sus pe cer

 

sus pe cer

 

ca un ghem de vise viața,

când în fire se destramă...

din noianul tău de gânduri

îngerul la tine cheamă.

 

să-ți arate care ziduri

ți-au stat neclintite-n viață

ca prin ruga sa fierbinte

a le nărui te-‘nvață.

 

ori a te mira că neguri

se vor risipi în zare,

când fărâma-ți de iubire

îți va lumina-n cărare

 

din firescu-acelei clipe

când te-nchini la o icoană

și simți pentru totdeauna

cum s-a-nchis ultima rană.

 

și nu-nchide, încă, ochii

un miracol se petrece

ca și semnele la steaua...

sus pe cer în noaptea rece.

Poem pentru Ada (nepoțica noastră)

 

cronică veche

(sau ce se mai știe despre fiul de împărat plecat la vânătoare)    

 

câtă frunză și câtă iarbă

adusese împăratul oșteni, cu săbii și arcuri

de strajă puși grădinilor sale cu merele cele de aur

dar mai întotdeauna

armăsarul cerurilor își pogora herghelia de iepe

de luau în copite lanurile de grâu, lanurile de secară

gata de seceriș.

și până la cele grădini de aur,

ca lăcustele în vremea holerei

cele năprasnice iepe goneau prin puzderia de văi și pâraie.

tu, cititorul meu drag,

cel în armura de borangic a așteptărilor

prin acest ocean de poezie, aflat călător

ca mine te așezi tu la pândă

cu tâmpla lipită deasupra acestei coli de hârtie;

dar nimeni nu va ști

unde și-a dus oștenii cel fiu de împărat

și a lăsat vraiște porțile cetății în urmă.

tu știi că uneori, serile

când răsună tropotele cailor, acolo în lună

vine aici în grădini o pasăre măiastră

de-și lasă în cuib oul cel de aur

iar săgeata imaginară pornită din arc

mereu și mereu îi va împrăștia penele în aer

într-o uimitoare ninsoare.

cronica însă, care se va descoperi peste o mie de ani

despre asta nu va spune nimic.

O cronică la romanul „Pierduți prin Siberia” (în revista ARCA)

 

GENERAL PENTRU O ZI ȘI O NOAPTE *

 

              „Se va înnora cu păsări și gânduri și peste sufletele voastre, așa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neștiind de unde să înceapă, a se rosti.”- scrie Tudor Cicu în cuvântul înainte al romanului său „Pierduți prin Siberia”, tipărit la Editgraph, Buzău, 2022.

            Și, da, avea dreptate, s-a înnorat și peste sufletul meu după citirea cărții. Zile întregi nu am putut ieși din imensitatea acelei dureri siberiene. Un ger crâncen mi-a împietrit țipătul apăsând nemilos peste neputința de a schimba ceva, dar știam că trebuie să scriu măcar câteva rânduri despre volumul al cărui subiect este atât de actual încât nu îmi vine să cred că vorbește despre evenimente petrecute în secolul trecut.

            Cine mai este interesat, înafară de istorici și câțiva pasionați de adevăr, de ororile celui de Al Doilea Război Mondial? Majoritatea oamenilor sunt conectați la propriul „război”, cel al supraviețuirii și nu li se pare important alt război, uitând că dacă nu luăm seama la trecut, ne va surprinde  viitorul care se va prăvăli peste noi, repetitiv, cu aceleași lecții neînvățate. Mai avem câțiva veterani de război, pierduți în anonimat, de la care încă putem lua pulsul corect al acelor vremuri. Ei sunt eroii ai căror mărturii, în cazuri fericite ca acesta, sunt valorizate și prezentate publicului.

            Tudor Cicu a urmărit la Tv. Buzău, un interviu cu un veteran de război, colonelul Costea P., aflat în prag de 90 de ani, care își spunea povestea adevărată de pe frontul sovietic în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Felul în care povestea veteranul și durerea lui, cum că avea o pensie de toată jena comparativ cu așa zișii „eroi” ai revoluției, de cei oportuniști vorbea, a declanșat în scriitorul T.C amintiri cu propriul lui tată care la rândul lui a petrecut șapte ani lungi pe front și alte amintiri cu revoluționari de mucava, despre care știa sigur cu ce s-au ocupat și cât de „eroi” au fost.

            „Cum să nu ți se înnoreze, cum zice Nichita, sufletul ca de păsări negre, prevestitoare de furtună?... Un singur off avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă președintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar... Chiar, așa! Pentru 429 lei, drept recunoștință pentru că ți-ai apărat țara, cu mațele goale, unii, cu mațele pe afară, alții a te gândi, acum, la drepturile revoluționarilor de la 89, e strigător la cer.”- scrie  T.C.

             Încet, fără să realizezi, de aici, de la această confesiune, aluneci în povestea romanului care este împărțit în 20 de capitole. Punctul de plecare este de la o lectură deranjată de niște zgomote nefirești care redeschid suspiciuni auzite ba la piață, ba pe la cunoscuți, cum că în zonă ar umbla niște fantome. Curiozitatea, specifică scriitorului, este pusă pe jar și acesta începe să investigheze veridicitatea poveștilor intrând în contact cu diverse persoane și situații care se leagă cam toate de război, prizonierat, nedreptate, durere, dar și de perioada comunistă când se purta un alt tip de război și anume unul care spăla creiere, sau măcar încerca, prin amenințări, torturi, prizonierat și execuții. Acest demers reportericesc, întâmplător sau nu, îl duce în ograda veteranului de război care i se confesează și îi dăruiește câteva foi dintr-un jurnal în care a notat printre obuze, sânge și moarte, o parte din terifiantele experiențe trăite.

            „Apoi, să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul) și să strângi, de pe podeaua trenurilor din gară, semințele de in, să te hrănești cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcați în vagoane „puneam la ușile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braț. Ne dădeau un fel de  pește, scrumbii, pare-mi-se, că erau atât de sărate, de lingeam șuruburile înghețate și niturile vagoanelor, sorbind gheața, în loc de apă... până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă.”

            „La începutul lui decembrie, ne-am trezit, peste noapte, cu o viforniță cum nicăieri pe fața pământului nu fusese. Stepa rusă se frământa pe ascuns, vibra și zguduia cu vifornița ei toată pădurea din împrejurimi. Bătea acest vânt de stepă, cu toată mânia lui Dumnezeu. Cineva spunea că a văzut mercurul termometrului coborând la -30 de grade. Nu l-am crezut. Numai că lacrimile ni se transformau în broboane de gheață pe obraz, dar trebuia să înfruntăm, mai departe, vijelia stihiilor deja dezlănțuite. Vântul năprasnic aducea grămezile de zăpadă, taman în locurile unde se aflau deschiderile la bordeie, așa că trebuia să ne luptăm și cu mormanele de zăpadă. Ca apoi, cu vântul acela în coastă, să înaintăm în coloane dirijate spre pădure, fiindcă lagărul avea nevoie de lemne, dar și vagoanele din gara Tambov așteptau să fie încărcate. Aveam căciulile legate strâns, sub bărbie, cu bucăți de pânză trecute peste față, echipați numai în zdrențe și cu picioarele învelite într-o pânză vătuită, trecută peste bocanci, - arătam ca vai de noi. Iar unii aveau doar pâslari. Locul carelor de cai, de până acum câteva zile, l-a luat acum, săniile lungi trase de hamuri, în care se aflau, în locul cailor, prizonierii din lagăr. Se înainta spre pădure și dinspre pădure spre lagăr, pe aceleași urme făcute de troianul de zăpadă. Nu se simțea nici urmă de animal sau pasăre, în pădurea siberiană. Doar strigătele și durerile noastre, ca niște bieți cuci, în inimile noastre. Mă uitam cum cad mestecenii, sub loviturile securilor, iar sunetul acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Dar îi doboram la pământ, că doar nu erau pădurile noastre... În jurul nostru, mărșăluia escorta santinelelor sovietice, grăbindu-se printre nămeți și legați de lesa unor câini lup. La deal trăgeam sub loviturile caraulelor însoțitoare, ca niște zmei aflați doar piele și os, iar la vale trebuia să alergăm dinaintea săniilor precum cerbii, ca nu cumva sa dea ditamai încărcătura peste noi.”

             Astfel de pasaje sunt suficiente ca să ne imaginăm ce a însemnat Siberia celui de Al doilea Război Mondial. Să ne imaginăm și să nu uităm!

            În ceea ce îl privește pe eroul veteran de război, Costea P. Duminică, a apucat să își vadă visul cu ochii, dar numai pentru o zi și o noapte.

            „Cum adică l-au făcut și general? L-au făcut, l-au făcut! Într-o seară a venit vestea de la domnul președinte al țării... apoi, în altă noapte, a murit. Parcă a așteptat doar să vină vestea asta și a și pus mâinile pe piept. N-a zăcut, domnule! Nu! Pur și simplu, așa, dintr-o dată.”

            Cum a fost lungul drum dinspre prizonieratul siberian spre casă, sau câtă durere a încăput în inima sublocotenentului care a luptat într-un război ce a furat milioane de vieți nevinovate, cum vedeau soldații, de acolo din tranșee, rostul războiului și multe altele le puteți descoperi în acest volum, dacă sunteți pregătiți să vedeți prin ochii unui general pentru o zi și o noapte, un adevăr pe care majoritatea l-ar ascunde sub preș.

            Tudor Cicu, este autorul a peste 25 de volume. A scris poezie, proză, critică literară, în toate celebrând viața, iubirea și bucuria de a trăi. A creat punți literare și umane și s-a aplecat cu bucurie și seriozitate asupra  textelor scrise fie de scriitori consacrați, fie de începători, scoțând la lumină liantul cel mai important, dintre autor și cititor, cel al emoției. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2009,  Filiala Dobrogea.

            Tudor Cicu spune într-un interviu „Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate.”- și chiar face ceea ce spune, nu numai cutezând ci și reușind.

                                                                                 de Ildiko Șerban

 * cronica a apărut în revista ARCA/nr 4  din 2022 (pag 205-209)

                                                                                             

Sub lupa cronicarului

 

                 Cuvânt înainte,

  (sau: micuții condeieri sub lupa cronicarului)

 

      Am urmărit cu interes (ca președinte al juriului) aceste texte înscrise în Concursul literar „Nașterea Domnului – prilej de bucurie sfântă”, organizat de Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina”/Buzău, la ediția I-a, întrecere care pare a se fi petrecut pe tărâmul situat între realitatea vieții și fantezia ei, dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial, ori în asta constă măiestria micilor creatori: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor tradiții a poporului, acest Crăciun ce aduce mereu și mereu un prilej de bucurie și magie la noi. Iar dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un copil care ne pune diniante o poveste despre cum a înțeles el sărbătorile de iarnă și Crăciunul, ori învierea Domnului? Să vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, povestea, ori poezia? Uite că (deși mai rar) aproape toți continuăm a crede că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, n-aș vedea de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (care mai cred în magia poveștilor din copilărie), că scrisul e o continuă mărturisire, o spovedanie a sincerității noastre! Când i se adresează cititorului, ori își lasă să-i picure sufletul pe coala de scris, alta e dispozi­ția copilului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Cele spuse mai sus mă duce și pe mine, cu gândul, înapoi la anii aceia când asemeni celor din prezenta antologie, trăiam, în direct, Crăciunul. Încerc să-mi amintesc: „ <<păi, să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada era aproape cât gardul. Ninsese toată noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. Stăteam lipit cu nasul de geamul ferestrei și priveam afară. Mama stătea la gard, de vorbă cu vecina, despre ale lor. Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Între timp, a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, pe mijlocul drumului. Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

– Am făcut, copile… mă linişti tata.

– Până la bunicul?…

– Până la bunicul.

      Şi nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă o dată când vine Moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre Moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea cea dintâi vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu’ şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu că mama nu are să ne mai ducă la bunicul. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat atunci totul pe cont propriu și m-am furișat aproape gol-goluț pe ușă, în afară, cu gând să dau o fugă până la bunicul și să-l întreb dacă nu cumva Moșul a trecut pe acolo și n-a mai găsit și casa noastră.

      Spuneau ai mei că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

– Mă prostule…, mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău când vine Moş Crăciun cu sania! Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău… Zice şi el, nişte basme, colo…” >>

      Vedeți dumneavoastră? Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări la „umbra cuvintelor” (sugestie venită de la Nichita Stănescu), iar cel care scrie împletește doar ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint. Când scrii un poem (sau o poveste) e ca și cum ai citi o carte despre viața ta și te poți întreba dacă nu cumva povestitorul ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața (pe de o parte), dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele.

      Demersul acesta liric din poeziile și povestirile ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte odată cu povestea de suflet. Și aici trebuie să o numim pe Alecu Maria Teodora cu schița „Acasă de Crăciun”, care face o incursiune benefică celor care n-au călătorit în toate zonele țării, povestind despre frumoasele noastre tradiții românești de Crăciun: din Banat, Ardeal, Maramureș, Oltenia, Dobrogea și până în nordul Bucovinei. Povestea ca de vis a Raissei Alessandriu din „Acasă de Crăciun” are farmecul ei tocmai prin neîncrederea copilului Andrei, în „moșul” care vine noaptea de Crăciun și dă buzna în casele oamenilor. Tot ce i se întâmplă în noaptea cu pricina i se pare a doua zi că a fost doar un vis, însă la trezire, urmele de ciocolată de pe mâiniile sale lăsate pe tocul ușii, îl pune în derută: „Oare chiar a fost un vis? Sau totul a fost adevărat? Oare moș Crăciun chiar există?” Uite o întrebare la care încă „nu știm” (sic!) a da și eu, un răspuns cert. Andronache Sabina Ștefania cu proza „Locul în care mă simt în siguranță” ne spune povestea unui copil care are nevoie de un miracol pentru a-i aduce bucuria frățiorului mai mic. Și se roagă „moșului” să-i aducă frățiorului, într-un sac, zăpada mult dorită. Cu „Acasă de Crăciun” și Androne Cristian Gabriel, elev în clasa VII-a, scrie povestea zguduitoare a unei copile născută fără picioare și care, în trauma ei, nu pare a fi încrezătoare în minunile „moșului”. Prietena ei, un sfetnic bun, o asigură, dar îi și dovedește că minunile se pot înfăptui cu ceva mai multă credință. Cojocaru Ioana,  o elevă de clasa IV-a, așterne pe hârtie povestea unui fulg, în povestirea „Un fulg”. Niște zgubilateci de copii pun la cale atragerea într-o cursă neplăcută, a „moșului”. Apariția imaginară, ca prin farmec, a „moșului”, apoi sfaturile bune date copiilor îi fac pe aceștia să-și schimbe apucăturile rele și faptele lor bune conving îngerii să le aducă pe pământ prima zăpadă cu fulgi adevărați de nea. Cristian Denisa-Elena din schița „Dorință de Crăciun” pune pe tapet povestea unei fete alungate de acasă de către părinții care credeau că luase calea unor apucături rele. În cele din urmă, prin efortul, iubirea și voința băiatului Marco, se va întoarce acasă și-și recuperează părinții. O poveste emoționantă. Iar Toloiu Popa Denisa, cu „Minunile Crăciunului”, își încheie astfel povestea educativă: „ Cu toate acestea, pot spune că minunile chiar există și că dacă ne rugăm lui Dumnezeu, El nu ne va părăsi niciodată și ne va ajuta atunci când vom avea necazuri.”

      Citindu-i pe acești copii n-ai cum să fii supărat pe iarna asta că, încă, nu a venit cu ninsoarea „moșului” aducător de daruri, sau că cineva ne-a tras zăvorul la cuvinte și ne-a lăsat singuri în casă. Noi știm că sufletul acestor copii poate sta la cârma unui convoi de gânduri îndreptat către tine cititorule, mimând într-un singur vers/ori frază o amintire, o speranță. Și dacă nu intrăm în povestea lor, atunci e de vină fereastra ta, cea care nu îți poate arăta și ție minunea imaginației lor. Copilul, cel care ne tot pune sufletul pe hârtie când își scrie povestea, e vocea de departe pe care am vrea să o auzim, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită de mintea lor. Și care este o cetate ferecată cu lacătul copilăriei. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului unui copil să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu le încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că cel care scrie îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Și, firesc, îți pui întrebarea: suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a copilului acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea? Fiindcă în poveștile copiilor din această antologie, cele două planuri îmbinate frumos (real şi fabulos), dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă (pe de altă parte), asta înseamnează că povestea și-a atins scopul. Iată o concurentă pe nume Dănilă Bianca, cu schița „Acasă de Crăciun”, schiță bine scrisă, inteligent construitră între vis și realitate, dar încrezător că dorința de a ajunge la familia sa de Crăciun se va realiza. La polul opus Dedu Amalia cu povestirea „Acasă de Crăciun”, departe de părinții ei plecați la muncă în străinătate, o fetiță pe nume Maria (rămasă acasă doar cu bunica ei) suferă de sindromul despărțirii și lipsa părinților din preajma ei. Bunica înțelege și, cu telefonul în mână, își somează proprii copii să vină acasă în România, de Crăciun, la nepoțică. Dincă Alexandra Elena, în povestirea „Crăciunul acasă”, face ca minunile să se înfăptuiască în noaptea de Crăciun. Nu ne vorbește despre un Crăciun al darurilor, cât de un Crăciun al deschiderii inimilor noastre și al dăruirii din suflet, daruri către alții. Cu aceeași emoție pot fi citite și povestirea „A răsărit soarele” de Duman Leonard Petruț, precum și poeziile: „De Crăciun” a lui Dumitrescu Ruxandra Maria și „De Crăciun... acasă” de Ghinea Iulia Maria. Ingenios scrisă e și povestirea „Singură acasă, în România” (de Dumitru Maria Alexia), care e povestea celor 15 frați crescuți de una dintre fetele rămase „uitate” de părinți, acasă, în noaptea de Crăciun. Iar povestirea „Acasă de Crăciun” (de Gheorghe Alexandra Anamaria), de un stil aparte, face o punte „între bucurie și lacrimi, între împăcare și regăsire, între lumină și gânduri reci” etc.  

      Să sperăm că stilul fiecăruia nu va mai putea fi confundat, atunci când cititorul va parcurge celelalte schițe și poezii alese de noi din creaţia de până acum a fiecărui autor: și amintim aici pe Lazăr Alexandra-Elena cu „Schimbarea destinului”, povestea unei fetițe orfane pe care Crăciunul o va găsi, împreună cu mama ei adoptivă, fericită. Apoi Mocanu Andreea Elena cu schița „Primul Crăciun departe de tine” are o povestire emoționantă cu un copil care primește miraculos o scrisoare de la bunica lui plecată la stele. Frumos scrisă și educativă și această povestire. Moldovanu Maria Alexandra cu poezia „Al nostru brăduț”, așterne imagini superbe în versuri cu muzicalitate și un tâlc al poveștii. Molnar Sasha scrie elegant schița „Drumul către casă” și dovedește har și talent în narare. Are duioșia și bucuria scrisului. Iar Nan Andreea Bianca cu povestirea amplă „Călătoria unei adolescente în Laponia”, recurge la un vicleșug (visul Rebecăi) pentru a da un semnal copiilor răsfățați, rebeli și neascultători față de  părinți, că trebuie să schimbe ceva în viața lor, iar sărbătoarea nașterii Domnului, pentru creștini, e tocmai un asemenea prilej.

      Prizonieri ai cuvântului „rostit” în scris, fiecare din aceştia au intrat în Cetatea Cuvintelor, fluturând şi arborând deasupra capetelor, „armurile” poleite ori ştirbite ale sufletelor lor ca pe un stindard al unui cântec de biruinţă. Enumerăm câteva nume participante la concurs, care ne-au mai atras atenția: Rădulescu Alexandru Ionuț, Stuparu Adelina-Elena, Șolcă Miruna, Zotolea Bianca Cristina,  Tudor Andrei Mario ș.a.

      Am arătat până aici că există, totuşi, un optimism în ceea ce scriu micuții noștri condeieri. Semn că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit, lacăte grele, ursitoarele la nașterea fiecăruia. Iubirea poate va mai salva ceva, gata să trimită planeta în tărâmuri necunoscute, de ne și mirăm că în urma noastră, chiar când școala nu mai insistă pe lecturi puternice ale marilor clasici, copacii rămaşi în picioare își murmură, încă, acel cântec al lor. Un cântec auzit doar de cei cu lecturi „la lumânare” (știți voi la ce fac aluzie!) și  iviți prin farmec ca din ghiocul bătrânei țigănci. Şi spun asta pentru că (după o sugestie borgesiană), poezia/și proza nu e mai puţin misterioasă decât nuştiu ce legi care leagă şi ţine Universul intact şi nedefrişabil.

 

                                                                    Tudor Cicu

                                                    (membru USR Filiala Dobrogea)

                          

pândă în zori

 

pândă în zori

 

într-un singur trup m-aș zidi eu cu tine

într-un singur trup să fi tot tremurat;

s-ar despica munții și n-ar fi puține

gândurile roi, ce de-un vis m-au legat.

 

am fost visător și-mi cădeai printre astre,

de mult ce-mi doream doar o vorbă s-arunci -

aș striga-n cele zări: „nu știți ce albastre,

vor fi nopțile, lângă tine, atunci!”

 

scris e și în cărți, tu îmi zici c-așa-i viața

nu suntem destul și nici poate convinși,

că iubirea doar, stând la pândă ca hoața

tiptil pe-amândoi, ne vrea-‘n lațu-i cuprinși.

Un călător prin anotimpul „cercului”

 

Călător prin anotimpul „cercului”

                                                     Motto: „plăci de apă

                                                        mă cheamă să alunec

                                                        să văd

                                                        Cercul...”

                                          (Ion Nichita Rusu: „despre cerc sau bijuteria apei”)

 

 

      Un anumit cronicar îmi atrăgea atenția la acest moment critic în care se află poezia la ora actuală, observând că publicul tânăr în marea lui majoritate pare a nu înțelege, nici nu prea gustă, poezia, ori nici nu se arată interesat/capabil (?) să facă distincția dintre o lirică subtilă și novatoare, și o însăilare oarecare, lipsită de sens, a unor fraze poetice. Noi însă, mai mereu căutăm să atragem atenția cititorului asupra câte unui poet ce aprinde, când și când, fitilul unor căutări obsedante pentru a găsi răspunsurile de care avem nevoie. E și cazul acestui poet care ne-a ajuns sub lentila „desferecatului” de sensuri, pe nume Ion Nichita Rusu, care în placheta sa de debut (având poeme strânse în sertar de-a lungul vieții), cultivă îndeosebi o poezie de notație (poezie ce semnala acel declin al metaforei la poeții vremii), poetul neavând de comunicat idei, efuziuni sufletești ale căutărilor de zile și nopți în șir, ci stări și emanații ale gândului ce întrezăresc o atmosferă de senzații și rememorări de senzații regăsite intacte în memorie. Tehnica sa e în genere enumerativă, restul imaginilor creionate succint, doar ca efect al prezenței lucrurilor transmise și cititorului, și chiar căutând substanța unei lumi atât de misterioase în fuziunea sufletului atât de neputincios cu taina unui univers infinit. Versurile din această plachetă refac această legătură între realul brut și imaginația ficțională. Gata oricând să se zidească în gândul său, poetul dă cuvintelor acea putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o ambianță de viață aflată într-un anumit portativ al cotidianului, de unde și putem ghici mereu câte o licărire semnificativă de lumină transfiguratoare în poemele sale. 

      Casa poetului, din titlul unui text,  e casa unde „voi pluti adânc” spre inima lucrurilor, altfel pare că ridicase spre cer doar o scânteie din acea ardere: „vei privi cu ochii mari/cum negrul greu și gol/mă mistuie .../și voi pluti adânc –/scăldat de așchii mari de gheață/și voi veni plutind –/înfășurat de surde aurore/în creștet ... (Casa). Sau: „dacă luna e pe cer/totul e bine ...” – cum spune undeva. Miza acestei poezii e, cum se vede, puterea de impact a concretului surprins pe viu, riscând « prozaizarea » şi un mic artificiu de diminuare a lirismului. Prea tăcută pentru lumea asta, poezia e cam tot ce are prin buzunare poetul: „am frunzele verzi/și bolta albastră/am apa cea mare/și pești ce moale înoată/am oare?/al meu e Soarele negru ...” (am) Dar, ca un strigăt de revoltă (vei poemul Aud), poetul acesta e la un prag de a scrie poemul inovator al momentului și poate că încă nu a sosit momentul acela: „...am căutat afară/și era înăuntru.../voi schimba ordinea în Cosmos!/și ce?!/voi crea o nouă mutație/în infinita curgere a timpului!...” (Omagiu lui Heraclit). Poezia de notaţie practicată şi până acum îşi alege ca jaloane obiectivele printre datele unei lumi a timbrului violent generalizat, apelând adesea pur şi simplu la o comunicare de ştire, care transmite doar bucuria simțurilor în ambianţa cea mai tentantă, doar prin rolul pe care îl atribuie sugestiei. Esteticul cedează, aici, expresiviăţii evenimentului real, concret, într-un limbaj mai mult epic decât liric, iar poezia îmbracă ușor aura unor micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri înrudite cu maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. În acea așteptare fără capăt, unde s-ar ascunde sufletul, gândul în transfigurare încetează să mai existe: „rotit în sine/gând gradat în coloană și spirale/îndemn rămas în văgăună de greier/pe deal cu cruce/salt aprins de nebun/pe ulița cu praf/mână căruța/în segment de umbră și lumină/păzesc Taina ...” (taina,). În viziunea acestui poet emoția jocului barbian pare desprinsă din jocul ielelor (de care am auzit în copilărie), ca o meduză lipicioasă în acest nou joc ludic interpus în cuvintele poemului: „ceața sta albă/agățată de câmp/jar mare/adun doi nori negri/fus încurcă lână și somn/brazi mari, singuri/furcă cu lână verde/gândaci negri în gând/fluturii puteau șopti hotărârea ...” (poem,). Nu știu la ce să mă aștept din partea lui, însă câteva picături de judecăți estetice îți asigură libertatea și deschiderea spre metafizica lirico-dubitativă și aparent interpretată în variantă retorică:  „când găurile negre vor trece în gri, galben și/roșu/vântul va lua ființă/mirarea va izbucni în nimb/creând Canonul templelor ...” (Epopee).  Tot în acest sens vezi și poemul Hotar. Așadar poemul se prezintă, ca atare, sub forma unui inventar sui generis, cu nume de o sonoritate aproape misterioasă, figurând secvențe de poezie concretă, vorbindu-ne despre ființă, existență, gând, iluzie, vise; succint enunțate ca într-un colaj expresiv de elemente disparate, chemate să compună acea unitate afectivă de profunzime. Până și cartea expusă în piața publică (dintr-un poem) își așteaptă clipa ce o va întemnița: uitării?/condamnării?/sau o grămadă de visători ce încă mai rătăcesc prin lanul cu poezii?: „agora –/marmura rece, rece;/nimeni, nimeni;/doar vântul .../jos, în mijloc/o carte deschisă/vântul răsfoiește cartea” (cartea,). Cititorul va resimți răsfățul vizual al toamnei mutate cu viză de flotant în odaia unui pictor-poet: „e toamnă/lumina coboară în frunze/stă acolo ascunsă/iarba nu mai mustește de greieri/vântul lucește în pai/zarea adoarme în ceață...” (toamnă). Tehnica mai pare înrudită cu acea formulare critică pe care și noi o numim „verbalizarea existenței”, întrucât poezia aceasta activează doar informația depozitată funcție de subiect, de experiența sa poetică și cultura acumulată. Doar așa începem să înțelegem: venise la el neguțătorul de vise, iar poetul, cu sufletul înfășurat în ele, a privit doar cum poezia i-a scăpat și s-a pierdut în acei ani tineri, cândva, ca un balon de săpun: „te-am căutat/cu răsuflarea tăiată/peste câmpuri/încremenite de ger/printre troiene și haite de lupi/te-am căutat/să-ți simt căldura/pletele să-ți desfac –/cad ostenit/în zăpada moale –/și sub pleoape/cobor cald în ape/pești mici roșii mă sărută/cred că am ajuns ...” (Vis,). Fiindcă dincolo de semnul mirării stătea întrebarea pândind ca o anacondă uriașă tot ce ar fi însemnat, pentru mai târziu, poet/umbră/uitare: „dincolo de mine/începe vântul/frige frig/dincolo de mine/e negrul cel mai/de dincolo ...”, întrucât „cândva”, toate vor fi la fel...

      O anumită întrebare va aluneca, pesemne, și pe buzele cititorului nostru, veșnic căutător de emoție în poezia vremii: s-o fi rugat clipei/cerului/vântului... acest poet? Adică, pentru a-i da o clipă, un minut, un ceas să-i fie timp și a-i ușura povara unei arderi care să lămurească trecerea lui în poezie. Înțelegând doar așa că, Ion Nichita Rusu, îi va lăsa și lui, întredeschisă, poarta spre o zare ce luminează încă.

 

 

fata de pe dig

 

fata de pe dig

 

mai știi? - priveam în zare la fata de pe dig

și pariam pe vise la care geam să bată

când marea numai zdrențe de spumă, ca turbată

amenința cu valul nedându-mi timp s-o strig.

 

și ne-amăgeam cu-o scoică, să tot ghicim un sens

ca multe să ne spună, dar s-a pornit să ningă...

că fulgii reușiră vederea să ne-nvingă

de-am părăsit noi țărmul și-am regretat imens.

 

cuprins și-acum de vraja imaginilor vechi

un clopot se aude în mine cum tot bate;

sau văd că-mi fuge somnul, de-un timp, noapte de noapte

și-aud pe-ale ei buze cuvintele-n urechi.

 

de n-ar fi fost ninsoarea aveam multe să-i spun...

dar m-a cuprins uitarea și m-a zidit tăcerea;

privind țintă-n tavane cu ochii nicăierea,

ori noi n-am fost acolo? - nici fata, presupun.

Cartea de poezie (Gabriela Ana Bălan)

 

Interferența poeziei cu zona celor nevăzute    *  

 

       Când scrii un poem ca și cum ai citi „o carte despre viața ta”, te poți întreba dacă nu cumva poetul-poeta ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de o parte, dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației, pe de altă parte. Să se fi rătăcit cel care își scrie viața, definitiv, în orașul cu miloane de ferestre printre haita de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele? Sau e o călătorie ludică și iscată din dorința de a fragmenta firul epic? Din aceste tranșee ale singurătății, din care ne și scrie vorbindu-ne de un optimism benefic, ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, și lupta sa cu propriul eu, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață care nu sunt doar așa niște zădărnicii? În volumul de poezie „Prea mulți Pilați pentru două mâini” a poetei Gabriela Ana Bălan (apărut la editura Salonul literar Vrancea, 2021), avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii, în poematice reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, însă cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt, sau mai limpede spus: „dacă versurile mele ar avea un cal/toți l-ar mângâia l-ar hrăni cu jăratec” (vezi Adio, monotonie). Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Și Gabriela Ana Bălan o face scriind „cu flori la mitraliere”, răscolind printre amintiri în acest labirint al vieții, pentru a se salva, anunțând cu surle, trâmbițe și tobe chiar moartea dubioasei (plan)pandemii a acestor timpuri: „pregătiți artificii/bateți tobele/nu sunt o poetă cuminte/mai cade o frunză/trupul meu/atârnă ca o rochie de mireasă pe umeraș” (Frunza de argint).

       Cum peste toate, în astfel de vremuri, s-a lăsat o liniște mai grea decât o pânză a înghețului, iar poeta se simte „captivă în trup ca în scorbură”, credem că din tot acest zbucium interior, întotdeauna, cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire la lumină pentru a demonstra „cu subiect și predicat că/glonțul sunt eu”: „se face sete în poezie/degeaba aduc stropi de ploaie picuri/.../nu îmi citește nimeni versul până nu îmi salvez gândul...” (glonț).     

       Că sunt trădări în această călătorie a trecerii noastre prin viață, că această „femeie” (sinele) nu a trădat-o niciodată, și îi vindecă „rănile pe dinăuntru”? Sunt. Dar nu avem cum să nu ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei în starea de pandemie? Iată ce stări o încearcă în „Ziua 25”. O cităm: „mai este o singură fereastră/de la care nu am privit încă lumea”, dar în liniștea în care îți trimite „de la celelate ferestre” tensiuni interioare, când „se zărește doar vânătorul/cu pușca gârbovită ca o coasă”, planeta pe care o privește „din colivia de la etajul patru”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Un mic semn vine abia din însemnările la „Ziua 28”: „...încerc/pe cât posibil/să nu respir/cine vorbește despre dragoste acum/cine vorbește despre trădare acum”. Și asta, pentru că în zare se zărește un drum cât de cât ceva mai luminos: „miroase a libertate nu a moarte/sau poate la fel/în noaptea aceasta nu mai urc scări/nu am mască nici declarație pe propria răspundere/numai instinctul de supraviețuire/și tocul ochelarilor în care m-aș putea ascunde/la auzul sirenelor pornite prin oraș” (Ziua 29). Acest drum (în „anul de dizgrație douăzeci bis”) să fie el ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice? Arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? Și dacă poeta a mizat pe cauzalitatea directă dintre poem și propria existență, la intersecția gândurilor cu meditația, nouă nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate ce țin de un anumit nivel de sinceritate: „poezia începe atunci/tată,/când nu mai vii de nicăieri/coasa a ruginit/dar macii din fața ferestrei dansează/ca și când le-ai cânta”. Să înțelegem această tihnă ca pe o retragere în carapacea celei care se visează singura vizionară sub povara timpului?: „îmi trec prin minte furnici/duc în spate grăunte cu grăunte/spaima mea” (îmi trec prin minte furnici).

        În vremuri de pandemie, când doare și ce nu doare, poeta are sentimentul unei lumi rănite de altă lume, o lume spectacol cu marionete și măști, în care „ne-am trezit cu prea mulți Pilați”, însă o lume teatrală, și în care suntem sortiți să ne pierdem printre toți acei trecători care o acceptă, unde suntem priviți precum un furnicar de senzații, dar care-i declanșează atâtea amintiri pe care memoria le absoarbe, le reține și le conferă semnificație: „într-un oraș care nu se deosebește/cu nimic de păpușa mea din cârpe/cu voal de perdea eu/în pântecul orașului sunt un vas de lut/umplut cu suflet” (Păpușa). Însă pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale și adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și pe cititor în cele câteva frânturi biografice din această carte de poeme, un biografism secvențial și ermetic, cartea trebuie citită în spațiul de convergență și de sinteză a poeziei cu zona celor nevăzute de pe tărâmul spiritualității. Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să surprindă ecoul unor gânduri pe care poeta le rulează atunci când se confruntă cu viața.

* Cronică apărută în revista CALIGRAF nr. 11/noiembrie 2022 (pag. 10) 

                                                            Tudor Cicu

 

Poetul ce știe a îmblânzi o vioară

 

Poetul ce știe a îmblânzi o vioară

       Dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un poet? Să vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, poezia? Uneori îți pui întrebarea: de aceea să fi optat tot mai mulți dintre noi către poezie? E posibil. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, poezia... Uite că (deși mai rar) aproape toți continuăm a crede că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, n-aș vedea de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (care mai cred în magia poeziei), că poezia e o continuă mărturisire, o spovedanie a sincerității noastre! Când i se adresează cititorului, ori își lasă să-i picure sufletul pe coala de scris, alta e dispozi­ția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Doar că poetul, coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale, pus față în față cu viața, le și rostește. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet, știe că acel cântec al său îi poate lumina drumul. Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar... vis, iar momentul creației, pentru poet, nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața.

      În dorința de a-și potoli tot dorul „în fața cuvântului inimă” (că și cuvintele au suflet), în volumul de poezie „Umbra cuvintelor” Aurel Anghel i se destăinuie cititorului că prin poezie el a învățat „iubirea în tăcere”. E ca și cum ai prins peștișorul de aur și în loc să-i ceri câte ceva de la viață, el i se destăinuie că (deși îl caută „cuvintele în poezii”), rămâne „între cuvinte” același „zidar de cuvânt... zidar de poezie” lângă imaginile sale dragi: „firul de grâu”, „zborul cocorului”, „lanul de grâu”, „vioara ca ființă”, „cuptorul unde mama cocea pâinea”, „carul pe câmp”, „caii cu care alerga zarea”, „oile la iernat în staul”... și, mai ales, cu chipul mamei uitat în fereastră, cu al bunicii, bunicului din îndepărtata copilărie, cu imaginea toamnei peste câmpia Bărăganului etc. Volumul cuprinde pe lângă alte teme ca timpul: iubirea, viața, moartea, poezia, natura, visul, îndeosebi poeme de dragoste. Dragostea face parte din viața însăși, căci nu poți trăi frumos fără iubire, nici să te bucuri de tainele vieții, nici să zbori precum cocorul deasupra câmpiei Bărăganului. Ea are multe fațete, de aceea: „Mi-a rănit inima în plină noapte?/ trezit din somn/ de șoaptele părului tău.../ valurile unei mări/ în care mă înecam încet/ îmbătat de mirosul de crin/ al trupului tău/ Doamne, a câta oara murisem?!” (frumusețea ta). Notele de romantism decurg cursiv, limbajul e nepretenţios; şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri lirice. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia cântecului pus pe strune de vioară. Cu nostalgie și dor nestins, poetul evocă satul natal, în deplină comuniune cu natura, căci el apare peste tot în cântecul său. Îmbinarea (ca-n pictura naivă) a bucuriei cu tristețea, a nostalgiei cu tabloul prezent al risipirii într-un cântec, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „ieri am văzut satul meu/ copilăria mea cum se duce/ Ascunsă sub cruce/ pleacă și din amintire/ sute de cruci aplecate/ împinse de timp/ căzute pe spate” (Timp peste timp).

     La Aurel Anghel există și acea uşurinţă de a mânui epicul, liricul, jocul ludic al imaginației... ca în poemul intitulat „echitație fără profesor”, din care nu avem cum să nu reținem acest frumos vers: „am rămas agățat în secera lunii”, dând frâu visului să alerge odată cu cocorii pe cer, cu caii în zarea câmpiei, că toate sunt stări ale poeziei care i-au pecetluit şi cimentat stilul de poet ce știe a îmblânzi arcușul unei viori: „furat din cer/ cuvântul vioara/ uitat la margine de alt cuvânt/ pădure furată/ la noi pe pământ/ îngheață cuvântul în sufletul meu/ îl dăruiesc poeziei” (Gândul unei clipe fără cântar, e cuvântul cu har). Dar, cu certitudine, lirismul e o rezultantă între ceea ce am numit la el relaţia poezie-joc ludic, în fapt, poezia lui e terapie pentru suflet. Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări la „umbra cuvintelor” (sugestie venită de la Nichita), poetul împletind doar ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint: „să ne ascundem/ la umbra tăcută a unei șoapte/ povestea să dureze o noapte/ cu incipit/ cu fapte/ cu punct culminat/ și sfârșit/ a fost odată” (Umbra cuvintelor).

      Poezia e singura formă a rugăciunii noastre și doar așa înțelegem de ce J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate („DOAMNE,/ pe ce lungime de undă ne călătorești/ scriind în aceeași secundă/ miliarde de povești?”), adică un fel de „nebunie” îngerească căreia îi cade pradă. Când scrii un poem, ca și cum ai citi o carte despre viața ta, și te poți întreba dacă nu cumva poetul nu cumva ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața (pe de o parte), dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele. Din aceste tranșee ale singurătății (acum la senectute), din care ne și scrie vorbindu-ne cu un optimism benefic, iată cum poetul ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață care nu sunt doar așa niște zădărnicii: „Mai lunecă arcușul,/ mai îmbie/ pe coarda groasă lunecând/ poetul se trezește/ scrie/ încă-un rând”  (În zori).

      Aurel Anghel (ca poet al câmpiei și dorului fără sațiu) cunoaște mai bine decât oricine (învățăturile mamei l-au apărat ca pe „firul de grâu”), că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu nu este de pe lumea aceasta, iar cel care se situează în afara Lui, se află într-o mare eroare și la mare depărtare de a-și găsi un echilibru sufletului său. Un echilibru aflat între întrebare și răspuns: „ar fi mai pictat Van Gogh aceste galbene sfârșituri... de vară! - dacă n-ar fi poezia? Că sunt trădări în această călătorie a trecerii noastre prin viață?, da, sunt. Dar femeia visurilor sale, cea care i-a fost alături și pe care nu a trădat-o niciodată, îi vindecă „rănile pe dinlăuntru”.  Asta pentru că, deși fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum singurătate, iubire, dragoste, moarte, dorință, fericire... ș.a., ea (femeia din viața asta), i-a înțeles enigma eului scindat, golit de sine și iluzoriu în relația dintre suflet și destin: „doi îngeri s-au strecurat sub fașă/ când am văzut lumina/ aprinsă de alt înger/ clipind cu bucurie a zis/ copilul acesta, sigur/ va scrie poezie.” (ursitoare).

      Demersul liric din poemele ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte „odată cu povestea (sa) de iubire”: „a fost odată ca niciodată/ un împărat albastru/ împărăteasa tot albastră/ castelul albastru/ marea albastra/ ochii tuturor turcoaz” (***) Accentele de sinceritate în poezia lui Aurel Anghel o constituie acurateţea și simplitatea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate, iar discursul poetic fiind unul cursiv, limpede, denotă respectul faţă de limba română și ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. Dorința e nuanțată într-un anotimp al regretelor târzii, în care tabloul fondului de trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract îl diferențiază pe poet de autorii care se plâng de nerealizarea ei. Printre rânduri, uneori, pare a ne transmite că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe, din cel al imaginației poetice în realitatea zilei, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să surprindă ecoul unor gânduri pe care poetul le rulează atunci când se confruntă cu viața.

      Închei, spunând că poezia e ceva care se simte. Și dacă nu simțiți poezia și nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, după ce ea a luat sfârșit, atunci autorul ei nu a scris pentru tine și cred că ai trăit degeaba, ori e ca atunci când zaci de friguri și nu știi de ce. „Frigul este ceva ce ne cuprinde pe toţi”... scria poetul spaniol Antonio Diaz Tortajada. Ori ca acolo, înlăuntrul tău, în propriul sine ca prin porţile hotarului tău și unde nu mai dai de nimeni ca pe străzile pustii de pe vremea pandemiei. „Dacă nici ea (poezia) nu reuşeşte, nu mai avem nicio speranţă”, cum spunea Mircea Eliade. Întrucât, lumea (după cum ni se destăinuie poetul), ce are ca țintă țărmul unde să poată visa la creația lui Dumnezeu, devine subiect și liman (totodată) al unor experienţe trăite deja, peste care survin înțelesuri noi ale interpretării acestei lumi deschise spre noi întrebări și opțiuni de iubire și credință, și pe care acest poet ți le dăruiește, ție cititorule!

 

 

                                                                                      Tudor Cicu

                                                                      (membru USR Filiala Dobrogea)