O cronică la romanul meu

 

                                           PIERDUȚI  PRIN  SIBERIA *                                           

         Cu mult timp în urmă, atunci când îi analizam volumul „Călător prin Valea Plângerii” aveam să observ un element al scrisului său care i-a rămas o constantă, și anume talentul de povestitor, un povestitor înnăscut. Atunci notam, ca presupunere, acum reiau ideea, ca certitudine: „La naştere, Dumnezeu lasă câte o picătură de dumnezeire din măreţia sa creatoare fiecărui individ, dar îl lasă pe el să şi-o descopere şi să şi-o pună în valoare. Aşa apar din furnicarul omenirii inventatorii (de la roată, hârtie, praf de puşcă, până la GPS), şi creatorii de artă, fie el sculptorul Gânditorului de la Hamangia, arhitectul Piramidelor, al Zidului Chinezesc sau al Turnului Eiffel din Paris – dar să luăm şi câteva repere din alte arte, precum Luciano Pavarotti, Michelangelo, Dostoievski, Brâncuşi, Sadoveanu etc.

         Un adevărat creator de artă stoarce cât mai mult această picătură, până ajunge la epuizare. Atunci ţâşneşte din noianul anonimilor marele sculptor, marele pictor, marele muzician, marele dirijor, marele prozator, marele poet, marele actor, marele dansator, marele povestitor.”

           Acesta este cazul şi lui Tudor Cicu, scriitor buzoian, dar cu rădăcinile în misterioasele şi fascinantele stepe ale Dobrogei, satul Tătaru, comuna Comana, având corzile vibrânde ale sufletului frământate de neostenitele valuri ale mării, după cum ne-o spune chiar în primul volum al său de poezie, „Cu marea în suflet” (2005) și în romanul „Iarba de mare” (2006). Harnicul și talentatul scriitor de atunci, a îmbogățit literatura română cu șapte romane, cinci volume de povestiri, opt de poezii, trei volume de cronici literare, și-a remodelat talentul cu trei volume de eseuri, devenind membru al Uniunii Scriitorilor, primind numeroase premii literare, acumulând totodată și un bagaj impresionant de referințe critice.

            Noul său roman, PIERDUȚI PRIN  SIBERIA, (Editura Editgraph, Buzău, 2022,  262 p.), în opinia mea, este pe cale să se ridice cu mult deasupra tuturor operelor sale de până acum, ba chiar și a multora din literatura română contemporană, dacă avem în vedere, în primul rând, problematica, puțin abordată – avatarurile soldatului român în al Doilea Război Mondial în Războiul din Răsărit -, dar și prin stilul său inconfundabil, de povestitor cu vocația tragicului.

            Structural, romanul este clasic, cuprinzând un cuvânt introductiv, în loc de prolog, intitulat Un convoi pierdut prin Siberia, 20 de capitole cu titluri sugestive, între care sunt intercalate și alte 9 capitole, intitulate Jurnal de front, având mențiunea datelor (ziua, luna, anul”), de fapt scrisori de pe front netrimise acasă, și se încheie cu un Epilog lămuritor pentru cititor. Romanul are însă, după cum voi dovedi, și multe dintre atributele modernității, cum ar fi povestirea la persoana I alternând cu persoana a III-a, tehnica gide-iană a jurnalului, tehnica povestirii în povestire, inserția de citate și maxime din opere celebre, răsturnări proustiene de timp, scurte, emoționante și  penetrante eseuri pe teme politice, sociale și economice.

            Cuvântul înainte, intitulat Un convoi pierdut prin Siberia are menirea de a-l pregăti pe cititor asupra avatarurilor soldaților români prin Siberia după dezastrul de la Stalingrad din friguroasa iarnă rusească a anului 1943.

            Autorul, așa cum îi este obiceiul de mare povestaș, chiar din prima frază – o frază cheie a întregului volum – se adresează unui ascultător imaginar, prevenindu-l asupra grozăviilor ce aveau să fie povestite: Când veți asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea unui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnoura cu păsări și gânduri și peste sufletele noastre, așa cum a rămas și sufletul meu, cu mâna întinsă asupra acestei coli de hârtie, neștiind de unde să înceapă a se rosti. Totul a început urmărind o emisiune la un post de televiziune din Buzău, unde colonelul Costea P. Duminică depăna povestea adevărată trăită pe frontul sovietic, cam pe la vârsta de 20 de ani. Bătrânul citea din când în când dintr-un jurnal de vreo șapte – opt pagini atât de dense în întâmplări cât într-un roman de Ilya Ehrenburg: Să fii luat prizonier, săltat dintr-o dată (sub minus 30 de grade) din acele tranșee ostile, ale iernii anului 1943, să-ți urmezi dușmanul în persoana unui singur ostaș, el, înainte, restul prizonierilor în urmă… Unde să fugi? Eram flămânzi, nu cunoșteam locurile, acel ostaș era singura noastră șansă de a rămâne în viață… Bătrânul se plângea acolo de ingratitudinea societății: După o noapte de umilință, după un braț de coceni dinainte, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazul în jug?

            Primul capitol se intitulează O seară în care bântuie niște stafii, în care, cele povestite de bătrân în emisiune au un ecou formidabil în conștiința scriitorului care, în timp ce citea cartea lui Soljenițîn, „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, aude noaptea târziu bătăile  clopotelor de la biserica „Trei îngeri”. Este un moment cheie al cărții, căci scriitorul are inspirația ca înainte să înceapă povestea adevărată a soldatului – prizonier de război la ruși, să realizeze o incursiune în fantastic. Se duce apoi să-l caute pe bătrânul Costea P. Duminică, colonel și veteran de război. Și-a declinat scopul vizitei, apoi, savurând împreună licoarea unui pahar de vin, a ascultat povestea bătrânului sub coroana unui cireș bătrân din curtea veteranului.

             Capitolul următor se intitulează Umbra unui fiu de torționar la orizont și folosește tehnica povestirii în povestire. Este povestea trecerii lui Costea P. Duminică prin penitenciarul de la Râmnicu Sărat trimis nevinovat de torționarul Molitvă. Este o apariție halucinantă, în vis, căci bătrânul rămăsese cu vedenii, dar vedenia îi apare ca procuror la alegeri care-i cere o declarație pe propria răspundere și cu jurământ pe Biblie că nu a votat și pe altă listă. De fapt, era fiul torționarului, apărându-i ca un strigoi. Capitolul se încheie cu o propoziție - aluzie izvorâtă din adâncul obsesiei lui Duminică, în timp ce se adresează unui porc prin curte: „ Intră, mă, și tu înăuntru, la coteață, că acum te ia și pe tine cu duba!” Amintirile despre izolarea din penitenciar încă nu-l părăsiseră.

            Capitolul al III-lea se numește Secretul lui Costea P. Duminică. Debutul are ca fundament o descriere, punct de plecare pentru o o narațiune care să zguduie conștiințe: Când a revenit cu cana de vin, deasupra casei apăruseră câțiva nori învolburați și o rafală de vânt se iscă din senin făcând să se îndoaie trunchiurile a doi salcâmi din gardul de la drum, iar în cireșul de deasupra mea începu a zurui frunzele. O barză își strânse picioarele sub ea și lovind din aripi se desprinse dintr-un cuib înfășurat ca un turban turcesc în vârful unui stâlp al rețelei electrice stradale….Bătrânul Costea își ridică și el privirea spre coama rotată a cireșului, părând a citi niște semne misterioase printre ramurile sale. Revenise la condiția lui de țăran: „<N-are să plouă, mi-a declarat el sigur pe sine.> Apoi dintr-o dată își aduce aminte că va dezvălui secretul său: povestea romantică, am zice noi, a tinereții sale, elev la Școala de subofițeri de la Câmpina și viața trăită la fierăria boierului Argintaru până în momentul în care se îndrăgostește de frumoasa Elenuța, cu care fuge în lume.

            Subiectul capitolului al patrulea este prevestit parcă din titlu: Noaptea m-am visat Ivan Denisovici. De fapt, este un eseu al autorului despre destin. Aici descoperim un portret moral al bătrânului, de o mare puritate și profunzime, asemănător cu acela al lui Ivan Denisovici, care se suprapune subtil peste biografia bătrânului: Masca purtată în toată această istorisire era dezamăgirea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul lui, care de nici un fel nu arăta că ar putea purta amprenta celor 90 de ani trecuți, apărea expresia unei ulcerări ce nu ținea doar de moment. Povestise despre viața în penitenciar și episodul evadării care dezvăluie talentul de narator intrat perfect în pielea personajului. Capitolul se încheie cu o invocație-revoltă a autorului la adresa nemerniciei, nimicniciei și a ingratitudinii din jur: Doamne, Dumnezeule, chiar nu putem să dăm jos de pe chip masca umilinței, a indiferenței? Să fie așteptarea și neputința noastră singura formă de protest a unei națiuni îndobitocite? Cum de am ajuns aici, Doamne, Dumnezeule?

            În timp ce povestește, autorul intercalează, în scurte, dense și penetrante eseuri gândurile despre destinul personajului său și al țării, în capitolele al V-lea și al VI-lea, dar și întâmplări și portrete ale unor deținuți din penitenciar, cum este portretul lui Ghiță Ursu, un camarad de celulă fascinant” Dumitru Rizea și Dinu Gâlicel. Punctul culminant al acestor episoade din penitenciar, care înseamnă muncă forțată, foame, umilință, frig, moarte, dar și solidaritate și speranță, îl reprezintă evadarea. Era ca un vis planul de evadare pe care-l face Dinu Gâlicel: Ceața asta e o mană cerească. Ăl de Sus ne-a trimis-o. Uite cum facem: peste trei patru ore se schimbă gardienii între ei și schimbul are loc la ghereta aia, o vezi? Atunci e momentul, pricepi? Ei bine, tinerelul acesta cu cizmele lui mari, tocmai potrivit să se deplaseze mai încet, nu trebuie să stea cocoțat veșnic în căruța lui. La semnalul meu, să te prefaci că urinezi după o roată de la car. Întârzii cât poți. La momentul potrivit, am să-mi scap piciorul sub un bolovan și cer ajutorul tinerelului. În timpul acesta, te strecori și desfaci șleaurile de la cai. Eu am să urmăresc cu coada ochiului și să mă jelesc întruna. Apoi un pumn sub bărbie, urmat de un brânci inofensiv. Tu arunci hamurile pe gâtul cailor, încălecăm, fuga spre pădure. Până s-o prinde gardianul cel nou… Și plecăm în Dobrogea, la mine la Cerchezu. De acolo, la un neam al meu, la Bazargicul bulgăresc. Ceva mai jos și portretele celor doi fugari, văzuți din perspectiva personajului devenit narator: După două ceasuri, Dinu s-a întors cu niște țoale și o colivă împachetată într-un calendar ortodox și câțiva colaci bine rumeniți. Le luase dintr-o biserică intrând pe un geam întredeschis. Pe înserat, cu caii bine odihniți am încălecat și din nou la drum lung. Rețin, ca pe niște umbre vagi, doi inși fugari mergând alături prin pădure, în tăcere. Salcâmii și pinii vuiau deasupra capetelor, și vuietul lor semăna cu al unor ape curgând departe. Două umbre care-și vorbeau puțin și în șoaptă. Cine le-ar fi întâlnit în cale nu i-ar fi deosebit unul de celălalt. două arătări înfofolite în țoale ude și zdrențuite, trecând peste râpi, izbindu-se de crengile uscate ale arbuștilor. Unul era trist și gânditor, celălalt era încântat. Costea P. Duminică povestea, iar scriitorul trăia în vis cele povestite: Înainte de a mă trezi din acel vis tare ciudat, am auzit vorbe dezlânate în apropierea mea și, cum m-am trezit, printre crengile cireșului de deasupra mea strălucea soarele fierbinte. Apoi cei doi fugari s-au despărțit. Costea trebuia să fie prezent la școala de subofițeri de la Câmpina. Nu mai aveau timp să-l caute, nu fusese acuzat, nu fusese judecat, nu fusese condamnat. Printr-un ordin al regelui, după niciun trimestru, au fost făcuți sublocotenenți și trimiși pe front, în plin februarie al lui 1942. Aici, destăinuiește autorul, realitatea devine vis și visul o altă realitate. Realitatea estre așa de crudă, că întrece orice vis, sugerează autorul romanului.

        Capitolul al șaptelea, Când visul se rupe, este ultimul povestit la persoana I de către narator, povestirea luând o altă turnură, și anume comentarii despre legionari, despre Adolf Hitler, Zelea Codreanu, Ion Antonescu, realitatea românească actuală, adică despre revoluția din 1989. Într-un final, Costea P. Duminică a scos de la piept un caiet legat cu ață subțire: „ Ia-l, dumneata vei ști să așterni mai bine decât am făcut-o eu. Am luptat degeaba în țara asta. M-au uitat toți! , nemulțumit de ingratitudinea societății la adresa veteranilor. Capitolul se încheie cu amarnicele notații ale autorului: Ne-am despărțit cu promisiunea că o să-i citesc caietul ți o să-i aștern povestea într-o carte, dar și ca doi oameni care după atâta risipă de vorbă, se ridică în sus ca două lumânări, își îndreaptă spatele și se scutură ca de un vis rău de tot ce li s-a putut întâmpla oamenilor în acel secol al nebuniei și merg mai departe pe drumul ales de Dumnezeu.

            De-abia la pagina 87 a romanului începe jurnalul, începând cu data de 4 noiembrie 1942, cu episodul despărțirii de Elenuța în gara din Buzău. Momentul relevă talentul descriptiv al naratorului care reușește să se transpună și să retrăiască cumplitul moment al despărțirii soldatului de iubita sa și de țară. Parcă și elementele naturii iau parte la ritual, trăind asemenea sentimentul înstrăinării și al nesiguranței viitoare: Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul din Răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, un șir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam pe Elenuța. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului peronului unde ținuse să-mi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa s-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul cu ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al norocului sau al nenorocului pentru noi toți. Atunci află în ultimul moment că Elenuța este însărcinată în luna a IV-a. Mai poate auzi rămasul ei bun care sună ca o poruncă-urare de a se întoarce sănătos: Să nu cumva să faci prostia să ne lași singuri! Trenul s-a pus în mișcare, iar Elenuța nu i-a mai auzit răspunsul, care este înlocuit cu o mișcare de natură: Vântul turbat mi-a răsucit cuvintele sub roțile trenului. Pe marginea momentului de despărțire al celor doi, autorul reflectează: În viața mea nu mă analizasem cu atâtea adjective și păreri de rău, toate la un loc defineau  dezamăgirea și neputința celui târât într-o istorie ce nu-i aparține.

            De aici încolo, cele peste 150 de pagini ale jurnalului sunt acoperite de capitolele 9-20, adică Jurnalul de front, care debutează cu momentul debarcării la Odesa. Acolo trebuiau înlocuite trupele române decimate, înaintând prin ploaie și prin noroi. Imaginile capătă dimensiuni apocaliptice: Înaintam în tăcere privind mereu în zare, unde se ițeau nelămurit niște copaci și poienițe. Pe marginile drumului pe care tot înaintam spre niciunde zăream hoiturile cailor împușcați sau sleiți de puteri, precum și căruțe răsturnate cu roțile în sus. Ajung la locul unde fusese nimicit batalionul lor. Aici ia contactul pentru prima dată cu realitatea cruntă, moartea, prin povestea unui soldat scăpat parcă din Iad: Eu am fugit cu un camarad rănit care pe dealul acela s-a prăbușit la pământ și n-a vrut să mai înainteze. L-am cărat în spinare o bucată de timp, dar l-am auzit implorându-mă: <Lasă-mă jos. Simt că s-a sfârșit cu mine!> L-am îngropat cum am putut trăgând tot mai mult pământ peste el, la buza unei movilița. Am plecat cu inima neagră ca un cărbune.

            După un marș istovitor, batalionul a ajuns la Perekop, aproape de bubuiturile tunurilor, ocupând tranșeele lăsate de nemți: Soldații au primit câte un loc în pământ. Acolo urmează să vegheze, să mănânce, să doarmă și să-și omoare păduchii până la o nouă comandă. În curând vor face cunoștință cu temutele katiușe: De frică, soldaților li se făcuse greață. Unii chiar vomitau. Altora li se încrețise pielea pe ei. Observă că soldaților le lipseau mânecile la cămăși. Află că, nefiind aprovizionați cu efecte de iarnă, își rupseseră mânecile și le cususeră în prelungirea chiloților.. Urmează alt marș de la Mariupol la Serafimovici. Ia contact și cu populația din sate, năpăstuită și nevinovată: Am întâlnit femei bătrâne umblând pe câmpuri, pe văi, pe coaste de deal, adunând porumbe, măceșe, gherghine - provizii pentru iarna ce se apropia. De un tragism aparte este și povestea soldatului român care furase un gâscan de la o bătrână, care venise la comandant să-l recupereze. Fusese pălmuit de comandant. Întrebarea rămâne: „Se justifica gestul soldatului?” Lupta pentru existență nu mai ține cont de nicio morală. Până și caii batalionului fuseseră sacrificați pentru hrană…

            Urmează botezul focului descris în pagini care-l concurează pe Camil Petrescu din „Ultima noapte…” Povestirile din jurnal capătă și mai mare dramatism cu cât acesta este redactat sub forma unei scrisori, rămase neexpediate către Elenuța: Când sovieticii au reușit să rupă frontul nostru, s-a decis: ne retragem. În timpul retragerii, artileria și avioanele inamice ne-au bombardat încontinuu. În timpul retragerii eu eram în dreptul tunului trei, iar în față se deplasa echipajul tunului doi. La un moment dat, un obuz de artilerie a căzut drept pe tunul 2. Tot echipajul a fost făcut praf… Și asta, chiar în fața mea. Am fost prima oară în fața morții. Ne-am aruncat cu toții la pământ. În timpul acestui bombardament infernal am rămas cu gura căscată și ochii holbați. M-am uitat spre colegul Otto Hussnel, căruia îi venea să râdă, dar nu putea. Vântul ne izbea drept în față, rece ca gheața, dar oamenii mei nu simțeau nimic. Toți văzuseră trupa de servanți de la tunul 2. <Domnule sublocotenent!> l-am auzit pe Otto în stânga mea, încercând să strige ceva. Îi venea să râdă, dar ținea gura încleștată. Mi s-a părut că ar fi din cauza vântului înghețat. Sau poate îi sărise o doagă?... În câteva minute ne-am pomenit cu sovieticii în spatele nostru. N-am mai avut ce face și ne-am predat. Eram unsprezece inși, servanți și observatori de tun. Eu am ridicat mâinile în sus.

            În capitolul al 13-lea este prezentat al cincilea jurnal de front, datat 24 noiembrie 1942. Prizonieri se află în stepa calmucă, înaintând spre niciunde. Notații zguduitoare: Primesc această lume pestriță, de soldați rămași ai nimănui: români, germani, italieni. - și mă gândesc că poate bine ar fi fost să coboare toată lumea soldățească în infern, că poate o fi mai bine pe acolo. …. Am băut tot paharul umilinței și al degradării, în această, iată, nici o lună de război… Și când scriu toate rândurile acestea, mă gândesc la Christos și la pătimirile lui. De aceea vreau să fiu tare și să nu plâng… Dramatică este scena când o santinelă însoțitoare a convoiului îl descalți de cizme în plină iarnă: Mergeam în coloană, când mă pomenesc cu un rus că vine direct spre mine și îmi face semn să scot cizmele din picioare: <Davai! Davai soldati. Botinki, davai, davai! – Domnule sublocotenent, dați-i cizmele, că, altminteri, nu-i de glumă cu ăștia, altfel vă împușcă!> M-am aplecat imediat jos pe un petic de iarbă arsă și m-am descălțat. Rămas în ciorapi, am mers desculț, pe jos, vreun km sau doi. Noroc cu un soldat din spatele coloanei: <Domnule sublocotenent, uitați, vă dau bocancii mei. Nu sunteți obișnuit cu tălpile goale. Eu sunt învățat cu opincile. Am o bucată de foaie de cort. O să-mi fac niște obiele ca pentru opinci>”.

            Au mărșăluit cam 140 de km pe jos până la primul lagăr. Pe unde au trecut, au lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge: Și nici nu aveam timp să ne rugăm. Din când în când auzeam înapoia noastră niște împușcături. Cei care nu mai puteau merge și nu mai puteau fi cărați în spate de ai noștri, ori rămâneau mult în urmă, ori erau împușcați și abandonați pe câmp ca niște leșuri pentru câini. Noaptea nu mărșăluiam. Ne supravegheau cu schimbul, lăsați în plin câmp. Acolo dormeam. La marginea drumului. Ne înveleam cu mantalele. Trebuia să ne trezim și să ne frecăm mâinile și picioarele, ca să nu degerăm. Emoționantă este scena când un câine pripășit pe lângă coloană, se bagă între doi soldați, noaptea, să-i încălzească. Ajunși la gara Mihailovka, au fost urcați în vagoane care plecau spre lagăre, spre Siberia. Au ajuns în lagărul de la Tambov.

            Capitolele 13, 14, 15, 16, 17, prezintă întâmplările petrecute în lagărul de la Tambov. Eram adăpostiți în bordeie, iar ziua erau duși la munci epuizante, în special tăierea arborilor:  Dimineața, la ora șase,  după ce se dă deșteptarea, intrăm în sala de mese să servim ceaiul, o zeamă chioară, cu un pesmet pe cap de om. Imediat după ora opt se sună încolonarea, se face numărătoarea pe plutoane și plecăm în marș continuu, care spre gara Tambov, la șinele de fier, care la pădure, care spre carierele de piatră din spatele dealului. Eu am nimerit la pădure cu sergentul Filat. Iată-l pe sublocotenent la muncă: Nu se simțea nicio urmă de animal sau de pasăre în pădurea siberiană. Doar strigătele și durerile noastre ca niște bieți cuci. Mă uitam cum cădeau mestecenii sub loviturile securilor, iar sunetul acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Unora li se ordona să care pe umeri scoarțele și trunchiuri cojite de mesteceni, numai că vântul năprasnic îi trântea la pământ. În locul cailor am fost puși noi la sănii. Făceam câte 14-15 km. Există și un dram de omenie care se manifestă la doctorița lagărului, care îi proteja, cu scutiri la infirmerie, pe cei care erau deja sleiți de puteri. I se întâmplă și sublocotenentului Costea P. Duminică un accident de muncă, iar doctorița își face cu sârg datoria: Doctorița sovietică se bate cu tărie pentru infirmeria ei și pentru sufletele celor trimiși la „ukreplenie”. Cred că are cel mai curat suflet din câți ruși cu funcții de supraveghere mișună pe aici.  Cititorul va mai afla că între prizonieri era și un preot de prin părțile Moldovei, de pe la Huși, Vasile Necula, ale cărui sfaturi sunt hrană sufletească și balsam pentru prizonieri.

Totodată, toate întâmplările legate de șederea în lagărul de la Tambov sunt presărate cu zeci de portrete de prizonieri, fiecare cu biografia sa, dar și cu numeroase considerații de ordin religios, social, politic și economic care vizau România acelor vremuri și a celor de azi, la fel de tulburi. Prietenia cu sergentul Filat avea să-l conducă pe sublocotenentul Costea P. Duminică spre marea și spectaculoasa evadare, spre libertate, după un plan minuțios stabilit, ca să nu cadă pradă eșecului. Urmează drumul extrem de riscant, de mii de kilometri, fără acte și fără bani, călăuziți doar de noroc, drum povestit de pescarul Filat din Ghindărești, de pe malul Dunării, căci, între timp, Costea P. Duminică se dusese la Domnul…

Cum îi șade bine unei cărți rotunde, romanul mai are și un Epilog, din finalul căruia cităm spusele lui Filat: Rusia e o închisoare oriunde te-ai afla, domnule! Trebuia să fii atent pe unde mergeai, ca nu cumva să intri în sârma ghimpată a unui lagăr cu mult mai mare și să nu te mai desprinzi niciodată de ea.

             Mă opresc aici cu prezentarea acestei cărți menite să zguduie conștiințe. Scriitorul Tudor Cicu este predestinat să-și ducă eroul și prin alte multe lagăre din Siberia. Când romanul va termina de povestit epopeea soldatului român în Marea Conflagrație, de-abia atunci literatura română va fi gata să primească una dintre capodoperele sale, așezându-se, prin problematică și stil, alături de alte capodopere universale ale genului. Am în vedere aici pe scriitoarea tătăroaică din Kazan, Guzel Iahina, cu romanul său pe aceeași temă, a lagărelor siberiene, „Zuleiha deschide ochii”, cu care romanul lui Tudor Cicu își va câștiga dreptul de a concura la capitolul capodopere.

            

                                                        Titi Damian

* cronica a apărut în revista EX PONTO nr 1 (76) ian-febr-mart-april 2023

până ce se face seară...

 

până ce se face seară...

 

până ce se face seară și citim din Allan Poe

te rog să închizi fereastra, corbilor care-‘ncotro

să lăsăm potopul ploii din Esenin, prin eter

ca în Mircea Eliade, când suia nunta în cer.

„suntem încă la-nceputuri. ne așteaptă înainte

dimineți fără de seamăn” îmi spuneai, luam aminte...

aveam însă gura arsă să te pot iubi o vreme,

ghemuită lângă mine tu-mi cereai numai poeme.

ți-am vorbit atunci, de Dante, de Ovidiu și Petrarca

nu simțeam că se scufundă, cu-amândoi, incertă, barca

și aveam puțin și teamă. ca prin vis te-am strâns în brațe

ca Ofelia pe Hamlet, până moartea să-l agațe

ori pe Rimbaud poezia, la foc tare să-l consume

ca-ntr-un cântec scurt de Stancu, scris la margine de lume

și sub rugul lunii pline a lipsit doar o scânteie

pe tărâmul unui cântec să dăm visele la cheie

...dar știam de la fereastră, cum priveai țintă la stele

   că-‘ntr-o zi și nunta noastră o s-o facem printre ele.

„Copiii din Țara Dorului” - a ajuns la ediția III-a

 

Copiii din „țara dorului”... se întorc la poveste

               (cuvânt înainte)

    

       În satul meu natal, în vremea copilăriei mele, pe când trăia, bunicul dinspre partea tatei ne spunea totdeauna povești, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoți, îi va căra traista cu basme prin lume. Dintre toți cineva trebuia să le ducă în lume, iar eu am fost ales dintre acei nepoți ai bunicului. Așa cum, și peste câțiva ani buni, unul dintre cei antologați în paginile acestei frumoase cărți „despre copilăria ca o poveste”, va fi ales de sorții ursitoarelor să ducă lumea lui, într-o altfel de poveste, mai departe. Viața unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria-labirint a unui scriitor se ascund multe povești. Mulți dintre cei antologați în carte ne povestesc despre dragostea mamelor și bunicilor lor. Citindu-i, cu nostalgia copilului de odinioară, m-am lăsat și eu purtat de amintirea anilor de odinioară când alergam la mama ori de câte ori mă fugăreau gâștele și cocoșii din ograda părintească, crezând că au să mă înghită cu ciocurile lor. Nu avusese făcute decât două clase primare, dar uite că mama știa de Greuceanu, Sur-Vultur, Șperlă voinicul, Triști-copil și Inia Dinia sau Omul de piatră... de parcă le citea pe o carte nevăzută. Dragostea cu care „omul care scrie” a așternut câte ceva despre satul său natal, despre ulița copilăriei și casa bunicilor dragi, e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi pe aceeași lungime de undă cu părintele basmului și al lui Sur-Vultur: Petre Ispirescu. Mama îmi spunea acest basm, de pe la patru-cinci anișori, când mă adormea. Adormeam și visam, în brațele mamei, la isprăvile feciorului de împărat. Mai apoi am descoperit, dincolo de casa noastră, câmpia cu lanurile ei de grâu și porumb. Și că, după furtună și trăsnet, tot grâul avea să fie trântit la pământ ca după un nor al hrăpărețelor păsări. În vis pusesem pândari lanului zi și noapte, chiar lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu lase nicio mișcare a vântului, ori urmă și semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. Visam așa cum trebuie că visează fiecare copil care a fost inclus în această antologie. Iar copiii din această frumoasă carte visează la rândul lor la o lume pe care simt că au pierdut-o odată cu trecerea spre adolescență. Uite că (deși mai rar) eu continui să cred, că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, nu văd, de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (și acești micuți), care mai cred în magia scrisului! Îmi amintesc și acum de nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei noastre de la țară. La umbra lui plănuiam cărţi care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte; și eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”…

      Citind acum lucrările copiilor antologați în această carte, nu ai cum să nu te întrebi: alta să fie dispozi­ția poetului (ori) a prozatorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc), ceea ce aduce textului liric (sau) prozaic o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor? Cu siguranță, doar frumusețea creaţiei va trebui să impresioneze pe cititorul care se va apleca asupra textelor din această carte, a prozelor și poeziilor acestor micuţi autori care îşi încearcă în eseu, poezie, proză scurtă... arderea lor lăuntrică. Alții își radiografiază trăirile interioare și își pun în ecuație sentimentele și emoțiile pe acel anotimp din viață, numit copilărie. Teme precum singurătatea, tristeţea, bucuria, misterul clipei trăite, speranţa, visul: sunt umbre care le vor aşterne poteci de străbătut în scrieri care vor veni. E un început care promite să aştearnă câteva note grave pe portativul unor fiinţe care îşi trăiesc cu intensitate propriul destin creator. Prozele micuţilor autori, scrise cu sinceritate, fără simfonia culorilor din poezia ori proza pe care au închis-o în tainiţa sufletului, sunt poveştile unor copii; cu bucuriile, secretele şi viaţa care le-a fost pusă dinainte: spre a înţelege că într-o bună zi vor uita visele, copilăria; şi deschizând cufărul adevăratelor nelinişti, se vor trezi cândva oameni mari şi toate vor fi pesemne uitate. Uneori, în încercările lor de a ajunge la acel binecuvântat tărâm al tinereții fără bătrânețe, copiii recurg la poveste, ca prim șiretlic al atragerii cititorului către textul scris.

      Cuvântul meu (prefațator antologiei) este un îndemn către cei care încă nu au uitat de lumea fantastică a poveştilor, iar îndemnul către aceștia este cât se poate de sincer: „Duce-ţi povestea mai departe!”. Cititorul va simţi și el această retragere în lumea poveştilor ca pe o furişare în „agora” lor, de unde meticulos construiesc şi se alcătuiesc, imaginează dar şi brodează întâmplări şi personaje fericite (vezi: Coșmarul din miazănoapte; Realitatea unui vis; Bunicii sunt părinții mei; Hai să fie bine! etc). În cazul altora, mai puțin înzestrați, înţelegem: acesta-i începutul, calea nu-i deloc uşoară, darul acesta profeţit de ursitoare e de asemenea primejdios, dar Frumuseţea pe care o va lăsa în urmă un autor adevărat, este a tuturor, iar dacă au îndrăznit înseamnă nu numai că au visat frumos, dar s-au înscris pe acest front, în tranșeele scrierii, ca niște luptători. Hai să vedem:

      Pornim la drum cu Dor de mamă de Alexandra Iulia Zecheru, care vine cu un frumos și interesant eseu despre ceea ce, în sufletul fiecărui copil, reprezintă „dorul de mamă”. Cităm: „Dar urmele lăsate de acestea (rănile cumulate în timpul vieții - n.n.) nu pot fi șterse și nici el nu poate duce cu el toate poverile lumii, așa că ne lasă un singur dor, cel mai profund, de care se atinge cu o mare băgare de seamă, parcă temându-se să nu se ardă. Ne lasă DORUL DE MAMĂ, care să ne poarte toate amintirile, nostalgiile și regretele...” „Copilăria, o boltă de amintiri” de Bianca Andreea Nica e schița scrisă cu nostalgia copilului care a pierdut „ulița copilăriei” pe care a trăit momente magice, dar și cu optimismul celui care a înțeles calea ce trebuie urmată de fiecare în parte: „Pornesc cu dreptul spre tot ce mă așteaptă... Pentru că sunt un copil al dorului pornit pe drumul spre viitor și niciun obstacol nu mă va face să renunț la ceea ce sunt: un copil al României. Și noi, copiii, suntem viitorul țării! „Stele de pe cer” a elevei Voicu Livia-Andreea este o pledoarie pentru copilărie și sufletele celor dragi (acum „stele pe cer”), scrisă cu o doză de credință în convingeri: „...știu că Dumnezeu mă iubește, pentru că mi-a oferit totul, în primul rând doi părinți extraordinari și un loc unde să mă întorc mereu cu drag, care poartă numele de acasă.” „Cursa în timp. Lupta pentru istorie” a elevei Cristina Andreea Morogan e povestea unui grup de copii (având un organizator: Alex) care pornește într-o călătorie în timp, cu scopuri profund umaniste. Călătoria lor, nu cu puține provocări, va avea un final cu un mesaj ce îndeamnă la optimism.  „Tainele existenței” a elevei Victoria-Maria Pripon – e acel eseu în care atacă teme interesante: ființa omului, lumina, ploaia, războiul, necunoscutul de dincolo de noi... etc. Mesajul final: „E stupid și lipsit de sens, dar nu putem comenta, deoarece suntem și noi prinși în acest mare nimic, alegând să rămânem astfel pentru totdeauna. Doar acum, zburăm cu aripi de catifea până ajungem în valuri. În adevăr se ascund adesea taine care nu pot fi deslușite vreodată.” „Coșmarul din miazănoapte” a elevei Cristian Denisa-Elena – ea vine cu un mic scenariu, dintr-o poveste mai lungă, în care eroii se regăsesc și încearcă a descoperi adevărata față a iubirii. „Gloria copilăriei” de Ayanna Vasile este o pledoarie pentru bunici, în special amintirea bunicii Ana: cu vorbele, sfaturile ei înțelepte și „multe lecții de viață” care „mi-au deschis primele mele orizonturi și așteptări în ceea ce privește viitorul.” „Realitatea unui vis” de Stîngă Denisa este povestea, desfășurată pe tărâmul realismului magic, a unei fetițe rătăcite (în vis) prin lumi paralele și ținuturile unui vrăjitor, dar, în cele din urmă, cu un final fericit: „Eram bucuroasă că totul fusese un vis, iar eu eram în siguranță lângă părinții mei, abia așteptând să le povestesc ce peripeție am avut în acea zi.” Ne oprim la „Copiii curcubeu” de Alexandra Gheorghe, cu o istorisire suprarealistă în care copiii pământeni primesc vizita copiilor care vin din viitor, cu scopul de a le îndrepta cunoștințele despre lumea viitorului și rolul copiilor pe Planeta Pământ, întrucât: „Au văzut că suntem într-o permanentă competiție unii cu alții, că nu știm să ne bucurăm de reușitele celor din jur și ușor, ușor am ajuns să ne îndepărtăm unii de alții, iar, în acest fel am ajuns să preferăm singurătatea, să căutăm un refugiu în lumea virtuală și pare că nimeni nu ne arată calea corectă sau nu ne atrage atenția că această direcție este greșită.” Apoi „Bunicii sunt părinții mei” de Irina Ștefania Mihai: o istorisire cu iz curat de poveste, frumoasă și atractivă. „Argint în păr și inimă de aur” a elevei Francesca Cristoloveanu este acea întâmplare petrecută la bunici care îi prilejuiește să își spună sincer: „Se spune că bunicii au argint în păr și aur în inimă. Se întâmplă ceva minunat când oamenii devin bunici.” își începe povestea autorul. Nu-i așa că ne-a făcut curioși? „Hai să fie bine” a lui David Ciulin, scrisă cu ceva umor și ironie, e cam ceea ce ne arată că acest condei are un „oarecare ce” viitor. Să remarcăm și scrierile eseistice ale unor copii ceva mai precoci din clasele primare: „Bucuria unei zile de vară” de Maria Antonia Spînu; „Timpul liber” de Paul Alexandru Mănăilă și „Viața la țară” de Andra Nedelcu. Toate întâmplările fericite (sub forma unor amintiri), copilul le ține acum, într-un echilibru fragil peste toate cele reținute, la trecerea prin viață, doar în trecătoarele tranșee ale memoriei.

      „Copiii din țara dorului”/ediția III-a pe 2023 (din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă înainte prin proza acestor copii (unii menționați mai sus), dar și prin versuri îndrăznețe, importantă fiind doar „tăria” condeiului cu care autorul/autoarea își duce, până la final scrierea, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura și expresia unei existențe. Unii o caută prin scris (eseu, schiță, gânduri ori poezie) alții prin pictură, dar pe mai toți îi stimulează imaginația și credința-conștientă, că scrisul are mai întâi un rol terapeutic. Și nu e doar un exercițiu doar terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. „În ziua când nu reușești nimic, lumina care-ți cade pe mâini te mâhnește”, spunea un poet, convins că doar acele cuvinte buchisite de-un copil, ascultându-le, le vei și simți ca pe razele de lumină ale galaxiilor rotindu-se prin spații. Unii fac această coabitare între lyric și epic în versuri cât de cât capabile să te teleporteze în viața lor. Iată câteva asupra cărora ne-am oprit în mod deosebit:

     În poemul „Întru adevăratul sens” de Victoria-Maria Pripon găsim mature reflecții despre viață și moarte, la amintiri și clipele trecute într-o oglindă care reflectă interiorul, nu exteriorul oamenilor: „Trecând anumite granițe/În oglinzi eliptice/Ale emfazei/Ce prinde vântul într-o fereastră,/ Tânjind pentru eternitate.” În „Singurătatea” de Bocioc Bianca ni se vorbește despre ființa omului, speranțe și dorința de a vedea „lumea prin ochii unui copil”. Frumos! „Ce n-aș da...” de Maria Stîlpeanu (cu un poem minunat) ni se spune: „Eu aș da tot ce-aș avea!” (firesc întoarcerii în copilărie, invocând o întoarcere la copilăria de pe timpul său și „pe ale sale meleaguri”). „În aceste vremuri grele” de Prună Elena, eleva autoare (poem cu un mesaj de atitudine) e acea poetă măcinată de soarta viitorului și firesc are „o întrebare” „o tristețe”, dar și un sfat și o rugăminte: „stați în calea celor răi/și curajul cel dintâi/capul să nu vi-l plecați/chiar trebuie să-ndurați!” Iar în poezia „Doar tu”, de această dată Victoria-Maria Pripon se va adresa cititorului cu un poem imnic dedicat Mamei România! În fine, poeta Gheorghe Roxana Gabriela, în „Ecou fără răspuns”, aruncă în eter ecoul unei iubiri pierdute, dar și reflecții interesante, cu convingerea că acel cântec al său îi poate lumina drumul mai departe: „Oamenii-s păpuși cu ațe/ Într-un teatru mărginit/ Și pe scenă mă ții-n brațe,/Dar piesa...tocmai s-a sfârșit...”. Și închipuiți-vă numai, acel om, rămas singur, pe scena vieții!

      Spuneam cândva, că aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un simplu joc de degete, nici nu știu cât de singur ești atunci când te afli la masa de scris. Nimeni nu se bucură în zadar când inspirația te-a ales pe tine, cel care scrii, nimeni nu se întristează în zadar când inspirația te-a ocolit, fără să cunoască toate cântecele și poveștile celor mai curajoși și talentați dintre participanții la acest concurs, plecați fiecare pe un drum al lor. Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea ei, ci prin cădere repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei antologați aici, care de la o vreme, va face galerii și prin cel mai stâncos lanț de munți. Să le urăm succes!

 

 

 

                                                                           Tudor Cicu

                                                          (membru USR Filiala Dobrogea)