Cronică la cartea de poezie (Carmen Tania Grigore)

 

Poemul care te-a chemat înapoi *

     În sinceritatea ei confesivă și imaginativă, risipind fericit și unele trăiri sentimentale („în care nu mai încap/ amintiri”) – pentru deșertăciunile de tot felul –, „înainte de a deveni flacără” pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse în texte cât mai concise o avantajează pe Carmen Tania Grigore, pentru că sinceritatea este, aici, o calitate a poeziei „din respirația celui rămas singur”. Astfel, poezia ei din „taina în care locuiesc”, Editura Neuma, 2021, e și leac pentru suflet, dar și liturghie vindecătoare „pentru a da claritate trăirii”, atât pentru cei care stârnesc imaginația în adâncimi și iluzii, cât și pentru cei care pândesc lumea la toate colțurile. În singurătatea sa cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei pentru a-i descifra taina unui suflet [care] se rostește și palpită „în labirintul în care a fost anagramat/ numele tău” și care o întinerește provocator, așa cum spune în poemul deschizător al volumului „cu dragoste”. Dintr-o mare reflexie asupra sa însăși (și în fața zidului de apărare al sufletului), în volumul de versuri amintit, poeta începe să-și desfășoare, în cântec de taină, viața care trece „prin mine/ ca o ploaie de vară”, „ca să vedem în ce amintire/ne vom găsi adăpost,/ vino mai aproape de mine!/ Vom scrie la două mâini/ despre anotimpuri inocente, nimeni nu va bănui/ câte nopți am scurtat” („cât se poate de intim”). Virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii „care încă nu irumpe fuziunea cuvintelor”- spune Horia Gârbea (în textul semnal de pe coperta a IV-a). Poate numai atunci, sub apanajul unui discurs liric de ușoară revoltă, trăind până la contopire o sfâșietoare poveste de dragoste, începi să știi ce e viața și să-i înțelegi destinul celui care scrie să întrețină demnitatea iubirii și stă „la pândă/ cu mâna sprijinită/ pe vârfuri de lance/ atentă la detalii”. („fluturii tăcerii”)

     Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale unei vieți evaporate, „în spațiul/ disputat de mistere”, acolo unde „nici un anotimp nu ne-a dezvăluit/ în favoarea cui/ toată această schimbare”. („ceremonie de mister”) Vorbim de acele mistere care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustrări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute „radiografiind etape și stări” (după Ionel Bota), pentru o răzvrătire cu sinele, menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de oferit acea șansă pentru o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva mai tulburător decât dorul care „desenează un zbor... în toate direcțiile”: „poemul de la miezul nopții/o singură dată/ te va chema înapoi/dacă vei înțelege/cât de necesară este atingerea/ochii tăi vor afla/taina în care locuiesc/fără teama de insomnie”. („taina în care locuiesc”)

   În acest labirint, în care arde și viața ei, el îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le trezește uneori viața, diferența însă „o face doar timpul”: „nicăieri nu este mai ieri/decât în ochii/în care nu mai încap/amintiri”; și „umbre uitate în urmă/își revendică/trăiri din existența mea,/dintr-un timp/ursit la naștere” („reflexiv”). În poemele prin care întrezărim câteva tușe alb-negru, ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta „de la o trădare la alta”, subiecte lirice evocate sub acest scut al nostalgiei după o realitate ce nu mai poate fi inventată: „plouă; pe o vreme ca asta/am toleranță zero la/ticăitul ceasului de perete;/îmi place să aud cum ploaia/revarsă tristețe între timpuri/pe care noi oricum/nu le mai umplem/cu dragoste de mult” („un dram de continuitate”). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii în „jungla unor sentimente/atipice” încrâncenatei singurătăți: „când te privesc în ochi/ca prin farmec/ziua devine/un joc înfocat/în care se-ntâmplă/să mă dezbraci/de toate incertitudinile”. („cu mult mai sofisticat”)

   Esențialul din aceste flickflashuri secvențiale nu-i doar să-ți amintești toate evenimentele dragi, ori chiar dureroase și al căror martor ai fost în incertitudinea acelor zile când doar mimăm existența, ci să dai speranței câte ceva din optimismul celor care sub acoperişul unde suntem sortiţi a ne măsura destinul, aşteaptă minunea mare a unui simplu cuvânt de încredere „în chiar taina în care/ne-am sinistrat gândurile” la tăcere: „învelește-mă în frunze/ca pe un simulacru de abandon/pe care nu oricine/și-l poate permite;/deasupra noastră se clatină soarele/din ce în ce mai lent/mai apatic/mai uituc,/nici nu știi când frigul/asmute întunericul/asupra buzelor/și ele nu vor mai găsi/starea de vrajă/prin care am putea întineri” („îndemn autumnal”). Toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray (al lui Oscar Wilde) o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Povestea tainei în care locuiește poeta, poate fi localizată la graniţa dintre eseul filozofic şi imnul orfic, dar plonjarea sa poematică, în acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are aria câmpului ideatic în „o samă” de esențe ale gândirii conturate în acel cadru estetic lăsat spre decantare. De aceea o găsim mereu „înfășurată/într-o poveste de dragoste” și o simțim cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele transmigrații la existență și speranța că numai iubirea sinceră și curată va salva totul: „m-am întors și/întâmplător/am aflat despre/înscenarea unei iubiri/vertiginoase/în care ar fi trebuit/să-mi pierd capul” („înscenare”).

   Fiindcă e o bucurie, nu să pătrunzi pe întinderea poeziei acestei poete sincere, ci în adâncimea conștiinței și a celor care nu și-au privit încă, în a timpului oglindă, deșertăciunea și măreția de ceară a gloriei efemere.

 * Cronică apăruă în revista EXPRES CULTURAL (Iași) nr. 3 martie/2021

 

cu propriul suflet în urmă

 

atunci

 

pesemne se va întâmpla și asta

să vină cineva

să bată la ușa ta și să spună: omule,

e timpul să cazi la învoială cu destinul.

încotro vei trage acum de visele tale

n-ai să știi

și aici

odată ajuns la răscruce,

te-ai înverșunat să mergi mereu pe același drum

dar unde duce drumul nu te-ai întrebat

deși, vezi și tu

ploua în rafale

iar dincolo de orizont

focul nu mai arde veșnic

cum știai dintr-un basm.

în urmă

zmeul copilăriei a rămas agățat între sârme

și cât îți doreai

să fi săpat măcar o fântână

una singură

care să strângă apa sub cer

pentru că va veni și acel ceas

când o să spui: „întristat e sufletul meu”;

nicicând

pregătit pentru această întâlnire cu tine însuți

cel devenit o amintire

atunci

                           Tudor Cicu

„Cuțit fără copac” - cronică de carte

 

„Cuțit fără copac” – de Ildiko Șerban (ed Neuma, 2020) *

 

   Motivul umbrei a constituit de-a lungul vremii, subiectul preocupării multor scriitori pentru a crea momente emoționale în ceea ce este tulburător în artă și care să transmită idei și stări de spirit. La Shakespeare motivul umbrei era interpretat ca întruchipare a sufletului despărțit, ca o umbră, de trup, iar eseistul japonez Jun'ichirö Tonizachi, în „Elogiu umbrei”, prevestea dispariția unei lumi a tradițiilor, spre deosebire de Andersen al cărui basm (numit „Umbra”) transmitea câte ceva din parabola celui care și-a pierdut-o. Revelator, în esență, mi se pare și îndemnul liric al lui J.L.Borges care, scriind „Elogiul Umbrei”, transmitea cititorului ideea că emoţia poetică „şi nu informaţia sau raţionamentul” la o tipăritură versificată este ceea ce îl aşteaptă pe cititor după consumarea acesteia. În volumul de poezie, intitulat oximoronic Cuțit fără copac de Ildiko Șerban (editura Neuma 2020), în linia expresionismului inventiv al creației lirice, poeta din Arad imprimă realităţii un fel de viziune dinăuntru sinelui devenit oglindă a gândirii poetice și vine în întâmpinarea cititorului cu o poezie feminină a cărei combustie e o cugetare într-un joc spiritual-manierist printr-o translație de la real la imaginar. Dar îi dă poeziei un ton liniștitor, de „mătase a tăcerii” (cum nota Rilke în poezia sa); parcă îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului veghind asupra sinelui și merge pe o cale intuitivă în „partitura căutării” și construcția tabloului ideatic:

                       „Ai fi putut țipa ca un vultur/în neștiut/când pe coama unui nor/

                       plângea buciumul/căutându-mă/ți-aș fi cusut ie de rouă/și ițari

                      de lumină/dacă te auzeam/dar în umbra tăcerii/nicicând/nu sunt” (Umbra țipătului).

      Poeta poate fi decriptată, ca având o mare fascinație pentru o anumită geometrie a cuvântului, unde și defragmentarea unei simple imagini stop-cadru devine o transformare de tip introspectiv. Dar când citeşti aceste crochiuri aforistice, gen haiku, „e ca şi cum ai pipăi abisul” – cum ar fi spus Cioran –, îl rosteşti în gând, taci şi asculţi: e ca şi cum furtuna ar încremeni într-un pahar. Autoarea folosește, în poezie, imaginea proiectată a umbrelor în a reda aparențele determinate de percepție și imaginație şi subminează ideea până în cele mai neumblate hăţişuri, dar rămâne tot timpul în comuniune cu tine însuţi şi cu gândurile tale. Poemul final „Umbra nu e poezie” e ca o fugă obsesivă într-un coșmar, iar salvarea din acest coșmar al unui eu dominat de prea multe umbre devenite o povară pentru frumusețea din fiecare locuitor al planetei, este tot poezia:

                       „din senin am devenit liberă în orbire/și am început să logodesc

                       umbre de cuvinte/cu niște copaci/într-un templu ciudat se aude/

                       se logodește se logodește/cu inelul acesta se logodește/o umbră

                       ce nu e poezie/cu niște arbori/invers crescuți/în noi” (Umbra nu e poezie).

       Autoarea acestor poeme în imagini concentrate este deopotrivă şi pictor şi muzician, având ca protagoniști la această punere în scenă întunericul și lumina, și înzidirea lor în moarte și viață. Suntem, așadar, pe tărâmul alunecător al disputei dintre umbră și sufletul nostru:

                     „Urcarea asta pe creste de umbre/sfârtecă gândul/aerul e gol/și e tare

                     frig spre în sus/rămas fără amprente/mă învelesc în pielea unui tril/

                     țâșnit din nicăieriul/umbrelor/ce urcă fără mine/creasta” (Umbre pe creastă).

        În această „furtună de umbre” se simte plăcerea ei de a medita („doar ochiul ce scapără/aprinde în celălalt/furtună/cu umbre”), de a surprinde liric sinele nostru întunecat, cunoscut în psihologie și sub numele de sinele din umbră, mereu aflat în dispută cu latura umbrită a conștiinței noastre. „În căutare de zid”, nimeni nu trăieşte în afara poeziei, pentru că altfel realitatea e doar un paravan între ceea ce distingi, de ceea ce necesită închipuit, înțelegând „că totul e un război/ce mă așteaptă și pe mine”. Dar plonjarea ei pe teritoriul poeziei meditative, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca „alunecare” pe „malul celălalt” unde, „puteai urla în vâltoarea apei/oricum nu auzea nimeni/dacă ai ajuns acolo”. Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii:

                    „Când taie/cuțitul cu două tăișuri/râde și spune/negrul

                    nu-i greu de spintecat/privești brațul ridicat/îți aduni

                    sfios frunzele/asculți râsul acela/și când pipăi al doilea

                    tăiș/știi că nu mai poți fi copac/nici zi nu mai poți fi/

                    așa că în întuneric/de bună voie/aluneci” (Cuțit fără copac).

      Uneori, limitând nuanțele unui expresionism la vedere (și ne amintim de tabloul „Țipătul”, de Edvard Munch), poeta monologhează în înserarea focului sacru al gândului, devenind o tensiune suficientă sieși. De această dată, axa dominantă a poetei este cea a poeţilor nocturni care se furişează la infinit printre nuanţe şi a poeţilor de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive, definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor, „în care din oglinzi/curge cerul”:

                     „Numai țipătul acela prelung al privirii/cutreieră somnul/

                    o amprentă zimțuită/ce scrie povestea/zvâcnește în stern/

                    ne ninge cu lumina frântă/din comete/și printre ele/

                    penumbre se logodesc/cu țipătul” (Dincolo de logodne).

      Încheiem prin a puncta ideea că poezia sa „nu e despre cuvinte/alăturate inteligent”, ci este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate în „ultimul spectacol” văzut „dincolo de fereastră… prin pânza de păianjen”, într-un joc „de-a v-ați ascunselea” cu viața și te îndemn, cititorule, în a-i găsi toate cheile de la sipetul cu poezie veritabilă.

     

 * Cronică apărută în revista LITERE (Târgoviște)/ nr. 251 februarie 2021

                                                                  Tudor Cicu

Cartea de poezie: „La cumpăna furnicilor” (Ildiko Șerban)

 

„La cumpăna furnicilor” – de Ildiko Șerban (Editura Partoș, 2020) *

 

      Notasem undeva cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici sau a unui fir de iarbă”. „Pentru că furnica are un simț estetic” (spunea și poeta Ildiko Șerban), spre deosebire de noi oamenii care ne vom „plânge în palme/cenușa”, când vom „întregi furnicarul de stele/dintr-un alt fel de mușuroi”, îmi sugera poeta din Arad în poemul „Mușuroaie” din volumul de poezie La cumpăna furnicilor (Editura Partoș, 2020). Iar furnicilor le dau un anume presentiment al morții, din disperarea de a salva, în fața atacatorilor, mușuroiul:

                             „Oricât ai învârti o furnică/ea chiar nu o să amețească/

                                rotirea și falsele indicii/nu o vor opri să meargă/acasă/

                                își va scutura antenele/când goliatul din tine/va întregi

                                furnicarul de stele/dintr-un alt fel de mușuroi. (Mușuroaie).

      Și asta pentru că toată ordinea lucrurilor este răsturnată și „pe cumpăna furnicilor/ele au universul lor”, unde, fiecare insectă sau om, ar fi vrut să desfacă lucrurile făcute de Creator. În virtutea unei corespondențe cu un sentiment trăit, poeta din Arad, își surprinde cititorul prin construcția unor poeme reprezentate simbolic de acele trăiri fragmentare pe scena lumii, în tablouri aparent suprarealiste. „Ea realizează o pictogramă interesantă, ca și cum ar încerca, într-un limbaj poetic propriu, sacadat, să traducă impresii, amintiri, duioșii...”, scrie în postfață Raluca Faraon. Fragilitatea acestei lumi închipuite de poetă, într-o construcție a poemului configurată prin limpezime și transparență sentimentală, degajă delicatețe și suavitate, ambele surprinse ca într-un joc liric, într-o idealitate fulgurantă și secvențe de suprarealism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei. Astfel, discursul său poetic cu speculaţii aforistice (gen poezia haiku), îl introduce pe cititor în scenariul regizat de nonconformista poetă „într-o altă fantă de înțelegere”, „fiecare zidește o imagine/în ochii celuilalt”:

                            „oamenii merită să fie scriși în cuvinte/nu numai sculptați în pietre/

                                spuneam/și tu ai zis/asta e poezie/Era spre seară și parcă ploua cu

                                flori de tei./Am pornit spre sunete/căutam o vocală nenăscută/

                                ca dar pentru oamenii care meritau cuvintele” (Oloidul).

      Volumul ei de poezie este o carte constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor privirea focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia, ca firul întins al undiței:

                            „Îmi gonesc caii iluziilor/prin liniștea nefirească/a zilei./

                               Dau bice/și chiui./Oamenii râd./Mi-e liniște.” (Iluzii).

      Autoarea „ficţiunilor” sale suprarealiste, refuză din instinct inerția în gândire și putem spune că, de cele mai multe ori, le transferă din dilatarea excesivă a imaginaţiei sale: timpul? („el nici nu există/amintirile spun o poveste/în care ai respirat cândva”); spațiul „aleargă”; tăcerile sunt „zdrobite în timpane”; o vioară „țipă de frig”; ploaia? („și-n ploaia asta ciudată/doar zăpada geme/lipită de tâmpla ta”); vântul? („pictează urma/rândunicii”); privirea? („e pusă deja în sipet”) etc. În acest „spectacol” al vieții, poeta își anunţă intrarea, de una singură, în jocul poetic:                    „Ehei! Cum rotesc eu luna/ca pe un ochi/căutându-te”(„Paralelipiped”), pentru ca, în izbucniri de metafore poetice, dragostea să biruie:

                            „Ai văzut vreodată adâncimea luminii?/Dar gânduri pictând

                                tăcerea?/Rădăcini de nisip/Iertând verdele?/Am tăcut./Nu,

                                nu mai văzusem așa minunății,/ eu nu eram poet în clipa/

                                în care ochii tăi/au răsărit peste lume/eram doar uimită/cum

                                nu exista nimeni în tot universul/care să-și  închipuie/

                                iubirea mea/pentru tine” (Ochii ei).

      Văd în această implicare interstițială a tablourilor suprarealiste, în oglinda textului, o alegere estetică proprie în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie:

                            „Ochii! Vreau ochii!/Ei nu mint./în oglinda aceea/agățate în

                               vița de vie a copilăriei/visurile aleargă cu eșarfe de borangic/

                               prin grădina bunicii/Sub tălpile cât frunza de potbal/iarba

                               încă frăgezește./Da, ochii/Scânteia ultimă din ei/foc pentru

                               lampioane/ce înalță răvașe.” (În sfârșit).

      Poeta alătură dragostei („o poveste de dragoste/pe care vrei să o spui/cuvintelor”), o altă fereastră prin care să privim aceste treceri ale noastre prin viață, nu ca pe un basm de tinichea, ci ca pe ceva al nostru, din clipa când ne vom pierde pe Calea Lactee, în dans de „salsa”, înainte de acels ultim salt „pe care nimeni/nu îl cunoaște”. Iar pe această poartă fără zăvor, ce nu are taine alese, nici eliberări sofisticate ale gândului, ne vom îndrepta „spre propria bancă” (vezi poemul „Banca”), și vom privi, și noi, noaptea  care „își scrie poemul” (vezi poemul „Și totuși”).

     Te îndemn, cititorule, să-i deschizi larg porţile unei cetăţi a Poeziei – meritate.     

 

                                                                          Tudor Cicu

* Cronică apărută în revista ARCA (de Arad) nr. 1/2021