O carte venită de la malul mării...

 

Vise amânate și tablouri abstracte

      Risipitor cu darurile sale poetul e un vizionar, dar pentru cel care îi citește poezia cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a-i descoperi frumusețea gândului. Însă ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea noastră, iată ce credem noi că ar putea figura în aria de interes a cronicarului: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…” (Cioran), o viaţă de căutări sunt tresăririle poetului/poetei sau scriitorului nostru, convins și el că oscilează între două lumi paralele din care fragmentar tot cară, cară câte ceva. Și asta pentru a ne lămuri, ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor clişee de viaţă să producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Cu recentul volum de versuri Poezie în mintea goală – volum bilingv (româno-catalană) apărut la ed. Ex Ponto, 2021) -, poeta din Dobrogea, Ottilia Ardeleanu, începe să-și desfășoare sub povara unui anotimp apăsător, cum e al toamnei, acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului („sufletul tău cu ferestre”/„sufletul pierdut”), risipind fericit și unele frustări sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale. Această radiografiere a trăirilor ei interioare (dintr-o realitate aparentă), îi este livrată apoi cititorului în tablouri abstracte ale unui discurs liric, alcătuind profilul unei lumi când văzute în oglinda firească, când tulburate de pânza halucinantă a unor perdele de ceață revărsate peste oglinda vreunui lac. Volumul se deschide cu un poem al cărui titlu (ca în cazul tablourilor abstracte) este Act de identitate, poem ce are ca prim vers o constatare: „am uitat unde mi-am lăsat sufletul”. Observăm pe de o parte paralela dintre suflet ca act prim şi diferenţa dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii: „bate cineva în poartă/Dumnezeu dregându-și vocea/ia uite ce am găsit/îngăduitor/ai grijă să nu-l mai pierzi vreodată”. E aici un fel de auto-proiecție (cum vedem în picturile icoanelor pe sticlă), dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine, numai că, dintr-o mare reflexie asupra sa însăși și în fața zidului de apărare al sufletului, poeta Ottilia Ardeleanu, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, rupe din viață atât cât e necesar ca să acopere niște răni mai vechi în căutarea unor vise amânate: „la caii sălbatici până și copacii își răsucesc visele spre cer/privind cum aceștia singuri mână o fericire despre care/mulți nu află niciodată” (paradisul cailor liberi). Contrariind sentimentalismul atât de acceptat în poezie, dar mereu poziționată „de a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), poeta Ottilia Ardeleanu („cea cu multe cuvinte fugite de-acasă”), are o abordare novatoare asupra unei poetici cu valențe estetice inedite și a descoperi „frumuseți noi” în acest filon autobiografic: „cineva bine ascuns în mine/se împotrivește fiecărui verb cu care doresc/să scriu despre debandada simțurilor” (parfum). Numai că lumea simțurilor cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate darurile, are mereu de ascuns câte ceva, de aici și nevoia de a se exprima prin intermediul unor tablouri suprarealiste ca rezultantă a unor trăiri interioare, ori chiar inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială.

      Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul acestui autoportret este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoarea destinului: „în camera asta tristă/amintirea ta umblă cu păianjenii/.../strânsoarea destinului nu slăbește/scap amintirile/vântul singurătății descuie poarta” (zile de demult). Dar toate acestea nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Fire risipitoare și vizionară cu darurile sale, ea este în același timp și poeta unor stări puternic metaforizate: „soarele n-a mai ieșit la tăiat de copaci”; „noaptea sfârâie de greieri”; să faci cuib păsării care hrănește cerul”; „grâul despică pământul”; „furtuna se dă jos pe funii acrobatic”; „un ochean cerul înserării”; „călare pe o iluzie cât calul troian”; „un pescăruș trage dimineața de sfoară”; etc. Însă arta picturală (aici, cu ajutorul cuvintelor: „cuvintele au ceva... dor”), face simbioza dintre trăire și fantezie în aceste tablouri „pestriț” zugrăvite, ori în „reflexii neîndurătoare de galben-pai/cu gri-șobolan animat de-un violet obraznic”: „nici nu gândești când se arată luna în spate cu un diavol/sperie singurătatea rupe o coardă/la repezeală cântecul sălbatic sfârșește/între stabilopozi” (violonistul diavolului). Cum poezia „nu este cultul obsesiilor”, în poemele prin care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: 1) pentru a afla misterul din „tăcerea lucrurilor” ce ne înconjoară: „tăcerea a făcut păianjeni/e ceva nefiresc în țesătura lor/o migală pe care nu o înțeleg/deschid o carte/foile tac/în durerea întoarcerii lor/un moment de dragoste foșnește infantil”. 2) pentru anotimpul toamna „care bate la ușă pentru o gură de poezie, întrucât „cuvintele au ceva de foșnesc”: „gârbovit octombrie/târăște indispus frunze lângă borduri/și le arată cu degetul/de parcă e vina lor că au despuiat copacii”. 3) pentru a zugrăvi marea „în cântecul mateloților-valuri” aflați „de partea zăvorâtă a orizontului”.

      Poemele din acest volum bilingv sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumărate auto-proiecții la existență, cu obsesii pe care singurătatea le pudrează din când în când „în grațiile nedezmințite ale acestei tentante vrăjitoare”, în fapt „o poezie în mintea goală”, gata de a se evapora ca o nălucă, nu înainte de a umbla „ca o deșucheată pe la ferestrele cititorului”. Cum poezia „înseamnă mai mult decât bunătatea însăși”, poet-cititor-cronicar (împreună), suntem prinși cu ființa gânditoare la o lume apropiată de cea imaginată de poeta dobrogeană, poate chiar aceea care deține controlul spiritual și izbăvirea noastră, cât și singura ieșire binecuvântată din acest labirint al vieții.

 

                                                                    

                                                                              Tudor Cicu

„Cerberul din clepsidră” - de Carmen Tania Grigore

 

Irizări secvențiale la o variantă de iubire

 

    Dintr-o mare reflexie asupra sa însăși (și în fața zidului de apărare al sufletului), conștiința poetei Carmen Tania Grigore, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, în volumul de versuri „Cerberul din clepsidră” - apărut la ed. Neuma/ 2019, începe să-și desfășoare versul, „în cântec de taină/de așteptare”, risipind fericit și unele frustări sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale. Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale la o variantă de iubire în singurătate? „Virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii care pot contraria”- spune Horia Gârbea. Poate numai atunci, contrariind sentimentalismul atât de acceptat în poezie, trăind până la contopire o sfâșietoare poveste de dragoste, începi să știi ce e viața și să-i înțelegi destinul alunecând pe calea unei posibile condamnări. Dar, dacă această variantă de iubire (într-o lume modelată de universul care i-a eliberat sufletul), ar fi un moment final în „zațul zilei” care „lasă loc/de interpretări”? Constanta volumului de poezie (în fapt o antologie de autor cu texte selectate din alte cinci volume anterioare), este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții. Vorbim de cele care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, așteptări amânate, dar toate, doar armonii pierdute „radiografiind etape și stări” (după Ionel Bota), pentru o evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Numai că lumea cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate gândurile, are mereu de ascuns câte ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului ceva mai tulburător decât realitatea. Căci din ispita timpului nu mai putem cădea: „mă retrag în mine/cu mișcări de felină/respirația se precipită/precum o lebădă/care aleargă/pe suprafața apei/înainte de a-și lua zborul” (uneori realitatea mă sperie).

      Unele dintre poeziile începutului (când geometriile și homometriile din acel spațiu nu aveau, încă, o identitate), sunt vitaliste și frenetice, reușind să se elibereze de condiționările karmice, dar ne aduc printre atâtea deșertăciuni și un licăr de speranță, când și când: „am știut/că absența ta/încape sub aripile lui înguste/ mi-am strâns umbra la piept/și ne-am așezat/la masa lungă/cât un poem de dragoste” (un semn de afecțiune). În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „ai aruncat cu flori/ai râs în sălbăticie/ai deturnat vulturii/strânși deasupra viilor”), îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le trezește uneori viața. Ori chiar ne aruncă dinaintea unor presimțiri nebănuite: „straturi de ochi/sunt între tine și eu/e ciudat cum te strecori/ca un șarpe de casă/și cauți sămânța cerului/sub talpa fiecărei dimineți” (protocol matinal). În poemele prin care întrezărim tușe alb-negru, ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: „viața mă/ pândește/ din horoscop/ cu ochii ei/ cameleonici/ ca și cum/ aș fi un jucător/ la ruletă” (horoscop). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit, îmbrăcând și o mască de Ană a înzidirii: „aici se jertfește/în zori de zi/o femeie abstractă/dintr-o eroare de calcul/și-a grăbit/dezlănțuirea/la ce bun acest triumf/cucerit/la capătul răbdării?” (eroare de calcul). Carmen Tania Grigore se eliberează (prin „autoportet”), de acțiunea timpului, printr-o rememorare secvențială și întoarcere la origini, cu o sete mărturisită de a cuceri purități pierdute. Esențialul, din aceste flic/flash-uri secvențiale, nu-i doar să-ți amintești toate evenimentele dragi ori chiar dureroase și al căror martor ai fost: „e un vacarm metalic/care tulbură/înalte mănăstiri/destram cu privirea/ostilitatea/și-mi caut mai departe/tot mai departe/vârsta pierdută pe drum (căutare). Însă nu o putem găsi vinovată („am hoinărit prin vise”), fiindcă trecerile mari în viață nu se fac decât pe tărâmuri neumblate, iar strigătul ei interior e unul surprins de „dureri înăbușite” mult mai vechi: „aerul sângerează/și mă strigă pe nume/noapte și zi/se aude o bătaie de gong/care dă o altă formă/așteptării/dar eu am plecat/de acasă/cu fericirea în eprubete” (cu nostalgii la vedere). 

     Incertitudinea („zațul zilei lasă loc/de interpretări/și oferă indicii/despre rănile ascunse/sub eșarfe”), singurătatea („zile și nopți/am ținut la piept/un cuțit/care-mi incita/imaginația”, tema înstrăinării („pe versantul acesta defrișări de vorbe/pe celălalt plantații de cuvinte/departe/tot mai departe”), sunt căutări venite dintr-un reflex interior al unei lumini fixate undeva departe, cu respirația în trecutul renăscut, din care poeta extrage lucrurile în logica lor comună, ori frica de gânduri. Și pentru a se vindeca de acțiunea timpului, poeta îl lasă să curgă înspre izvorul său tămăduitor precum „cântecul de taină/de așteptare”. Poemul „jumătate cântec/jumătate descântec”, e și cel în care a experimentat „spaima și/moartea lirică/dar/nici renunțare/nici împăcare/în suflul final/doar argumente/smulse din propria inimă” (doar argumente). De aceea o găsim mereu „înfășurată/într-o poveste de dragoste” și o simțim cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului: „trebuie să te întorci înapoi”. Și acest strigăt „este acaparat/de păsări ciudate/multiplu de singur/devine pasul întârziat/pe linia vieții”, când „inima este o pasăre/întoarsă discret/în cuiburi orfane”.

      Poemele din antologia-volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență: speranța că iubirea va salva totul, că „mâna promisă/mâna care/să se rotească/deasupra viselor/stârnind acea plutire/în care/nu mai știi/unde să te oprești” (vezi: poem dăruit poeziei), ne leagă direct de o lume care deține controlul spiritual și izbăvirea. În oglinda sufletului ei de poetă, a atâtor provocări „aruncate într-un câmp vizual”, realitatea și iluzia și-au distribuit rolurile fără să clipească, în timp ce „deasupra lumii/luna (poeta – n.n.) își caută/ochiul scăpat în măruntaiele scrisului” - acolo unde credem că și-a risipit viața într-o iubire imaginară. „Panta rhei”...și nu ai cum să nu simți, în tentația atâtor detașări ale unui suflet pregătit de plecare, când „lacrima /își ia la revedere/de la plâns/și se înalță”, ce mare e bucuria de a fi învins pentru o clipă ziua de ieri, ziua de mâine... cu „poezia/într-un decor/fără margini”. Fiindcă e o bucurie, nu să pătrunzi pe întinderea poeziei acestei poete sincere, ci în adâncimea conștiinței ei condamnate prin irizări secvențiale la o variantă de iubire.

 

                                                                    

                                                                              Tudor Cicu

 

Însemnări la o carte (Reflectii poetice) vol. II

 

O tratare lirică în „reflecții poetice”

                 (vol. II)

 

„…Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecții poetice (de Ottilia Ardeleanu, apărută la ed. Ex Ponto -2020) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre” – scrie Diana Dobrița Bîlea în cuvântul înainte care prefațează primul volum. Că tot aminteam – în cronica la vol. I – de plăcerea cititorului (inclusiv prin citate savuroase), mărturisesc că am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi, îmi sugerează comentariul celei din primul volum și asta se străduiește Ottilia Ardeleanu în cronicile celor 27 de autori din cel de-al doilea volum: să nu lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi”. E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice?, îmi fusese întrebarea pe tot timpul lecturii. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Altfel, dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acelor cărți comentate, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. La o adică, regretabilul fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile tineretului, constituie problema pe care autoarea acestor reflecții caută să ne-o evidențieze prin versurile care se impun, în primul rând, prin imaginea şi bogăţia invenţiei. „Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca să fie citită”, notează autoarea, redând un citat mai amplu din Gabriel Liiceanu. (vol. I/pag. 125) Autoarea reflecțiilor poetice ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului trebuie să pună şi întrebări, pentru că bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice,  trebuie să nască şi o asemenea întrebare. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui poem. Iar diversitatea stilurilor (în poezie) îi conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între lectura strânsă și aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe text, din care câștigă modul nostru de înțelegere a scrisului, pentru o sentință mai nuanțată sau mai apropiată de percepția noastră. Punctând epidictic aura poeziei unui anume poet, insistând pe individualitatea fiecăruia în parte, interpretând într-o ecuație personală acel spațiu poetic al fiecăruia, cronicarul face o selecție critică a valorilor fiecăruia (în poet/poetă a unei ironii fine, cu suflu terapeutic, nostalgic ori optimist, supramelancolic, descriptiv, elegiac, metaforic, oniric, tactil-oniric, insomniac, al comparațiilor, al nedeslușitului, al incertitudnilor, al nedumeririlor, mistic-religios, meditativ, cugetător, confesiv, modernist, suprarealist)... dar mai toți căutători ai iubirii, ai relației cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc. Vorbind despre stilul scrierii unui poet/poetă, cronicarul folosește comparația cu stilul consacraților (păunescian, coșbucian, nichitian, baovian etc), iar în cazul unora selectează cuvintele sinonime unei anumite laturi a vieții, sau acele cuvinte dominante, ori oscilațiile din aria lor poetică, ca „repere adânci în sufletul și poezia” unde poetul își arcuiește stările specifice.      

    Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat, Ottilia Ardeleanu caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de autorii în cauză, dar și versurile inspirate relevat, și care să rezoneze cu propria sa frecvență. Și cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea unora din cărțile comentate: Maria Postu (cu vol. Din spatele ferestrei) la care „totul pare un tablou suprarealist”; Teodor Dume (din Temnița de sub rană) „un poet al umbrelor”  cu „o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește...”; Nichita Danilov (din Centura de castitate) „adeptul poeziei de lungime, cu trimiteri filozofice și un bogat conținut afectiv”. Iar poezia acestuia „este una de căutare, de eliberare bazată mult pe amintiri, crâmpeie” de viață; Iulia Pană (din Rigla de aer) ale cărei poezii sunt „lungi confesiuni despre familie... mai degrabă prozopoeme pătrunse de un stil povestit, atrăgător”; Cristina-Monica Moldoveanu (din Cântece pe sub ușă), având poeme ce „seamănă cu povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul se întretaie cu visele”; Mihaela-Roxana Boboc (din Spovedania oaselor), nimeni alta decât „poeta care se spovedește prin poezie” și vede în acest volum de poezie „un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii”; Carmen-Tania Grigore (din Secvențial) la care descoperă cum „sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot vestitor de o altă plecare în etern” și „pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, se conduce într-un sentimentalism de adâncime”; Teo Cabel (din Labirintul) este „poetul căutării sensurilor prin cuvânt, ale cărărilor de rătăciți care ar putea să se mântuiască prin poezie”, un „plastician al cuvintelor”, cu o poezie „de anvergură” și poet cu un „stil meditativ, contemplativ, dar fără a cădea în melancolii copleșitoare”; Ana Urma (din Isadorable), cu acel „volum muzical” în care „adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură” și un vers „narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă”; Daniela-Luminița Teloacă (din În absența din preajma Copacului), arătând „o poezie evocatoare, captivantă și de o cromatică stilistică bine lucrată”; apoi îi enumeră câteva din atributele-amprentă ale acestei poete cu „un suflu terapeutic” și o poezie „de tip memorie afectivă”; Violeta Petre (din Ninsori albastre) este poeta de la malul mării cu o poezie ce are „ritm, rimă și mult suflet marin violaceu”, oscilând „între nostalgic și optimist”; Gabriel Hasmațuchi (din Noduri), poetul care nu folosește titluri, ci se folosește de numerotarea latină „conferind astfel conținutului senzația de noduri”, într-o poezie de „înălțare futuristă” și nuanțând în ipostaze poetice diferite: „noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință” etc; Gabriela Ana Bălan (din Ochii leului berber), poeta cu „un umor ascuțit” la care „ironia sarcastică este un punct forte”, și într-o poezie de un dramatism aparte „privind condiția femeii” autoarea acestor cronici consideră „că revolta interioară este un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește...” și tratează „sentimentul iubirii” într-o „manieră ludică, degajată, pământeană...”; Spiridon Popescu (din Diavol cu coarne de melc) și cel atât de frumos recitat de actorul Florin Piersic cu Doamne, dacă-mi ești prieten, cu poezia cât „un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maximum aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre”. Autoarea dobrogeană îi remarcă poetului „acel duh bacovian”, iar întreg volumul îi pare „o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate”; iar Gela Enea (din Eu sunt Lilith) e poeta cu o „vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar” (însă) „este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi”... și deci „un arsenal de sentimente”.

      Așadar, literatura va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o odată cu această tratare lirică a relației dintre poet și poezia sa, dintre fluxul de emoții transmise către cititor. Fără doar și poate, Ottilia Ardeleanu, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și sim­te poezia în simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire, punctând pe dispozi­ția poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea), ceea ce aduce însemnărilor din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie. Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea cronicarului din volumul menționat este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.  Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei din care a răsărit fiecare poet/poetă comentat de Ottilia Ardeleanu, nu reflecțiile poetice convertite în idei cu un anumit grad de romantism o legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta în sens de universal spiritul, fiinţa celui analizat, dar și apropierile noastre de acele porți ale „necunoscutei”, din fiecare poem, pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial bine ascuns și chiar topit de autor în substanța cărților sale.

                                                                                                Tudor Cicu 

Însemnări la o carte: „Reflecții poetice” (de Ottilia Ardeleanu) vol I

 

O tratare lirică în „reflecții poetice” 

                (vol I)

       Mai deunăzi citeam într-una din revistele noastre literare, ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din '89, următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Cu aceste gânduri m-am aplecat asupra celor două volume de „reflecții seducătoare” a unei poete dobrogene de constantă lirică neomodernistă care, mai recent, se prezintă cititorului cu o lucrare ca aceasta a unui, risipitor cu darurile sale, cronicar de întâmpinare: Reflecții poetice de Ottilia Ardeleanu (ed. Ex Ponto-2020). Așadar, o carte care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni, unde eul lyric al poeților (19 în vol I și 27 în vol. II) este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor din spațiul poetic al fiecăruia, în timp ce conștiința poetică e a unui cronicar-observator, care studiază existența lumii invocate de fiecare dintre aceștia. Mai citește cineva astfel de cărți? Dar cu preferințele cititorului ce facem? Reușește cronicarul să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? De unde rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât nu le face  nimeni cunoștință cu cartea de poezie a fiecărui poet, în fiecare colț al țării? E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice? Iată doar câteva din întrebările puse în timpul lecturii celor două volume. Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Având luciditatea unei priviri retrospective asupra celor două volume lecturate, Diana Dobrița Bîlea ne face o radiografiere a trăirilor interioare, după trecerea în revistă a celor două volume: „Citind aceste reflecții seducătoare, ivite din pământul fertil al unei gândiri poetice și întotdeauna lucide, căutătorul de frumos nu poate rămâne indiferent”. Și asta pentru că, spune ea: „Impresiile de lectură sunt exprimate metaforic, sentențios-jucăuș, precipitat de multe ori pentru că recenzenta parcurge un text lyric dintr-o suflare și tot dintr-o suflare îl comentează, până nu se sting flăcările dulci ale poeziei în care a ars”. Căutând diverse interpretări ale emoțiilor și sentimentelor de tot felul, în cărțile poeților comentați, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga pe tema vieții trecătoare a iubirii, a timpului, a morții… etc. Pentru a-și plasa opiniile sub semnul admirației, cronicarul caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Ca-n versul eminescian: „Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă”. 

      Dar pentru „a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), să trecem la impactul lecturii (din primul volum) asupra cronicarului, încercând „un tușeu iubicid între o poemesă și un poeziu” (vezi cap. despre Luminița Zaharia cu vol. Singularia tantum). Vom descoperi o poetă cu „o singularitate veselă”, întrucât: „Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită”. Pe de altă parte, temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică: „Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul...Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, zborul, realitatea.” Iar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Astfel: la Ana Maria Gîbu (din Cafea cu zâmbet de rebelă) vol. ei de la 14 ani, spune că „nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă.”; la Teodor Dume (din Moartea, un fluture alb), poezia lui „este un cutreier între naștere și moarte”. Viața și moartea (în poezie) „sunt două liniști” la acest „poet al stărilor” (cu un concept de așteptare, de spovedanie, meditație, visare, nedeterminare, nedumerire... adică un poet al obsesiilor de tot felul); iar George Pașa (din Cântece din Alindoria) e un poet al „metaforelor delicate” și „un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism”.

          Uneori ne întrebăm dacă poetul chiar știe totul despre existența lumii invocate în poezia sa, ori, maestru al interpretării aurei de pe fruntea poetului nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. Iar ceea ce caută el în fiecare poet/poetă, din volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. La Melania Briciu (din Eu sunt Spartacus), aflăm că are versuri „de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri...(și) poemele sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire”, în vreme ce Angela Nache-Mamier (din scara b apartament 3) este „poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei.” Având percepția privirii, în ansamblu, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru autoare, atunci când analizează pe text o anumită carte, Ottilia Ardeleanu implică o complexitate aparte a percepției, ori simte și surpinde momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului intuit de poet, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Ori, poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a poetului, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie la care ne adună dinaintea paginii scrise. În fapt, cum o și facem, și ne aliniem la linia simțirii actului de creație, odată cu cronicarul, pentru a găsi, în cazul poetei Gela Enea (din Măști), singurul cod „al prognozelor de orice fel”: „Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie”, cu finaluri „provocatoare, tranșante, dureroase, realiste”, adică acolo unde „poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior”. Primul volum al „reflecțiilor” se încheie cu o cronică la vol. Lodebar al Danielei Varvara, cartea „cu zăbrele imaginare”. În poezia acesteia autoarea volumului insistă asupra cântecului de leagăn „al pajurii aurii” (mai mult un descântec); și continuă cu acel „cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte”. Astfel, autoarea știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare, care îl macină pe poet, se hașurează cu umbrele celor care luptă cu încăpățânare, cu morile de vânt în lumea reală.

                                         

                                                       Tudor Cicu

„Suflet încătușat” (romanul Marilenei Răghinaru)

 

Iubiri frânte, vieți duse în van, de iluzii *

     

      Scrierea romanului feminin va rămâne încă multă vreme, pentru cititor, modul de a privi și a nara doar acea parte din viață, un pic lirică/un pic dramatică, și de a o reda, trăind prin personajele creionate, o poveste care se adresează inimii. După lectura unui astfel de roman feminin, mai totdeauna cu eroi prinși într-o poveste zbuciumată de dragoste, m-am întrebat dacă și tinerii caută în ea adevărul împlinirii sau eșecului acestor eroi în poveste, sau frumusețea unor trăiri adevărate care să-i emoționeze și să-i pună în situațiile de a-și gândi propriile trăiri? Și cât de mult îi pot influența lumea descrisă în poveste, astfel încât ceea ce scrii să nu rămână o înduioșătoare amăgire? Cu vol. „Suflet încătușat”, ed. Armonii Culturale, 2020, Marilena Răghinaru reînscrie romanul „feminin” pe linia poveștii de dragoste sub cupola tragicului şi senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor destine ca ale Mariei, Lianei și a lui Iulian (ce delimitează o generație), ori ale părinților-bunici Frusina și Fănel (ce evidențiază cealaltă generație). Pentru cititor această luptă a contrariilor dintre generații devine interesantă prin prisma dramatismului acțiunii din povestea narată, cu atenția spre ochiul vigilent al cititorului care așteaptă din partea autoarei o judecată finală, dreaptă.

     Romanul buzoiencei Marilenei Răghinaru tratează la modul confesiv partitura-romanescă nu lipsită de romanţiozitate, ba putem spune chiar excesiv de liric, în care dragostea, sau mai exact erotismul, sub forme neobişnuite, este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: depresii generate de o boală ciudată (tulburare afectivă bipolară), psihoză maniaco-depresivă cu perioade de nebunie paranoică, tentative de sinucidere, iubire necondiționată, renunțări în căsnicie, vise frânte, declasare, dezamăgire, speranță etc. Romanul are în prim plan povestea tulburătoare a Mariei care, după o căsătorie ratată, își dăruiește necondiționat sufletul într-o nouă căsnicie în care chiar crede și luptă cu disperare pentru această iubire, dar sfîrșește încătușată în cea mai nemiloasă dezamăgire. E povestea unei lupte dusă cu disperare pentru salvarea din crunta boală a Lianei (fiica adoptivă), a golgotei continue de a menține nestinsă flacăra iubirii pentru Iulian (soțul din noua căsătorie), sfârșind ca o iubire frântă, urmată de fuga în poezie și scris, acel vis mai vechi al Mariei, dar dătător de mai multă speranță. Autoarei îi reușește, în final, să creioneze portretul femeii care se sacrifică într-o căsnicie în care spera ca destinul să i se schimbe în viață și suportă cu stoicism toate șicanele unor socri imposibili,   pentru a salva sufletul încătușat de boală al fiicei adoptive, Liana. Salvare care devine o iluzie, cu toate demersurile binevoitoare ale Mariei, atâta timp cât bunicii iau partea copilei, chiar și atunci când copila îi minte în față și-și bârfește binefăcătoarea. Mai mult, are și o tentativă de a-și ataca părintele cu cuțitul, sub influența maladiei paranoice, când cei din jur i se par posedați de diavol. Despre această boală (notează autoarea undeva), aflăm că „marea majoritate a bolnavilor sfârșesc ori prin suicid, ori în ospicii”. Eroina romanului face parte din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă dar, din nefericire, visul ei nu este decât o inutilă încercare de a-şi căuta fericirea. Tehnica narării confesiv-idilice, cu un adaos de patos și lirism pentru cititor, este o adresare explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreţi este o vorbire ca de spovedanie către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acţiunea narată. Dragostea Mariei, sinceră şi pătimaşă, pentru cel pe care îl credea demn de iubirea ei, perfidul Iulian, cel care „era dictat din umbră de Frusina, mama lui”, se dovedeşte de consistenţa himerei. Mult prea târziu se va întreba (privitor la mama soacră): „cum de nu îi văzuse răutatea, parșivitatea care răzbătea din privirea ei? Cum de nu realizase că o analiza atunci ca pe un animal pe care îl duci la piață pentru a fi... sacrificat?” Iar cu privire la socrul Fănel, judecata ei se va frânge neputincioasă în fața sentimentelor avute la prima înfățișare: „...omul acela, tatăl lui Iulian, de ce tăcea smerit sau vorbea foarte rar, aprobându-și întotdeauna nevasta, neîndrăznind vreodată să o contrazică?” Se întreba Maria, dacă acea femeie, Frusina - „era doar rea sau era și nebună” și abia peste ani și-a dat seama că tulburările Lianei erau „ale unui om cu o capacitate mintală redusă”. Din pricina invectivelor aruncate de Iulian, mai târziu din cauza copilei, în urma unei dispute cu vorbe ce a căzut ca o lovitură năprasnică și nemeritată, Maria părăsește și această căsnicie de care se legase cu sufletul. Primește telefonic, din partea lui Iulian, recunoașterea tuturor vorbelor aruncate doar ei în față, drept mizerii, îi cere iertare și o roagă să se întoarcă, întrucât după plecarea ei, Liana a trebuit „să fie dusă în cămașa de forță la salonul cu pacienții cei mai agresivi”. Toate acele sentimente de milă și revoltă se strâng acum în sufletul încătușat al Mariei. Dar era prea târziu. Astfel, Maria cade victima unui fond sufletesc integru în aparenţă şi, de aici până a deveni „unealta” naivităţii, pe care lumea din jur o exploatează din plin, nu-i decât o punte fără balustrăzi, iar micile sale vise sunt spulberate fără cel mai mic regret de către cei din jur.  

      Marilena Răghinaru îşi alege personajul romanului din rândul celor care le lipsesc forţa de a-şi depăşi statutul existenţial, din rândul celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă dar, din nefericire, visurile acestor personaje nu sunt  decât nişte inutile încercări de a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de acţiune a unui mecanism social atât de complex şi pervers este sortită eşecului.

       Interesul prozatoarei pentru femeia numită Maria și copila Liana bântuită de o boală rară, căreia nici nu i se dă atenția cuvenită de cei din jur, înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea celor care trec prin viață doar la mila lui Dumnezeu, sau revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin romanul său, în principiu trăirist şi psihologic, deşi pământul doar le acoperă acelor ființe durerile, până când mormintele le ascund poveştile triste de viaţă, autoarea a lansat dilema personajului victimă, ce nu se poate descătuşa din sfera de acţiune a unui mecanism social care i-a tăiat toate căile de înțelegere. Iată o direcţie în atenţia unei scriituri viitoare.

 

·        Cronica a apărut în nr. 33/martie 2021/revista ÎNTREZĂRIRI

 

 

                                                       Tudor Cicu

 

Melancolii (de Mariana Udriștoiu)

 

Răni vechi, melancolii noi *

 

     Privită cioranian, fraza filozofului de la Rășinari: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, ne duce cu gândul că poetul își dibuiește soarta, visând mereu alte ieșiri din acest labirint al prăbușirilor noastre. Problema e dacă cititorul îl va zări optimist la ieșirea din labirint, pentru a nu trage un lanț de spaime după noi. „Melancolii” de Mariana Udriștoiu (apărută la ed. MJM Craiova, 2020), este cartea de poezie a unei poete nostalgice, care clădește în templul iubirii și sub „mantaua anilor uitați” (retrospectiva clipelor și anilor de demult) astfel de „fugare visări”, ce nu pot fi decât melancolice: „ascunsă-i rana veche... și cheia-i rătăcită”, dar prin poezie, fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, melncolia e chiar cheia cu care răsucește prin înțelesurile gândirii și noi îi întrezărim poetei un timbru meditativ: „În Crângul înverzit, mai vino cu chitara,/La umbră de castani, curând coboară seara” (Retrospectivă). Melancolia poetei, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe deja trăite în alt timp şi în alt spaţiu labirintic: („un labirint e omul om/Dintotdeauna, de oriunde” – cum spune poeta). Am putea spune că poezia ei este și un exercițiu de pansare a unor răni ale trecutului cu efect terapeutic, azi. Dacă și-ar face, voit, autoportretul (folosind cuvintele, așa cum pictorul întinde pe pânză culorile), am descoperi că „iubirea – această stea vrăjită” e pentru autoare cel mai bun dar cu care ne „cârpim” durerile; dar amprenta generală a cărții sale de poezie e a „singurătății”, în care se privește străină și rece prin geamul dimineții, dintr-o fereastră a gândurilor. Dar fiecare face ce știe mai bine, decât să te închizi în turnul tău, visând. Încercăm odată cu cititorii ei s-o descifrăm din „fotografia” acestui tablou liric pe Mariana Udriștoiu, cea care ne privește dintr-o fotografie... („cu un surâs șceptic și gol”, spunând tranșant: „cunosc melancolia/pentru că mă-ntâlnesc cu ea/în orice anotimp” (Cunoaștere?!). Poezia ei rescrie ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea, smulg așchii... rispite ca pulberea stelelor pe pământ pentru a povesti celor care o citesc, despre durerile unor „clipe capacană”. Se simte o „revoltă” („în sufletele noastre se răzvrătesc nori negri”) – să fie doar o „premoniție!? -, dar cum viața pe pământ a luat o întorsătură neașteptată, ca urmare a pandemiei din aceste vremuri, pare doar o revoltă a retragerii discrete în turnul de fildeș ce are s-o dezgolească până la durere de amintirile trecutului: „Azi casa dintre plopi închisă e sub pleoape,/Pământul s-a surpat sub unduiri de ape,/Sub pașii grei, uitarea s-a așternut curând,/Doar umbrele-amiezii tresar, din când în când” (Melancolii).    

      La prima „bătaie” în poarta cuvintelor, având credința că poezia e un liman al iubirii, ea se adresează inimii, din anotimpul numit iubire (vezi: Candoare; Neliniști; Scut; Ideal; Stea aprinsă; etc), apoi clipelor cîndva fericite (vezi poemul „Pereche”), fiindcă: „De la un timp m-ascund în amintiri duioase”... și unor portrete de chipuri dragi (vezi: Dorul dor; Dorință; O singură clipă; Consecvență; Casa copilăriei; Mamei). De aceea extazul pur al timpului ne dezvăluie misterele care trebuiesc căutate și în poezie, și sunt semnale că aceste contraste (dragostea pentru flori, predilecția către pastel, revolta împotriva acestei maladii contemporane) pot fi şi rememorate: „Și gândul rău ne doare, și carnea rău ne doare,/În ghiara deznădejdii, însăși speranța moare,/Dureri și spaime-ascunse în omenire zac...” (Revoltă). Cum și uneori, în tonul de exhortație al păstrării pe muchie de echilibru al ritmului și unor rime forțate, pierde și cadența, și ritmul, și muzicaliatea unor construcții poetice. Dar când contrastele dintre tristețe și dragoste, singurătate și dorință, vise și iubire, sunt transpuse în versuri integrate în universul numit viaţă și te pot cuceri, atunci, poezia feminină e ca o perdea trasă peste o oglindă în care tristeţea, ori singurătatea, sub vraja unei taine percepute, devine o urzită nuntire: „Dac-aș seca oceanul să-ți fac veșmânt de ceară,/Ai crede că pământul e tot ce ți-am promis./Cu focul de-aș încinge mijlocul tău în vis,/Ai lumina tot cerul și aerul de-afară...” (Perspectivă). O „perspectivă”  a focului interior e și atunci când o ghicim retrasă în singurătatea „umbrelor” care ne bântuie uneori: „Brutale umbre-atârnă în ramele din cui/Muiate în lumina ce-ncet, încet s-a stins./Mă-ntorc în mine însămi tăcută și mă-ncui,/Să nu-mi destrame frigul, nici bezna părul nins.” (Umbre târzii). Cu alte cuvinte poeta alătură dragostei melancolia, nu ca pe un leit-motiv bacovian ci, ca pe o jertfă a femeii înzidită în iubirea care, odinioară, a trădat-o „sub candide zăpezi” ale vieții: „Mi-am retrăit cu bucurie nebună/candorile, visurile, iubirile.../să pot merge mai departe” (Dar făcut mie).      

     Iar dacă i se taie și aceste spații de enunțare, poetei din această carte nu-i rămâne decât tâlcul acestui „puzzle” al unui chip abia ghicit în taină, ori acel zbor al unui suflet ce trăiește în constelația risipei de metafore, pentru a lupta „cu funii de cuvinte” într-o sumă a căutărilor prin care își dorește reprezentată însăși ființa. O luptă dusă între frigul acestui „contur de cer și stele răsfrânte în abis” și osânda iubirii.

 

 * Cronica a apărut în nr.75/mart.-apr. 2021/ revista SPAȚII CULTURALE

 

 

       

                                                                                  Tudor Cicu