Viața la confort
redus
(sau:
ultima carte de proză a scriitorului)
„Constrâns la
un univers limitat, s-a dedicat scrisului, explorând în felul acesta și alte
lumi”- scria profesorul Valeriu Anghel la apariția primului volum de proză („Crucea umbrelor”/2008) al scriitorului
Ion Lazăr, care, începând cu acest volum, avea să-și adauge la nume denumirea
satului natal din Tulnicii Vrancei: da Coza.
Dar debutul său în proză era deja făcut cu doi ani mai înainte în revista
ieșeană Convorbiri literare. Despre oamenii
satului natal, Ion Lazăr da Coza nu și-a propus a scrie doar niscaiva
istorioare aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai
îndrăzneț și care să dăinuie în literatură personaje din lumea satului de
munte, arătând că sunt o îngemănare a înţelepciunii şi harului indiferent de
cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie. Scriitorul Culiță Ioan
Ușurelu (Președintele Ligii Scriitorilor din Vrancea), îi remarca, odată cu
apariția celui de-al doilea volum de proză scurtă („Apusul îngerilor”/2011), deosebita inventivitate și abilitate
creativă, autorul considerându-se „un apropiat al celor despre care scrie, ba
chiar, de multe ori, se vede unul dintre ei, cu răzvrătirile, cu cele bune și
rele, specifice omului”, astfel încât personajele povestirilor sale „pot
rivaliza oricând cu eroii din cărțile marilor scriitori de ieri și de astăzi,
de la noi sau de oriunde”, datorită talentului și calității indubitabile ale
valențelor sale de povestitor. Afinitățile lui Ion
Lazăr da Coza cu alți scriitori ni-l așează la răspântia dintre proza lui G. Băiculescu
și V. Voiculecu, cu acel cântec poematic despre
o tristeţe lirică a sufletului și transferul telepatic al influenţei din
zona enigmatică a povestirilor urzite de M. Eliade din acele stări de
meditaţie, transă, hipnoză sau experienţe mitice. Însă drumul prozatorului
vrâncean se desparte de înaintașii săi prin imaginile proprii formației sale de
muntean, convertite în idei ce îl legitimează cu demnitatea limbajului folosit în
a-şi oferi decizia pertinentă de la finalul fiecărei povestiri. Accentul
personal și bărbătesc (din aceste povestiri), ce parcă le însuflețește, ne
determină să-i „asamblăm”, nu-i așa?! - și multă înțelegere, multă căldură
umană în scriere, dar și expectativa adâncă a simțirii ce face din sufletele
noastre lucruri sfâșiate și neliniștite. În ansamblul acestui volum postum, ce
însumează un număr de 11 povestiri, Ion Lazăr da Coza e interesat deopotrivă de
procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi pare să-şi
concentreze proza scurtă în termeni uimitor de firești asupra personajelor care
distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se
finalizează doar prin deducţie. La el povestea constituie o formă de sublimare
estetică a memoriei care a reținut răspântia de unde totul se desfășoară sub
pecetea tainei, dar și acel teritoriu magic și tulbure al credințelor și
miturilor care descrie o lume (în care epicul generează povestea) și de aici un
întreg repertoriu de nuanțe în proze ca: Geamăna;
Șerpoaica; Coțu; Ștampila; Mărgele negre; „Viața la confort redus”
etc – (amintim câteva), pentru a rămâne în zona ce o întrezărim, în
primul rând, să obțină interesul și emoția cititorului. Dar să scrii câte o istorioară
despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o
umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, printre ai tăi, ca într-un cântec al
amintirilor.
Geamăna
nu-i decât povestea copilului care a plonjat „în traista cu amintiri a
copilăriei”, într-o dispută cu „dedublarea celui pus să contrazică pe oricine”,
din dorința de a se făli. De aici, până la „stânca cea despicată în V”, de la o
vorbă aruncată în disputa unei moșteniri, nu-i decât puntea către o poveste
despre frumusețile naturii ce a dat o „stâncă geamănă”, și care a ascuns poate
pentru totdeauna taina comorii trecută într-o întâmplare devenită legendă și
mister a două surori puse pe sfadă pentru o moștenire. Mister dezlegat peste
ani de profesorul celui care narează povestea „Pietrei Gemene” și care face o
incursiune la fața locului pentru a descurca ițele soldaților morți în cel de Al
Doilea Război Mondial și aciuați la stânca comorii. Amănuntele, captivante de altfel, dau
farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc misterul, apoi îl descompun
în piese simple şi din nou îl adâncesc. Cu
povestirea „Șerpoaica”, autorul îl
introduce pe cititor în atmosfera unui
univers spiritual rural dominat de credinţa în duhuri suprafireşti ascunse în
elementele naturii și credințe ori obiceiuri populare străvechi, deși pedeapsa
care-l ajunge în cele din urmă pe om, aici, e doar păcatul de a fi ascuns și
trecut sub tăcere un adevăr tăinuit cu strășnicie. Sau poate e doar timpul
dictat de sus și care a sosit să ne prevină că în clipa de pe urmă fiecare rămâne
singur doar cu păcatul trupesc care-l va doborî la pământ. Povestirea
aceasta aduce într-o ramă verosimilă, încadrabilă în realism, aspecte care
asigură o apropiere a autorului de literatura fantastică. Aş zice eu, una magică:
a unei lumi aşteptate, dar neprevăzute. „Coțu” este povestirea cu care
plonjăm în lumea mirifică a copilăriei petrecută ca și copilul humuleștean
într-un sat de munte, poveste asemănătoare cu necazul și pățania copilului
moromețian, și care pare a stârni doar pentru a se amuza, gâlceava oamenilor
mari în toată tărășenia cu păscutul
vacii pe dâmbul de pământ al afurisitului de Coțu. Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza
e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat
locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi
diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul
liber! Tot ceea ce ne este amintit în astfel de „ghidușii” ale copilăriei (cu
mult farmec istorisite în această povestire), îți arată că acest spectacol al
lumii este atât de înșelător. O proză ceva mai anecdotică și cu o anumită tentă umoristică este „Ștampila”, în care discursul prozaic e
despre farse și multe alte glume cu viața oamenilor simpli, dar și tăria
farsorului de a nu se lăsa intimidat în fața amenințărilor venite de la
stăpânire. Apoi, cu „Mărgele negre”, Ion
Lazăr da Coza dă dovada talentului său în a stoarce vieții drame tulburătoare
care tresaltă oricând urechea cititorului, într-o proză care demonstrează că
viața bate filmul, sau în care viața e o poveste întotdeauna adevărată și
asemănătoare cu cea în care „împăratul gol-goluț” se și mândrea cu hainele sale
închipuite. Cum viața nu îți oferă doar mărgele negre, și că spre sfârșitul
vieții vine și una gri, păcatul nu este o încălcare voluntară a legilor divine,
cât o stare detestabilă a sufletului. De aici, din această proză de o tristețe
incomensurabilă a personajelor, tragem concluzia că ispita răului nu e doar de
partea celor care comit răutăți concrete și autorul ne face impresia că victima
e vinovată de ceea ce i se întâmplă, câtă vreme îi creează celuilalt condiţiile
de a acţiona contra ei. Iar „Viața la confort redus” e proza care se
desfășoară, în tot tragismul ei, într-o lume viscolită de multe ciudățenii pe
de o parte, cât și de răutatea și intriga oamenilor pe de altă parte. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul
nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului.
Acesta se dovedește a fi mutilatul de război, taica Tudor, care îl scoate din
mizeria în care l-au aruncat slugile comuniste, dar și din lumea alcolului,
căruia îi căzuse pradă. Îndemnat de taica Tudor, profesorul (a cărui viață era
pe muchie de cuțit) scrie un roman de succes și de aici începe o nouă aventură
a vieții. O povestire ca un
cântec de pierzanie despre golgota trăită de un profesoraș ademenit de lumea
poeziei și a scrisului unui roman de succes și unde toate cele frumoase și rele
care decurg din această poveste înduioșătoare se sfârșește, precum viața, doar
la capătul drumului. Principalul mijloc prin care prozatorul încearcă să
exprime aceste trăiri zbuciumate ale noastre este limba cuceritor de sensibilă
și profundă. O carte în care cititorul va găsi și aici (în acest volum postum),
proze ca și viața, adevărate miniaturi ale unor narațiuni descoperitoare
de un alt spațiu sufletesc contopit cu spațiul naturii, în care nu atât
sentimentul misterios e cel care ne cucerește cât mai degrabă conștiința bergsoniană
a unei realități atemporale.
Tudor Cicu
