Cum am învățat să-mi cinstesc limba în care scriu (eseu)

 

A noroc... cu busuiocul limbii 

(* eseu - de  Ziua Limbii Române)

 

     Are dreptate cartea cărţilor să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi transmită bunica, dar, cert, ea a fost un noroc al limbii române în care am început să scriu, candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o minune a lumii” spunea ea, sărutându-mă pe creștet, ori de câte ori îi călcam pragul. Aveam să înțeleg mai bine spusele ei, atunci când am prins în mână cartea celor „O mie și una de nopți”. Am citit (copil fiind) una dintre poveștile de-acolo. M-a uimit acolo (în acea poveste, una dintre atâtea), intuiția și șiretlicul unor copii care se jucau, atât de firesc, de-a judecătorii. Pe scurt: un vecin hapsân e forțat să plece după fiul rătăcitor în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate căra după el (de frica prădătorilor) aurul agonisit în cele 1000 de monezi de aur. Așa că le pune într-un vas de lut, monezile la fundul vasului și deasupra completează cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă să aibă grijă de măslinele lui până se va întoarce. Trec anii... și pas să se întorcă omul plecat. Trec anii (cinci la număr) și femeii vecinului, gravidă fiind, într-o seară pe la miezul nopții i se face dor, hodoronc-tronc, de măsline... Cum omul nu avea măsline (la vremea aceea) în casă, hai la oala celui plecat. Băgând mâna în măslinele din cutie, dă și de aurul respectiv și atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate (se știe că după trei ani măslinele, cât de bine le-ai păstra, ele se strică), scoate cele 1000 de monezi din aur din vas și după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul la loc. După câteva luni de la acea întâmplare se întoarce și vecinul plecat în lume și își vrea vasul cu măsline înapoi. Acesta, fără să lase loc de vreo bănuială, se duce în pivniță și iese cu vasul acoperit de i-l dă proprietarului. Ajuns acasă la el, proprietarul vasului (în care ascunsese banii de aur), desface capacul oalei să-și numere bănuții, dar în oală nu dă decât peste măsline proaspete. Urmează o ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar celălalt se jura că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată, spunând că în vas era aurul lui și că inculpatul vecin îi furase bănuții și pusese în loc doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor, care să dovedească că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința nu e în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar ca fiind hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaite la toți oamenii întâlniți în cale, de OARBA justiție. Aude de această întâmplare și Harun al Rașid, marele padișah. Nici el nu știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost dreaptă ori nu. Dar ieșind pe ascuns într-o zi, din cetate, într-un sat amărât vede pe o uliță niște copii jucându-se de-a judecătorii și impricinații, exact pe socoteala poveștii ajunse la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și judecător, grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și reclamantului, mulțime asistentă... cam tot ce trebuie unei judecăți. Și ce aude la copilul care o făcea pe judecătorul, că îi spune celui pârât că furase aurul din cutia păgubitului: „Acum cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta cutia cu măsline și tu bagi mâna în foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da domnule judecător! Așa este, pe cinstea mea!” Atunci judecătorul cere cadiului supraveghetor, cât și unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din acele măsline ținute atîta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par măslinele?” îl întreabă copilul aflat pe post de judecător, pe cadiul care tocmai se înfruptase din măslinele găsite în oală” „Iar tu ce spui? îl întreabă și pe cel de-al doilea gustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră!” răspund, atât cadiul cât și martorul pus din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă judecătorul. „Nu luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt chiar foarte proaspete și se pot mânca!” „Așa este!” confirmă și cadiul supraveghetor cu dreptatea. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are. (Și îi pune vasul cu măsline dinainte, îmbiindu-l să guste din măslinele aflate în vas). Ei, cum sunt măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, dar eu n-am umblat la oala cu măsline, mă jur!” se vaită cel învinuit că ar fi furat aurul din cutia păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani, aceste măsline din oală nu puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate după atâta amar de vreme. Așa că ești acuzat că ai mințit. Ai umblat la oală, măslinele stricate le-ai aruncat și ai pus în locul lor altele proaspete, iar acum trebuie să-i dai aurul înapoi. Asta e sentința noastră... și cea dreaptă!”. Marele padișah Harun al Rașid se minunează de istețimea și judecata copilului și poruncește adevăratului Judecător al cetății să învețe de la acest copil, cum se face o judecată dreaptă. Așadar (mi-am spus eu), copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi drept în limba lui.

       Pe vremea când am urmat școala, învățătorul mi-a transmis o a doua lecție despre ce înseamnă a vorbi corect. Ne-a povestit la o lecție de gramatică o întâmplare din viața lui. Spunea așa: „Era pe-atunci o vreme când peste satele din câmpia Dobrogei natale venise iarna și zăpezile spulberate de vijelia crivățului îți tăiau fața când te aflai pe drum. Era prin februarie, cam pe vremea când lupii umblau în haite de câte trei-patru, în căutare de lupoaice pentru împerechere. Pe o astfel de vreme mă aflam pe drum, venind de la școală către casă. Mergeam cu alți trei, patru băieți printr-o zăpadă neatinsă, când am cârmit-o spre niște văgăuni de la marginea satului cu gândul să le-o iau tuturor înainte și să ajung mai repede acasă. Ajuns în dreptul văgăunilor, am ocolit păduricea de salcâmi de la marginea satului și, deodată m-am oprit îngrozit. Dinaintea mea stăteau nemișcați o haită formată din patru arătări fioroase care săltaseră în sus din boturi și își căscaseră gurile, lăsând să li se vadă niște dinți fioroși. Ochii le sticleau tare ciudat. „Lupii! mi-am zis. S-a terminat cu mine”. M-am gândit să îmi spun în gând Tatăl nostru și să-l rog să mă salveze. Dar cred că erau sătui de cât „Tatăl nostru” haliseră până la mine, așa că am strigat tare lecția ce tocmai ni se predase la școală: „Lecția de gramatică: Părțile principale de propoziție. Primul exemplu: „Lupii mănâncă oile”. Cine mănâncă oile? Lupii. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „cine mănâncă?”, se numește subiect și este partea principală  în această propoziție.  Ce fac lupii? Mănâncă. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „ce face?” se numește predicat și este tot parte principală de propoziție. Iar „oile” este partea secundară de propoziție. Îmi strigam lecția, fără frică și mă străduiam să o spun cât mai corect. Lupii întinseseră boturile umede spre mine și ascultau nemișcați. În realitate eu cred că făcusem pe mine de frică și mă gândeam doar la biata mea mamă și la câte lacrimi urmau să umezească țărâna în urma mea. Dar nici lupii nu dădeau semne că ar fi vrut să atace. Am strigat mai departe: Exemplul numărul doi: „Lupii nu mănâncă oameni”… și am închis ochii să îmi aduc aminte cum ni se predase lecția mai departe. Când i-am deschis, lupii se risipiseră prin pădure. Ascultaseră lecția de gramatică spusă pe de rost și o asimilaseră repede. Le fusese de ajuns câtă gramatică ascultaseră și nu mai voiau să audă din lecție, mai departe.”... Așa își încheiase istorisirea învățătorul meu. Într-o liniște totală. De atunci, la lecțiile de gramatică, gândul nu-mi era decât la haita de lupi cărora le fusese de ajuns și prima lecție. Astfel am înțeles, că doar în limba sa i se lipesc de suflet și copilului preceptele bătrîneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Iar când norocul a fost să găsesc în casa vecinilor noștri de la țară, tocmai veniți din Moldova săracă, o carte cu poeziile lui Eminescu, am înțeles de ce spunea astfel, marele poet: „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”. Că ei, poeții, simt durerea pentru şlefuirea cuvintelor, suferinţa pentru idee şi bucuria încântată de a povesti. Că noi românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, „una singură”, la care avem datoria sacră de a lucra toți. Întrucât poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El: „Ăsta-i cerul.”... Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. Cum scria și în Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră”.

      „Pentru mine, limba română e distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet” – spunea atât de frumos acel Greuceanu al limbii române care a fost Fănuș Neagu. Iar când după mulţi ani, m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an, se dăduseră pământurile înapoi, proprietarilor, şi l-am întrebat ce o să facă, de-acum, cu pământul lui. S-a desprins de pe arcurile tari ale patului şi, mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul, răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra, unde limbile ni se amestecaseră la toți, de nu ne mai înțelegeam om cu om, ne-am întors, fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre cu toți cei care îmi vorbeau doar în limba pe care o vorbeam. Primul lucru, la intrarea în sat, a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul și să-l binecuvântez doar în limba pe care o știu”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un pâlc de scaieţi... și după un timp a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă, venită târziu. Așadar, tata simțise că distanța dintre inima și umbra lui lăsată pe pământ, acolo pe meleaguri străine, îi făcea sufletul greu și că liniștea avea să și-o găsească numai acasă, pe pământul lui, unde pusese suflet și credință, într-o viață de om.

 * Pe 31 August vom sărbători ZIUA LIMBII ROMÂNE

                                                                                    Tudor Cicu

 

Liga Scriitorilor Filiala Buzău - cu o nouă Antologie (a copiilor care scriu)

 

Despre copilărie, speranță și darurile lecturii

 

     „În ziua când nu reușești nimic, lumina care-ți cade pe mâini te mâhnește”, spunea un poet, convins că doar acele cuvinte buchisite de-un copil, ascultându-le, le vei simți ca pe razele de lumină ale galaxiilor rotindu-se prin spații. Câteodată apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Ana lui Slavici, ca și Anna lui Tolstoi visa la o iubire care să atragă atenția cuiva în această viață. Toți visăm. Până când lopata unui gropar îți vântură tigva de colo până colo. Ca și craniul pe care groparul i l-a arătat lui Hamlet în cimitir și despre care spunea că a avut cândva limbă în el și era în stare să cânte. Memoria acelui craniu, înțelegea groparul care îl descoperise, deținea o anume experiență a vieții. „Copiii din țara dorului” (din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă înainte prin versuri îndrăznețe, gânduri-eseu, mici schițe în proză, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura și expresia unei existențe, unii o caută prin scris și pictură, dar ambele îi stimulează micului autor conștiința, având mai întâi un rol terapeutic. Toți suferim când din viața noastră pleacă oameni, simțindu-ne amenințați de oceanul pusietății. Și pentru a nu deveni captivi în acest ocean de pustietate, alegem calea scrisului. Ceea ce o fac și copiii din această antologie. Uneori, încercările lor de a ajunge la acel binecuvântat tărâm al tinereții fără bătrânețe, copiii recurg la poveste ca prim șiretlic al atragerii cititorului. Ca în parabola învățăceilor și mentorul lor, care spune așa: odată un învățăcel enervat peste măsură că învățătorul pare să aibă mereu dreptatea de partea lui, se sfătuiește, pe ascuns, cu colegii săi, cum să pună la cale o farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor pe înțelept. Și se pun de acord ca cel care a venit cu această idee să ia un pui de vrăbiuță, să-l țină ascuns în mâini și să-l întrebe pe înțelept dacă pasărea ținută prizonieră în căușul palmelor e vie ori e moartă. Hotărâseră împreună cu învățăceii, că dacă înțeleptul va zice că e vie, cel pus să-l înfrunte să răsucească iute gâtul păsării și să i-o arate că e moartă. Iar dacă va zice că e moartă, copilul să-i dea drumul păsării ca să zboare și astfel să-l facă de rușine în fața copiilor, dovedint, prin asta, că nu știe totul. Zis și făcut. Cu pasărea ținută la spate, în palme, a sosit și clipa ca acel învățăcel să-și întrebe mentorul: „Învățătorule, vrăbiuța ce-o țin în mâini e vie ori moartă?” Învățătorul l-a privit lung și după o clipă de așteptare pentru toți cei aflați de față, i-a răspuns: „E ceea ce ai gândit înainte de a pune întrebarea, fiind în mâinile tale, soarta acelei pasări ține doar de tine.”

    Revenind la antologia de față, în urma lecturării ei, rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de nebunie căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poetul, coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale le și rostește. Despre asta, Vasile Voiculescu spune într-un singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!” Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar ...vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. Fiecare poezie sau bucată de proză din această antologie îmi pare un ciripit de pui golaș în cuibul gol (de la geamul de unde vă scriu), amintindu-mi că trecutul e ca o pasăre care nu s-a putut desprinde să-și ia zborul spre ținuturi mai călduțe (ca-n povestirea lui I. Alex Brătescu-Voinești, cea cu puiul de prepeliță), dar și prezentul e iluzia ce se destramă ușor sub ochii copilului, atunci când își scrie poezia/proza și alunecă, printre amintiri, într-o fântână a timpului. Unii dintre micii autori au nostalgia copilăriei, și vocea lor e un strigăt: „Nu pleca copilărie, nu mă părăsi! Nu lăsa oamenii să devină triști în lumea maturității! Ajută-i să mai trăiască acele clipe când nu aveau griji și nici măcar nu simțeau urmă de supărare.” (P1. Curcubeul sufletului, copilăria) Alții își radiografiază trăirile interioare și își pun în ecuație sentimentele și emoțiile pe acel anotimp din viață, numit copilărie: ”Numai când te gândești la cuvântul „copilărie”, în mintea ta, deja, se adună cele mai  frumoase povești ale acelor vremuri, spuse de bunicul la gura sobei, în timp ce cocea niște mere, sau rostite de buzele dulci ale mamei, înainte de culcare.” (P27. Copii din țara dorului). Unii fac această coabitare între lyric și epic în versuri cât de cât capabile să te teleporteze în viața lor: „Sunt un copil ca orișicare/ Mi-e viața un izvor de bucurie” (V37. Copilărie)  Iată ce ne spune un copil vizionar:  „Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină.” (P12. Copilăria, cel mai frumos basm)  Toate întâmplările fericite (sub forma unor amintiri), copilul le ține într-un echilibru fragil peste viața care se trece: „Pe sub nucul cel bătrân/ Amintirile le-atârn./ Tare dor îmi e de tine/ Și de zumzet de albine/ Și de alergat pe dealuri/ Înălțând noi idealuri.” (V1. Unde ești copilărie?).

     Vine o vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: ,,–Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!”. Mi-l închipui şi pe cel care scrie, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat în el) - căutând într-o parte şi alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând, nu găsi decât un tron hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas slăbănogit îi zise: „– Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. De aceea unii aleg să viseze la călătoriile interplanetare : „Poate că descoperise tărâmul lui „tinerețe fără bătrânețe”. (P4. Călătorie imposibilă); sau au visul de a fi pasăre: „V-aţi gândit vreodată ce frumos ar fi dacă am fi cu toţii păsări?” (P8. Viața unei păsări). Visele altora prind imaginație sub semnul generos al frumuseții locurilor natale: „Deși știu că am visat, sunt sigură că energia acelui minunat copac și-a făcut loc în imaginația mea și niciodată nu o să mai intru într-o pădure fără să îmi aduc aminte de vis și trăirile parcă reale.” (P13. Copacul), iar alții au frumoase și neuitate amintiri despre anii de școală: „Copii, haideți să vorbim despre școală ca despre „casa din vis”. (P2. Casa din vis)  Și parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”. Și, sigur, îți va trece dacă lectura cărților nu-ți va lipsi zi de zi. Și ce lume vei descoperi în acele cărți care îți sunt ca apa dintr-o fântână. Iar pe pământ nu-i nici o fântână îndeajuns de adâncă, la care ciutura ta să nu ajungă spre a-ți potoli setea. Căci doar prin cititul cărților, dobândim raza care ne va lumina viața: „Ca prin magie, cartea a început să îmi vorbească, spunându-mi ca eu sunt personajul principal și că a sosit momentul să continui chiar eu acea poveste.” (P6. Povestea unui înger) (sau) „Voi fi un semn „de carte”” – spune (P5. Semnul de carte). Citind o poezie în care îți regăsești și câte ceva din trăirile tale, e ca și cum tu ai fi vrut cândva să o scrii. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray (personajul lui Oscar Wilde) o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Iar în cazul unora, speranța în frumuseța interioară: „Sunt convinsă că toți avem o oglindă fermecată. O oglindă care reflectă interiorul, nu exteriorul oamenilor. (P21. Copilăria – casa sufletului meu). Sau un ecou venit de departe: „Satele noastre sunt goale acum.../ Bunicii aceia sunt pe un alt drum.../ Dar ei? Ei, copiii de altădată?/ De ce acceptă atât de ușor,/ Să se stingă lumina copilăriei lor?...” (V11. Ecoul copilăriei). Acum, singur la masa de scris, fiecare dintre cei antologați aici, au văzut și ei la ce război nemilos (scrisul) și-au făcut valiza. Pesemne, când nu mai ai speranța care să te lege de viață, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. Dar de reținut: important este doar „tăria” condeiului cu care autorul își duce, până la final scrierea. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet (de care spuneam la început), știe că acel cântec al său îi poate lumina drumul. Cum încearcă și unul dintre copiii antologați să ne sugereze: „Spune-mi, ce cântec să ascult,/ Pentru a înţelege gândul cel mut?/ Spune-mi, cum să şoptesc,/ Ca vocea luminii să o răspândesc?” (V10. Îngerul meu).

     Mulți vor fi aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un simplu joc de degete. Nimeni nu se bucură în zadar, nimeni nu se întristează în zadar fără să cunoască (dintre toți cei cuprinși în această antologie), toate cântecele și poveștile celor mai curajoși și talentați dintre ei, plecați fiecare pe un drum al lor. Cineva spunea că picătura străpunge piatra nu prin puterea ei, ci prin cădere repetată... așa și cu poezia/proza unora dintre cei antologați aici, care de la o vreme, va face galerii și prin munte.

 

 Notă! P1,2,3... n (sau) V1,2,3... n sunt prozele/versurile celor prinși în volum, în ordinea publicării în Antologie. Numele acestor copii nu-l facem cunoscut, surpriza revenind Filialei Ligii pe 31 august cu ocazia festivității de premiere de la Centrul Cultural Marghiloman/Buzău. 

 

                                                                           Tudor Cicu

                                                          (membru USR Filiala Dobrogea)

ploaia-n fereastră tot toacă un cântec

 ploaia-n fereastră tot toacă un cântec

 

aș fi prins șirul acelor vorbe

ca haita de lupi ce-și adulmecă prada

dar mă omoară aceste gânduri

deși, nu povestea în sine contează

cum nu-i venise în minte nici lui Tolstoi

stând la fereastră și îl umpluse așa deodată jalea

să-i știe pe toți ai lui murind ca niște visători.

acum,

pe sticla ferestrei se preling picături

cum să le mai întoarcă cineva din drum;

cum nici nu-mi venise în minte

ca povestea să fi început cu a fost odată

și doi ochi adânci și negri ca ai tăi

gonind ploaia din urmă

cu gândurile cine știe pe unde.

ar fi trebuit să-ți pun în brațe visele mele

să adaugi zilei ce vine un tâlc al lor

și nopții un licăr cu iz de basm

 să-ți fiu singura întâmplare plauzibilă, singura  

știu, mă omoară aceste gânduri

 cuvintele acestui poem nu mai știu să-ți răspundă

și au fost semne

au fost, pesemne, multe la număr

înșirând în horoscop povestea unei lupte grele;

(ca să vezi ce înseamnă norocul omului)

iar sufletul lui, sufletul lui...

cu ploaia-n fereastră tot toacă un cântec.

Despre o antologie a Ligii Scriitorilor din Filiala Buzău

 

Iubirea încadrată în timp și spațiu

 

      Ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din '89, dădusem prin revistele noastre de următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Acum, iată, mai nou, poeți și autori de proză își dau întâlnire, ca la o șezătoare literară, în antologii. Dar mai citește cineva astfel de cărți? Și dacă, totuși, se mai citește o astfel de antologie, în care trec prin fața ochilor noștri imagini risipite, dar parcă prinse într-un vitraliu numit viață, reușește el, cronicarul, să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? Iată: ne răspundem tot noi! Aceste antologii sunt prefațate cu un cuvânt înainte al cronicarului, de unde și rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât vine în întâmpinarea cititorilor și le face cunoștință cu poezia și proza fiecăruia. Iar tu, cititor de antologie, te întrebi: e suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o astfel de antologie? Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei (sau) prozei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Pentru că iubirea nu pare să fie încadrată în timp și spațiu, atâta timp cât ea este făcută din toate sentimentele noastre, sentimente diverse, cu care poetul sau autorul le-a pus într-un registru armonic de vibrații ale trăirilor sale, găsind și acel echilibru în tot acest zbucium continuu peste viața care ne epuizează.    

      Lecturând antologia „Voi sunteți lumina lumii”, (rezultat al concursului de creație literară ediția II-a/2021, organizat de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), atenția pe care o acordă Liga Scriitorilor Filiala Buzău autorilor tineri, are bucuria frumosului mesaj literar și plăcerea textului cu care vine în întâmpinarea cititorilor, din creația fiecărui participant cu acel ceva între liric și epic, din punctul de vedere al vocii interioare. Așa cum viața celui care scrie, este chiar lumea firească și nu tânguirea sa într-o icoană. Privitor la modul de deliberare a juriului, va simți și el, cititorul, că sunt şi gusturi, opinii şi criterii ale juirizării, sigur imanente, dar exigenţa a contat. Și asta, fiindcă drumul dinspre poezie/proza scurtă spre cititor, trece atât de aproape de suflarea Creatorului, iar după trecerea sa, cititorul va desluşi iţele acestei întâmplări petrecute sub ochii lui şi, cât de vastă şi la sacrificiu i-a fost misiunea, pe măsura ei i-a fost poate izbânda. Astfel parcurs, drumul dinspre poezie/proză spre cititor nu mai este spaima reală dintr-un timp areal, e chiar realitatea metafizică care l-a înfiorat şi strivit pe autor, înlocuită de cititor prin sentimentul acesteia. Fără a excela cu armele stilistice ale autorilor consacrați, câștigătorii locurilor 1,2 și 3 (atât la poezie cât și proza scurtă) sunt: la poezie (1. Maria Cristina Niță, 2. Georgeta Drăghici și Gheorghe Oncioiu, 3. Mihaela Socol), iar la proza scurtă (1. Maria Petrescu și Alexandru Pripon, 2. Roxana Mihaela Constantinescu și Elena Căpățână, 3. Georgeta Drăghici, Paulina Georgescu, Maria Cristina Niță și Gheorghe Oncioiu.

      Maria Petrescu (București), în schița poematică, ca o ghilotină din ce în ce mai lacomă de căutări și răspunsuri, intitulată „Aceasta este viața mea?”, cititorul e furat de pertinența unor întrebări desprinse ca dintr-un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii. Iar Alexandru Pripon, în cele două proze, aruncă o privire retrospectivă vieții unui om în căutarea fericirii aflate nu departe de el însuși, în ceea ce numim înlăuntrul ființial, ca în a doua proză să ne vorbească despre credința în Dumnezeul din noi, căci, vorba lui L Blaga: „Drumul tău nu e-n afară/căile-s în tine însuți”. Cu o proză curată vine și Roxana Mihaela Constantinescu în „Lungul drum al zilei către noapte”, un drum etern trăit timp de 40 de ani de muncă, de Maria, în „ceva” ce Eminescu o numea „noaptea-adânc-a veșniciei”, dar care va continua altfel. Abia la Priboina, unde delta se împreună cu marea, Maria descoperă într-o noapte, de una singură pe plajă, momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului „trăire”, intuit de eroină, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Elena Căpățînă, cu o asumată autoironie, arată o conștiință critică în schița „Inițiativa civică”, lăsându-l și pe cititor în voia plăcerii de a divaga și de a-și plasa opiniile sub semnul „admirației” ironice față de personajul acestui anotimp pandemic („covidel”), și ne situăm și noi, alături de autoarea care caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Georgeta Drăghici vine cu o proză despre „povestea unei portocale”, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga și de a-și plasa opiniile sub semnul admirației pentru relația omului cu universul și cu Dumnezeu, dar caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune tuturor oamenilor despre clipa de respect și a prețuirii de sine. O poveste a portocalei care încântă. Paulina Georgescu (o autoare destul de cunoscută în arealul literar al Buzăului), ne încântă și ea cu un fragment dintr-o proză în lucru, despre lupta Marinei, o eroină cu acel gen de devotament pentru viață pe care trebuie că-l are și naufragiatul pentru pluta lui. O proză despre dureri sufletești, despre reproșuri și speranțe, despre prietenie și iubire. La Maria Cristina Niță, cititorul se intersectează cu o tratare lirică a relației dintre autoare și proza sa, întrucât stilul narativ al autoarei își are originile în solemnitatea cugetării vieții ca un spectacol. Iar Gheorghe Oncioiu cu „Ziua Cerbului”, intră în detalii la ora de anatomie a unei grupe de studenți de la secția de chirurgie, atunci când este necesar, pentru a deveni stăpânul gândurilor și emoțiilor participanților la disecția unui cadavru, căci timpul, de fapt, ipostaziat în amintire, ne spune că fiecare om e o lume.

      În cazul poeziei aflate încununată cu laurii acestui concurs, cronicarul acestei antologii venite în întâmpinarea cititorului nu se lasă cuprins de entuziasmul unora şi nici de spiritul înălțător al altora, dar nu putem trece cu vederea cantabilitatea din versurile religioase ale Mariei Cristina Niță, poeta cu o anume suavitate a versului... dar nici nu-i putem omite pe cei aflați pe podium la care stilul poeziilor acestora își are originile în solemnitatea cugetării vieții ca un spectacol. Urmează, prin a fi remarcați, poezia tinerilor îndreptățiți și ei la un loc pe podium: elevi de liceu (Simona Ștefania Panait, Bogdan Georgian Răileanu) și eleva gimnaziu: Victoria-Maria Pripon.

        Mai departe, asupra celorlalți autori cuprinși în antologie: Caliopi-Alina Dinu; Lusaper Mihaela Cocoș, Aurelia Rânjea, Carolina Baldea, Camelia Irina Mihai; Ionica Bandrabur, Cornel Diaconu, Vasile Mandric, Alexandru Pripon, Marcel Serea, Lăcrămioara Teodorescu (toți aceștia primind mențiuni), cronicarul se încumetă în analiză pe spaţii mai largi: creionarea eroilor (în cazul prozei) devine un joc pe care autorii îl joacă cu plăcerea narării și asta a şi fost dorinţa autorilor, ca mesajul să ajungă la destinatar. Iar creatorilor de poezie să le urăm „vânt din pupa”, fiindcă nouă nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei lor și întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului. Și pe bună dreptate cititorul s-ar putea întreba, cum e să găsești ieșirea dintr-un labirint al capacității fiecăruia dintre autori, sau unul de sinteză; și modul cum survolează dogmatismul legat de ideal al unui simțământ abia perceptibil în scrierile lor? După părerea mea, proza pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului autobiografic, și mai reținem că „din acest tangaj”, pe apele mișcătoare ale literaturii, s-au născut proze/poezii de o sensibilitate aparte în corecţia înţelegerii unui poet sau prozator oarecare, ce îi conferă și lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Poate și pentru că naratorul/poetul nu poate fugi în luntrea sufletului omenesc, ca ultim refugiu, de temerile sale.                 

 

 

                                                                               Tudor Cicu

                                                                  (membru USR Filiala Dobrogea)           

mi-e teamă să-ți mai scriu

 

mi-e teamă să-ți mai scriu

 

drumul acesta este numai al meu

iar tu, tocmai spuneai

că mulți visează la fel întru noroc.

și undeva, la marginea unei mări

un cimitir de vise bate vântul de o vreme;

ți-aș povesti câte ceva

despre un cal sălbatic ce trece din poemul meu

în basm

iar un ucenic vrăjitor stinge felinarele din calea ta,

decis să ridice pânzele corăbiei între noi.

dar, vezi?

în jur prea se înserează a poveste

și atunci când bate vântul

mărturisesc

același cal sălbatic trece podul imaginar peste ape

spre nisipul flămând.

de-a lungul țărmului el poartă în șa

ardoarea de tine și a morilor de vânt

știi?

am fost cândva vânzător de idei

și iarăși ochilor mei mai săraci cu plecarea ta

luna spânzurată între salcâmi,

ca să-mi alunge spaima

a coborât zarea

și ploaia venită să mijlocească între noi

destinul...

în luntrea acestui poem

la care prea târziu am ajuns.

Noaptea pisicilor cărunte (cronică de carte)

 

Între noianul de gânduri și cuvinte *

      În singurătatea sa cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare - dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei Ștefania Oproescu, stabilită în Focșani și născută în Pătârlagele de Buzău, pentru a-i descifra taina unui suflet [care] se rostește și palpită „dincolo de gardul ce desparte închipuiri”, în labirintul în care „cuvântul mereu/nu are decât început”. Pentru autoarea din volumul „Noaptea pisicilor cărunte” (apărut la ed. SudIS, 2020), poezia va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o sub semnul generos al unei poezii structurate în așa zise secvențe ale unor micronarațiuni lirice. Căutând în aventura ei lirică, ce include și adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al imaginației, cititorul va oscila între real și imaginar, încercând (și cu ajutorul nostru) să surprindă o radiografiere a trăirilor ei, epicizant relatate și desprinse din rana pe care încearcă s-o-nchidă în această captivitate lăuntrică a unui suflet zbuciumat. Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în jocul ascuns al cuvintelor dintr-o poezie, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Și atunci te bucuri odată cu cititorul, că numai astfel o adiere a mesajelor de tip epistolar îți poate trece pe deasupra și tu faci, odată cu ele, să se-nalțe cohorte nebănuite de gânduri, stând ca la pândă, ori „ca ochii lupilor în haită/sclipind în noaptea crâncen de albă/a foamei...” Și sunt gânduri care revin obsedant pe timpul lecturii, și cu înfiorare „se războiesc pentru vreun oarecare adevăr”. Risipind fericit și unele trăiri sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse, în texte cât mai concise, o avantajează pe Ștefania Oproescu, și ca din respirația celui rămas singur, oricât ar fi de urâtă moartea cântată de poeți, misterul momentului când ne vom înfățișa la Judecata de Apoi să rămână același: „Eu n-am dat examen/de intrare în viață./Am încălcat în neștiință/Porunci./Am furat glasul mamei,/mi-a fost rugăciune/cântecul de leagăn./Icoană, cerul înrămat în fereastră,/Înfricoșată voi sta la judecata de apoi/ca la prima spovedanie/când m-a întrebat preotul/dacă mi-am supărat părinții…” (La judecata de apoi). „De fapt, poezia Ștefaniei Oproescu are ca piloni de bază credința, familia, sentimentul de dragoste, evocarea trecutului și meditația asupra prezentului”, spunea Corneliu Vasile, vorbind despre poezia autoarei. Dar virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii, urmate de o a extensie misterioasă a gândurilor în fuziunea cuvintelor: „Întrupate, cuvintele îmbracă/epiderma fragilă a oglinzii/cu două fețe/care respiră realități diferite/și în care penumbre/iau locul limpezimii seducătoare a viselor” (Cuvinte). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, și doar fragmentar, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea visului de a întrupa un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii „înainte să se destrame de tot bocetul/care se îngână, ecou strivit între două lumi”, fiindcă în desfășurarea lui narativă, uneori poemul e un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație... într-un prezent etern al trăirii. Și amintim, aici, poemul Intersecție (un frumos poem confesiv), în care viața pulsează cu locurile natale și un răzor aflat dinaintea cositului („melancolice răbufniri ale amintirilor)”; un bun prilej de „ieșire din vis”, la intersecția cu meditația: „Toate acestea nu sunt vis,/ci Taina, miracolul în care așteptarea/s-a intersectat cu simțirea”, iar întoarcerea acasă seamănă cu cea a feciorului de împărat, care, tot rătăcind pe un tărâm al uitării și-a adus aminte de locurile în care s-a născut: „Merg acasă,/dar acasă nu mai locuiește cuvântul,/s-a topit și toamna,/Acasă vântul înghețat mătură memoria” (Merg acasă).

       În unele poeme, prin care întrezărim câteva tușe alb-negru ale unui autoportret cât de cât fugar (cum e și poemul care dă titlul volumului), cititorul are tendința de a detecta imagini halucinante din această captivitate lăuntrică a unui vis trăit cu „o spaimă sufocantă”, de parcă am asista (ca la lecția de anatomie a lui Rembrandt) la spectacolul nocturn al poeților strânși la lecția lor de poezie: „Trecuse de mult ora două/când unul a început să vorbească/despre noaptea feerică, nesfârșită/a pisicilor cărunte,/Se agita, flutura o listă de nume,/cerea voluntari, garanta cu viața.,/Atunci mi s-a făcut teamă cu adevărat/Întârziasem acasă fără să spun cuiva,/intrasem periculos de mult în noapte.” (Noaptea pisicilor cărunte). Poetă a nostalgiilor după vremuri demult apuse (unde și imaginația noastră e alimentată abundent de miturile și întâmplările locurilor noastre natale), vremea poveștilor trăite prăbușește peste noi depărtarea ce ne separă „de fulgerul prin care/am văzut împreună viața.” La intersecția acestui gând cu viața, lumea acestor micronarațiuni lirice ne pare o răsfrângere, ca-n oglindă, pe o suprafață înșelătoare, dar și un anumit mister plonjează mereu în trecut, unde tot ceea ce este amintit trăiește, deși (spune poeta) „nimeni n-a reușit agățat de cuvânt/să sară zidul/peste minus ori plus infinit”... Și totuși! Nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate, care țin de un anumit nivel de sinceritate: „ - Cine e?/- Poezia!/- Și ce vrei?/- Sunt flămândă, dezbrăcată,/cerșesc un strop de ceva,/orice aveți de oferit.” (Poezia). Iar când poezia îți va bătea la ușă, tu, cititorule, fii pregătit să-i deschizi și să dai și speranței câte ceva din optimismul celor care vin sub cupola ei ca sub acoperişul unde suntem sortiţi a ne măsura destinul. Acolo, între noianul de gânduri și cuvinte, o simțim pe autoarea acestui volum cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele transmigrații la existență, dar și speranța că numai ea, frumusețea cuvintelor rostite, va salva totul.

* cronică apărtă în nr 77/2021 al revistei „Spații culturale”

                                                                      Tudor Cicu