sigur o înghite!, vezi bine… Apoi, după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos şi adu-mi felinarele. Trebuie să ajung degrabă la far… Barbă Roşie al nostru, căpitanul Ahab cu dulăul său Stubb şi secundul Starbuck rătăcesc cu remorcherul pe marea în furtună.

      Am și luat-o din loc. Dar m-am auzit, din nou, strigat:

- Adu-mi, te rog, şi luneta de aramă… Mai repede, mai repede, Robi!

     Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă ultimele două trepte nu le-am mai nimerit şi m-am trezit aruncat, ca un balot cu peşte congelat, până la picioarele patronului Barbă Roşie, aflat cu litra de rom la o măsuţă, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.

- Ho, băieţaş! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băieţaş! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleştată pe braţul meu, mă apropie, până aproape de barba lui roşie, şi-mi făcu cu ochiul. Tare mai avea chef să trăncănească verzi şi uscate, fără îndoială, o companie în plus nu i-ar fi displăcut, dar eu mi-am zis că nu trebuia să-i fac jocul.

 -Domnule, domnule… Căpitanul Ahab și secundul rătăcesc pe furtuna care s-a ițit dintr-o dată! Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Şi, nici lună nu-i… mai adineauri, era… O fi înghiţit-o balaurul, domnule!…

     Am prins momentul când tocmai se repezise și el să-și arunce o privire prin fereastră, într-acolo unde părea că în adâncurile mării o fiară își dădea duhul și am fugit la bunicul care mă aștepta, cu felinarele și luneta de aramă, pe treptele de la ieșirea din birt. Cu bunicul de mână, ne-am îndreptat de-a lungul țărmului, spre far. Undeva, printre stânci, marea vuia, semn că se apropia fluxul. Ajunşi la turn, bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsi pe cea care se potrivea la uşa masivă de metal şi, odată intraţi, începurăm urcuşul celor peste 3-400 de trepte, în spirală, până sus la camera cu lentile şi oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinsese farul, mi se transmisese şi mie. Observai cum pusese luneta la ochi şi, după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse şi mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, aşa sorbeam, cu nesaţ, fiecare colţişor din largul mării. Lanterna farului arunca, în depărtare, un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât nişte fălci imense de uriaşi, alergau în întâmpinarea şuvoiului de lumină, dornice să-l înghită, ori se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.

- Auzi, Robi? Se apropie furtuna de ţărm. Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare…

    Nu mă îndoiam, de fel, că bunicul auzea şi alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea şi îşi îndrepta urechea când într-o direcţie, când alta, şi asculta în tăcere cu ochii închişi. Tot de la bunicul, ştiam, că marinarii adevăraţi, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, şi că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morţi. Pesemne, când îmbătrâneşti, toate astea or fi ele plăcute să le asculţi ca pe nişte cântece de sirene, dar, mie îmi zburlea părul astfel de întâmplări ciudate. Mai fusesem în turn, cu bunicul, dar, ce-i drept, doar ziua. Noaptea, nu mă lua niciodată cu el. Din înălţimea turnului, ştiam cum se vedeau casele oamenilor: cât nişte muşuroaie de cârtiţe, iar bărcile în larg, cât nişte gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbuşilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, oricât m-aş fi străduit, nu le-aş fi zărit. Bunicul, așa credeam, şi le imagina. Cu luneta lui de paznic, putea să şi le apropie dinaintea ochilor şi să le distingă conturul, şi direcţia de înaintare, că, îndată, manevra astfel felinarele şi lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcaţiunile alea, trebuiau să-i înţeleagă mesajul şi să-şi îndrepte ambarcaţiunile spre țărm. Luminile alea m-au obosit și cred că am adormit pe o saltea umplută cu iarbă de mare. În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel şi fel de poveţe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Şi, de altfel, în odaie la mine (cum ajunsesem acolo, nu știu nici să mă picați cu ceară!) nu mai ardea nicio lumânare. Şi totuşi, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereţi, se zăreau semne stranii şi alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre, zburau, de colo-acolo, pescăruşii şi umbrele lor fâlfâiau pe pereţi; pe uşi, pe podele tot felul de  arătări. Nu mă-ntrebam decât ce-or fi făcând cei rătăciți singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Aşa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că, după o vreme, având ochii deja închişi, am putut reface, în linişte, din lăcaşul memoriei, toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis, cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Şi, mi s-a părut, ori chiar era realitate, dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie şi străvezie începu, atunci, să se reverse în toată încăperea. Iar luna, cred, îşi mărea cercul în jurul ei. Mustăţile bunicului chiar se lipiseră de geamul ferestrei, dar de partea cealaltă. Ciudat! Bunicul chiar mă privea, nedumerit. Am sărit din fotoliu şi m-am repezit drept în raftul cu cărţi, care se revărsară ca un stol de pescăruşi deasupra capului meu. Dând la o parte vraful de cărţi, am şi fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:

- Au eliberat luna, bunicule?

- Ce lună? Care lună, Robi?, s-au zburlit mustăţile bunicului, pe geamul de sticlă.

- Păi... căpitanul Ahab şi Barbă Roşie al nostru...

- Măi, Robi!? Ce Barbă Roşie? Care Ahab!? Toate cărţile astea ţi-au zăpăcit creierii... Ieşi afară, să prinzi şi tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că, nu te mai întâlneşti, poate, decât peste o sută de ani, cu aşa ceva...

     Însă, între noi, fie vorba: mi-aş fi dorit ca lui Barbă Roşie al nostru, apariţia căpitanului Ahab, a dulăului său Stubb şi a secundului Starbuck, sosiți de pe mare la ușa birtului nostru, să-i fi adus noroc. Şi, îmi făceam mustrări, că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puţine arme ca să se apere. Dar, îmi puteţi susţine partea, şi domniile voastre. La urma urmelor, fiecare-şi are propria soartă, în mâini. La ce bun, ne-am mai amesteca şi noi! 

 * Premiul special al juriului la Concursul Național de Creație Literară cu tema: „Oameni ai mării - Fascinația mării”/Constanța