Trecătoarea (sau
lupta omului hăituit de vitregia vremurilor)
Cărțile scrise despre perioade istorice
îndepărtate, cum este și dominația fanariotă întinsă asupra Țărilor Române, ca în
romanul „Trecătoarea” de George
Bratu, deși surprind cu multă finețe tensiunea copleșitoare dintre amintire și
înscrisele documenare, cu acele zvârcoliri ale unor suflete fărâmițate din
popor, ele explorează cu multă subtilitate resorturile tensiunilor lăuntrice
ale nefericirii oamenilor din popor. Panait Istrati, acel vagabond de geniu,
hoinarul misteriosului Orient, a creat în limba pământului strămoşesc
fermecătoare „poveşti” haiducești, cu domnițe și grecotei din lumea veche,
multe și trăite. Spunea el: „Nu împlinisem încă şapte ani dar aveam inima
călită de-o copilărie doldora de întâmplări dureroase”. Tot într-o „atmosferă
de basm” (desprinsă ca din „O mie şi una de nopţi” ori „Decameronul” lui Boccaccio)
- ori lumea asta din epoca neagră a domniei fanariote în țările Române, după a
doua decadă din sec. XVIII-lea, care l-a atras întratât pe George Bratu, să-și
scrie romanul, numai a lui să fie senzaţia unei lumi misterioase cu personaje
atât de reale și nu a doar cititorului său?
„Trecătoarea” (vol I) va mișca toate
inimile celor care vor citi povestea lui Dide, nepotul moșului cioban Dică și a
babei Anica. Desprinsă ca dintr-o baladă veche, cu boieri și arnăuți și haiduci
alunecoși ca niște șerpi, romanul lui G. Bratu păstrează doar poemul de slăvire
în proză al cântecului și baladei vechi, în rest povestea e firească și
tumultoasă. Transcrierea literară a firului epic al baladei se acoperă perfect
cu transcrierea faptelor trăite pentru a creea povestea dureroasă a unei
familii ce credea în bunătate, mai presus de iubirea pământească. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului
hăituit de nenorociri, cu destinul său. Mai mult, această poveste poartă și
amprentele istoriei unui popor trecut prin furcile domniei fanariote, ale unei
istorii cumplite pentru țărani, a unei istorii suprapuse peste cântecele
baladești decriptibile atâtor scrieri în letopisețe, fără ca cititorul să își
propună neapărat găsirea cheii care a condus la scrierea romanului, ci
înțelegerea atâtor miracole care ne-a salvat timp de mai bine de sute de ani de
„domnie” servilă otomanilor. Și autorul îmbină fericit tema destinului
imprevizibil al eroilor lui, cu trădarea, cu iubirea, și cu dorința de bunătate
și împlinire existențială, într-o lume parcă „scoasă din țâțâni”. Romanul
începe cu descrierea cătunului, un sătuc de la poalele munților, așezat de-o
parte și alta a unui râuleț și facem cunoștință cu primii locuitori din
poveste: ciobanul Dică, baba Anica și nepotul lor Dide. Dică slujea la stâna
boierului Costache Goran. Puține obiceiuri (îndeosebi praznicul de Paște), îi
mai înveselea pe țăranii satului, când mai aveau timp să pună gura pe un fluier
sau mâna pe o scripcă și să-i înveselească. Viața la stână pentru Dide, tânărul
de 16-17 ani se dovedește o povară a vieții oamenilor care slujeau la boier.
După lupta cu animalele munților, lupii, viața printre oameni are să-l pună la
o grea încercare pe Dide. Cum necazurile de la munte avea să coboare și la sat,
haiducii prăduiesc casa boierului Costache și ca răzbunare, boierul, cu
ajutorul arnăuților îl va prinde și întemnița pe unul dintre haiduci spre a-l
pedepsi prin spânzurătoare. Moș Dică pune la cale evadarea haiducului și Dide
este cel care o pune în aplicare. Evadarea haiducului e scena care se citește
cu inima cât un purice. Scenele care îi urmează evadării, judecății în lipsa
fugarului etc, par desprinse din poveștile Decameronului
lui Boccaccio. Revenirea coconului de boier acasă, precipită lucrurile și Dide
va trebui să plece și să se ascundă o vreme prin lumea largă. Astfel de
peregrinări prin diverse locuri din Țările Române va incita interesul
cititorului pentru lectură, descrierile sunt fascinante și palpitante.
Poveștile cu feciori de oameni nevoiași, fecioare țărăncuțe și
haiduci legendari ori răzvrătiții hăituiți de potere din „Trecătoarea” (vol I),
sunt un amestec de realitate și legendă. Doar când am citit poezia „Cosma
Răcoare”, de Nicolae Labiș (care mi-a răscolit întreaga ființă, despre ceea ce
credeam eu despre poezie: trecând prin folclor, cu aripi în mit și ardere de
geniu, de până atunci), iar gândul m-a dus la „Cosma” lui Panait Istrati, la
namila aceea de haiduc care hălăduia prin codri cu ceata lui, dar și alături de
fratele Ilie și propriul fiu (Irimia) zămislit dintr-o dragoste cu frumoasa
ciobăniță Floricica și am mai trăit astfel de nostalgii sadoveniene. Destinul
lui Dide (asemănător cu al lui Samson în fața Dalilei), se împletește: 1). cu
viața poterelor aruncate de boierii și arhonții-beizadele, mereu pe urmele lui;
2). cu ale blestemului popular aruncat în cârca vitejilor care după al treilea
glonț ratat pe lună plină, în dușmani, le era sortit să moară tot de-un glonț
venit de aiurea; 3). și iubirii pătimașe arătate de haiduc, ciobăncuței
Floricica, un fel de Ileana Cosânzeana a codrilor. Citind „Trecătoarea”,
romanul-basmic cu accente realiste, păream convins că întâmplările ce mi se
relatau s-au petrecut cândva aievea și nicio clipă nu le percepeam, pe undeva,
că ar aparține fantasticului. La urma urmei, chiar în modul cum își descrie
întâmplările, autorul e convins că basmul în sine este o continuă întâmplare;
întâmplare menită a te ține prins în mrejele ei, suferind și trăind alături de
eroii săi o poveste surprinsă într-o altă dimensiune decât cea reală. Trecerea
eroului se face prin lăcașul ascuns în munți al haiducilor, prin peșterile unui
pustnic călugăr, și asemenea eroului lui Evgheni Vodolazkin din Laur, întâmplările iau o aură
fantastică. Cititorul e condus apoi prin ținuturile Transilvaniei, printre oameni
diferiți de cei ai Valahiei și întâmplările iau amprenta locurilor, iar povestea
prinde o cu totul altă turnură. După câteva episoade cu scene desprinse ca din
romanele cavalerești, eroul romanului, Dide, trece prin temnița Brașovului, mai
apoi, urmând o școală militară este instruit pentru a intra în suita
domnitorului refugiat în Transilvania, Constantin Ipsilanti, cel amenințat cu firmanul morții de solia otomană
trimisă în Țara Românească de către sultanul Selim al III-lea.
George Bratu are
înzestrarea unui bun cronicar prin apariția acestui prim volum și incitant
roman, intitulat metaforic: „Trecătoarea”.
Scrierea sa îi remarcă toposul basmului cu cel istoric, autorul conducând cititorul
„pe un tărâm de poveste”; situat în prima parte în ținuturile baladești ale
Valahiei, mai apoi în a doua parte, în zona Moldovei, acolo unde se presupune
că după ce a fost înlăturat de la domnie (cu ajutorul țarului Rusiei) Alexandru
Moruzi, domnitorul Constantin Ipsilanti a revenit pe tronul Moldovei unde s-a
refugiat pentru a face planuri pentru o a doua domnie în Țara Românească. Viteza
cu care sunt scrise multe dintre scene, multitudinea de amănunte, vibrația
epică cu care sunt încărcate majoritatea capitolelor, dar și cheile romantice pe
care le interferează autorul în text, tocmai pentru a acapara atenția cititorului,
fac din proza autorului George Bratu, un scenariu de film de aventuri. Romanul capătă uneori forța unei scrieri cu un conflict puternic şi o acţiune dinamică, autorul
exprimându-şi sentimentele prin intermediul naraţiunii (povestite continuu),
subiectele narării având trimiteri aproape fantastice, legendare sau
familiale. Cu alte cuvinte George Bratu găseşte salutar să transforme
realitatea în poveste, sporind consistenţa baladescului.
Pe timpul lecturii acestui roman
cavaleresc suntem ca la baierele ghicitorii aflați în căutarea tărâmului în
care, odinioară, s-a pierdut și iscusitul hidlgo plecat în căutarea frumoasei
din vis, pentru că aici realitatea se literaturizează iar lumea reală îşi pierde
din calităţile ei imediate şi privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei e
posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară una a irealității, de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Notele
de romantism decurg cursiv, limbajul e nepretenţios şi înţelesul se simte
confortabil în asemenea alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel,
nealterate de tulburări echilibristice, ce țin doar de pana unor vechi cronici,
nu putem decât admira graţia acestei scrieri, la a cărei lectură te îndemn și
pe tine cititorule.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
