miercuri, 29 decembrie 2021

țârâiau din ierburi greierii-n ceir(e)...

 

țârâiau din ierburi greierii-n ceir(e)...

 

țârâiau din ierburi greierii-n ceire

când sosi cu pânza să o spele-n lac

eu, căzut pe gânduri, ce să mă mai mire...

pulpele ei goale m-au lăsat buimac!

cred că luna-n mreje stăpânise iazul

când intrase-n undă cu al ei picior

și prins în fereastră mi-am ciupit obrazul

toate-am pus în seama, doar a viselor.

numai că și bluza îi căzuse-n trestii

părul strâns codițe se zbătu la vânt

când păși spre sălcii, nuferi și-alte chestii

până ce în apă își făcu avânt.

aș fi vrut ca luna să ia-n seceri norii

sau în furci hidoase să-i alunge hăt...

că prins în painguri mă găsiră zorii

numai ea din cețuri nu veni-'ndărăt.

joi, 23 decembrie 2021

Cartea de eseu (Elena Căpățînă cu „Depinde de noi”)

 

Cheia unor lecții de viață   

 

      Cititorului îi este dat să parcurgă (cu ochii, mintea și inima) o carte de eseuri (19 la număr), într-o carte de suflet: Depinde de noi (de Elena Căpățînă/ ed. Alchimia cuvântului, 2021), în care autoarea acestei cărți despre „niște” lecții de viață, își propune, în fiecare din articole, o „decodificare a informațiilor primite de-a lungul veiții” – după cum ne mărturisește în Jurnalul imaginar ce ține loc de „cuvântul înainte” semnat de către autoare. „Numai rostit, cuvântul își poate împlini rostul adânc, acela de a fi vehicul al revelației”, spunea Matei Călinescu. Și ca un bun „observator cu ochii sufletului”, autoarea cărții de eseu se pune și în fotoliul comod al povestitorului de basm, și care, ca la o șezătoare apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit: „Așa mi-am descoperit biserica din inima mea, templul Duhului Sfânt. Și toate acestea, să le descoperi, să te descoperi, depinde doar de tine”. Cartea se adresează celor aflați pe băncile școlii, tinerilor care pășesc cu neîncredere în viață (și nu numai lor) „spre a-i ajuta să-și descopere propria inteligență, pentru a-și cultiva darurile, talanții din propriul suflet”. Descoperiți-vă singuri, adevărata valoare! - e mesajul autoarei. Fiindcă (și o spune în stil socratian): „Așa cum Creația începe cu noi înșine, tot așa și schimbarea pe care și-o dorește fiecare dintre noi, să înceapă cu noi înșine: cunoscându-ne, (scoțând întâi bârna din propriul ochi și apoi paiul dintr-al celuilalt), descoperindu-ne tainele și talanții...”.  Povestea parabolă, care îmi vine acum în minte, spunea așa: „cine dă, lui își dă, cine face, lui își face!”. Ea spune cum un cerșetor bătrân, întorcându-se acasă, la coliba lui din pădure, după ceva drum prin lume, obosit și flămând s-a oprit la poarta unor case mari, arătoase. A simțit că acolo stau niște oameni înstăriți și-i vor da o bucată de pâine să o pună în traistă și să aibă acasă ce mânca. A bătut în acele porți și când s-a înfățișat (intrigată de arătarea în zdrențe a cerșetorului), dar și auzise ce îndruga moșul: „cine dă lui își dă, cine face, lui își face!”, aceasta a izbucnit: „Aha! Deci tot un cerșetor e la ușa mea, nu mai scapă lumea de voi!”. Și a ieșit intrigată la porțile unde se afla cerșetorul. „Ceva de mâncare, un colț de pâine, ceva!”... a zis moșul. „Așteaptă aici până coc pâinea și-ți voi da!” – i-a răspuns cu țâfnă, femeia. S-a dus în casă, a plămădit o pâine din aluat (după ce a turnat în făină și un pumn de otravă), a copt apoi pâinea în cuptor și i-a adus-o proaspătă cerșetorului de la poartă. I-a băgat-o în traistă, spunând printre dinți: „Să ai de la mine, iar „moartea” n-are să te mai aducă din nou la poarta mea!” A plecat moșul, a ajuns acasă la coliba lui de la marginea pădurii și tocmai se pregătea să scoată pâinea din traistă să mănânce, când din pădure a apărut un tânăr fercheș, cu arma de vânătoare la umăr și un câine după el. „Moșule! – i-a zis, cum l-a văzut. De două zile rătăcesc drumul prin pădurea asta și sunt mort de foame. Dacă ai ceva, fie-ți milă de un rătăcit la vânătoare și dă-mi ceva că nu mai pot”. Moșul a privit pâinea abia scoasă din traistă și a zis: „Tocmai am primit-o acum o oră din sat, am bătut la porțile mari ale unei vile și o femeie... așa și așa, mi-a dat pâinea asta. Ia-o și mănâncă sănătos tinere, ești tânăr și oi fi având nevoie, eu oi mai găsi câte ceva prin bordei”. A luat tânărul, pâinea și a mâncat-o toată cu poftă. Ajuns acasă, la mama lui, tânărul a căzut lat jos și se văita de stomac. „Ce e, ce e?” - se văita mama lui în jurul copilului ei, neștiind ce să facă mai întâi. Acesta i-a povestit ce și cum, apoi de moșul care i-a dat pâinea tocmai primită de aici din sat de la o femeie. „Aoleu?” – a început femeia să se vaite... realizând că nenorocirea tocmai ea o provocase. Așadar: „cine dă, lui își dă. Cine face, lui își face!”

      Am spus pilda asta ca să înțelegi, cititorule, că tot astfel, cu ajutorul pildelor, al proverbelor și zicătorilor populare autoarea se face plăcută și urmărită cu mult interes pe tot parcursul lecturii. Fiindcă povestea-parabolă e un îngrășământ al spiritului, iar autoarea o face și ea, călătorind „cu gândul” și privind viața „cu ochii sufletului”, dar lăsându-și imaginația să zburde nestingherită. Despre tainele din cărțile citite de-a lungul vieții, și descoperite „...ca pe miriadele din Cuvântul de la început”, nu tăgăduiește să ne transmită, cam ceea ce stă scris și în cartea sfântă: Ci în legea  Domnului  e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” (Psalmi cap. 1/v.2).  Mesajul care se desprinde din aceste eseuri, e ca tinerii să ia din când în când BIBLIA și să citească câte ceva din ea, pentru că frica de Dumnezeu (cum spune un proverb) este începutul înțelepciunii. Și să nu creadă cineva că numai dacă cerem ajutorul lui Dumnezeu și-l chemăm prin rugile noastre, el vine să ne acorde ajutorul. Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de față în toate momentele vieții noastre. Într-un prim eseu „Proverbe și ziceri românești”, Elena Căpățînă face o pledoarie pentru limba vorbită, cotrobăind, ici-colo, pe tărâmul din lumea basmelor, acolo unde fiecare copil pătrunde în lumea frumuseților create de popor în limba graiului său: „M-am regăsit între cei care confecționau buzdugane din cuvinte pure, românești, iar acestea loveau, cu putere, atunci când trebuia să ne atenționeze că ne depărtăm de Cale.” Fiindcă proverbele, zicătorile, pildele noastre populare au acea frumusețe care „a fost pusă de Dumnezeu la vedere” și sunt „adevărate reguli de conduită”, care au o morală desprinsă din viață. Un oarecare filosof, Kretschmer, afirma că pentru oamenii normali morala e prețuită ca sarea în bucate. E necesară, dar să nu abuzăm de ea. În analiza factorilor care intervin în construcția psihismului superior al oamenilor, Kretschmer a ales numai unul: „dinamismul vieții instictive”. Instictiv își începe autoarea căutările despre iubire și mulțumire sufletească în următorul eseu „La pomul lăudat”, pornind de la ideea că și un pom, ca să crească frumos, în armonie, trebuie stropit „cu atenția mea, cu iubire, cu mulțumire, ar fi fost la fel de frumos ca pe vremea copilăriei mele”. Și asta, dacă „vrem să învățăm ceva sau să schimbăm o stare cu una mai armonioasă”. În „Cinstește-i pe bătrâni, căci și tu vei fi bătrân”, lecția de viață a bătrânilor noștri sună ca în acel motto la eseu: „Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!” Bătrânii, acești necunoscuți care suferă în tăcere, închiși între patru pereți fără posibilitatea de a ieși pentru a cere ajutorul cuiva, sunt oameni singuri, suflete căzute în depresie. Loviți de drame în fața cărora cei mai mulți dintre noi ar claca fără drept de apel. Ce putem reține din acest interviu interesant cu un bătrân?... 1) „Lasă-ți intuiția să zburde și să-ți decodifice informații cu care intră în rezonanță sufletul”. 2) Un bătrân este iubit de copii „prin poveștile pline de tâlc din care poți învăța istorie adevărată”. 3) Un dar de preț: „iubirea (lor) necondiționată” 4) „Mulți citesc, dar puțini înțeleg și deslușesc misterul din spatele cuvintelor” – scrie autoarea. Totuși, mă îndoiesc că mulți citesc, întrucât statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau? Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări ddin Europa, continentul în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor?... În fine: 5) Despre cele „șapte științe fundamentale (muzica, matematica, chimia, fizica, astronomia, biologia și filosofia), aflăm din acel interviu cu un bătrân, că nu întâmplător au fost ele gândite, ci sunt desprinse din lucrarea „Facerea Lumii” în cele șapte zie de creație ale lui Dumnezeu. Așadar, să-i cinstim „pe cei bătrâni și de sfat să le mulțumești”. Dintr-un alt eseu intitulat ”Matematica” înțelegem că această știință este limba cu care Dumnezeu a scris Universul, și după Platon „cea mai înaltă formă a gândirii pure”. Autoarea face o pledoarie pentru puterea unui punct care are curajul să se miște și din mișcarea lui „să ia naștere o nouă REALITATE”. Ca învățătură (scrie autoarea), „depinde de noi dacă suntem curioși, manifestându-ne intenția de a ne lărgi Calea” spre cunoaștere. Ușor, ușor, eseurile încep să se construiască armonios din registre diferite și complementare. Cum e și următorul eseu: „Cel fricos îi înfricoșează și pe alții”, scris ca povestea unui ținut cu „oameni-copaci”. Pornind în căutarea unei păduri vrăjite, autoarea găsește o lume în care, privindu-ne ca într-o oglindă, putem descoperi în fiecare adevărul după care alergăm de-o viață.

       Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. După ce-ai gustat din înșelăciunile vieții, aceste sfaturi ale înțelepților ți se par că au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?”. (Se spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută, după ce alții dăduseră infama judecată ce-i hotărâră soarta, a chemat un profesor de muzică să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că un om care mai avea doar câteva ore de trăit are o astfel de dorință, Socrate ar fi spus ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?”. Are o logică dorința filozofului? ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor). Lecții de viață găsim și în eseul „O mână spală pe alta și-amândouă obrazul”, unde suntem purtați prin copilărie, punctând pe însemnătatea cuvintelor din popor: „cei șapte ani de-acasă” și învățămintele care se desprind de aici. În „Ascultă cu urechile, vezi cu ochii, dar tacă-ți gura!”, avem de reținut fraza: „Am pierdut măsura, vorbind verzi și uscate, luându-ne gura pe dinainte, lungind vorba, având, de multe ori, piper pe limbă.” De unde și zicala: „Cine seamănă vânt, culege furtună!” Cu o trimitere la pilda semănătorului din Biblie, eseul „Cultura este ceea ce rămâne când ai uitat tot ce ai învățat”, are bucuria frumosului mesaj literar, că doar prin cultură „sămânța căzută în teren bun, rodește înmiit”.

      Întrebarea e: cât îi reușește autoarei să descopere gândurile cititorului aflat dincolo de fereastra la care stă la pândă cel care scrie? Așa cum viața celui care scrie este chiar lumea firească și nu tânguirea sa într-o icoană, uneori paginile scrise devin un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii în poveste (vezi și „Cu furca-n brâu, cu gândul dus...”). Cunoașterea de sine ( frumos spus!) „este un prim pas spre însănătoșire”, iar „valul vremii ne coboară dacă uităm de valul vieții care ne ridică”. Confucius ilustra această idee prin pilda țăranului neliniștit de faptul că holdele sale de grâu nu creșteau de la o zi la alta, văzând cu ochii: el s-a dus să le smulgă pe jumătate, să le tragă în sus, ca să le facă să crească mai repede.

      Atunci, unde să găsească un copil aflat pe băncile școlii, ori un tânăr căruia i se adresează autoarea, cheia înțelegerii fericirii? Îndemnul acestor lecții de viață este: citind cât mai mult, descoperind în hățișul acestor întâmplări ale vieții toate aceste taine ale ei, fiindcă „a venit timpul să ne maturizăm! Să fim conștienți de mediul înconjurător și de faptul că noi influențăm totul”. Cu toate acestea iluzia realității dorite e atât de puternică, încât senzația de teamă a existat permanent în viața copiilor lipsiți de busola unor cunoștințe temeinice. Și da! Viața planetei depinde de noi. Primul gând în scrierea acestor articole au trimis-o către acel copil care nu știe cum să treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” (ar spune psihologii), cum să învețe din aceste experiențe de unul singur. Articolele din această carte îi oferă un răspuns, acela unde să caute el răspunsuri. Nu căuta să înțelegi totul (decodificăm noi efortul autoarei), dar măcar ține minte unde trebuie să cauți când vei avea nevoie de un sfat, de o pildă ajutătoare, cândva. Iar cea mai bună educație este să îi amintești mereu și mereu copilului tău despre învățăturile BIBLIEI. Să cauți Biblia, și când se ivește ocazia deschide cartea cărților și citește-i din învățăturrile lui Iisus. Fiindcă, în viață, ca simbol al credinței, trebuie să crezi în ceva. Unii cred în Dumnezeu, alții în știință, fiecare crede ce crede, dar esențial este să crezi în ceva, să poți iubi curat și să ierți întotdeauna. Dacă ne vom lăsa pradă unui drob de sare creat de fricile care anulează rațiunea (ca-n povestea lui Creangă), copiii vor ajunge să nu mai găsească, niciodată, „talanții din propriul suflet”.  Aceasta E CHEIA pentru taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică, o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA ascunsă într-un cuvânt magic, povestea scrisă.

 

                                                                                  Tudor Cicu

                                                                           (membru USR Filiala Dobrogea)

miercuri, 22 decembrie 2021

din balansoar

 

din balansoar

 

ne mirăm cât de puține gânduri au rămas

să se tragă dintr-o umbră a flăcării

din opaiț;

minuni ce m-ar transforma într-un prinț

peste măsură de îndrăgit draga mea

aveam să te lămuresc eu ca într-un vis.

din balansoar

dând mirată din mâini

tu râdeai și din tabloul luminat de flacăra puțină

pătrundeau la tine fluxurile și refluxurile,

povești de care îți spuneam în acel poem.

știai că scriam cu ploaia curgând la streșini

fără încetare

că da,

credeam.

pe urmă au fost nopți când în orașul meu

emoțiile ți se cuibăreau între sâni

ca pitulicele prin lanul de rapiță...

să te fi întrebat, ori

să fi încercat să găsești răspuns

câte ploi vor mai aluneca grăbite între noi?

iată cum

mi-am făcut mari iluzii

din tabloul acelui poem citit la opaiț

Maica Fecioară te privea nedumerită

Dumnezeu știe de ce,

nici n-ai răspuns

 

vineri, 17 decembrie 2021

Cântec pentru frumoasa Lișca

 

cântec pentru frumoasa Lișca

 

1.

ochi ca ai ei

de cimbru înflorit

după cum mi-a arătat viața

nu mai văzusem.

venise în sat după lumânări

să le aprindă, zicea

pe malul apei

în descântecul

ce părea o chemare de dragoste.

Lișca

avea ceva numai al ei

mergea legănat

cânta

și din ochi îi curgeau lacrimi.

în urma ei

când a plecat

și câmpia părea pârjolită de arșiță.

 

 

2.

mie nu-mi rămăsese

atunci

decât să-mi îngrop

la picioarele mele

năzăririle cu care un capăt al drumului

fumega în neguri;

îmi venea să strig la vederea ei

ca la Maraton:

am învins!

dacă vântul n-ar fi pornit din senin

 printre salcâmi

ca semn

că drumul meu

nu o ia către nebunie.

 

 

3.

țineam s-o mai văd

din clopotniță puteam zări până departe

dar,

cine îmi spune mie

că nu se vede din turn

capetele Brâncovenilor

căzând

în țărână,

înroșite de sânge,

ca la Posada

pietrele?...

și unde,

încă

o mamă își plânge fiii

în cea mai curată

limbă română.

 

4.

acum pe peron

unde trenul oprește în gară

o mamă

își așteaptă copila

poștașul oprește în fiecare zi

bicicleta

la poarta ei

(așa cum l-am și rugat pe-ascuns)

dar din tolbă lipsește o singură scrisoare

una

care ne-ar fi schimbat lumea

la amândoi.

 

5.

iar

unde șezurăm cu gândul

și pomenirăm pe cruci

numele celor

căzuți pentru țară

s-au fost văzuți cerbii

adăstând zarea...

care încă se mai cutremură

la câte voci

îmi tot strigă

umbra ei

alunecând pe suprafața râului.

nu de puține ori

privind în sus

cât vedeai cu ochii norocului...

parcă-mi tăia inima,

luna se pregătea să îmi țină sufletul de mână

să-l ducă destul de departe

pentru întâlnirea din o altă viață.

 

 

luni, 6 decembrie 2021

Scrisoare moșului Nicolae

 

O scrisoare pierdută...

 

Mic copil m-am pus și eu

De-am scris moșului pe-ascuns

Și-am tot așteptat mereu...

Nici azi n-am primit răspuns.

 

Moșule! Să știi cumva

Că oriunde te-ai fi dus

În răvașul meu scria

„Te iubesc!” – atât am spus.

 

Însă tu nici n-ai citit

Și-a mea rugăminte-acum,

Necitită... stă-ntr-un plic

Rătăcită pe un drum.

 

Poate alt copil cândva

Din nou, moșule, mai știi?

După mulți ani și ceva

O să-ți scrie poezii.

 

Iar în ele, ce să vezi

Pe o uliță-ntr-un sat

Cu o traistă prin zăpezi

Eu... ca el, te-am așteptat!

 

Și cum știi, nici n-ai venit

Cel copil în pumni n-a plâns

Dar și-a zis: „Câți te-au iubit,

Câți în brațe te-ar fi strâns?”


Nu din sac tu să-i fi scos

Jucăria ce-a visat

Un surâs... un gest haios

Atât, măcar să-i fi dat!

 

Căci în drum de-ai fi ieșit

Cu o nucă, ori ceva...

Acum te-ar fi pomenit

Toți copiii-n țara mea!

 

Cronica de familie... (la un roman de Adrian Nicola)

 

Cronica de familie și „judecata dreaptă” a soartei, în compoziția armonioasă a romanului realist.                   (* cronică apărută în revista CALIGRAF nr. 235 din decembrie/2021)

 

      În structura romanului realist și obiectiv, alta decât cea a romanului de analiză, ori a  romanului psihologic, în care prozatorul să facă în așa fel încât detaliile epice să împingă și cititorul în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta,  receptarea narațiunii unui astfel de roman este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Ori scriitorul Adrian Nicola, în Lazaretul demagogilor (431 pag./ apărut la ed. Ex Ponto – 2021), știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, de a descoperi adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze. În Cuvânt înainte, cele câteva rânduri lămuritoare, autorul ne informează că romanul face parte dintr-o proiectată trilogie, din care a apărut volumul Prizonierul, dar „fiecare dintre romane are înțeles de sine stătător”, având și o continuitate de personaje, în primul rând pe cel principal, Iorgu Tănăsache, zis Prizioneru. Prin acest personaj (numit când Prizioneru, când Iorgu), Adrian Nicola a reconstruit, în plan realist, parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață unui personaj de talia Victoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește într-un scenariu psihanalitic, în care fraza că „viața nu este un loc sigur” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții. Acesta, întors din prizonierat din Uniunea Sovietică, după 10 ani, nu mai este recunoscut de nimeni, deși lăsase acasă pe soția sa, Victorina, și pe cei doi copii, Nicu și Ana. Însă, după cum îi fusese declarat oficial decesul pe front, cei din familie, împreună cu soția, îi făcuseră și o înmormântare formală în cimitirul satului Segarcea din ținuturile Olteniei. Cum Victorina, curtată asiduu de Petrache Barabulea, se măritase cu acesta și aveau împreună un copil, pe Mihai, Iorgu Tănăsache se retrage în pustietatea unor locuri, la câmpie, cu Mitrana, nepoata grecului Spiros. „Ieșind din lume” aceștia își fac un bordei în pământ cam pe locul unde grecul Spiros încercase să ridice o casă. Și acolo, la locul numit Caraiorgu, vin și cei doi copii ai săi, Cora și Tudorel. Iorgu Tănăsache („despre care mulți nu credeau că este el, fostul lor consătean, bănuind că după fața schimbată de război și suferințe s-ar putea ascunde vreun spion al rușilor sau al Securității”), este un personaj bine individualizat, un caracter puternic, domină printr-o înțelepciune socratiană, dar și prin talentul narativ, mereu dublat, în graiul neaoș, oltenesc, de Mitrana și de către avocatul Alexandru Blănaru, alt personaj cheie al romanului. Prin prezența sa, legătura între secvențele romanului, ca narator prim, este asigurată. Adrian Nicola aparține categoriei scriitorilor realismului care creionează o psihologie a țăranului român, cu secvențe și întâmplări asemănătoare unui puzzle, oglindind episoade din viața personajelor creionate, ce duc o luptă inegală cu dictatura care se întinde ca un nou cerc al infernului, cu frica, trădarea, dezumanizarea și prăpastia creată între oameni. El îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj ca Prizioneru, ce își păstrează până la sfârșit luciditatea și spiritul de om de neînfrânt, sporind și dramatismul acțiunii. Chiar dacă autorul are o nestăvilită voluptate a povestitului, incitându-şi personajele să-şi dea de o parte tensiunea trăirilor şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe un balansoar la capetele căruia se află viaţa reală, atât cu cele rele, cât și cu cele bune. Autorul întruneşte toate calităţile unui prozator care nu-şi torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, de a oglindi o realitate din care cititorul, cu siguranţă, îi va descifra şi „cheia” unei căi decise pentru eroul romanului, în planul ticluit numai şi  numai de Cel-de-Sus.                                                 

             Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autorul aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Dar plonjarea sa confesivă, în trecut/prezent, îşi are drept coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și ordonată: iubirea cu durerile, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. Lazaretul demagogilor este și povestea înfruntărilor surde între oamenii aflați pe trepte sociale diferite,  cu lovituri „pe la spate” (loviți de drame în fața cărora cei mai mulți ar fi clacat fără drept de apel...), în care se amestecă vinovăția și răzbunarea. Astfel, romanul se construiește armonios din registre diferite și complemetare pe o gamă largă de intrigi, montând în fluxul memorialistic, fluidul epic al unor întâmplări desfășurate aparent „la cald”. Este o carte despre autoexilarea omului la singurătate din cauza răutăților celor din jur, despre suferință, apologia iubirii, un roman ancorat în realitate, îndemnând și cititorul la propria reflecție despre „marile mistere” ale vieții: dragostea, moartea și timpul care nu are răbdare cu niciunul dintre noi. Romanul evocă într-un stil cursiv și „tranzitiv”, aproape cinematografic, despre acele vremuri ale unui început de eră a socialismului în țara noastră, urmând firul vieții de zi cu zi a celor din familia lui Iorgu Tănăsache, mai exact, drama existenței umane marcată de suferință a două familii din câmpia Olteniei, în acei ani de după Cel de-al II-lea Război Mondial, dar și creează atmosfera unei țări sufocate moral, justificându-și titlul. Țara însăși devine un lazaret al demagogilor (vezi situația copiilor din internat, ori a celor din pușcărie și conturată de spusele lui Petrache Barabulea).

      În acest roman, scris când la persoana III-a, reconstituind cronica de familie a celor din neamul Tănăsache, din întâmplări auzite de avocatul Alexandru Blănaru de la copiii lui Iorgu (din prima și a doua căsătorie), dar și fapte și acțiuni relatate la persoana I-a petrecute de avocat în preajma lui Prizioneru, accentul cade pe construcția celor două personaje centrale (Iorgu și Mihai) și evoluția lor, din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autorului, axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte, simțul lui epic) este remarcabil. Viața celor doi eroi, în contextul social, istoric și politic de la începuturile socialismului „importat” din Est, este grea: „...între oamenii urbei s-au născut în ultima vreme mulți lupi flămânzi de putere, hiene perfide” – îi argumentează Mihai iubitei sale. Ajuns pedagog la Grupul Școlar S.D.V. într-un internat de băieți adunați de regimul care voia să facă din ei „viitori constructori ai societății”, deci să modeleze conștiințe, caractere, dar siliți să trăiască „sub umbrela spaimei”, Mihai observă că spre deosebire de externi, internii sunt timizi, retrași și triști: „Parcă nu știu ce trebuie să facă atunci când este vorba de o fată, de o melodie la modă... Când ajung de poarta internatului sunt debusolați, nu știu încotro să o apuce.” Într-o discuție avută de Mihai cu avocatul Alexandru, aflăm că la internat copiii aceia sunt tratați mai ceva ca deținuții sau internații din lagăre. Odată cu sosirea lui Mihai la internat, elevii interni „păreau că și-au găsit eroul, privindu-l pe acesta cu mult respect și cu admirație, căutându-i apropierea”. La internat se întâmplă multe lucruri urâte, iar asocierea internatului cu „republica ideală” a lui Pitagora, nu-i departe de adevăr. Când republica lui a eșuat, oamenii „l-au considerat mai mult demagog, ca toți demagogii din vremea noastră” – vine explicația unei bibliotecare din internat. Lui Mihai încep să i se însceneze diverse „vinovății”, dar la timpul acela se întâmplau multe „iar oamenii nu erau proști să nu-și dea seama că nu trebuia să fii vinovat de ceva ca să sapi o grămadă de ani la canal”.  Iorgu, la rândul lui, este spionat și turnat „cât mai sus” de chiar omul cules de pe drumuri și ținut ca îngrijitor pe simbrie și mâncare sub acoperișul său. Ca în cele din urmă, acel Dumitru cules de pe drumuri, să fugă de la Iorgu cu o parte din turma de oi și un măgar. Până și „tovarășul Gheorghe”, un cineva aflat la conducerea statului, sosit pe acele meleaguri iarna, la o vânătoare, ospătat și primit să se odihnească de vitregiile iernii în bordeiul lui Iorgu, se dovedește „omul din umbră” pus să-i zdrobească sufletul și să-i ruineze familia. Victorina, prima soție a lui Iorgu, după căsătoria cu Petrache Barabulea (care pentru o crimă avea să înfunde pușcăria), avea să moară „de inimă rea, de supărare adică.” Scena morții Victorinei și sosirea lui Iorgu la căpătâiul ei este de un dramatism nemaiîntâlnit, așa cum e relatat de Nicu (copilul lor): „Când a intrat el pe ușă, mama, care până atunci, de multe zile, stătea numai cu ochii în tavan, s-a uitat la el și fața i s-a luminat. – Victorino, i-a zis tata prinzând-o de mână, ce a făcut, fa, câinele ăsta de Dumnezeu cu noi? Mama a închis ochii pentru totdeauna ținându-l de mână pe tata, iar zâmbetul și lumina au rămas pe chipul ei. Nu s-au luat de acolo nici când gorniștii îi cântau „Despărțirea”, iar groparii băteau în cuie capacul tronului, la cimitir.” Ca peste ani, întors de la București, unde plecase, de blagoveștenii, să ducă o traistă cu pește tovarășului Gheorghe „binefăcătorul” său, să asistăm și la moartea celei de a doua soții, Mitrana. Și să ne urmărească strigătul de om mult încercat de soartă: „- Mitranăăăă! Mitranăăăă! Ridică-te, fa femeie, că-mi îngheață sângele fără tine. Scoală-te, fa muiere, doar nu te apucași să mori! Stelele mamii ei de viață!” Scena din final, cu cei doi cai, care „trăgeau cu sârg carul mare, încărcat cu lucrurile de o viață și pentru o viață, peste care se odihneau două trupuri, pe drumul albastru, știut, către o lume spre care fuseseră mereu mânați”, este apocaliptică.          

       Iubirea, această ferestruică prin care oamenii pot comunica cu inima, devine „tărâmul” care salvează personajele de fălcile distrugătoare ale concasorului unei istorii din care aparent nu se poate evada și doar în acest tărâm s-a putut crea o fantă de lumină, de claritate și sudare a fisurilor sufletești, într-o epocă întunecată și ambiguă. În prim plan se află povestea romanțioasă de dragoste dintre Mihai și Lutmila, în celălalt plan, să-i zicem tot al întemeierii unei familii, avocatul Alexandru Blănaru este un fel de umbră tăcută a întâmplărilor din preajma lui Iorgu, cu  iubirea adevărată pentru Cora, pe care, într-un fel de ceremonial simplu, emoționant o va cere de soție, spre surprinderea, dar și încântarea tuturor, acasă, la Caraiorgu. Așadar, în roman se prefigurează două planuri narative care au ca țintă căsătoria. Este vorba de evoluția lui Alexandru pentru Cora, dar și a lui Mihai pentru frumoasa Lutmila. Mihai, fratele vitreg al Corei, e un flăcău cu armata făcută, lucrător conștiincios în fabrică, al cărui destin avea să se schimbe din momentul când i se propune să devină, peste noapte, membru de partid, ca să poată fi „avansat” pe postul de pedagog în internatul S.D.V. al liceului fabricii, unde au fost aduși tineri de pe la sate, din familii sărace și cu probleme „pentru a învăța o meserie, mai puțin carte”. Aici, Mihai în calitate de pedagog, avea să se întâlnească în fiecare zi cu o lume pestriță, abjectă moral, în funcționarea căreia dominau reaua credință, delațiunea, suspiciunea din rândul colegilor, cărora încerca să le opună altfel de educație dată elevilor interni, bazată pe principiile morale sănătoase pe care și le însușise, atât în familie cât și în armată.

     Originalitatea și modernitatea acestui roman complex și tulburător în același timp, scris cu talent narativ și descriptiv nu mai pot fi puse la îndoială, dacă avem în vedere că, în paginile romanului cititorul descoperă numeroase scene realizate parcă de un mare artist plastic. Vezi: cap.6 – „Scos din fiare”, despre datina alungării soartei nefaste la lunatici; cap.8 – „Cine pe cine a iertat?”, despre pețit; cap.10 – „Iadul alb”, despre iarna „ca un vis alb și urât”, mai ceva ca moartea; cap.11– „Recrutarea”, despre recrutarea de informatori făcută de organele Securității Statului; cap.14 – „Tudorel”, despre sârba încinsă de Iorgu și Mitrana, în târgul Dăbulenilor; cap.16 ­– „Iadul deportării”, despre necazurile deportării forțate a celor incomozi regimului, tocmai în inima Bărăganului; cap.29 – „Focul și apa”, despre incendiul „pus” la Caraiorgu.

      Cu acest mit al învierii și revenirii acasă, ori al morții celor două soții, pe care îl trăiește Iorgu Tănăsache, în această pendulare ludică, cu tot clocotul sufletesc, autorul va lăsa loc şi altor cuante de timp care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi de interpretare unui virtual cod al tragediei, și unde imaginaţia sa se va cristaliza în alt orizont al unor scrieri viitoare.

 

                                                                                                      Tudor Cicu