559. Lansarea „MUSCELENILOR” - la ea acasă: Muscelu Cărămănești de Buzău.

1. Scriitorul Titi Damian: Mă aflu în fața personajelor mele. Cinste lor!

 2. Imagine, din partea stângă a sălii.

 3. Altă imagine a sălii.

 4. Profesorul Ion Ene, secondat (în fundal) de Aurel Anghel... strunește vioara.

5. Tudor Cicu, lecturând din... cea mai mare desfășurare de forțe a romanului lui Titi Damian.   

  La MUSCELU CĂRĂMĂNEȘTI s-a născut un mare prozator: Titi Damian

                          (un prozator european, pentru veacurile ce vor veni)

Duminică, 17 august, 2014, am urcat apocalipsa unui drum spre Muscelu Cărămănești, pe o ploaie torențială pornită din senin, la 16 grade și un drum groaznic pentru cauciucurile mașinilor. Dar, fusesem invitat în satul natal al prozatorului Titi Damian, care își lansa trilogia „muscelenilor”, la căminul cultural din sat. După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Pe parcursul drumului mă gândeam la spusele consăteanului său, pe nume Grigore Rotaru DelaCamboru: „de la ora 12 până în acest moment am citit, numai am citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz, cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în timp ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un sfânt. Locuri stranii şi pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să ajung cu mașina. În 2004 la prima mea descindere în sat, dar și acum, în 2014 la lansarea trilogiei aveam să mă confrunt cu aceleași trăiri „zămislite” și scrise de Cel-de-Sus. Ceva ciudat plutea în aer și atunci, ca și acum. Locurile chiar îmi păreau misterioase. Am privit în curtea bisericii unde trona un tei rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă clopotul cel mare trona unul mai mic, dar, nimic nu prevestea că are să-şi înceapă tânguirile cum spune, undeva, în roman, autorul Titi Damian. Oricât mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om. O linişte care sperie un străin aflat prin părţile alea. Uliţa era plină de noroi. Însă, în incinta căminului cultural am întâlnit aproape tot satul. Erau prezenți, prieteni, colaboratori de-ai domniei sale de la prestigioasa revistă „HELIS”: Gheorghe Dobre, Florentina Dalian, Florin Ciocea și alții. Din Buzău, îl urmase poetul Aurel Anghel, Teo Cabel și trei membri ai cenaclului „ANTEPORTAS”, precum și scriitorul Tudor Cicu. Din cel de-al treilea volum, „Norul” am înţeles că tragedia oamenilor din acel sat şi, care odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase într-un spaţiu şi un timp dominat de un fag mitic. În sala căminului cultural, pe o așa vreme potrivnică, se adunaseră, cum am spus, multă lume. Ce lume?! Din personajele romanului doar un singur supraviețuitor: Ion al Riții, cel cu „povestea” de sub fag. Cei din sală, săteni de după evenimentele din trilogia muscelenilor, mulți tineri dar și copii. Puțini bătrâni. Or fi rămas, pe ploaia aia, pe la casele lor. Puțini înțelegeau că au în fața lor un prozator de talie europeană, care scrisese o carte cum numai Marin Preda venise în satul bărăganului de la Siliștea Gumești. Iată, satul de munte Muscelu-Cărămănești își chema oamenii la cămin să-l audă pe fiul întors acasă, cu povestea lor în peste 1000 de pagini scrise. Unde se duseseră ori se pierduseră toate astea, lăsate scrise în romanele lui Titi Damian? Răspunsul mi-l va da, tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă (în paginile romanului), care clătina doar din cap şi murmura ca pentru sine: “Numai înmormântări…”. Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânei, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Cam asta ne transmitea, din ”templul” căminului cultural, prozatorul Titi Damian. Rostul prozatorului, e să transmită și generațiilor de după el, POVESTEA trăită de cei din acele locuri, iar datoria celui care a scris o asemenea carte (spunea Titi Damian) e să transmită în scris, şi celor de după noi, aceste tablouri-imagini, în căutările lor, pentru aflarea adevărului. Titi Damian, a vorbit, deschis, celor prezenți, amintind că de nu era el, unul tot trebuia să povestească drama celor din părțile Muscelului. Și că, trilogiei îi va urma cea de a patra carte: ”RUINA„ -  pentru a încheia această „sagă” a muscelenilor. Aceste locuri l-au dat pe Titi Damian pentru a-i pecetlui în literatură, pe toți cei din satul său de munte. Au vorbit, acolo, în acea zi încercată de „vremuri”, cam toți oamenii care l-au cunoscut pe autor. Săteni și invitați, au rostit un singur gând: ”Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, pănă la el”.

                                                   (a consemnat de la fața locului: Tudor Cicu)

558. Cartea a ajuns la prieteni: „Alergând după o himeră” - de Tudor Cicu

După semnalarea cărții mele de către poetul și prietenul buzoian: Ștefan Teodor Cabel (pe blogul acestuia și facebook), iată, conu Ion Lazu (poetul, scriitorul, publicistul...) scrie pe al său blog: 

A APĂRUT O NOUĂ CARTE A SCRIITORULUI PRIETEN TUDOR CICU:

              „Alergând după o himeră”, EDITURA RAFET, 2014

<<Această frumoasă și suplă carte de eseuri (163 pagini), dăruită mie cu autograful autorului: „Poetului și prietenului Ion Lazu - Pentru admirația ce o am față de una dintre scrierile sale ”Himera literaturii”, citită și... comentată în această carte, în alergările mele după o altă ”himeră” a vieții... și spre a-i confirma că ”amintirile” totdeauna, clădesc o altă lume. Cu drag, autorul:  Tudor Cicu, 11aug.2014”.
Cartea are un ”Cuvânt înainte” (despre ”Himera literaturii - confesiuni în dialog epistolar” de Ion Lazu și Ion Murgeanu...ed. Curtea Veche, 2007... ”memoriile lor ne provoacă și nouă amintiri magice”..)  și este structurată în trei secțiuni: Alergând după o himeră (desigur, himera literaturii, ne asigură autorul, care face comentarii asupra textelor noastre, pe parcursul unei expediții în Grecia, pe urmele lui Heracles, care punea la cale uciderea Himerei; este secțiunea cea mai amplă, cuprinzând 107 pagini. A doua secțiune, de 28 pagini, este dedicată poetului Ion Gheorghe, iar ultimul capitol, despre ”Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său”, încheie această carte de eseuri a poetului Tudor Cicu. O reușită din toate punctele de vedere. Amintesc faptul că fragmentele despre Himera literaturii au post publicate pe blogul de scriitor al poetului Tudor Cicu și preluate imediat, copy/paste,  pe blogul acesta.
Texte incitante, căci e vorba în fond despre soarta literaturii noastre și a actanților ei - în anii negri ai comunismului, dar și mai recent, când interesul pentru ”slova de foc și slova tipărită” (Arghezi)  a căzut, vai!, în deriziune...>>

                           (preluare de pe blogul lui Ion Lazu: azi 15 aug. 2014)

556. Medalion literar: Ion Roșioru

Omul și creația sa: Ion Roșioru (14 august 1944)

                     (medalion literar de ziua sa)

   Muntele (unde s-a născut: Mânzăleștii de Buzău), ca și Dunărea (de lângă orașul Hârșova, unde locuiește), i-a inspirat lui Ion Roșioru numai ziceri frumoase și cântece. Născut într-o familie țărănească, el însuși ucenic la un croitor, Ion Roșioru și-a terminat școala primară și gimnazială, cu un interval de 5 ani între ele, în satul Grunj din com. natală. După liceu (com. Beceni) urma facultatea de Limbi Romanice (azi cunoaște: spaniola, rusa, engleza, franceza, germana și câteva limbi orientale) la Universitatea București, promoția 1972. Debutul, îl are (cu poezie) în revista Tomis nr. 1 din 1976, prezentat de Nicolae Motoc. Poet al desfășurării în spațiu, de la munte la câmpie (dar și al desăvârșirii creației sale), ținând cu umărul ca un stâlp streașina casei vechi de la Mânzălești, Ion Roșioru trece prin zariștea lumii ca un cântec (pantum-pantun-rotruanjă-schaltinienă etc...) rodind „grădina-n care-mi este casa” ... „de la un dangăt la un alt dangăt” de clopot, o nouă cărare în poezie. Cântecul său seamănă cu cel al tracului Tamiris care se-ncumetase a se înfrunta cu muzele zeilor:

               „Pe plita-ncinsă să trosnească sărat semințe de dovleac

               Să-mi bați în poarta scâlciată te-am așteptat un sfert de veac”

Îl urmăresc, mai tot timpul, prin diverse reviste și m-am întâlnit cu spiritul său în paginile revistelor de cultură din tot spațiul românesc, și nu știu să fi închis „poarta scâlciată” chiar celui mai mărunt scriitor. Poate prea timid și prea modest, nu s-a impus în învingătorul de drept, în mituri și legende „spre niciundele din mine, spre oricândul din iubire”, pentru simplul motiv că este imparțial, profund, echilibrat și de o onestitate ieșite din comun. I-am reținut, pentru spaima rostirii mele critice, un vers scris parcă de cineva cu crucea în spate: „Niciunde nu-i mai frig ca-n vatra destinului mistuitor”... Când aud că se află în ținuturile Buzăului, adunat la casa părintească „la masa lungă de sub vișini”, mi-l imaginez ascultând sub ropotul greierilor de noapte, cum răzbate „tropotul de cal” din îndepărtata sa copilărie, și îngânând un vers drag:

                „Azi voi urca la rădăcina fântânii din bătrânul sat

                 Din care cu opt lustri-n urmă în lumea largă am plecat”

Îmi place să cred, că la 14 august 2014 (la cei 70 de ani, ce-i va sărbători, de la naștere), în casa Poeziei „toate candelele ard” pentru a-i lumina drumul pe care a pornit, cu sacii în spinare, până la CARUL MARE, în straie de „pândar de vise” al Poeziei. Pentru toţi cei care l-au citit, versurile sale (fie în pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… ori elide...), ce stârnesc emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii locurilor natale, şi care îi readuc cititorului îndrăgostit de poezie imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta lirică, care va dăinui.   

   Acestui vrăjitor, tot scormonind în traista cu rime rare și brățări lirice, îi doresc Biruința celui mai mare strigăt, care e durerea zămislirii Iubirii, în cântec, și-l îmbrățișez cu dor.

                                                                Tudor Cicu