O cronică la „microromanul” meu... în „Vatra veche”.

 

ENIGMATICA EMA *

 

      Parcurgând romanul (Enigmatica Ema, Editura Editgraph, 2018) scris de acest autor buzoian, de origine dobrogeană, cititorul e familiarizat deja cu personajele feminine care ocupă locul central în romane, ca Penelopa din opera lui Homer, Emma Bovary a lui Gustave Flaubert, Adela lui Garabet Ibrăileanu, Otilia din romanul Enigma Otiliei, al lui G. Călinescu cu titlu asemănător, Molly Bloom din romanul lui James Joyce, Anna Karenina a lui Lev Tolstoi. Autorul apare, la sfârșitul cărții, numai cu o listă de 22 de cărți publicate anterior, începând cu volumul „Cu marea în suflet”, versuri, 2005, până la „Pe Carul Mare abia zărit”, publicat după 2017, poezii, schițe și prozopoeme. Deși acțiunea se desfășoară în trecut, în perioada de după 23 August 1944, când, prin întoarcerea armelor, armata română a fost trimisă să lupte contra fostei aliate, Germania hitleristă, autorul folosește mijloace moderne de construcție. Astfel, alternează faptele cotidiene cu lungi citate dintr-un roman, pagini întrerupte frecvent, prin citirea fragmentată, de către personajul feminin. În afară de Ema, mai apar Iulia (sunt surorile Crângașu), Tamara, Caterina, țiganca Rada, Valentina, soția lui Victor.. Personaje masculine care apar episodic sunt Mihai Gruzescu, Alexandru Grideanu (prima iubire a Emei), arheologul Șerban Stelaru, ordonanța Igor Vasiliu, preotul Elisei. Din realitate în ficțiune și invers trecerea se face pe nesimțite, ajungând să se confunde personajele, de exemplu Victor Sidoriu, autor care trăiește la București, dar revine adesea în orașul B (presupunem Buzău) din Subcarpați, în special în Parcul Crâng, unde se întâlnește cu aleasa sentimentelor sale, se confundă cu Vladimir Dinulescu, titlul romanului comentat fiind „Mesteceni în ploaie”, cartea cu care doarme sub pernă personajul feminin.

       În titlurile capitolelor, sunt numeroase reluări livrești din autori și scrieri literare celebre („În vreme de război” de Ion Luca Caragiale) sau la capodopere cinematografice („Să ucizi o pasăre cântătoare”,roman de Harper Lee, ecranizat, cu actorul Gregory Peck, trei premii Oscar, în rolul principal, titlu adaptat, de autorul dobrogean în roman, în forma negativă). În cuprinsul evenimentelor, apar și alte elemente livrești, enunțate de Victor Sidoriu în special: cartea „Toate leacurile la îndemână” scrisă de Vasile Voiculescu, pânzele lui Amedeo Modigliani, castelul de la Elsinore, Polonius și Hamlet, „Halima sau 1001 de nopți”, „Cântecul lui Roland”, Pliniu cel Bătrân – „Istoria naturală”, „Pasărea spin” de Colleen McCullough, Dostoievski, Raskolnikov, Godot, Beckett, Cehov, Kafka, „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati etc.

       Unele comparații și evocări din lumea artelor plastice sunt explicabile prin faptul că eroina era pictoriță pasionată. Ziarist, inclusiv corespondent de război, personajul masculin principal a scris cartea „Marea...Ah, marea!”, ceea ce poate justifica faptul că el îl reprezintă pe autorul Tudor Cicu, care a publicat„Cu marea în suflet”, „Iarba de mare” și „Balaurul mărilor”. Acțiunea acestui roman de mici dimensiuni este palpitantă, desfășurându-se în locuri diverse: în parcul Crâng, într-o casă din apropierea Gării de Nord din București, pe frontul de vest, într-un spital din vestul țării, într-o gară în care cei doi se despart, eroina reușind să plece cu trenul în străinătate, iar protagonistul rămânând forțat, în urma unui incident din perioada stării de război. Asemănarea cu alt personaj, un ofițer din tabăra inamică, a personajului principal, duce, pe baza unei confuzii, la declanșarea urmăririi lui, fiind suspectat de trădare, dar ultimele secvențe, cu pierderea cunoștinței, a memoriei, și mai ales cu pierderea femeii iubite, plecate în Occident, reduc această perspectivă, lăsând să lucreze imaginația cititorului. Ca aspecte de proză modernă, evocând, poate, romanul fluxului conștiinței din literatura engleză, noul roman francez sau tehnica proustiană, această carte alternează unghiurile de vedere, în afara autorului fiind prezente gândurile fiecărui personaj important, fragmentele din cartea citită de Ema întrerupând desfășurarea unor evenimente din realitate, iar gânduri și fapte din trecut se suprapun, din loc în loc, peste realitățile timpului prezent. Autorul se dovedește a fi un bun cunoscător al psihologiei feminine, dar și al posibilităților multiple de evoluție a unor sentimente puternice, nu numai în relația de dragoste dintre Victor și Ema, dar și în privința relațiilor copii-părinți, a evaluării oportunității sau consecințelor unor căsătorii în care diferența de vârstă este considerabilă. Pe alocuri, povestirea capătă trăsături ale romanului polițist, eroul ajungând, de exemplu, să exploreze, pe timp de noapte, locuința goală din zona Gării de Nord, sau în episodul fugii celor doi de la spital într-un loc izolat de lângă o biserică, apoi la gară, cu speranța de a-și pierde urmele plecând în străinătate.

        Deloc liniară, ci plină de meandre, ascunzișuri, dezvăluiri, întorsături, dispute cu rivalii,pretendenții, rudele sau cunoscuții, povestea de dragoste este plină de puritate și frumusețe. Încrezători în Dumnezeu și în viitor, cei doi sunt tulburați de ceea ce le ghicește în cărți țiganca Rada, persoană care îi ocrotește, pe când se aflau în ascunzătoarea oferită de părintele Elisei. Deși, de fapt, erou rănit pe front, și bănuit, prin confuzie, de trădare, ziaristul nu emite pretenții de recunoaștere a meritelor, ci acceptă situația existență, încercând să evite, pe cât posibil, un deznodământ nefericit. Eroina este prezentată cu eternul mister și farmec feminin, fiind o subțire graniță între a crede că s-a îndrăgostit la prima vedere sau/ și că a conștientizat treptat iubirea care, tot mai mult, o cucerește.

      Tudor Cicu este un prozator cu certe calități literare, dovada talentului său fiind faptul evident că, în rândurile scrise, cititorul se poate recunoaște, într-o ipostază sau alta.

 

* Cronica scrisă de Corneliu Vasile a apărut în revista Vatra veche/nr. 3 Martie 2022

                                                                                                              CORNELIU VASILE

 

Un om, o carte, un destin

 

Un om, o carte, un destin *

        Ovidiu Dunăreanu își scrie cărțile ca de pe „un tărâm de poveste” pentru a surprinde o lume (aparent) basmică a spațiului dobrogean. Ținut fabulos în povești magice, fantastice, învăluite în mister: „Partea de sud-vest a Dobrogei, de la Dunăre, îmi place să cred că este comitatul meu literar”, spune într-un dialog purtat pe teme literare. Este acolo, în acea parte mirifică a Dunării, o lume care „purta cu ea întâmplări” și pe care omul, de oriunde ar fi el, le-a căutat cu insistență și credință povestea. Asta arată cât de legat este literar și biografic Ovidiu Dunăreanu de o geografie a zonei de sud-vest a Dobrogei: „Un teritoriu epic, unde obișnuitul se împletește cu fabulosul, dând sentimentul unei libertăți fără margini”. Cultivarea miticului și basmicului în creația sa i-au fost repere de suflet într-o proză de atmosferă, de fantastic și oniric. Cărțile lui sunt oglinda magică a fluviului Dunărea, acolo unde suntem prinși și noi, ca cititori, în sfera realismului fantastic cu „oameni și  lumi” ce s-au îndulcit cu miraculoase legende, datini vechi, fapte pescărești, toate petrecute sub pecetea tainei ce răstoarnă în cititor un amestec de imagini imprevizibile care generează povestea. Povestea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și încercări ale vieții. Pe timpul lecturii cărților sale nu ai cum să realizezi când trece din real, pe nesimțite și firesc, către lumea ficțiunii. Cartea scoasă recent, Polifoniile sinelui, apărută la ed. Ex Ponto (2021), întrunește genul prozaic al unui amestec  de epic și meditativ, de pagini jurnalistice și viață, de glose și proză, cu dense inserții psihanalitice și tot atâtea teme de reflecție pentru un narator cu predilecție aici, confesiv. E relația sa cu lumea cărților sale, o lume pictată de privire, excelând în observații de mare finețe în tabloul multor trăiri captivante, prin acel joc de oglinzi, așa cum o face în partea a treia din această carte, Cioburi din oglinzile memoriei. Pagini de jurnal. Ea cuprinde o serie de însemnări adunate de prin file de jurnal, cu predilecţie în evocarea toposului natal (satul Ostrov), îndeletnicirile oamenilor, atmosfera familială, portrete, amintiri. Amintirile sunt însăilate într-un ecou arhaic de un lirism răscolitor, dar bine dozat cu veghea conştientă a scriitorului ce va fructifica cândva, în prozele sale, aceste detalii generatoare de emoţii şi meditaţii despre o lume ca nimeni alta: „Partea de sud-vest a Dobrogei, de la Dunăre, are un farmec, o neîmblânzire care te iau în puterea lor de cum îi calci hotarul”. Și înțelegem că e mărturisirea de suflet, lăsată și celor care îl citesc: „Aici am început să născocesc istorisiri și să le aștern pe hârtie, plăsmuiri în care să dezvălui misterul din oameni și viața lor...” Jurnalul dezvăluie Ostrovului substanța unui timp sideral ce a reținut în „materia” lui acel trecut îndepărtat, dar și întâmplări dintr-o „altă dimensiune, o altă lume”, mai exact acel filon mai puțin sesizat al întâmplărilor pipăite cu văzul. Peisajul acestor locuri de la Dunăre, și care ne-a dat un prozator ce „nu poate veni de nicăieri și pleca oriunde”, a avut norocul acestui pictor dăruit cu vraja transformării lor în imagini plastice, reflectate ca într-o oglindă fermecată, oglindă ce surprinde întregul tablou al acestui ținut fabulos al Dunării. „Important este să intri în literatură cu o lume care să fie numai a ta”, spune el în jurnal.

       Ceea ce prinde în această carte (lumea locurilor sale natale cu partea de sud-vest a Dunării și Ostrovul în prim plan, cu descrieri grefate pe poveste), are o eleganță stilistică inconfundabilă, precum  și frumusețea stilului adoptat tensiunii narative, totul într-o imagine captivantă a acestei zone geografice, incisivă, stârnită să stimuleze fiecăruia curiozitatea. Cititorul ne va crede (lecturând aceste pagini de memorialistică), că acesta este şi sentimentul pe care l-am avut pe timpul lecturii acestei cărţi insolite şi de bună seamă că intimitatea unei asemenea lecturi poate avea şi stranietatea unei contemplaţii a unor zone din partea de sud-vest a Dunării, prea puțin umblate și de un farmec aparte. Iar Ovidiu Dunăreanu este un autor autentic ce are harul de a pune în mișcare acest spațiu al dorinței de a surprinde acel „ceva”, așa încât și cititorul să-l poată percepe. Să scrii cu detaşare despre depărtările înstrăinate în tine e ca şi cum ai participa la desfăşurarea letopiseţului dobândit de pe urma unei lupte pe tărâm literar o viață întreagă, cu mici aluzii la stările sufleteşti ale acelui autor încarcerat în acele exerciţii de singurătate, la care a și fost expus când și-a scris cărțile despre care face referire în ultima parte a jurnalului său. Paginile finale ale Jurnalului ne arată un memorialist cu nebănuite trimiteri care, în subtext, sugerează îndemnul diaristului de a zăbovi cu folos şi cu plăcere asupra creaţiilor expresive ale unor oameni participanţi intens la bucuriile şi dramele lor.

       În partea a doua a cărții, intitulată sugestiv Biblioteca pontică. Impresii de lectură, se povesteşte, fără a intra în profunzimea textelor, însă cu o eleganță stilistică de lector atent la formulări memorabile, întâmplări din viața celor comentați, cu ceva introspecţii în creaţiile celor menționați și scene edificatoare din acestea. Tot ceea ce este strâns în această „biblotecă pontică” stă sub aspectul unor schiţe de portrete, pendulând între a povesti şi a emite reflecţii despre terapia scrisului celor care l-au asigurat, cum arăta și Murakami, că „romancierii sunt ca peștii; dacă nu pot să meargă  drept înainte, în apă, mor”. Făcând o pledoarie pentru această „specie literară” (comentariul de carte), autorul se înarma cu infinită răbdare pentru a nu claca sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot şi a-şi apăra punctual de vedere ca pe unica şansă a celui ce va lua contact cu autorii respectivi, cu continua lor trăire în necunoscutul care vine spre tine din această bucurie și zăbavă a citirii. Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume, străină ție.

     Indiscutabil o parte din farmecul deosebit al paginilor narate, ce au tot parfumul evocării și aparţin unui procedeu jurnalistic, se configurează în prima parte a cărții: Fereastra dinspre mare. Restituiri. A strâns în acele articole un amestec de autenticitate și realism magic, configurând viziuni cinematografice de o frumusețe ce trece de bariera primei lecturi. În fond, găsești în acele schițe o neostoită căutare și fără de sfârșit a sinelui. Paginile curg, lămurind ele însele că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului, la tot ce a însemnat trecut în viaţa noastră, în viaţa altora. Și că întâmplările, ce ni se par acum neînsemnate, deţin taina multor necunoscute, iar o explorare a lor, peste o vreme, devine o necesitate: „...nu există nimic mai minunat în lume decât să scrii”. Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului de la ţară capătă în memoria diaristului o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va lăsa scris în cărțile de mai târziu. Munca de informare și documentare bibliografică, pe care a practicat-o timp de peste două decenii la Biblioteca Județeană Constanța, i-au făcut „o imagine exactă despre literatura scrisă în Ținutul Mării”. Evocările unor tablouri „în icoane şi imagini”, despre un trecut trăit pătimaș între cărți și oameni, mai întâi la revista Tomis, mai târziu la Ex Ponto, au însemnat ceva în „vieţile cărților scrise”. Iar întâmplările cu cei dragi, poveştile adevărate auzite acasă, vor însemna cândva pagini de proză cu mult mai multe infinite sensuri. Cred că aceste descrieri sunt cele mai frumoase părţi din acest volum. În cazul lui Ovidiu Dunăreanu, sub condeiul său (notând instantaneu fiecare amănunt surprins în drumurile sale), totul devine viu, încât ajungem să bănuim că el a tras „cinematografic” totul, în lăcaşul memoriei; şi acum ne redă, intact, filmul acestor aventuri în afara unui timp istoric.

      Prin lirica acestui buchet de evocări şi adnotări despre tot ceea ce-i omenesc şi de esenţă umană, autorul volumului ne-a demonstrat că avem în scrierea acestei cărți o anume poetică a unei narațiuni cu linii, forme și culori, exprimând sentimentele în tablouri expresiv epice. 

 * Cronică apărută în Vatra Veche nr 3 (159)/Martie 2022

                                                        Tudor Cicu

scrisoare-ntârziată de pe front

 

scrisoare-ntârziată de pe front

 

De sus îndreaptă Domnul, ocheanul (presupun)

Spre-ntreaga omenire prinsă-ntr-un „dans” nebun.

„Ce chin să fii doar om...”, spunea un vechi tribun,

Lui Mircea Eliade, Cioran-ul bun român.

Cum Tolstoi invocase numai război și pace

De-o horă tot învârtem, aici de-un timp încoace.

În vreme ce la cobză un menestrel sadea

Balade lângă cruce, celor căzuți grăia.

Cum Doamne, nu ne-ncearcă Neculce și pe noi

C-un zaiafet ca-n cronici și lăutari de soi?

Și-acel nebun frumos, desprins din corifei

Ca mama apărându-și la sân copilul ei,

Fănuș, dansând cu lupii pe Dunărea-nghețată

Ne-a strâns din Cuțarida lui Barbu, laolaltă

La nunta mangafalei din Cana Galilei.

...Și unde din tranșee, sub arme și imperii

Trimite-această carte, bunelul, din Siberii.

 

Cartea de călătorie (a autoarei Vasilica Grigoraș)

 

O invitație (cuceritoare) la călătorie *

 

     Minunat demers literar pentru cineva să ţină un Jurnal de călătorie în care să-şi noteze orice eveniment deosebit, găsind şi stilistic vorbind tonul cel mai potrivit susţinerii îndemnului provocator de a te face să visezi odată cu cel care-şi scrie notele de drum. „Odă bucuriei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” (ed. PIM - 2019), cartea autoarei Vasilica Grigoraş nu cuprinde doar nişte note de drum cuceritoare prin coloritul lor viu, pitoresc, ci mai curând este romanul unei călătorii într-o „ţară de vis, cu plaje aurii, munţi cu crestele acoperite de zăpadă, păduri luxuriante şi ape limpezi şi cristaline”. Totul defilează înaintea noastră într-un film documentar menit să-i ia cititorului respiraţia pe parcursul lecturii, în faţa sublimului etern. Dar e şi un Jurnal de călătorie, demonstrând cititorului cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: bucuria narării frumuseţilor văzute, descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa de zi cu zi, curiozităţi întâlnite la care imaginaţia îţi este puternic solicitată etc. Jovialitatea expunerii din această carte ne îndreptăţeşte să spunem că există o poetică a Jurnalului (ca specie aparte a genului memorialistic) şi pe parcursul lecturii începi să crezi, tot mai evident, că aceste note de drum au avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că a fost scris ca şi cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet de lectura lui. „Nu neaparat să fie un jurnal de călătorie, impresii sau descrieri de călătorie, doar câteva notiţe care să-mi amintească toată viaţa de această experienţă, pe care am trăit-o şi simţit-o ca fiind una de suflet, foarte personală”, ne mărturiseşte la un moment dat autoarea.

       Folosind, prin urmare, relatarea la persoana întâia singular, atunci când îşi susţine discursul prin mici adjuvante plastice, cu sentimentul permanent că se adresează direct unui auditoriu atent, e dovada sincerităţii sale: „Pot spune cu mâna pe inimă, că am avut parte aici de trăiri de neuitat pe care le voi povesti la întoarcere în ţară copiilor şi nepoatelor mele, prietenilor până la adânci bătrâneţi”. Anul 1972 (septembrie) o găseşte pe Vasilica Grigoraş, tânără absolventă la acea vreme, în ziua afişării listelor cu cei 15 noi intraţi la „Facultatea de filosofie Al. I. Cuza” (Iaşi), făcând cunoştinţă cu Valentina, noua colegă de facultate şi viitoare bună prietenă. Urmează un salt peste timp (în notaţiile jurnalului său), cu anul 2002, când prietena ei a ales să emigreze, la cei 50 de ani ai săi, în Noua Zeelandă. Prietena ei revine în ţară, în 2005, cu ocazia căsătoriei fiicei sale mai mici, Sânziana. În 2011 când prietena ei, împreună cu soţul revin în vizită, în România, îi fac propunerea autoarei de a-i vizita în Noua Zeelandă. Prilejul vizitei prietenei din Noua Zeelandă are loc cu botezul nepoţelului Alex (de la fiica cea mare a Valentinei, Isabelle), iar notele din jurnal curg fluent începând cu 7 februarie 2013, ziua zborului cu destinaţia Wellington.

       Autoarea are şi haz şi simţ de observaţie ascuţit, foarte atentă la amănuntele existenţei cotidiene atunci când ne descrie iminentele peripeţii de dinaintea plecării: viza pentru Noua Zeelandă se lua de la ambasada Australiei din Serbia; apoi condiţia să dovedeşti că deţii la purtător cca. 400 dolari neozeelandezi/lună de şedere; ori vremea de iarnă din ţară, cu zăpezi ce blocau aeroporturile; necunoaşterea limbii engleze etc. Călătoreşte alături de naşii băieţelului ce urma a fi botezat, timp de treizeci de ore de zbor cu trei escale: Londra, Singapore, Sydnei. Bucuria zborului are aerul de mirare candidă: „priveliştile uscatului, apei şi cerului erau cu mult peste puterea noastră de imaginaţie”. Ochiul ei, niciodată adormit, surprinde o serie de ciudăţenii care îi vor furniza cititorului câteva date interesante cu privire la ţara vizitată: 1). Pe aeroport (la intrarea în Noua Zeelandă) sunt puşi să se descalţe de încălţăminte şi să o spele bine la chiuvete: „Am înţeles mai târziu că aceste lucruri fac parte din politica statului Noua Zeelandă de a-şi proteja solul de diferiţi dăunători aduşi de vizitatori din alte zone ale globului”. 2). Busuiocul luat de naşi, din ţară, pentru botezul copilului, creştineşte ca pe la noi, le este confiscat din aceleaşi motive. 3). Ţara Noii Zeelande mai este denumită şi „Ţara Norului Alb şi Lung”, după denumirea dată de maorii polinezieni stabiliţi aici prin anul 800 e.n. 4). Într-o zi poţi cunoaşte patru anotimpuri în Noua Zeelandă (februarie fiind încă lună de vară în N.Z., iar martie e început de toamnă (dar aici copacii înfloresc şi toamna). 5). Pasărea gigant Maora are cca. patru metri înălţime, iar pasărea kiwi, de dimensiunea găinuşei la noi (simbolul N.Z. nu poate zbura) 6). Ar mai fi amănuntele despre fructul de papaya şi beneficiile miraculoase ale mierii de manuka etc.

      „Noua Zeelandă este una dintre cele mai dezvoltate ţări din lume. Are un potenţial economic de invidiat, dar are şi un management al guvernului coerent şi orientat asupra oamenilor”, este invitaţia cu care ne provoacă în descrierile zonelor pitoreşti pe care le vizitează: Grădina Trandafirilor (din imensa grădină botanică întinsă pe 25 ha.); Muntele Victoria (încărcat de legende maure, frumos prezentate de autoare); Coasta Oceanului Pacific cu oraşul Bull şi impresionanta cascadă Huka; Oraşul Rotorua, staţiune termală renumită, situat în zona de Foc a Pacificului (cu peste 450 de vulcani activi; zona Taupa cu celebrul lac şi peisajele deosebite: „peisajul Noii Zeelande, reprezintă un areal potrivit, o zonă propice pentru realizarea de filme fantastice, după cum a considerat şi regizorul trilogiei „Stăpânul Inelelor”. Hobbiton a fost filmat în zona din centrul Insulei de Nord, în regiunea Waikato, în apropierea orăşelului Matamata”. Nu mai puţin impresionante: Cascada Rere; Lacul Victoria. Descriind lacul Victoria scriitoarea afirmă: „Dacă aş fi încercat să-mi imaginez raiul, aş putea spune că astfel arată”.

       Pe măsură ce ajunge în locuri cât mai fascinante ochiului, Vasilica Grigoraş îşi simte buna dispoziţie crescând. Noua Zeelandă o vrăjeşte. Dar când intră în zona gheizerelor cu apă fierbinte aruncată la peste douăzeci de metri, ori zona vulcanilor clocotind (ceva asemănător vulcanilor noroioşi din Buzău, dar ai noştri nu se compară ca dimensiuni şi intensitatea clocotului cu ai lor etc.) şi parcul termal, trăieşte încântare după încântare. Aici iese la iveală altă latură temperamentală a autoarei: nu o dată peisajul acesta mirific i se pare de o frumuseţe ireală, dar o bucată din sufletul ei generos o transpune în descrierea făcută dansurilor tradiţionale maore (excelând cu dansul războinic), precum şi în prezentarea amănunţită a obiceiurilor populaţiei băştinaşe. Se întrece printr-o poetizare textuală atunci când vizitează expoziţia păsărilor de la Opossum, sau când descrie spectacolul pescăruşilor care îşi învăţau puii să zboare pe plaja de la Porerere.

       Experienţa trăită timp de trei luni în Noua Zeelandă îi prilejuieşte cunoştinţe noi, prieteni noi cu care îşi fac vizite. Continuând lectura Jurnalului de călătorie intitulat „Odă prieteniei”, începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Astfel, Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Ultimele trei zile au fost mai terne, mai domestice, fără să mai mergem undeva. Am reuşit să citesc mai mult, să scriu”. Fiecare oraş vizitat, cu tot ceea ce a surpins în el autoarea, are de transmis cititorului câte ceva. În oraşul Gisborne (unde şi faimosul căpitan James Cook şi-a ancorat nava Endeavour în 1796), cititorului i se prezintă informaţia că „populaţia băştinaşă formată din maori a fost intrigată când a văzut Endeavour, crezând că este o pasăre uriaşă, cu aripi de mari dimensiuni şi de o frumuseţe nemaivăzută”. Urmează oraşe (minuţios descrise cu frumuseţile lor), ca o provocare pentru cititorul dornic de astfel de călătorii: Pahiatua, Napier, Wellington, Dannevirke, Hastings, Whanganui, Auckland etc. Toate aceste însemnări de călătorie, îi sugerează autoarea Vasilica Grigoraş cititorului, i-au fost date pentru a le transfera şi, apoi, transforma în materie epică pentru a le da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din existenţa fiinţei omului. Paginile curg lămurind, ele însele, că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului.

       Cu alte cuvinte nimic nu trebuie să-ţi scape aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să se întâmple aşa ceva

                                               

·        Cronică apărută recent în revista IMPACT (a Societății Scriitorilor Târgovișteni)/nr. 401-402 din 2022

Cartea sfinților (de Dan Norea)

 

Pe urmele Genezei vechi și noi  *   

 

     Când pe urmele întâmplărilor din Vechiul și Noul Testament (al Bibliei) își pornește un umorist căutările, trebuie să te aștepți să-ți spună pe undeva, ici-colo strecurat în scriere, că omenirea are mare nevoie în aceste vremuri grele de speranță, de povești, fie și „învăluite” într-o ceață mistică și amestec de credințe și fapte, de povești despre bine. „Stadionul tuturor sfinților” (declarat de către autorul ei, Dan Norea, ca „romanul unui bibliofil”), a apărut la ed. Ex Ponto, în 2021, nu neapărat numai pentru „cei fascinați de textele biblice” (după propria mărturisire), dar construit pe structura basmului, în nota ușoară de umor a stilului său, autorul separă ontologic și geografic tărâmul mitizat al Bibliei și îi oferă și cititorului un câmp deschis studiului și aprecierilor a ceea ce Lumea de dinainte și după Hristos s-a făcut imagine prin biserica Lui. Umorul este o armă puternică dar riscantă şi se spune despre epigramistul/fabulistul etc (creatorul de umor) neîndemânatic, că se poate răni singur. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale unui creier inspirat (fie și al unui umorist) să multiplice şi să deformeze realitatea, dar visul și căutările lui nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, deși sunt semne că autorul îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” într-un personaj biblic viețuind în ființa sa. Biblia este o carte rară și prețioasă. Povestirile atâtor autori, scrise de-a lungul timpului (care nici azi n-au încetat a scrie după textele canonice), și lucrate după texte și vieți ale unor personaje biblice din Vechiul Testament, sau Noul Testament din Sfânta Scriptură, fac parte din procesul fiului lui Dumnezeu la care au contribuit și scriitorii.

      Contrastul cu textele biblice este complet, nu doar sub raportul de fabulos ori mitic, ci este, mai ales, despre semnificația acestor destine biblice, în scopul de a oferi răspunsuri la întrebările ce preced povestea și suficient de a oferi înțelegerea unor lucruri din Facerea acestei lumi așa cum a gândit-o Creatorul ei. De aici deducem că pentru toți, lumea poveștilor biblice a fost și este o redută formidabilă a rezistenței, chiar dacă pentru povestea aia, ca să fie înțeleasă, trebuia străbătut un labirint încâlcit. Făcând proiecții cu trăirile și viețile noastre, petrecute în timp, descoperim variante nenumărate în care poveștile oamenilor s-ar fi putut transforma în adevărate istorii de viață. Dacă la autorii care au preluat din Biblie diverse teme, în naraţiunea lor, nucleul mitic era situat în plan central iar elementele de basm sau de mitologie pătrundeau nestingherite în cadrul obişnuit al prozei, la Dan Norea personajele din capitolele (Facerea, Îngerii, Raiul și Iadul, Patriarhii; Frații, Regii, Profeții; Femei ad-mirabile etc), capătă pe parcurs o identitate firească în această continuă fugă narativă din real în areal şi au o taină a percepţiei informaţiei primite. Înlăuntrul nostru (pare a transmite autorul), sălășluiesc o mulțime de vieți neîncercate: „V-am spus de mult că poveștile din Biblie, mai ales cele ale Vechiului Testament, seamănă uneori cu cele din 1001 nopți” (pag. 112). Pe parcursul desfășurării scrierii sale, autorul nu ezită să facă judecăți de valoare literară și evaluări, uneori ironice la percepția unora despre societate, alteori severe, dar juste, iar aceste judecăți venite doar să completeze profilul unor lumi în oglindă, când învăluindu-le în propriile lor veșminte mitice. În cuvântul înainte, însuși autorul ne face următoarea mărturisire: „Sper pentru noi toți că secolul în care ne aflăm deja va fi religios și umoristic. Că cele zece porunci și alte pasaje din Biblie vor fi citite și recitite nu cu încrâncenare, ci cu zâmbetul pe buze”. Trezit (cu imaginația) în Rai, autorul constată nu numai că băutura și mâncarea este la discreție, dar „dacă voiai să compui un sonet petrarchian, venea muza potrivită”. Peste tot erau ecrane uriașe unde vedeai cam tot ce se petrecea pe Pământ. Ajuns și în Iad, constată că nu e o prea mare diferență de ceea ce văzuse pe Pământ, întrucât toți primeau cam „ceea ce au oferit altora în timpul vieții”. Pornind pe urmele personajelor din Vechiul Testament, viețile primilor patriarhi ai Bibliei (Avraam, Isaac, Iacov...), au trebuit să fie evidențiați, mai degrabă, ca primii strămoși ai Mariei, mama lui Iisus, apoi sigur, urmărind riguros genealogia copiilor lui Adam și Eva, puțin umor nu strică și cititorului să afle câte ceva „nespus încă” despre Abel și Cain. Fiindcă, mai întodteauna, fie că e vorba de cei doi frați, ori de fiul risipitor, „pilda se vrea un exemplu de dragoste, toleranță și iertare”. Tot în aceeași notă de umor citim cu uimire despre soarta unor copii aruncați pradă râului și salvați prin nuștiu ce miracole, și ele aflate sub oblăduirea lui Dumnezeu (e povestea copilului lui Danae făcut cu Perseu, povestea celor doi gemeni Romulus și Remus „aruncați” în Tibru, ca și salvarea copilului Iisus de la furia lui Irod cel Mare, regele Iudeei). Ca în basmele noastre cu Făt-Frumos urmează la rând poveștile regilor celebri din vechiul testament (Saul, David, Solomon). Nu lipsesc din aceste povești, profeții: Ilie, care a intrat și în tradiția noastră populară cu celebra expresie „A venit Sfântul Ilie, ne-am... în pălărie”; Isaia, cel care a prezis cel mai precis nașterea, minunile și patimile lui Hristos; Ieremia; Iezechiel, Daniel, Iona – cel din burta balenei; apoi viețile unor femei „ad-mirabile” din Sfânta Scriptură: Estera, Susana, Maria Magdalena, Dalila, Iudita, Irodiada și Salomeea etc. Un capitol despre ultima cină a lui Iisus (cina cea de taină), cu ceea ce s-a întâmplat în acea noapte în Grădina Ghetsimani și mai apoi în palatul marelui preot evreu cu tot procesul lui Iisus ținut cu ușile închise. Iar în cele două milenii care au urmat răstignirii lui Iisus (acesta știind că „doar prin sacrificiul Lui se putea naște noua credință”), cu intermitențe, linșajul teologic s-a împletit, nu arareori, cu linșajul sângeros al apostolilor lui Iisus și al multor altor credincioși, capitolul al 13-lea din cartea lui Dan Norea devenind o filă nouă la cartea-document care se tot scrie despre procesul fiului lui Dumnezeu.        

       Filtrând doar ceea ce-i hrănește punctul de vedere, Dan Norea surprinde în romanul său „bibliofil” o imagine captivantă, incisivă, capabilă să stârnească curiozitatea. Povestirile sale sunt creatoare de poveste, de ficțiune (ca în cazul lui Thomas Mann, Dan Brown, Irving Stone, Vergilius etc... la care face uneori trimitere). Finalul care îl pune și pe cititor în fața unei provocări a citirii calendarului ortodox, cu toți sfinții adunați ca „pe un stadion imens... numit Stadionul Tuturor Sfinților”, se parcurge ca și cum fiecare om/sfânt este o lume... Viața, moartea, culorile iubirii, sunt pentru fiecare ființă umană noi și irepetabile, însă o nouă geneză pare a se ivi la orizont: a altui Adam și o „nouă Eva” în postura unui robot pozitronic. Și cititorul se amuză, nu se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul ironic/de umor al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui, chiar dacă i se conturează la orizont o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei lumi imaginare. La scriitorul constănțean Dan Norea există o uşurinţă de a mânui epicul, liricul, ironia, suprarealismul, jocul ludic al unei imaginații fără margini... că toate sunt stări ale prozei umoristice subtil stăpânite într-o cheie care i-au pecetluit şi cimentat stilul său inconfundabil.

 

Tudor Cicu * cronică apărută în revista LITERE/ nr. 263, februarie 2022