Mihaela Aionesei în... „Cerul de la capătul scării”

 Un destin, o cauză, o iubire… *

     Confesivă şi imaginativă, punând în ecuație lirică emoțiile și sentimentele, Mihaela Aionesei extravieţuieşte ca poetă nu atât prin optimismul în care arde ca un rug pentru neamul acesta prea încercat, cât prin vitalitatea textului epico-liricizat și cu multe conexiuni între puterea magică a gândului și cuvântului, dar mereu ataşată de melodicitate şi ritm. Cu „Cerul de la capătul scării” - (volumul de poezie i-a apărut în 2021 la Editura Rafet) -, suntem dinaintea unei cărți de poezie care se amplifică din strigăt în revoltă, cu obsesii pe care singurătatea acestor vremuri de pandemie (când „se asmut oamenii între ei/de nici Dumnezeu nu se mai miră”) le pudrează, când și când, în melancolii vindecătoare. Poeta se află într-un raport de dialog, de complementaritate, ca într-o conversație cu o imagine de altă factură, de tip abstract, cu egoul unei captive răzvrătite: „Nu-s decât o plăsmuire a minții/ cuprinsă de spaima izolării,/ un fel de iederă/ pe care încerci să te cațeri/ să-ți spânzuri fricile” (Femeia născută să semene păsări între ape). Cum lumea pare o răsfrângere pe o suprafață înșelătoare, din aceste spaime pe care ar trebui să și le înfrunte, și această revoltă dusă umăr la umăr cu propriul eu, întrezărim și modul ei de a stabili un dialog cu conștiința proprie: „Sunt timpuri viclene/ cu zile și nopți hoațe/ timpuri când se plânge/ și se râde deopotrivă/ cu masca pe față/ timpuri când se ascut/ săbiile pe la spate.” (Bate un vânt cumplit dinspre Dumnezeu). Poezia ei e ca o călătorie dintr-o realitate aproximativă printr-un labirint al vieții (prin care părea a se rătăci și miticul Tezeu, ca singurul mod de a se salva din moarte), fără a ști vreodată cât de lungă este călătoria aceasta prin lume şi nici când şi unde se va termina. Mihaela Aionesei o face, răscolind printre amintiri în acest labirint al vieții, pentru a se salva din moarte. Cum peste toate, în astfel de vremuri, s-a lăsat o liniște mai grea decât o pânză a înghețului, iar „oamenii stau ca niște condamnați în case”, din acest vuiet al destrămării,  tot acest zbucium interior, întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire la lumină: „Am învățat să dansez/ cu moartea de gât/ în arșița lumânării/ și nu mă mai tem/ de nimic”.

      Există, totuşi, un optimism („mi-e dor în tăcerea serii/ să-ți citesc un poem și tu să râzi/ și să-mi spui că vom îmbătrâni etern”) în ceea ce spune. Fiindcă la capătul labirintului poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ele, ursitoarele. Și poate că iubirea va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură și ei cântecul lor: „Doar un ochi ațintit ca un piron peste lume/ definește iubirea –/ această pasăre evadată/ din om care umblă/ bezmetică prin lume/ fără să știe unde/ să-și facă un cuib statornic” deși, așteptând liniștea unui cer prăbușit „la capătul scării”, când orașul tresare în somn, ochiul vizionar al poetei se reconstruiește, în libertate, din lacrimile îndurării: „Sunt un om liber. Liber să râd, să plâng./ Liber să alunec prin fereastra larg deschisă/ ca o lacrimă scăpată din ochiul unui copil orfan/ ori ca un strigăt de luptă dintr-o haită de lupi.” (Libertatea de a fi asemeni mie). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, unicitatea poetei care se confruntă cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat în strânsoarea destinului, o pune în gardă cu atmosfera implicării mascate a unor pași șovăielnici: „Dar n-am timp.../ n-am timp să-ți mai spun/ că iubirea de azi n-are destulă/ forță să întoarcă începuturi din drum/ și scrum se va alege/ de tot ce n-am trăit la timp.” Toate acestea nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, dar intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Și pentru că în poemele ei „e multă strigare”, iar „rugăciunile se înalță ca buruienile”, ca acea spiritualizare lăuntrică întâlnită la L. Blaga, întrezărim unele tușe ale unui autoportret (cu iubire, cu suferință, cu amintiri) și tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit: „O pădure de Iude îmi crește/ în piept și eu mă pierd ca sunetul fluierului în vântul/ năprasnic care îmi spulberă speranța de a-mi fi găsit/ în acest duel nesfârșit cu viața – tihna unui nou început.” (Ca o pasăre prinsă într-un clonț de lup). „Să consideri scrisul drept o rugăciune – iată câteva coordonate ale artei poetice propuse de Mihaela Aionesei”, scria Valeria Manta Tăicuțu despre poeta din Tîrgu Secuiesc. Și ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător cum e al poeziei în starea de pandemie? Să înțelegem această tihnă ca pe o retragere în carapacea celei care se visează singura vizionară sub povara timpului?: „…niciun bărbat n-a reușit să fie rege/ peste singurătatea mea de femeie/ înveșmântată în giulgiul tăcut/ al zăpezilor de ieri.” De unde acest echilibru între realitate și ficțiune, înțeles ca pe o desprindere norocoasă a clipei?: „Din mocirla în care m-au aruncat/ încet încet m-am ridicat. Ca o mierlă/ trezită în miezul nopții am strigat:/ —Tu ești singurul meu Adevăr!” (Un spectator). Să simți ca Ion Pillat când vedea cum „amurgul moare jos în vale”, dar să nu stai ascuns între pereții casei, ci mereu pe metereze ca acel înger cu o trompetă albastră subsioară, pregătit să sune și chemarea nostră la Judecata de Apoi, cât și a celor care au gândit atâtea răstigniri a neamului nostru pe cruci: „Numai în inima țării/ miei pasc munți de jăratec/ setea și-o potolesc cu lacrimi/ și ca-n joia blestemată/ cântă cocoșii crucea se-nalță/ sărutul lui Iuda pe față mă arde/ când mai marii se-ntrec/ fără păreri de rău/ în a vinde Neamul meu...” (Stare de nestare). Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, printre cei dragi și plecați la ceruri (vezi: Am îmbătrânit mamă; Împăcată; Târziul ), arată el direcția poetică, ori un concept estetic, la urma urmei? Sau credința puternic ancorată în suflet reprezintă o evidentă cale de salvare a omului? (vezi: Mărturisire; Trece un suspin de lumânare; Un spectator). Cititor și lector, împreună, suntem prinși cu ființa gânditoare la o lume apropiată de cea imaginată de Mihaela Aionesei, poate chiar aceea care deține controlul spiritual și izbăvirea noastră, cât și singura ieșire binecuvântată din acest labirint al vieții, în care cuvintele rostite sunt lumina cea dătătoare de viață veșnică:  „Vorbește-mi despre sensul acestui blestem/ în care ne învârtim ca doi cerșetori/ într-un cimitir căutând loc de odihnă trădărilor./ Despre tropotul lacrimilor și potcoavele lor/ neobosite în căutarea norocului” (Vorbește-mi).

   „Cum nu poți fi numai pământ fără un strop de cer”, așa a venit Mihaela Aionesei în poezie. Cu cerul ei! De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. Ajuns aici, mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând.

                                                                                                                Tudor Cicu

                              

 * cronică apărută în revista SPATII CULTURALE/nr. 78 sept-oct - 2021

 

 

uite cum au trecut anii

 

uite cum au trecut anii

 

morți sau plecați sunt toți prietenii de pe strada mea

nici nu mai știu dacă ar fi încăput toți în acest poem

oare ce-om fi vorbit noi atunci, Doamne?

câte amintiri să ne fi depănat

ca să nu mai fie o așa tristețe

și uite că au trecut anii...

ca să-ți umple rafturile cu păpuși,

în corcodușul de la geam răvașe celor dragi

atârnate de crengi

uite, nu se mai poate, mai degrabă-i târziu

copilăria pleacă, se-ntoarce,

cine să-ți mai fure jucăriile abandonate?

ai grijă, mare grijă de suflet mi-ai spus

ba cred că de o vreme îți aud pașii

e un du-te-vino pe scări

de la parter până la ultimul etaj

aproape acum când îți scriu și e noapte

și nici un poem n-am încheiat pe coala de scris

nici un cântec de-al tău nu mai ajunge aici

de ce s-o fi făcut așa târziu în mine?

a fi sau a fi fost umbra ta trecând

nici asta nu mai știu dacă e o întrebare

sau un răspuns.

de un timp mi s-a spus

că și rândunicile de la streașina casei au plecat

nu mai am cu cine încropi câteva cuvinte

în acest poem la care mâna încă șovăie,

stând de vorbă cu Dumnezeu.

ultimul act al piesei

 

ultimul act al piesei

 

nu știu ce parte din mine se va acoperi cu iarbă

înainte de a-ți trimite aceste rânduri la sfârșitul acestei toamne,

ori chiar din toamna în care ți-ai smuls

ca și Danko

din piept inima

cum era în povestirea lui Gorki și tu întrebai

unde, unde s-a pierdut prințul

cel suit pe un cal hrănit cu mult jar

și plecat spre prințesa din pădurea adormită?

întrebarea a plutit multă vreme. și n-am văzut

când a trecut viața peste noi.

chiar mult înainte de acest poem,

cu umbra mea printre stâlpii de iluminat

undeva, pe strada ta

unde drumul se deapănă tot mai greu în amintiri,

cenușa a fost tot mai caldă în jur;

înțelegi acum?

sub amenințarea drobului de sare

să fi deschis și noi gura, să spunem

cum de s-a lăsat înserarea

pe aceste două mari împărății încleștate

pe viață și moarte?

o vreme s-a și legănat tăcerea în scrânciob

ca acum mii de ani în urmă de-am început să aud

în această vânzoleală a păsărilor pe cer

cum se construiesc legendele. tu mă asculți?

cei care vor să creadă nu vor părăsi scena,

doar așa ne vom putea privi în ochi

în ultimul act al piesei.

 

Poetul mathein din birja cu crai

 

   Emil Niculescu* (sau) poetul mathein din birja cu crai

 

     Cu ani în urmă, ajuns și eu pe meleaguri buzoiene, am întâlnit un poet învăluit într-o umbră de înfrângere, iar în acea carte de poezie (Zona Zoster) -pe care mi-a dăruit-o- era lupta îngerului cu textul. Mi s-a prezentat simplu: Emil Niculescu. I se mai spunea și poetul din „birja cu crai”, după un volum cu acest titlu, care i-a apărut prin 1996. Născut în Pleșcoi, despre care a scris poemul/catren Pleșcoiul bate Bucureștii: („Sat de pastramagii și cârnățari/Pe-un deal, mănăstire fortificată”). Și tot ce oferea el, în poezie, sufletului căutător al cititorului, dar și îngerului său păzitor era cuprins în acea frază a unui poem rămas în memorie: „Poate că ruga asta-i o tristă erezie/Nu Gloria servindu-Ți, ci propria-mi trufie”. Și chiar m-am întrebat, în această lungă viață cine îi era mereu alături, când simțindu-se părăsit sau trădat, îi strecura misterios, în suflet, împăciuirea cu lumea? Căci pe lângă dăruirea lui pentru poezie, Emil Niculescu era și un atent cititor la cărțile altor confrați și le făcea cronicile, apoi mai era, în viața civilă, bibliotecar (un fel de trăitor prizonier în burta provinciei). Și mi-l închipuiam omorându-și tristețile printre rafturile de cărți și stând de vorbă cu anticii și gânditorii presocratici și raționaliștii platonicieni, ori aristotelieni, cu filozofii trecuți în neființă, ori poeții veacurilor, îngânând cu cel mai apropiat sufletului său, François Villon, celebrul „Mais oú sont les neiges d'antan?”, iar toate acestea, cu influență în tot ceea ce a scris. De la ei să fi preluat Emil Niculescu conceptul de joc liber al textelor literare, acest joc poetic subordonat de logos, ca să aducă în poezia sa acea abordare împăciuitoare/ludică cu lumea înconjurătoare, conferindu-i, prin vers, sens și semnificație? Nu știu, totuși, în ce măsură viața în bibliotecă i-ar fi transmis acea detașare a omului supus unui continuu proces de împăciuire cu lumea, silit să se adateze și să supraviețuiască. Și care i-a modificat stilul de viață, mentalitatea și în cele din urmă, destinul, concretizând informațiile acumulate între pereții unei biblioteci și în poezia sa. Ultimul volum pe care ni l-a lăsat (Jurnal de molimă/ed. Editgraph-2021), are amprenta acelei goane după nou în alegerea rimelor, dar și acea rațiune rece, ironie tăioasă a „moșului din poveste”, care cu un ochi râde, cu altul plânge. În mare parte, poezia e alcătuită dintr-o strofă „epitaf”, unde substanța celor spuse este mult mai densă și cu o viziune atotcuprinzătoare asupra vieții, iar sentimentul „eu/liric”, aici, lipsește aproape cu desăvârșire. Şi spunem că și în acest volum poetul practică fragmentarismul biografic, pentru a puncta ideea că poezia sa este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate: „Da, am citit câte ceva la viața mea/Din care „Cartea porților” lipsea/Ea, din morminte vechi, egipțiene/Nu mi-a trecut sub ochi, o am în gene/Și nu știu, încă, atunci când se moare,/Ce pași sunt de făcut spre trecătoare” (Cartea porților). E convins poetul: te îndoieşti, te codeşti, îţi urli speranţa... ca de vieţuirea ta neverosimilă să nu te îndoiești când poezia, în cele din urmă, îți va fura moartea (după Réne Char).

      Volumul conține cinci cicluri: Telespectator, Metehne, Texte fetițodule, Arheologice și Contemporane, gândite „în descendenţă barbiană”, cartea situându-se la graniţa dintre catrenul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa lirică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei („cu zilele-ți, câte, n-o să le știi”) şi moartea, ca „teritorii” de trecere pe malul celălalt, moartea fiind ultima care va rămâne la masa de joc „ca un ultim vieții vis”. În Telespectator sunt neliniști care se resimt în torentul de răbufniri blamate, însoțite de unele stări de agitație ce pândește calmul și echilibrul ființial al poetului: „Frig, ninsori, ploi – un timp iabraș/Din rigor mortis aldămaș./Câini rebegiți, ai nimănui/Trec strada, printre roți, tehui./Incendiare breaking-news:/Prin A.T.I. –uri paturi nu-s.” (Nervi de primăvară). În jurnalul său, unde își notează zilnic câte ceva, ochiul poetului reține doar imagini ale realității: „Precum nudiștii de la Vama Veche/Sunt puși, azi, în sicriu cei cu covid” (Timp). Faptul cotidian este descris la modul simplu, dar convingător: „Sprea fi, spre vară, relaxați c-un ton/S-au declanșat vaccinuri maraton.” (Aprilie). Un autoportet fugar, scrijelit doar în titlul poemului, e făcut cu un exercițiu de luciditate al unui poet lucid și neiertător cu sine, dar oricâte dâre autobiografice ar conține textele, nu aceasta îi este și intenția: „Gutenberg e minat de mari avarii,/Se pustnicesc și bibliotecarii./Va reveni „în cărți” Nana Mouscouri/Acum, când crește verdele pădurii?” (Sihăstriri). Prizonier al unei provincii „numite sarcastic felix” (după Theodor Codreanu), poetul e obligat să-și asume rolul de martor neimplicat, fie pe al unui condeier cinic: „Mijindu-și ochi miopi sub pince-nez,/Rămâne Conu' Iancu viul crez,/Că mergem cu viteză spre absurd/În vuietul sirenelor de SMURD” (Crezul).

       Metehne conține poeme aproape acuzatoare la îndemnul unora la consolare și așteptări încurajatoare de la viață și trasează poemelor un teritoriu al suferinței și neînțelegerii cu soarta: „Când trag pe dreapta, tot pe dreapta dorm,/Prevenitor față de vreo apneie,/Și umărul mă-nțeapă lungiform,/Ceva de nu-ți faci, puiule, idee” (Noapte de catifea). Atmosfera acestui ciclu e a unei prăbușiri în interiorul gândurilor, a unui poet devenit grav la un moment dat, obosit parcă de acest „joc” de-a poezia „din evantaiul amurgic mathein” (după Gheorghe Istrate), cu timpul în curgere (vezi Spital; Perfuzii; Disperare humanum...), recurgând la arma scrisului, singurul anestezic al morții care îl face să nu se predea, să nu își rătăcească luciditatea: „De pritocea Voltaire „Scrisori persane”,/În veac iluminist, mai toate vane,/Eu am primit doar „Scrisori medicale”/La externări de prin varii spitale./Citindu-le cumva mai printre rânduri,/Te duce-un gând spre fabrica de scânduri.” (Corespondență).

      Texte fetițodule sunt nostalgii scrise pentru „prietenul necuvântător”, cățelușa de casă, ce pare a înțelege că nici Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Iar una din soluțiile de a ieși din această capcană a nostalgiei timpului este detașarea, eliberarea din ea. În ciclul Arheologie, viața ca o comedie umană pare a face jocul destinului, a unor zile ce parcă au fost ieri, a unor prieteni care nu mai sunt: „Eram holtei, adică „sempre solo”/(Toto Cutugno). Casa-i tot acolo./Estimp, într-o provincie mizeră,/Trăiesc, senect, într-o garsonieră.” (Suvenire). Iluziile, regretele, evenimentele sunt lăsate în urmă, deși nici timpul care a venit după, nu rezolvă toate convulsiile, frământările, depresiile, însingurările: „O, conifere devastate crunt/Și munți pleșuvi și cîte… Ubi sunt?/Mă văd silabisind ca Emil Botta/În film: „-Li-chior o-ri-en-tal! Vreau nota!”/Vai, Doamne, ce fantastice istorii,/Cu noi de-un leat, avură trăitorii.” (Bal la Nehoiu). Dacă există un ţel, apoi acesta nu poate fi decât unul rimbaldian-apoteotic. În realitate el este deja un obosit de viaţă, înjosit de consistenţa unor tandreţi refuzate (vezi Coca; Telefonista), dar lumea nu se oprea peste aceste „frânturi de viață eronat trăite”.

       Ultimul ciclu Contemporane, ce „frapează prin barochismul expresiei și al prozodiei” (punctat, cândva, de Ion Roșioru), ne oferă nu doar un fascinant spectacol al unei societăți care se mișcă fabulatoriu într-un fel de bovarism exotic, ori privită „De la etajul patru, un atol/Pe care am rămas în claustrare”, poezia lui nu mai are tumultul de a transcrie o experiență vie, mundană cotidiană, „o lume crepusculară de crai mateini” (după Theodor Codreanu), așa cum o făcea altădată, la începuturile sale în poezie: „Moara și-a luat, cum e firesc, uiumul./Ia-ți sacul și te cară către casă,/Bine îți șade, călător cu drumul./De rest, vin alții, cui că-i pasă...” (Moara).

    Cu acest volum ne găsim dinaintea unui poet înzestrat al poeziei cotidiene de perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. O lectură atentă şi o analiză imanentistă, din interiorul textului, păstrând prudenţa comparaţiilor, cu poezia lui Dimov sau Villon, va descoperi şi cititorului lumea maladivă a alienării urbane construită pe afirmaţii incerte şi indeterminări sufleteşti ale unui poet cu voce lirică originală și inedită: „Poetul este veșnic neconsort,/Dar câte amăgiri fără suport!”. Poet cu o simțire de cărturar însingurat, Emil Niculescu ne grăiește dintr-un „anotimp” în care toți suntem doar în trecere pe scena la care poetul a și tras cortina peste noi, cei care am rămas în casa gândului său, încă o vreme.

 

* După apariția acestei cărți de poezie (Jurnal de molimă), poetul s-a mutat în Biblioteca lui Dumnezeu, de unde ne supraveghează scrisul (a celor mai rămași o vreme pe pământ). Cronica aceasta a apărut și în revista „Bucureștiul literar și artistic” (ianuarie-februarie 2022)

                                                                         Tudor Cicu

 

Din nou... poezia Luminiței Zaharia

     O poetă în „dialog” cu inspirația *

 

     Apărută la ed. SITECH/2018, poezia din Bogații nu visează niciodată scoici de Luminița Zaharia, pare scrisă într-o stare de hipnoză, în cheia jocului barbian, având și constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav al mesajului decodat din răzvrătirile poetei vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Iar după cum arată Ionel Bota în postfață, la Luminița Zaharia „nimic nu e gratuit așezat în magma textelor, promisiunea unui spectacol fascinant se împlinește fiindcă, nu-i așa, recursul la memorie este și el sărbătoare”. Ea e „fata care vede timpul” (într-un receptacol de frumos) și în implicarea afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care, iată, poezia forțează o nouă realitate poetică și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune nouă ce face posibilă (în interpretarea criticii) apariția unor legături noi cu funcționare regenerativă pentru percepția poetică: „bogații n-au biblioteci în casă/cultivă ode pe-o tabulă rasă/cacofonii consumă la cafea/și smulg metafore din carnea ta...” (bogații nu visează niciodată scoici). Sub apanajul unui discurs liric, de ușoară revoltă asupra narărilor evocate, are voluptatea poetei prinsă în vâltoarea vieții, chiar de acolo de unde ne evocă aceste zbateri sociale, fiindcă „la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar, ceva trebuie să fie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/c-un bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat un joc de luminițe” (blockbuster). Împrumutând din propriile trăiri („și faci conexiuni cu basmele copilăriei”) unele clișee cinematografice, nu exclud o aură a noului ei stil în poezie, centrul de greutate în catharsis-ul poeziei: „acum închidem paranteza/zâmbim hlizim facem mumos/făt-frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe jos?” (dragă făt-frumos). Sub acest impuls al nevoii de confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă DETERMINARE în peisajul interior al poeziei. Sinceritatea ei confesivă o găsește mereu în răzvrătire cu sinele pus să se descurce în fastul mincinos al zilei în care este împinsă ca un cobai: „Numai eu rezist aici/în butoiul meu cu melancolie/cu pana de poet la pălărie/fără haine de împărat, vechi sau noi/mă apără doagele de butoi/și iau ca Demostene pietre în gură/discursul să nu-mi fie acritură” (toată lumea poartă kitsch). Sinceritatea (în metamorfoza limbajului poetic – firește!) este și calitatea de bază a poeziei din acest volum, iar scrisul a devenit pentru ea o terapie sufletească: „o cowgirl cu plete lucii/exersa la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar alteori însuși absurdul e alternativă la o pură întâmplare pusă pe note poetice: „poezia formă superioară/m-a încercat cu iarba mîței chiar/cu hai în usr, cu caviar/dar toate-toate fuseră-n zadar.../m-a întrebat, ca sfinxul, ce contează/să fii pitecantrop sau titirează?” (vezi: staying alive). Pentru a ironiza cu rafinament realitatea înconjurătoare, folosește, ca strategie, implicarea gestuală în discursul evocator al cotidianului: „țara mea frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem doar atât:/râul ramul/și salamul...” (râul ramul și salamul).

      Rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de nebunie căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poeta, coborâtă la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale, le și rostește.Visul poetei Luminița Zaharia este și acela (prin umorul liric), de a cuceri fericirea vieții, dincolo de orice strigăt interior și să caute prin orice „dialog” cu sinele inspirația acelor clipe trăite, deși dureroase, dar care pot fi socotite ca izbândă a ispitei de a scrie parcă vrăjiți, de parcă am vedea „un fel omenesc” de a privi irealitatea: „circari sau spectatori, totuna/împărțim aceeași arenă rotundă/că și columb, nu-i așa... viitorul/e un cadou-surpriză, și cu fundă/trăim într-un circ și nu știm/ne strâmbăm apaludăm și murim” (într-un circ).

   O carte înțeleasă ca binecuvântare a rostirii poetice, însoțită de o lectură frumoasă, incitantă.

 

* Cronica a apărut în revista CALIGRAF nr. 232/septembrie 2021

                                                                        Tudor Cicu

 

 

  

Cartea de poezie (Luminița Zaharia)

 

Simulatorul de iluzii *

 

     Cu un timbru personal bine ancorat într-un cadru estetic specific poeților autoironici, Luminița Zaharia este poeta care nu plătește tribut nici uneia din direcțiile poetice ale momentului. În planul emoției afective, imagismul liric al poetei, presupune o reinventare a imaginației poetice, în sensul de a-și integra multiplicitatea opiniilor în interiorul simptomului manierist de a ironiza cu rafinament realitatea înconjurătoare („realul stă în izoletă”). Poeta din „Singură-n simulator” (ed. Astralis, 2020), are capacitatea de a visa cu o ironie socratică, în timp ce stilul confesional curge ca o ardere interioară ce ar putea cuprinde o întreagă gamă de semnificații, convertită în tot atâtea unghiuri de percepție. „Citită în cheie postmodernă, creația Luminiței Zaharia este,... un joc al întâmplării și al dedublării, este dadaism în stare pură” (Marian Nencescu: din prezentarea făcută pe coperta a IV-a).  Sau cum scria Marin Ifrim despre „textualismul instinctiv” al autoarei, citez: „…ea poate folosi, ba chiar foloseşte, din plin, toate posibilităţile de atac şi de repliere puse la dispoziţie de generosul teren epic”. Dacă e să-l decriptăm pe cronicar, prin dialogul poet-evocator, materializat în epic şi liric, întreţesute în text, Luminiţa Zaharia îl continuă pe acel transcreator în timp şi acordă textului, în speţă - „un aspect de şantier de lucru”, pentru un nou gen de scriere în ritm îndrăzneț, sprințar și împins până la ironie ori sarcasm, mereu răzvrătit și periculos ca mersul pe sîrmă. În auto-ironie, poezia autoarei pare să fi găsit un mod ideal de „zbor aleatoriu al ideilor”, ca o răsturnare de forțe și jocul poetic condus ca la o ruletă rusească, respirat sub ironia sorții în comunicarea neîngrădită cu semenii: „poeții sunt de mai multe feluri/spun asta ca să vă scot din păreri/să nu ne mai aruncați în aceeași oală/ciorba prea densă devine tocană” (poet ocazional). Are ambiția de a-și urma intuiția și imaginația în sclipiri auto-ironice, ea se revarsă epopeic, în intarsii lirice după meandrele sufletești și paradoxal, urmează vechea tehnică urmuziană a «episoadelor» în succesiune premergătoare unui triumf al sfâșierilor pe oglinda selectivă a zicerii, cu forme incerte lăsate spre decantare: „eu cu cioara când umblam/revopsită în ciclam/veselia-mi da târcoale/chiar pufnea peste răscoale/azi nu umblu, numa’ stau/și premii aștept să iau” (când umblam cu lugu-lugu).

          După principiul lui Pascal, al „vaselor comunicante” și a unui limbaj inventat din acronime „în imaginația mea rotofeie”, unde autoironia să nu întreacă măsura, şi să se ia în serios exact cât trebuie, dar şi (printr-un troc regesc) atent iscoditoare/scotocitoare prin sufletele oamenilor, în sensul creșterii acelui coeficient de subtilitate a unui mesaj dens şi cuprinzător, ea sporește liric acea damnare dublată de revolte interioare. În mod cert, poetizarea intens/ironică se învecinează cu aglomerări metonimice, unde și tentativele dadaiste/suprarealiste contribuie la coordonatele unui scris „furios, anti-contemplativ/ludic, ironic, fioros”: „păi în vremuri de covid/s-au găsit să vină?!/or fi ei dotați, dar noi/consumăm slănină/bem palincă și cântăm/până dimineață/punem și-un strop de umor.../asta este viață!” (alien și predator). În jocul liric al hazului („am luat viața și în rîs și în piept”) cu acest război pandemic dintre lumi, în vreme de covid și „între mine de ieri și mine de mâine”, poeta tace și patinează: „eu mă jucam de-a Stan și Bran”) pe gheața subțire a unui „gadget de condensat poezia” numai al ei. Altfel, fără aceste „necuvinte/așa ca păsările îndrăgostite/și sfinte”, vraja s-ar rupe și poezia ar fugi, ori „începi să scrii pe toate gardurile/că ești fericit”: „foaie verde bebeluș/chipul cui îl porți acuș/frăgezimea cui i-arăți/înc-o dată, zece dăți...?” (foaie).

       Astfel de viclenii imaginare, ale textului său: („cum să scrii o poezie/în vreme de pandemie/când totul e interzis”, sau „nici pe vreme de covid/nu te dai la Baiazid”, vin acum ca nişte scurtissime, reprezentând o stilizare a timbrului individual unde și-a conturat un univers atitudinal, liric; ca şi cum te-ai fi trezit deodată într-un coşmar cu „morile de vânt”, invadând planeta Pământ, la braț cu ironia, ori ca-n situațiile aflate pe frânghia acrobatului de circ. Câştigul cititorului? Beneficiul său e mai mare decât al autoarei, pentru că poezia care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum şi-a propus), are un număr al multor sensuri în care cititorul poate aluneca fără ca întregul să sufere (vezi: „baba Vanga”, „bățul mai scurt”, „poet ocazional”, „când umblam cu lugu-lugu”, „zi nefastă”, „alien și predator”, „vată pe băț”, „poete panicard” „el ok și e o cheie” etc). Acest joc/amuzament și această dispoziție poetică evolutivă, dintr-un simulator liric de excepție, puşi și faţă în faţă cu eul său într-un dialog continuu cu farsa unei poezii neîngrădite liric, ca într-un joc kinky, dar și substrat de mari hituri, nu-i aduc cititorului doar strălucirea unui spectacol surprins în oglinda autobiograficului „pisicit” în singurătatea simulatorului poetic, ci şi speranţa că din aceste „realităţi feliate”, suspendate în incertitudini, poate întrezări şi „steaua norocoasă” a unei luminițe „la foc mic”. Luminiţa Zaharia îl continuă pe acel transcreator în timp şi acordă textului ironic, în speţă, un aspect de arhitectură poetică pentru un nou gen de scriere sprințar-ludică.

 * Cronica a apărut în revista „ROTONDA VALAHĂ” nr. 3/2021 iulie-aug-sept. la pag 195/196

                                                 Tudor Cicu    

 

vine o vreme când

 

vine o vreme când

 

oglindindu-te în pânza acestui lac de visuri,

așa o să afli  și povestea acestei zile -

că nimeni nu intră aici

negăsind cheia.

cu iederă și îngrădituri de nuiele

mi-am apărat eu împărăția numită fericire;

dacă mă gândesc mai bine

le-am dat ținuturilor mele nume de împărați

și chiar i-am pus de strajă

singurei ierni duse cu tine de mână

și cu ochii roșii de plâns am revenit;

întâmpin nemurirea întins lângă lada părinților mei

unde mă așteaptă bătrânețea

unde am tras împreună fâșia graniței

ca nimeni să nu intre

nimeni să nu se poată roti nici deasupra

înainte de a fi auzit că suntem doi arbori

doi arbori cu tăcerea pe buze.

acum pe la zori soarele aici,

e gata să cadă peste noi

în vreme ce ultimele tale cuvinte

stârnite dinspre stânci cu furtuna,

ca niște lupi singuratici

vin mereu pe urmele noastre.

 

 

Fantastia - o carte pentru copii

 

Gânduri despre lectură*

 

De mic copil (citindu-l pe H C Andersen) am înțeles că poveștile nu vor muri niciodată. Dacă are cine să le scrie și va intra cu ele în sufletul și conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi salvată. Pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și iată că nu m-am înșelat, fiindcă am tot avut pe mână cărți scrise de autori, despre lumea copiilor, cu acele întâmpări prin care cel care scrie își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală. Cel care scrie pentru copii, înțeleg eu, se apleacă asupra sufletelor celor mici, iese în evidență prin ușurința și  acuratețea frazei scrise, prin firescul dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația sa dublată de sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare din finalul întâmplărilor. Cum înțeleg eu că trebuie să aibă în vedere cel care scrie pentru copii:

1.      Să aibă imaginație și scriitura firească a unui povestitor oral.

2.      Să se adreseze preșcolarilor (clasele 1-4) cu astfel de cărțulii ajutătoare, pentru imaginația lor.

3.  Povestea scrisă (produsul rezultatat al scrierii) să aibă ca scop atragerea spre lectură prin frumusețea textului și a întâmplărilor narate, dar și mesaj ca finalitate la orice lecție de viață.

 

Îndeplinește aceste criterii micuța povestire „Prințesa Demnitate”? – sau – „Povestea celor trei surori?”, din „Fantastia”? Să vedem:

 1.    Cum poveștile încep cu „a fost odată ca niciodată”, autoarea nu uită să ne spună că era „o Prinţesă mică, frumoasă, isteaţă, bună şi mai ales modestă”. Fiind o poveste, (din lumea Fascinației) spre deosebire de celelate surori: Aroganța, Nesimțirea și chiar verișoarele ei Lăcomia și Prostia, firesc ca întâmplările prin care trecea prințesa Demnitatea, în lumea fascinației, și a avea din ele orice copil să tragă învățăminte, trebuie ca acestea să pară cât de cât și ele reale. Și întâmplările prin care trece prințesa Demnitate, da, sunt dintre astfel de istorioare, care se încheie cu povața redată (mai târziu) de regele Soare Ra, fiecărui copil în viață. Ne bucurăm că prințesa a ieșit în lume, că vede, că aude, că-i curioasă. Ce înțeleg copiii mici, din ce îi povestește prințesa, tatălui, Mare Rege Ra? Că întotdeauna sfatul oamenilor mai mari e de folos tuturor. Dar în povestea celor trei surori, autoarea nu mai recurge și la un vicleșug (o întâmplare prin care să treacă una dintre surori): ex. Superficialitatea; ori Simplitatea, pentru a ne îndrăgi personajul și a transmite copiilor dragostea pentru povești. (Voiam ca Superficialitatea să propună orășenilor ceva, fie și un joc de societate, din care oamenilor să li se întâmple ceva neplăcut. Fiindcă nu toate jocurile sunt nevinovate și binevenite pentru oameni/sau copii.) De exemplu, joaca cu chibriturile e una din cele periculoase ale oamenilor/sau copiilor. Vedem și astăzi ce se întâmplă în unele părți ale globului cu focul necontrolat. Puteai improviza ceva ca să nu rămână „Povestea celor trei surori” doar o dare de seamă searbădă. Spre exemplu, când eram mici aveau mare grijă părinții pe unde lăsau chibriturile. Dar dacă doamna Superficialitate i-ar fi sfătuit că acest lucru nu are importanță în educarea copiilor lor, poate ar fi aflat și ei (unii) cât de periculos și nociv e acest joc cu focul. (E doar un mic sfat). Dintr-o astfel de întâmplare, care e urmată și de o povață, ar veni și morala poveștii. Dar la „Povestea celor trei surori”, morala nu mai vine, ci doar povața finală. Iar copilul nu prea poate să facă legătura între ce a fost greșit/urât și ce e bine. Fiindcă tâlcul poveștii este despre încrederea și neîncrederea celor mari, în cei din jur, dar și învățămintele trase de copiii care citesc povestea, din aceste boroboațe... și asta nu pare a fi remarcată de autoare în a doua poveste parcă neterminată ori forțată... Spre deosebire de prima, care are astfel de peripeții ale eroinei din care se pot trage învățămintele, propăvăduite/redate și de regele tatăl.

 2.     Fiindcă e o poveste care trebuie să atragă copiii mici, în intuiția autoarei și farmecul acestei povești a prințesei, copiii sunt puși să ghicească ce e bine și ce e rău din comportamentul eroinei ieșite în lume. Și e OK! Câștigul celor mici, cărora li se va citi toate aceste povestiri, e singura speranță că tot ce a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, apare și speranța că va aduce un câștig în viața copiilor. Scopul acestor povești ar fi să-i stimuleze copilului imaginația și creativitatea prin diversitatea situațiilor și a puterii lor de imaginație. Fără întâmplări și peripeții la care să participe și copilul care citește, nu avem nici imaginație, nici creativitate de stimulat. Deoarece, spunem noi: „Copii au nevoie de povești pentru o creștere frumoasă!”.

 3.     Așa cum vârsta copilăriei include un fapt estetic care exprimă la modul sublim lumea magică și frumosul artistic care trebuie să existe în preajma copilului, mesajul autorului de carte pentru copii (cred eu) trebuie să le trezească sentimente și informații care vor determina în preșcolari un anume comportament. În special: reguli de conviețuire a omului cu natura și animalele, cu cei de seama lor, cu oamenii mari etc. Și dacă, dincolo de lumea mirajului și imaginației, componenta morală (pe care neapărat trebuie să o aibă în vedere un autor de carte pentru copii) e cea care se ridică mai presus de toate atributele cărții, faptul că micile „năstrușnicii narate” îi învață pe cei mici despre iubirea de familie, de natură, despre încrederea în forțele proprii, despre ocrotirea viețuitoarelor și desprinderea răului de bine, acesta e cu certitudine harul scriitoricesc și ilustrativ al acestor cărți.

* „Fantastia” (trimis în manuscris)- de Ramona Neculae Danciu