Cronică la o carte de poezie

 

În tranșeele vieții*

 

     Când citești o poezie în care îți regăsești și câte ceva din trăirile tale, e ca și cum tu ai fi vrut cândva să o scrii. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Acum, amprenta volumului Vieți de rezervă de Any Drăgoianu (apărut la ed. Sitech, 2017), îmbracă ușor aura unei povești care începe să prindă contur. Spune poeta din Gorj, undeva: „drumul meu e pentru un cântec întreg”, iar războiul  imaginar declanșat în acest nou volum e dus din nevoia umană de a sărbători viața așa cum e, de a sfida umbrele aducătoare de întuneric peste lume, de a refuza supunerea, umilința, înfrângerea: „în lumea asta de rezervă inventată de noi/ totul pare perfect/ și ne putem iubi în voie/ chiar și așa/ străini cum suntem” (Între două cuvinte banale). Ceea ce și impune o anumită cheie de lectură, fiindcă din aceste tranșee ale unei poetici a realității, armele ei posibile pe frontul de limpezire al hipertextului, capătă expresie în poeme ale unui eu confesiv, gata înrolat pe un anumit orizont de așteptare, față în față cu: Timpul (un învins): „ca un soldat rănit pe front”… „iar eu îmi plâng timpul pierdut”; Viața (închisă între propriile gânduri): „o aud cum mârâie încet/ cum își linge rănile”; Iluziile (risipite și ele): „poate ca atunci aș fi ales nebunia/ aș fi făcut poteci prin toate pădurile/ aș fi luptat cu întunericul tău/ dar vremea aceea s-a dus/ nu-i așa că m-ai aruncat într-un cufăr vechi/ ca pe cea mai neînsemnată amintire a ta/nu-i  așa” (Poate că atunci aș fi ales nebunia); Visele (prin „aburul dulce” al așteptărilor): „sunt gata să mă agăț de visele tale… fiecare ciugulind visele celuilalt”; Amintirile (cetăți uitate sub ziduri): „pun piatră peste piatră/ ridic garduri înalte/ și mă zidesc”.

      Refuzul închiderii între propriile gânduri este preluat (acum), în acest volum, de refuzul încremenirii într-un spațiu iluzoriu: „într-o zi/ voi fi condamnată/pentru viețile astea de împrumut unde rătăcesc/ din iubire în iubire” (Vieți de rezervă). Dar câţi alţi şi alţi poeţi n-au cântat tumultul unei vieţi care ne-a răsucit în fel şi chip gândurile şi întrebările?

     Strigătul ei nu mai e unul al disperării (ca în alte volume de poezie), cât unul de reinventare a unor întâmplări netrăite: „strigătul său/ ca un cerc de foc/ mă înconjoară și azi/ dar mă așez în colțul vestic al întâmplării/ îmi astup urechile/ și el pleacă”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat între poeta acestui volum și cititor, despre universul poeziei sale, este singurul ei prilej de spovedanie lăuntrică: „eu sunt o femeie inventată” (sau o femeie care îți trăiește povestea ). Iubirii îi rămân spre închinare acele salve menite să anunțe apropiata victorie a unui război purtat cu abisul sufletesc: „m-ai căutat cum își caută păsările cuibul/ în ziua de ieri când cuvintele dulci/ au țâșnit din carnea ta ca scânteile din foc/ și am ars amândoi pe același rug/ puteai să-nchizi ochii/ și să mă chemi/ eu sunt atât cât vrei să fiu/ o iluzie/ sau o femeie cu brațele-n flăcări” (M-ai căutat cum își caută păsările hrana). În fiecare dintre noi e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt, dar asta îi face, pesemne, învingători și fericiți pentru că (spune poeta): „poeții sunt cei mai grozavi amanți/ cuvintele lor vindecă rănile adânci/ ard până și ultimul gând sinucigaș/ rătăcit prin mințile bolnave/ te îmbracă în iluzii/… /aleargă desculți prin sufletul tău/ așa sunt poeții grozavi/cu mâinile lor subțiri/ sapă șanțuri adânci în carnea ta/ netezesc cuvintele” (Poeții sunt cei mai grozavi amanți).

      Doar citind titlurile unor poeme începi să pipăi ceva semne ale unui tărâm al poveștilor suprarealiste. Apelăm şi noi la elementele basmului: peria, oglinda, năframa… Ele nu sunt. Și totuși! De la basm ştim că nici aceste elemente nu pot dăinui la nesfârşit şi nici nu poate fi alternativa la minunea căutată: „știu/ am murit undeva în mine acolo departe/ unde războaiele s-au terminat hei/ nu necheza ca în fața unui străin paște-mi durerile/ i-am zis/ și el m-a privit fără să înțeleagă sunt eu/am strigat eu/ cel întors să te plimbe prin toată singurătatea” (Și calul m-a privit fără să înțeleagă). Să fie aceasta poarta spre marile adevăruri ale lumii prin care (conform teoriilor romantice) sunt ele accesibile prin vis, somn şi halucinaţie, atunci când, putem spune și așa: aici a visat poeta Any Drăgoianu, aici a trăit, cu teama că nu se va mai trezi mâine în zori. Sau e poate senzaţia pe care am simţit-o când căutam în acel „labirint de închipuiri” de care cuvânta Don Quijote mucalitului său scutier Sancho. O imagine care radiază tot: lume, univers, legături şi interacţiuni, fiinţă-cosmos, toate aflate față în față cu moartea (vezi poemul: Sunt nopți în care nici moartea nu mi-ar trece pragul).

     Intrând pe tărâmul unui discurs confesiv-evocator, poeta nu reproduce întrutotul realitatea, tendința ei e de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivarea intuiției, a revelației: „sunt asemeni unei păduri/ unde s-au spânzurat soldații la final de război/ că nu mai aveau pentru ce să lupte”, cu bucuria că „am fost singura femeie/ ce a pus nebunia ei peste nebunia ta/ și a născut o lume de cuvinte”. Dar poemele (în mare parte având tematica femeii) sunt încărcate sentimental în ecuația aceasta a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplărilor captive: „m-am chinuit ore în șir să înțeleg dragostea asta”, că „așa sunt bărbații când văd o femeie frumoasă îi dezgroapă strigătele”. Ca în final să  întrezărim (ca posibilitate a imaginarului), că lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară o eroare don-quijotească: „sunt sigură că mi-ai iertat fiecare durere în parte/ fiecare zi pierdută într-o cameră rece/ unde sângele meu devenise alb/ unde carnea mea/ obișnuise cu gloanțele/ cu moartea/ cu atâtea războaie” (Mi-ai iertat fiecare durere în parte). E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Și asta i-a reușit.

 

                                                                                     Tudor Cicu

* Sub titlul „Vieți de rezervă” , cronica a apărut în nr. 1 al revistei ACOLADA

cale căutare: http://www.editurapleiade.ro/note.html

O cronică de carte/apărută în revista ARGEȘ nr 2. februarie/2021

 

„Femeie jucându-se cu focul” – de Any Drăgoianu (ed. NEUMA/2020)

      „Poetul… un evocator. Când îl înţelegem, suntem tot aşa de poeţi ca şi el” – spunea Anatole France. Spectacolul lumii în poezie, la poeții evocatori, implică și această punere în scenă a poeziei care mizează pe un biografism evocator. Any Drăgoianu, poeta din Gorj, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce nu mai poate permite o stare normală a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie schimbarea. Femeie jucându-se cu focul îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet prins în colivia unor așteptări amânate. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi cu adevărat: „când inima îmi ardea după fiecare cuvânt”, iar până și timpul după care alergăm în viață, o da! - „timpul pare un cerc de foc”. Any Drăgoianu este poeta care „nu se joacă de un timp cu păpușile, ci cu focul poeziei.” și chiar pentru „o dezvelire de sine” scrie „o poezie destul de gravă și ofensivă” (din cuvânt înainte de Horia Gârbea). Dar - o spunem cu certitudine - avem prin Any Drăgoianu o voce cu un discurs al eului biografic, ușor revoltat. Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică. „Poate chiar eu am inventat această femeie”, ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive și lirice, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării. Și, ca într-un voiaj interior complex, memoria se reeditează cu ochii legați de amintiri: „amintirile mă prind ca lupii turbaţi”. Inventând un timp paralel, o viață, o iubire, într-un anume fel lumea/scenă, fiind o lume a simțurilor personale (acea „dezvelire de sine” amintită), noi credem că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare: „nu mi-e frică de nimeni şi de nimic/pentru că poemele mele nu poartă măşti/şi nu se pun pe alergat dacă aud maşina poliţiei” (Nume de cod: „Anna”).

     Este o fericire imaginația (aici), dar numai pentru a scoate la iveală sufletul „când o furtună trecuse prin acesta”, ca o pendulare între imaginar și real: „parcă am cărat în spate stânci/îmi ordonez câteva cuvinte/paginile nu mai tresar/cum nu mai tresari nici tu/ indiferent cât de minunat arăt eu/în fiecare fotografie” (La miezul nopții poemele nu mai au niciun sens). În poezia de dragoste (cernită de „acest segment al întoarcerii tale”- cum spune), se simte  acel glas dubitativ („de atâtea trădări/ mă împiedic de umbra copacului aşezat în faţa casei”); și ne izbim de ceața unei povești a celor care se caută hamletian în lumea-scenă, unde pe ea o zărim „iubind pe apucate/agăţându-mă de alte suflete”, iar el e călător „în propriul deșert”: „iar tu/alergi prin visele sângeroase”. Și între cei doi „sunt munţi/şi ape/şi dezastre” și „dragostea mea e ca o pădure unde se taie nemilos/fiecare anotimp”. Revolta poetei se face resimțită atât în vers („mai e o femeie să ştiţi/o femeie care arde în urma poemelor mele”), ca și în modul de frazare a unor titluri de poeme: „avem să ne golim de ninsori”; „zâmbetul prăfuit al unei dimineți”;  „nu-mi pun inima să repete nicio durere”; „În autobuzul acesta sunt mai mulţi poeţi” etc. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică.

    Prin poezie își construiește ea lumea din care să iasă ceva mai întărită: „voi scrie poeme după ora 22/poeme în care voi alerga liberă pe străzi”. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „am inventat un strigăt/care mai târziu a ars/odată cu ghemul acela imens de amintiri/ce mă pândeau pe la colţuri/gata să îşi înfigă dinţii/în carnea mea” (am inventat un strigăt). Pe ici-colo, poezia e și un avertisment adresat locuitorilor planetei: (vezi poemul „Într-un târziu dezastrul va semăna cu un glob uriaş” (sau versurile) „mă gândeam să scriu pe toţi pereţii/un poem realist/chiar dacă voi fi lovită cu pietre”, ori un strigăt de reinventare a poeziei: „legaţi-mă!/Legaţi-mă, până nu dau foc/şi acestui ultim poem!”… „ca un cântec început în sălbăticie”.

    Alteori, poeta se simte întemnițată în singurătatea zilei „după lunile acestui arest preventiv/încep să iau totul ca pe un fier încins”, dar e doar scânteia unei posibile treziri la viață, ce „seamănă cu aripile unei vrăbii pregătite să ciugulească/mai multe clipe îngrămădite în suflet”, ori tabloul e pictural până la expresionism: „dar e linişte/numai o lumânare pâlpâie/scurgându-şi ceara/pe podeaua îmbibată de lacrimi”. Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

 

Tudor Cicu

 

 

cum sună printre copacii desfrunziți

 

cum sună printre copacii desfrunziți

 

cum de nu ți-am spus?

ăsta sunt eu,

ochiul acelui lup încolțit la vânătoare

sau teama care tăia în mine ca niște cuțite

acea funie atârnând de grindă, a nepăsare.

doar astfel ochiului tău repetat

i-ar fi crescut aripi

și mi-ai fi zis: ferește-te!

poate rana mea s-ar fi lecuit;

dar acelor nopți nici unul dintre noi,

nici unul nu le-a numărat bătăile din ceasornic

sau cât mai aproape de granița lor

anotimpul care ne-a trădat.

nici unul nu și-a aflat

drumul către celălalt

unde fiecare poate ar fi găsit o scurtătură

destinul cumva e chiar viața

uneori nu sună nimeni la ușă

nimeni nu va aduce cerul mai jos de-atât

și doar murmuri odată cu poezia

cum sună printre copacii desfrunziți

nimicul acum!

Any Drăgoianu... și cartea ei de poezie.

 Umbra misterioasă din poeme *

                                                          Tudor Cicu                                         

 

      Umbra mea urcă pe scenă (apărută la ed.Neuma, 2020 ), a poetei Any Drăgoianu, e cartea propriului demers în care se (trans)substanțiază o reconfigurare a imaginii despre sine și care capătă nuanţe nebănuite. O carte de poeme în care poeta îşi pune tot mai multe întrebări referitoare la elementele care o definesc din interior şi nu dinspre exterior, ca „un soldat retras în pustietatea sufletului”… „sperând că/ într-o zi/ poemele îmi pot salva/ sufletul.” Poeta din Gorj nu are agonia învinsului rănit de Destin, dar își expune propriile răni ca arme posibile în expansiunea revoltei care așteaptă doar acea scânteie pornită de la un avertisment „despre cum ar trebui să fie lumea”, fiindcă „oraşul acesta blestemat se scufundă/ ca o navă sabotată de propriul echipaj”. În cuvânt înainte, Horia Gârbea scrie că în acest volum „privirea (ideatică – n.n) este însă mai largă, se simte o tentație a împăcării cu Universul și Destinul”. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al unei realități ce nu-i mai poate promite o stare normală a lucrurilor, dar atenţia îi este la sunetul gongului dat de timp și la imensul gol care trebuie umplut cu cuvinte, nu la priveliştea pe care o va dezveli cortina gândurilor: „pe la 9 şi un sfert/ a început să ningă/ mi-am luat umbra şi am plecat spre casă/ în mine strigă altă femeie/ una ce se lipeşte de zile/ ca sângele de trotuar” (început de strigăt).

      „Cine sunt eu/ şi de ce e atât de îngustă scena” – iată o primă întrebare ce ar fi sunat și în misterul nopții de la Elsinore (din Hamlet). Păi ce ar mai fi zis străjerul de la Elsinore despre toate acestea? Și ce tâlc să fie în versurile „care-a legat la jugul zilei noaptea?”, cum încerca umbra hamletinaă să ne spună. În poezie, postmoderniştii fac din năzăririle lor artă, creaţie, ducând mai departe gândurile lui E. Cioran care ne vorbea despre o lume văzută cu „un ochi pe gaura cerului”. Un prim răspuns al poetei: „viaţa mea/ un zgomot ciudat în afara gândurilor” - și ar părea s-o găsim închisă în propriile gânduri care o atrag în acest travaliu sisific al unui zbucium interiorizat.  Cum însă „mereu ne înghesuim pe holurile înguste/ ne certăm între noi/ ne sfâşiem ca lupii/ vânând scaunele regale/ până să ajungem în balcon/ ca să facem semne mulţimii”, acesta poate fi visul ei de a cuceri fericirea vieții, adică printr-un strigăt eliberator menit să dezlănţuie schimbarea. Iar viața pe scena lumii e un șirag de iluzii risipite în dialogul, surd, cu celălalt, mărturisind că poemul acesta „l-am scris duminica trecută când tu dormeai/ atât de aproape de mine ca o cicatrice pe salteaua moale/ aveai un braţ aşezat pe ureche şi nu-mi păsa ce visezi/ te agitai des/ chiar vorbeai în somn despre facerea lumii/…/ nu ştiu câţi morţi ai pe suflet/ şi nici de ce ai fost ales să treci din carnagiu în carnagiu/ ca un lup alungat din haită.” (poemul neființei)

     Poeta care scrie poezie, mizând pe un biografism evocator, e o voce cu un discurs al eului biografic, glosând despre o poveste cu cei dragi, despre copilărie și iubire, ori acolo unde ard lumânarile vii în candela drumului pavat cu vise frumoase și o acută însingurare poate fi decriptată din tonul ei, din ce în ce mai sfâșietor: „casa rămâne goală/ numai eu şi îngerii mamei/ între noi o linie albă/ trasată pe podea/ ca un gard viu/ de câte ori vreau să-i întreb/când îmi vor aduce înapoi copilăria/ cuvintele rămân lipite pe buze/ ca seminţele de in” (îngerii mamei).

      Ultimul poem al volumului e scris într-o cheie personală și chiar își scrie versul cu fluier de anotimp, iar cuvintele sunt ca sufletul (cum stă scris în Cartea Splendorilor) și ar reprezenta, explicit, cheia cu care poeta îşi deschide inima: „cam acesta e tabloul/ poetului scos pe uşa din dos a destinului/…/ dar voi croi o nouă viaţă din umbra acestui/ cântec” (M-am panicat la sfârșit). Încheiem, spunând că dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.  

* Cronică apărută în revista PLUMB nr 166/ianuarie - 2021