2.Plaja de la Toroni - partea dinspre SUD.
3. Toroni (plaja, partea dinspre NORD)
4. Ajuns pe plaja de la Sikias.
5. Vedere plajă din Sikias (în fundal, mult peste mare, în zare: Muntele Athos)
4. Între Toroni şi Sikias
Moto:
„La
margine de noapte
şi
început de zi:
de-o parte e lumina
de
alta – bezna şi...”
(Vasile
Tărăţeanu)
Gogol spunea „În noaptea de ajun”, că „liniştea era atât de adâncă,
încât omătul se auzea scârţâind sub cizmă de la o jumătate de verstă”. Gogol
povestea despre acea întâmplare din satul Dikanka, când nimeni nu prinsese de
veste că necuratul le şterpelise, localnicilor, luna. Păi, bine, domnilor! În
plină vară, eu, aici, vă pot minţi pe domniile voastre, că aşa şi pe dincolo?
Să-mi fie cu iertare! Nu dezmint tot ce am scris până acum. Păi, chiar era,
acolo, atâta mare cât să încapă în burta balaurului din recenta mea carte
scrisă. Liniştea pe plaja de la Neos Marmaras era „adâncă”, nu ca forfota de pe
la noi, iar „zumzetul” greierilor (greieri să fi fost?) din pinii ce străjuiau
ţărmul la Neos Marmaras, se auzea pe plajă, până la noi. Pe astfel de plaje,
printre atâţia străini, te simţi ca Ulise – care uneori s-a numit Nimeni -,
adică cel mai modest şi mai anonim dintre oamenii de pe plajă. Nici urmă de
insecte sâcâitoare (ca pe la noi: muşte ori musculiţe) – că, aducându-mi aminte
cum mă chinuiau nesuferitele astea, în urmă cu ceva ani, când mă aflam pe plaja
de la Venus ori Jupiter din Mangalia, îmi venea să plâng. Ceva, totuşi, m-a
întristat un pic. Au trecut prea repede cele patru zile petrecute aici. Astfel
că, în a cincia zi, din nou, a trebuit să împachetăm la bagaje şi să pornim
iarăşi la drum, către Sartri, un orăşel aflat pe coasta de est a Sithoniei.
Dar, mai întâi, ne propunem să trecem prin mica staţiune Toroni. În drum spre
Toroni, ne oprim pe un platou, la marginea şoselei, pe muchia unui deal şi
privim, în urmă, spre Neos Marmaras. Dincolo de pădurea de pini zărim marea şi
(o, da!) forma insulei din mare, care de aici, seamănă uluitor cu profilul unei
broaşte ţestoase, uriaşe, înaintând în mare. Toroni este o staţiune mică, ceva
aparte în decorul dealurilor golaşe, stâncoase din jur. Un golf larg, orientat
spre vest, cu o plajă întinsă (cca 2 km ),
aproape pustie la ora 1000 când sosim noi, cu umbrele şi scăunele de
plajă, lăsate de turiştii aflaţi, la ora aceasta, în hotelurile cochete ori la
micul dejun pe terasele restaurantelor, mai toate, având panouri inscripţionate
cu oferte în limba rusă. Nu stăm, aici, decât vreo două-trei ceasuri, timp în
care, turiştii încep să-şi recupereze umbreluţele şi scăunelele abandonate
direct pe plajă. Apa e limpede, cu ceva pietre în apă, la intrare, ca, apoi, să
zăreşti (doar să zăreşti, nu să atingi) nisipul de pe fundul mării. Nisipul de
pe plajă e acceptabil. Am observat doar două zone amenajate cu umbreluţe şi
şezlonguri private, în rest plaja e la liber. După cele câteva ore petrecute pe
plaja de la Toroni, de hârjoneală prin apă, ne deplasăm spre coasta de est a
peninsulei. Tabloul peninsular devine, deodată, dezolant. Ai impresia că te
afli într-un deşert stâncos. Locul pinilor măreţi şi impunători de pe coasta de
vest l-au luat mărăcinişurile şi tufele pitice. Se spune că incendiile ce au
avut loc, cândva, în zonă, au impus acest peisaj dezolant. Clinchetul
clopoţeilor caprelor ne dau de veste că prin apropiere paşte turma unor
ciobani. Caprele şi incendiile chiar au jucat un rol important în despădurirea
zonei, transformând ţinuturi întregi de munte, în zone sterpe, stâncoase, care
le priesc doar caprelor. La asta a contribuit (se pare) şi o decizie a
guvernului Greciei, care prin anii ’80 permitea păscutul pe teritoriul
pădurilor devastate de foc, fapt ce le-a dat un imbold de rău augur
deţinătorilor de turme de capre. Ne oprim la Sikias, aproape de plajă, lângă o
maşină parcată, cu nr. de Timişoara. În spatele plajei se desfăşoară nişte
terenuri agricole de câmpie cu livezi înghesuite între dealurile joase. Oraşul
trebuie să fie ceva mai încolo, deoarece zona e lipsită de construcţii care
să-ţi atragă atenţia. Plaja (şi aici) e relativ pustie. Nisipul foarte fin, ne
atrage atenţia, iar dinspre est, de pe mare, pe unde zărim celălalt braţ
peninsular cu muntele Atos în zare, vântul aduce către ţărm, valuri bulbucate,
cum n-am mai văzut în locurile pe unde am fost. Asemenea celorlalţi turişti, ne
opintim în valuri şi facem ca plaja să răsune de larma noastră. Ne bucurăm o
vreme de masajul ce ni-l face, gratuit, marea la Sikias. Îmi place când cineva
ia în piept valul care încearcă să-l dea cu cracii în sus. Marea fiind sărată,
nu-i nici un pericol de înec. De fapt, nicăieri n-am văzut vreun salvamar.
Odată epuizaţi, spunem „gata”: e timpul să ne îndreptăm spre Sartri, unde ne va
aştepta un hotel şi alte trei nopţi de cazare, programate pe internet cu locuri
reţinute, dinainte de plecarea din România. Nimic nu anunţa că, de aici, încolo,
ne aştepta noi şi ciudate întâmplări. Nebănuite întâmplări. Cum ar fi spus
Gogol (că tot am început cu el): „Petreceţi, flăcăi, acum începe sărbătoarea
noastră”. Scriitoricească (zic eu), care va să zică.
(va
urma: marţea viitoare)