vineri, 21 august 2020

Antologia (unui concurs de literatură) - pe vreme de pandemie

 ȚINUTA REGALĂ A UNEI ANTOLOGII

Antologia de față, cu un nume mai rar întâlnit (Pandemia culturală), pare să fi scos, metaforic vorbind, baioneta scriitorilor și aspiranților la lumea literară din carâmbul celor peste 230 pagini, de ne-a aruncat dintr-o dată pe tărâmul unui picior de plai mioritic al secolului al XXI-lea, prin inspirația Asociației Liga Scriitorilor Filiala Buzău, cea care a și inițiat acest concurs de proză și poezie. Evenimentul merită sărbătorit cu multă şampanie fiindcă, iată, a sosit vremea ca versul Slăvitele şampanii (ce) îmbătrâneau duhnind a oţet – cum ar fi zis poetul Ion Gheorghe, să-şi piardă sensul gândit de poet. E un început: miroase a praf de puşcă în scrierile celor care au contribuit la apariţia acestei antologii şi suntem siguri că ecoul ei se va face curând auzit peste tot. Sunt oameni fericiţi, cei care scriu? La această întrebare, aş afirma, că, în vremurile acestea, cerul este din ce în ce mai fumuriu, abia licărind uneori, câte o lumină de speranţă. Heidegger, vorbind despre limbajul poeziei la Hölderlin, ne îndemna să nu citim poeziile la întâmplare şi fără o pregătire prealabilă. Pentru că este limba cuvântului scris, ori pentru că nu este în măsură (cel nepregătit) să realizeze, în mod efectiv, că poezia nu este o ctitorie a fiinţei? Dar cine ne va îndruma pe drumul ce urmează să ne arate adevărata cale? Dar, nu cumva, tot prin cuvânt, omul a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? Cum s-ar zice, a cutezat să iasă către Fiinţă şi să-i pătrundă în intimitate? Închei aceste rânduri de introducere în cuvântul meu înainte, gândindu-mă la Marin Sorescu, cel care ar fi vrut ca în poezia noastră să apară şi cel aşteptat, spre care să ne uităm cu toţii ca la cineva dintr-o altă lume.

Antologia se deschide prin eseul intitulat Gânduri pastorale pentru vremurile de azi de preot Mihail Milea, care ne vorbește pe înțelesul nostru despre învățăturile din Sfânta Scriptură, pentru a-i învăța pe oameni să se protejeze împotriva nenorocirilor de tot felul, căzute azi, în vreme de pandemie, asupra oamenilor. Se cuvine să ne ațintim privirea, mai întâi, asupra celor aflați pe podium: Ionica Bandrabur, Elena Toma, Lilioara Macovei (premiile I-III la proză) și Elena Căpățână (mențiune), dar și a doamnei Gina Agapie (eseu). Așadar, la capitolul proză, ne bucurăm de schiţa Leagănul lui moș Bâcă de Ionica Bandrabur, o proză scrisă cu mână rece, o proză de conştiinţă şi zbatere ideatică despre leagănul minune care înveselea lumea satului odată cu venirea sărbătorilor de paște. Un autor care promite este și Elena Toma cu schiţa sa despre cugetare şi speranţă Fericirea, la marginea satului, o proză reală despre oameni curați și fericirea lor. Lilioara Macovei, în schița Cămeșa cu mărgeaua neagră, vine cu o poveste despre frumoasa ie țărănească, sau cămeșă de ținut a bunicii. Elena Căpățînă, în schița intitulată Luxația tradițională, scrisă cu o nețărmurită încredere în obiceiurile străvechi, ne istorisește despre legătura miraculoasă a bunicii, meșteră în tratarea luxațiilor de picior. La eseu, Gina Agapie, în Icoane în care ne oglindim ca popor ne zugrăvește liric chipul doamnei Ana Stănică (meșter popular cu chip de păpușă), despre pasiunile și păpușile ei cu chipuri din basmele românești. La capitolul proză mai trebuie să amintim și alte nume bine cunoscute de noi: Nicolae Birceanu, Petre Rotaru-Colți, ș.a. Cei doi vin cu povestiri reale din timpul vieții lor, întâmplări și istorisiri din lumea satului, vorbind despre grozăvia naturii care a lovit satele din Bărăgan prin inundații grele în anii 1970, dar și despre tradițiile uitate. Şi, nu mă refer la proza din zilele noastre, a cărei menţionare în vreo revistă sau alta, necesită întregul, pentru a discuta despre ea, pe coordonate critice. Bucăţile de proză, din zilele noastre, apărute ici-acolo, prin diverse reviste, nu trezesc decât interesul de a intra în posesia cărţii, pentru a putea comenta câte ceva despre arta scrisului. 

Prozei îi urmează, la loc de cinste, în paginile amintitei antologii, poezia: prin câștigătorii la această secțiune aflându-se Constantin Mosor cu A murit bătrâna lampă (o poezie tandră despre amintirea lămpii cu gaz din perete, dar și a chipului suav al bunicii), Marilena Răghinaru cu Iubiți limba română (o frumoasă poezie dedicată limbii române) și Ionica Bandrabur cu În noaptea asta (dedicată nopților de sânziene). Toți aceștia versificând cu candoare şi ritmând când în iambi, când trohei ori dactili, afirmați ca poeți ai sonurilor lirice cântate în dulcele stil clasic. La mențiune am reținut nume ca: Angela Petre și Victor Cobzac. Antologia mai cuprinde și nume cunoscute de cititori, unul dintre ele fiind al scriitorului Cornel Diaconu, aici poet liric, cum ne obişnuise, deja, prin diverse reviste. Iar parodia Căprioara, a lui Mihai Sălcuțan, atrage atenția și pansează sufletește, o rană deschisă, neștiută, în cititor. Este dacă vreți, candela cu care autorul ei ne luminează, spiritual, speranțele.

Există și o categorie a laureaților tineri: în proză întâlnim pe Teodora Paraschiv, Teodora Nicolescu, Karina Ioana Muntean (o tânără speranță, buzoiancă, ce vine în fața cititorilor cu duioase amintiri din copilărie), Elena Lupu, Mihai-Sebastian Petrache ș.a Poezia este fiica unei raţiuni superioare, nimic durabil şi esenţial nu apare acolo unde nu există un spirit care poate gândi marile categorii şi poate pune ordine în haosul aproximaţiilor… spunea Eugen Simion. Daţi-mi voie să mă îndoiesc şi eu de câte ceva din tot ce am afirmat cândva cu privire la rostul şi fericirea celor care scriu, precum și acel J.L.Borges care spunea răspicat: Fiecare se îndoieşte de arta sa şi de propriile-i mijloace. De aceea, citim tot ce ni se oferă, cu o misterioasă cuviinţă. Apoi, vine în forță, Georgiana Coleș și Diana Adriana Matei, ambele cu înclinații către proza basmică și lumea de magie a spiritelor. Iar Teodora Nicolescu, o revelație - (elevă în clasa VIII-a) - cu o proză care promite un talent aparte. De unde se vede că, lumea în ziua de azi nu mai e aceea în care scriitorii întâlniţi în copilărie m-au azvârlit şi pe mine undeva spre ceruri, tare departe de ceea ce Boris Pasternak numea un ecou de clopot, dar vine cu suflu nou.

O antologie absolut uimitoare în conţinut și care se prezintă, de la primul până la ultimul participant la concurs, în ţinută regală.


                                                                                                 Tudor Cicu

miercuri, 12 august 2020

Cronica de carte: Ion Lazu despre „nu ești în povestea aceasta”

 


Ion Lazu – despre cartea de poezie „nu ești în povestea aceasta

 

     Notă: După „Vreme închisă” (Jurnalul anilor 1979 și următorii până în 1989), <prietenul prin cărți> Ion Lazu mi-a trimis și „În neatenția generală” (Jurnalul anilor 2001-2004).  Continuând și în aceste zile lectura Jurnalului scris de prietenul prin cărți conu Ion Lazu, începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist. Și îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Ion Lazu este un scriitor al detaliilor, dar Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Asta (jurnalul – n.n.) se citește acum mai mult ca orice altceva. Pe Cărtărescu l-a săltat mai mult Jurnalul decât orice Orbitor sau altele”. În „Neatenția generală” (Jurnalul anilor 2001-2002…), despre scrierea romanului Veneticii, spune: „E mult mai greu să păstrezi tensiunea, cadența și interesul, mai ales atunci când lipsește epica și miza” (sau) „Scriitorul e și el ca furnica – adună fragmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcție…”. Citești cu plăcere și ochii făcuți mari asupra paginilor din care afli tot zbuciumul unei vieți de scriitor doar din aceste „încercări de a trage timpul înapoi, de s-ar putea, măcar pentru câteva secunde de amăgire” (cum spune în Jurnal), iar tu, eu, rămânând melancolic asupra colii de scris și mâzgălind o poezie, nu facem oare la fel? De curând i-am trimis cartea mea de poezie „nu ești în povestea aceasta”, recent scoasă de la tipar. Pe 7 august mi-a dat un semn (postând cartea pe blogul cu scriitori al domniei sale), că a primit-o. Și iată, după lectura ei, îmi și scrie:

  „Drag prieten poet, mulțumiri pentru noua carte de poezii. Am citit-o cu drag și cu mare atenție, de la prima la ultima filă.

    Este un privilegiu să fii strămutat  ca printr-o magie în lumea spirituală a poetului, care dintotdeauna pare să ignore comandamentele vremii, el cântând în legea lui și pre limba lui.  Demersul liric a fost mereu în istorie, grație unui har primit nu se știe de unde și de ce anume, a fost rodul unui act de însingurare, o fugă orgolioasă și nepăsătoare dintre cutume, o salutară evadare din realul terifiant, constrângător, chiar din îndoielnica rigoare a logicii lucrurilor.  Dacă ar fi doar acesta câștigul personal al poetului, și tot n-ar mai trebui să se plângă de ghinion.  Căci pentru lamentări sunt motive cu vârf și îndesat și dintotdeauna. 

      Am citit fiecare text ca pe o spovedanie și-mi închipui că duhovnicul în ascultare percepe mai ales tonul mărturisirii și nu neapărat datele concrete ale situației. Autorul și-a calibrat respirația sufletului la modul optim, de fiecare dată emisiunea lirică se termină odată cu ultimul rând al paginii. Dar care este substanța lirică a cărții, intitulată atât de inspirat „Nu ești în povestea aceasta”?  Printr-o iscusită figură de stil, subiectul acestei cărți este chiar povestea dragostei din sufletul autorului, la care nu poate să nu revină iar și iar, cu sensibile surprize, parcă fără legătură cu ființa iubită. Căci reamintirea iubirii se dovedește a fi chiar mai pregnantă decât trăirea ca atare a sentimentului. Din aproape în aproape, citind, am găsit cu cale să-mi subliniez exprimările ce se potrivesc și felului meu de a simți amintirea iubirii. Repet: amintirea iubirii fiind chiar mai pregnantă decât trăirea moment cu moment a sentimentului, știut fiind că viața se interpune, implacabil, cu a sa „nepăsare tristă”; or, numai rememorarea face ordine și aduce trăirea sentimentului în prim-plan, precum într-o filmare pe baza unui scenariu bine articulat. După primele pagini, unde a precumpănit sfiala cititorului, mi-am subliniat: „n-am de ales . Știu să sap și în piatră./ Strâng la piept zile năuce și scriu. / Cuiele-n lemn de pe cruce nu iartă...”(p. 15). Apoi: „Dar dacă o singură dată ai fost cu grumazul pe butucul  tristeții / ai fost toată viața, fără să știi.” (p. 16). „De-mi înțelegi teama, cea care tot suie / tiptil prin poeme, ai ști de ce tac”.(p. 19) „Poate că durerea e de nelecuit / nu mai rămăseseră decât cocorii subțiri sus pe cer.” (p. 23). „Ca bănuți de argint își zornăiau frunza / mestecenii înșirați către lună.”(p.24). „Sub lacăt să-mi țin versul, ca pe-un proscris în turn”(p. 25). „Floare de noroc, ea, clipa nerostită,/ leac pentru rana cu care plătesc.” (p. 27). ... Și aș putea să continui cu citările, (care îndeobște nu reușesc decât să răstălmăcească, în loc de a tălmăci!) de nu chiar cu transcrierea integrală a următoarei poezii - ar merita-o cu prisosință! - „Cântecul de dragoste al bunicului”(p. 28); mai ales că astfel de referiri la bunic, la mamă, la clipe privilegiate din copilărie susțin ca prin minune eșafodajul sentimental al acestei construcții lirice, pe care o ridică poetul - și la care se va întoarce în momente privilegiate, „sub cerdacul cel vechi”, ca să-și revigoreze respirația. Dar până la urmă, ce a fost acea iubire (care nu mai trece și nu?) Nu mai mult decât îndeobște - părând pe-atunci supremă și nepieritoare, cum altfel?!  Întâlniri, plimbări, săruturi, dar mai ales așteptări în ploaie, tânjiri, despărțiri pe peronul unei gări ostile; mereu niște împrejurări ce pot părea celor din jur mai mult decât obișnuite, anonime (anodine?): ploaie, vijelie, învolburare a norilor, cârduri de păsări suind spre lună... - tocmai împrejurările comune dar care pe actant îl  determină să simtă unicitatea momentelor de trăire a iubirii.  Mai contează  de unde pornește iubitul la întâlnire?, și unde se aciuiază iubita după ce se desprinde din îmbrățișarea primordială? Desigur nu. Deși anume astfel de detalii par să-l terorizeze pe amorez, retrospectiv... Și anume acest aspect face sublimul sentimentului, azi ca și în preistorie...„Și un cântec surd, răzvrătit ca pelinul,/pe un câmp de mohor mi-e viața.”( p.31). 

      Între noi fie spus: dacă Tudor Cicu n-ar fi scris decât aceste două versuri și tot ar merita laurii noștri. Noi aflându-ne cu recitirea abia la prima treime din corpul cărții ce parcurgem. Rămânem cu citatele, cu sublinierile, cu plusurile și exclamațiile.  Ne va înțelege poetul, căci ”cineva poate ierta / sub mesteceni nălucile care ne amăgesc viața”(p. 34). Rămânem cu cartea. Cum autorul rămâne cu așteptarea confirmărilor.  Deocamdată „Toți plopii s-au strâns la fereastră/ știu că și-n somn îți vorbeam”(p. 35).  Avem deci martori de nădejde ai iubirii, fie că ea s-a îndepărtat indicibil, fie că revine intempestiv în sufletul veșnicului tânjitor care este dintotdeauna poetul.

 

 

Devotat, Ion Lazu

 

vineri, 7 august 2020

Cartea de poezie.

 

O pendulare între posibil și real din „colivia de sticlă”

 

 

Încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială spre fiinţa sa spirituală, nu avem cum să ocolim acest avertisment al unei poete, constrânsă în „colivia de sticlă” al momentului îngenunchiat de existența planetară a unui virus. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa: „A venit acel timp în care am fost nevoiți să coborâm în noi ca să ne înțelegem, să ne acceptăm și să ne iubim necondiționat”- ne mărturisește poeta din Dobrogea. Cartea de poeme „Colivia de sticlă” (ed. Ex Ponto, 2020), a poetei Mihaela Meravei, este un astfel de „spectacol existențial” (după Ion Cristofor), cu tot zbuciumul și trăirile poetei în colivia de sticlă a „impunerii” ființei noastre pe vreme de pandemie, în labirintul în care ne-a azvârlit întâmplarea, pentru a înțelege că ai întotdeauna de dus o luptă cu tine însuți. Cartea, ca rezultat al gândurilor îmbrățișate pe parcursul a șase săptămâni de izolare (denumite: săptămâna vieții, a omului, a coliviei, a păsării, a speranței, a femeii-poem), nu-i decât labirintul unor căutări ce continuă (în poezia ei) modalitatea ființării percepțiilor sale dionysiace, când ludice și patetice, de ași sublima emoțiile între tragicul și absurdul momentului. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”, că „cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru totdeauna câte ceva? În poezie gândurile poetei trebuie să fie umerii pe care se sprijină sufletul cititorului: „Acum știu că nu în exterior trebuie să caut liniștea și iubirea, ci în mine însămi și, mai mult, în creație și creator.” Poți fugi în afara iubirii? Cităm: „Trece viața pe lângă noi fără să ne dăm seama/la început parcă nici nu o auzim/până când își ascute securea/și începe să taie în carne vie,/să rașcheteze tinerețea cu tot mugurul visurilor...” („Pe lângă noi”). Și fiindcă de mâine nimic nu va ma fi la fel (spune poeta), capetele balaurului „care-mi furase lumina” trebuiesc tăiate, și așa cum Orfeu i-a mai cântat Euridicei sale, poeta se zidește în această rugăciune a poemului „în timp ce inimii îi făceam scut din amintirile unei poezii”. Cum timpul e o notă înaltă sub cerul poeziei, rugăciunea spusă cu sinceritate o va multiplica și, astfel „număr de la mare la mic umbra anilor/care m-au cutreierat ca pe o savană și/ori de câte ori deschid clepsidra,/se repetă aceeași iubire...” („Mulțimea unor mulțimi de inimi”). Din toate sentințele poetice ale unei prime săptămâni cu care descoase viața, între limbajul intraductibil al sufletului și cel al vieții, în care dumnezeu câștigă sfâșiindu-se în om, nu-i decât credința că, rugându-se pe altarul creației, inima i se va preschimba în cenușă de flori: „am ars tristețea ca pe o tămâie pe altar,/cuvintele mi le-am îngropat în van, Părinte...,/iubirea n-a secat.” („Dincolo de nori”).

„Inventând un timp paralel, o viață, o iubire”, într-un anume fel lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, noi credem că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”, o viaţă de căutări sunt tresăririle poetei întemnițate în „colivia de sticlă”, undeva „departe de existența noastră fizică”, convinsă și ea că „trăim într-un vârtej în care rareori avem timp să mai privim în noi”, și în triunghiul de credință (consacrat de Iisus Hristos: adevărul, calea și viața) oscilează între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, validează simultan și ispita infernului din noi pentru a ne lămuri, ori pentru a estompa taina constrângerii de a avea viziuni diferite dinaintea ferestrei prin care privim, în transcedent, cum poate fi reprezentată lumea, „albului mut,/înfricoșat”. Și toate astea, pentru ce? ne punem odată cu poeta dobrogeancă, întrebarea. Stimularea frumosului, prin această trezire de tămăduire a unei vieți în agonie, abia acum reprezintă starea normală a lucrurilor ce trebuiesc înfăptuite. Adică: „În căutarea unei destinații pe care nimeni nu reușise să mi-o dezvăluie” – spune ea. Și în orașul unde întotdeuana se întâmplă ceva ciudat, tăcerea poetului se transformă în rugăciune: „Când m-am trezit, pasărea mi se înălța dintre versuri/dincolo de umbrele morții și oamenii,/ah, oamenii.../mi se păreau atât de frumoși cum se opinteau/la fiecare sută de metri de urcuș sisific,/sorbind fericirea strop cu strop/din cocoașele lor de dromaderi îndumnezeiți,/încât mi-au făcut poftă de viață!” („Oamenii mi se păreau atât de frumoși”) Dar chiar suntem noi „captivi în colivia vieții”, în acest „vârtej” al trăirilor? Nu cumva, noi nu ne-am zămislit mai mult poezia, decât ea însăși ne-a zămislit pe noi (cum a voit să spună Montaigne?), sau dimpotrivă poetul este cel intervievat și atenționat să nu-și piardă „ochiul spunerii” (cum ne atenționa Nichita?). Pe steaua fără de nume a veșniciei, dar și „căutând o fisură în burta cerului pe unde/să poată păși poeții cu arsenalul lor de cuvinte vrăjite” - (dincolo de bine și de rău, din care este imposibil de evadat din colivia de sticlă) -, poeta glosează cu amărăciune: „De timpuriu mi-au înfrunzit degetele,/pentru ca din unghii să-mi picure cuvintele,/păsări au înnoptat în mine ca într-un clopot de sticlă.”(„În ultimul timp”) Cum ar fi glăsuit și David în psalmul 103, 1-13: „Cel ce trimiți izvoare în văi, prin mijlocul munților vor trece... Peste acelea păsările cerului vor locui, din mijlocul stâncilor vor da glas”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit, încă din copilărie, în orașul tău? Cităm din eseul care prefațează săptămâna păsării: „Brusc, m-au îmbrățișat pescărușii, locuitorii orașului apelor. Mi-au întâmpinat gândurile, credința în frumos”. Și atunci?: „cum este să te lepezi de orice pasăre/doar pentru a deveni tu însuți zbor/pentru o singură zi.../de mare iubire” („Iarba încă nu știe”). Și fiindcă „o perdea de lumină îi acoperea casa sufletului”, cum să nu dai țipăt dorului din tine: „Cât de aproape eram de fericire!” Și astfel: marea, pasărea, viața, timpul, inima, colivia și credința în El devin simboluri, motive care o transformă prizonieră în arhitectura poemelor, ori „umbra mâinilor dansând pe peretele coliviei”, înregimentând simptomele frustării în „poteca unui alt început”.

Cum fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism, nici poetul nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de noapte dintr-o colivie de sticlă) să multiplice şi să deformeze realitatea. Nici la Mihaela Meravei visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poeta îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa: „Poezia mea este de profesie optimistă,/chiar și în condițiile de pandemie,/merge cu nasul în vânt, jucând șotron pe stradă,/face piruete și fluieră la fiecare trecător care/nu a priceput că treizeci de minute de citit/te scapă de toate tristețile.”(„De profesie, optimistă”)

Suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a poetei acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea? Dar să-i auzim explicația (din eseul ce prefațează și „Ultima săptămână” a cărții de poezie: săptămâna femeii-poem). Cităm:  „De ce am avut nevoie de șase săptămâni de izolare ca să înțeleg că locul tău nu a fost gol? Pasărea din inima mea și-a făcut cuib în acest fotoliu și a privit cu speranță, prin ferestrele coliviei de sticlă, viața”. Cum de ce? Fiindcă „o femeie fără poezie seamănă cu o icoană fără rugăciune” (cum spune și titlul unui poem).  Potrivit textului biblic o spusese și Timotei 3, 1-4: „Vrednic de crezare este cuvântul”. Este o fericire inspirația, dar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica poeticii-epice va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Iar pe noi, poeta Mihaela Meravei ne-a convins că e posibil.  

 

Tudor Cicu