Cronici de identificare

 

Cartea din bibliotecă *

1.       „Drumuri întrerupte” – de Paulina Georgescu 

            Proza cu încărcătură lirică este autentică atunci când sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite, în scriere, și personajelor sale. Paradoxal o astfel de proză este și nu este biografie, dar cu siguranță, între coordonatele lirice confesive și „trăirile” ficționale ale unei imaginații bogate, o astfel de proză este retrăire, având amprenta oricărei povești. Scrierile ei sunt narațiuni psihologice, investigații ale unor suflete și explorează vina, frustările și destinul ascuns în viața de cuplu. Nuvela „Drumuri întrerupte” (editura RAFET/2023) este din categoria acelor povești de viață ce ar fi putut face parte din lumea fiecăruia. Nuvela oferă cititorului acel orizont al așteptărilor cerut de elementul estetic al unei narațiuni care se respectă și e gata să ofere o structură narativă de poveste. Eroina nuvelei își amintește, ca dintr-o altă viață trăită, de iubirea ei nebună, cu insistența că „mâine” poate nu-și va mai aminti nimic. Și se confesează, se confesează cu furie, pe întreg cuprinsul nuvelei pentru a nu uita nimic, ce a fost undeva, cândva, în viața ei. Pe ea o cheamă Maria și pe el, Grig. Dar a fost el cu adevărat omul din viața ei? În discuția cu Val, bărbatul din finalul nuvelei, Maria își amintește de butoaiele din Colonia La Butoaie, uneori având impresia că a trăit acolo cu Grig al ei timp de patru luni într-o vară pe vremea pandemiei care i-a alungat din locuința lor de la bloc. Povestind, povestind, crede că se va salva și va afla câte ceva din taina unei vieți paralele. „Este marea ei provocare”. Aflată la răscruce Maria înțelege, că nu e rău, la ananghie, să ceară ajutor norocului, dar nu e de ajuns, mai trebuie să dea și din mâini, adică să se întoarcă la timpurile petrecute alături de Grig, acolo la butoaie, pe plaja de la Năvodari și să afle dacă nu cumva și Grig „vine dintr-un timp paralel”, sau dintr-o altă viață.   

       Aici, în Colonie, la butoaie, Maria trăiește, pendulând prin amintiri, când în trecut, când în prezent. Ea doar în copilărie, când mergea cu văcuța la păscut pe coclauri, era liberă. Și aici, la mare, se simte cu adevărat liberă. În nuvela psihologică „Drumuri întrerupte” accentul cade pe construcția personajului central, Maria. Încercând să ajungem la inconștientul personal care pare a fi o forţă sintetizatoare capabilă să intuiască interrelaţionarea dintre conştient şi inconştient, regula cu care lucrează scriitura de față ne conduce la opusul percepției (după Sartre) că toți indivizii sunt detestabili și nu există cupluri perfecte. Această dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc sigur”, o va urmări pe eroina nuvelei, până la capătul vieții. Talentul autoarei Paulina Georgescu, axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul ei epic), este remarcabil. Plecarea celor doi eroi de la mare, sosirea lor, înapoi, în habitatul inițial, coincide cu terminarea pandemiei planificate (?) și începerea războiului din Ucraina, dar într-o nouă versiune a cuplului în doi. Stilul acestei scrieri este idilic și elegiac în mare parte, frazarea narării e dinadins fracturată și întreruptă, înainte ca misterul să fie atins ori decriptat. Drumurile făcute cu vaca la păscut din trecutul copilei, seara petrecută la bostana unui om al satului natal, escapadele copiilor la scăldat și multe altele (întâlnite în mai vechea scriere „Incursiune printre amintiri”), sunt scrise cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. În timbru pregnant autoreflexiv autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor despre oferta destinului și întruneşte toate calităţile unei prozatoare care nu-şi torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe.

 

2.      „Întoarcerea la simplu”- de Cosmin Șontică

 

      Ficțiunea, alergând pe urmele realității, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am reținut din Biblie, ca bună învățătură, că „iertarea (împreună cu bunătatea) este privilegiul celor puternici”. Ori, cum aflăm din narațiunea Întoarcerea la simplu de Cosmin Șontică (ed. Editgraph/2023), viața trebuie trăită înainte de a o scrie, fiindcă „viața unui om poate avea și umbre, și lumini”, așa cum ne spune în epilogul nuvelei sale.

      Doctorul din nuvela lui Cosmin Șontică, cel care îl însoțește în călătorie prin tărâmul dintre viață și moarte pe eroul nuvelei Întoarcerea la simplu, prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui, este un exemplu al Omului care iartă. Nuvela lui Cosmin Șontică ne duce cu gândul la pilda lui Iisus de pe munte (găsită în romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski), acea lecție dată ucenicilor însoțitori în fața stăpânului care-și bătea vita de povară, fără a gândi că Marea Judecată îl va aștepta și pe el cândva. Nuvela e chiar experiența unui pacient aflat între viață și moarte plecat într-o călătorie imaginară din care are să se descopere cu adevărat. Eroul ei, Ștefan Simionescu, e un om care își face singur norocul în viață, sau cel puțin așa credea el până își începe odiseea vieții, cu o hemoragie nazală, în timp ce se afla la volanul mașinii, alergând după cele necesare unui trai care să-i schimbe viața. Totul a început într-o zi de august, când „puteai sparge un ou pe capota mașinii” pentru a-l găsi prăjit gata. Din această întâmplare se trezește că e dus cu ambulanța la spital și aici pare a nu înțelege îngrijorarea de pe fața soției care îl vizitează. Aici în spital, în câteva momente, viața lui Ștefan „virase pe o stradă cu sens unic”: având ca finalitate decizia celor din spital de a fi, urgent, operat. Prins de spaima cu care vine năprasnica veste a operației, memoria eroului îi reține doar o plimbare la aer curat, în afara spitalului, apoi pe un bulevard, însoțit de doctorul misterios apărut instantaneu la căpătâiul său. Pe acest drum are loc o serie de întâmplări ciudate, multe în contradicție cu ceea ce știa el despre viață. În subconștient i se perindă întrebări multiple la care caută un răspuns: „e drept ce ni se întâmplă?”, „cine a spus că viața e dreaptă?”, „întotdeauna poate fi mai rău?” Cheia nuvelei Întoarcerea la simplu ne este dată chiar de doctorul misterios, însoțitorul eroului nostru din acea călătorie, care îi spune lui Ștefan că doar atunci când vom arunca de pe noi acele poveri a tot ceea ce am strâns într-o viață, în goana după găsirea fericirii (responsabilități, prejudecăți, nevoi, complicații, compromisuri etc), dându-le jos pentru a scăpa de ele, ne întoarcem la viața simplă, adică la viața normală. Tehnica povestirii în povestire pentru cititor este o adresare explicită a prozatorului în scopul atragerii lui în poveste. Cele două planuri îmbinate: real şi ficțiune, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui mesaj cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian (pe de altă parte), înseamnă că proza și-a atins scopul.

       În nuvela de față autorul ne duce prin păduri virgine și halucinante, câmpuri cu flori luminoase, sate sărăcăcioase despărțite de garduri înalte de locurile în care cei bogați se lăfăiesc în de toate, prin gări unde au loc despărțirile și cele mai frumoase jurăminte de iubire, pe străzi străbătute de durerea unui cortegiu funerar..., toate acestea cu un singur scop: pentru a primi lecția prețuirii celor de lângă noi, cât timp mai sunt în viață. Nuvela pare a fi scrisă pentru „zăbava” celor plecați în călătorii scurte, de week-end, decurge cursiv, limbajul e nepretenţios şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia scrierii buzoianului Cosmin Șontică.

 

* Apărute în revista LITERADURA/ nr. 30 decembrie, 2023

Antologia „Crăciunul cel bun”/2023

 

E vremea ... colindelor și a bucuriei de Crăciun

             (cuvânt înainte la Antologie)

 

      Odată cu luna decembrie și apariția primilor fulgi de zăpadă, pe aici prin părțile noastre de țară (cum ar spune cronicarul vremurilor de demult), așa cum sunt rânduite pe această lume mai toate, lumea creștină se pregătește de întâmpinarea Crăciunului. Și încep, prin satele noastre, copiii a umbla cu hăitul pe la casele gospodarilor, mari și mici trăgând trăistuțele prin troiene, dacă va fi să ningă, ori doar prin noroaiele ulițelor, de va fi să plouă, pe când alții se vor cuibări la gura sobei lângă bunici și părinți pentru a asculta minunății de povești, care cum s-ar părea tocmai acum de Crăciun își deschid și baierele sacilor și poveștile de tot felul. Și acum, iată-ne și pe noi cronicarii, strânși lângă aceste pagini, așternute aici din toate bucuriile lor (că o lume frumoasă și întreagă le este copilăria), în texte cu sufletul acelor trăiri evocate, fiecare, după puterile lor, fiindcă are ceva frumos ca cerul, veșnic ca albastrul lui, cântarea copiilor de pretutindeni care ne fac să tresărim când auzim pe la ferestrele caselor, urarea: „Sculați, sculați, boieri mari!” Și pe bună dreptate că aveau părinții noștri a numi Crăciunul o sărbătoare a copiilor, căci mai ales al copiilor era Crăciunul, și cum venea, pe gloată, ori prin troiene, porneau în cete pe la case. Și acum, ajunși maturi, ne mai întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un grâu în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă să deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig sau niște colaci cât roata morii. O singură noapte, câte povești nu aducea! Din păcate, se uită ele, cu vremea, colindele. Dar poveștile despre noaptea de Crăciun merg mai departe odată cu copiii noștri și în ziua de azi, căci minunea minunilor tot Crăciunul rămâne. Pentru acești copii, care o dată pe an se întrec să scormone cu propria gândire imaginarul acestor povești de Crăciun, a rămâne doar „niște scormonitori printre cuvinte, ori doctori de suflete” – cum ne place a-i numi -, fără a pipăi cu sufletul și inima tot ce-i mistuie în interior, e ca și cum ai privi cu uimire stelele, neînțelegând cine a făcut atâta cale să le aprindă. Pornind de la încercarea de a înțelege și de a interpreta „povestea acestei zile”, fiecare dintre participanții din această antologie Crăciunul cel bun, interpretând în felul său sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor, (mici texte prozaice/sau poezii, cum se vede), și-au adus după puterea și forța imaginației clipa acelui concret surprins pe viu, riscând « prozaizarea » şi un mic artificiu de diminuare a lirismului pe care ni-l dă textul eseistic. Căci, cu mult înainte de apariția tiparului, scrisul a fost tărâmul de vis unde mai toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem în tăcere pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, a unei lumi invocate în narațiuni despre viață și destin, până la granițele de trecere și acceptare a unui drum lung de truditor al scrisului. Și asta, fiindcă mulți vor încerca, mulți se vor pierde, iar cei care vor izbândi, a lor va fi veșnicia de a rămâne înscriși într-o carte care să fie citită și peste mulți ani. Iar vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de intuitiv şi natural într-o narațiune sau poezie) nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, care nu vine la comandă. Să-l credem doar pe poet, cel care (ca soldatul) nu are viață personală, cum zicea Nichita. Ori că scrisul, în cazul domniilor lor, autorii antologați (cum spunea Panait Istrati: că „pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul”), a venit de la sine, sau e doar mâna destinului? Și nu există decât un singur răspuns cert: la masa de scris nu te învață nimeni cum să scrii, nici nu scrie altul în locul tău, iar drumul pe care ai pornit ca scriitor începe cu mult înainte de a începe să scrii.

      Cu această nouă antologie a etapei a II-a/2023, a concursului „Nașterea Domnului, prilej de bucurie sfântă”, cam toți cei înscriși în această carte se plasează într-o stare de confort spiritual specific textului basmic și poeziei admirative/imnice, adică sunt din acei autori care vin în fața cititorului pentru a le împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea” ca o torță a tuturor cuvintelor ce transmit imaginație într-un text. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri, cu forța imaginației creatoare, atât cât o au, câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte aluncoasă panta de a prelua copy-paste modelele unor căi bătătorite de alții, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, ci văd mai degrabă modele în „scriitorii” de pe Facebook ori „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Pentru unii internetul nu constituie doar un loc social pentru creativitate, ci un mare pericol care îi paște și în care societatea îi împinge pe copii fără ca ei să și știe să se păzească de pericolele pe care acesta le generează. Mulți însă au înțeles că doar povestea și lumea minunată, pe care o cuprinde cu imaginația lor, este calea spre mântuirea sufletului... și au pornit deja la drum pentru a-și realiza visul. Nu asta făcea și „fetița cu chibrituri” din povestea lui Andersen, atunci când dădea flacără fiecărui băț de chibrit? Când scrii o povestire într-un text, cât mai micuț, te gândești să dai viață statuii încremenite, ca Pygmalion, Galateei. Şi copilul își lasă amprenta în povestea sa, cu bunicii şi amicii cu care şi-a petrecut, acolo, în locurile natale, copilăria. Și nu ai cum să nu-ți pui întrebarea: oare de ce sunt poveștile copilăriei nemuritoare? Nu mai aștepți răspunsul și scrii. O poveste din viața ta... pentru a rămâne în clepsidra timpului: precum Cireș Ema Nicoleta din „Bătrânul ursuz” într-o povestire cu haz și ceva spaime, ori Bălan Rebeca- Teodora din „Poveste de Crăciun”; apoi Dumitru Karla Marina cu „Copiii care voiau să-l vadă pe moș Crăciun”; Ilie Ioana cu „Dorință de Crăciun” sau Manea Anisia Maria cu „Dar de Crăciun”. În cazul altora se vede că Dumnezeu a semănat pretutindenea suferinţe – cum scria I. Peltz că „oamenii săraci n-au niciodată dreptate”. E și în cazul schițelor celor doi: Sava Raisa Andreea din „Mulțumim că suntem, din dragoste mântuiți” și Sterie Diana Maria cu schița „Un cozonac iertat de Domnul”. Alți mici autori, precum spiridușii din poveste, parcă îi zărim cu năsucurile lipite de fereastra imaginației, visând cum la prima ninsoare vor ridica din nou un om de zăpadă, pe care-l vor transforma în Moș Crăciun ce are să se ridice până la stele cu sania lui, odată cu visele lor, de unde să ridice o mână peste planeta noastră și să facă minuni. Iată cam ce îl roagă pe Moș Crăciun, într-o scrisoare neobișnuită, unul dintre autori, adresată direct de Alexandra Gheorghe. Cităm: „Ți-am scris această scrisoare, o scrisoare-ecou ce îmi doresc să îți dea forța de a face, pentru noi, mulți ani de acum încolo MIRACOLE. Te aștept cu nerăbdare și îmi doresc ca și anul acesta să reușești ceea ce pentru noi toți pare imposibil – adică să aduci lumină în casele noastre și promit ca în ceas de seară să te salut de la fereastra mea, privind spre cer – spre cerul care cerne miracole.” (din „Miracolul zilei de Crăciun”). Tot o scrisoare emoționantă scrie Roșca Mara-Maria cu a sa „Scrisoare către Moș Crăciun”. Și a venit rândul să amintim de povestirile în care se petrec și altfel de minuni (multe dintre ele scoțând la lumină bunătatea, iubirea și multe sentimente umane). Și mai amintim aici, doar unele texte ale unora dintre ei: Ioniță Ana Maria cu „O minune de Crăciun”; Ghinea Iulia Maria cu „Miracol de Crăciun”; Matei Larisa Florentina cu „Un Crăciun diferit”; Cojocaru Ioana cu povestirea aproape romanescă „Crăciun cu dorul fulgilor de nea”; Gheorghiu Bianca-Maria cu schița „Orice copil merită un cadou” și Denisa-Elena Cristian cu o proză intitulată „Minunile Domnului” despre un fapt chiar emoționant. Peste alți autori antologați aici, trenul tristeţii trece peste scrierile lor de parcă nimic nu mai face parte din noi, oamenii. Deși triste, peste aceste întâmplări un fluviu de bunătate curge în continuare (prin texte) – care e, pesemne, și viaţa lor. Totul tremură în univers iar poveştile cu final fericit vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama semenilor noştri, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele dramaturg Will. Și vom aminti aici pe Nițu Ioana-Violeta cu schița „Ileana”; pe Vasile Ayanna cu „Laura, miracolul de Crăciun”; Tudor Andrei_Mario cu schița „Tablou de Crăciun”; Sarivan Anisia-Ștefania cu „Un Crăciun fără cadouri?” și Dobre Bianca Maria cu schița bine scrisă „Amnezie de Crăciun”.

      Trecem acum și către poezia micuților autori din această antologie. Azi, tot mai mult, poezia a devenit o himeră care ia pentru fiecare autor un alt chip. Cum s-a ajuns până aici, la a face aproximări mai mult sau mai puțin reușite ale ideii abstracte de poezie, enigma stă doar în volumul imens de poezie (antică, veche, clasică, modernă) care trebuie citită, căci la urma urmelor suntem cam ce am citit de-o viață. Dar fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid - într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Când scriu poezie, mai toți copiii visează că odată cu prima zăpadă, în timp ce Moșul își aleargă renii printre nămeți, bucuria lor trebuie să fie o portavoce a momentului întâmpinat cu drag: Crăciunul. Acum aș fi stat de vorbă cu tine, cititorule, imaginându-ne că ne-am dat întâlnire cu poezia lor pe podul de aur al cuvintelor și tu trebuie să știi că în timp ce le citeam versurile, sufletul îmi sta pe o creangă de sorcovă ninsă și-n frigul acela un leagăn îmi era imaginația micuților versificatori. Să amintim câțiva dintre ei: pe Vlasie Victor cu poezia „Iarna”; pe Gheorlan Tudor Mihail cu „De Crăciun”; Stoica Florin cu poezia „Crăciunul”; Sandu Bianca Alexia Maria cu poezia „Ajunul de Crăciun” sau Rădulescu Alexandru-Ionuț cu poezia gingașă intitulată „Îngerul Crăciunului”.

       Mulți au înțeles bine că li s-a cerut o scriere concentrată cu mesaj puternic, ceva scurt, la obiect, un vis ori o idee, sau un text scurt cu impact emoțional cât o privire asupra lumii printr-un monoclu și mai ales, trăirile lor, sufletul lor depus pe coala de la masa de scris a fost și scopul acestui concurs. Să le urăm să urce „bolovanul” poveștilor cât mai sus, așa cum zeii Olimpului l-au ales pe Sisif să facă această trudnică îndeletnicire.

 

                                                         Tudor Cicu

                                          

 

 

în bezna acelor zile

 

în bezna acelor zile

 

departe din lumea în care plecasem cu o țintă

într-o zi mi-ai ghicit în palmă,

ca să te aud

îți căutam buzele ca-ntr-un tablou de... da Vinci.

multe linii se găseau atunci într-o mare încurcătură

ca și cum Carul Mare pornise de unul singur

să urnească cerul peste noi

sub ploaia care ne făcuse atât de visători.

și când în sfârșit s-au aliniat planetele,

atât de mult mi-a fost dor să te țin în brațe

să cred că doar tu erai cea care mă căutase

și vorbise cu luna.

atât am reținut din gândurile tale,

atât de îndelung răscolite cu sufletul;

cineva, știu, sprijină și umbra noastră

după o ploaie ca asta

și mi-am zis că ar trebui să urmeze zile,

că și în partea aia de lume

m-a căutat cineva,

dar n-am fost acolo.

degeaba a trecut atâta timp

nimeni n-a mai deschis o vorbă

că doar eu sunt cel care încă mai speră

să tragă Carul Mare

pe o ploaie ca asta până la venirea ta;

... acolo unde închipuirile

mai urlă ca lupii în bezna acelor zile.

Cartea de poezie buzoiană (azi: Valeria Manta Tăicuțu)

 

Poetul revoltat va sfârși ca „pasărea spin”, doar cântând. *

 

 

      Poezia discurs, cu încărcătură lirică, este autentică atunci când sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite în scriere. „Poetul... un evocator (spunea Anatol France). Dacă îl înțelegem suntem la fel de poeți ca el”. Între coordonatele lirice confesive și „trăirile” ficționale ale unei imaginații bogate arătate de cel-care-scrie, cu elemente de biografie da data asta implicită, un astfel de discurs poetic este retrăire, fiindcă locul din care începe orice trimitere la viața reală, având amprenta prozopoemului care explorează vina, frustările și destinul ascuns în trăirile unui poet, te conduc la ideea că detaliile epice sunt menite să reproducă realitatea, pe de o parte, dar și de a o transfigura, de a-i oferi semnificații nebănuite, pe de altă parte. Cititorul care îi va citi cartea de versuri „Pântecul fierbinte al urii” (apărută la Editura Editgraph, 2023), a poetei Valeria Manta Tăicuțu, va găsi acolo o poezie aflată mereu în elansare, îi va prilejui un festin emisiv în care imaginația deosebită a poetei este esențială, deoarece ea vine acum cu acea amprentă menită să suplinească unele goluri pe care le reprezintă, în mulțimea de idei, memoria. Primul ciclu al cărții, intitulat „subteranul perfect” are foarte mult din inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în forma discursului prozopoematic presupune o experienţă îndelungată într-ale poeziei. Ciclul  la care facem referire poate fi decriptat asemenea unui tablou iluzoriu al unor „decepții-revoltate” pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt din orașul care „mai mult tace, așteaptă și el o minune”. Unele secvențe din îndepărtata adolescență par mai degrabă obsedante și, dintr-un orizont tot mai îndepărtat, ele devin acum mărturia directă a unui suflet aflat în căutarea propriei condiții de poet ce are ceva să transmită confraților care pescuiesc în apă tulbure, în contextul eufoniei textuale și semantice. Prea mulți urcă pe podiumul unde trebuie să troneze doar adevărata poezie, iar acești „pescari de apă tulbure”, se întrec în cântări aberante, cerând „nedilematic demitificarea poetului, ca reacționar” – cum spunea Magda Ursache într-un eseu-pamflet. Într-o țară unde peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an, dar nici nu se prea omoară cu cititul, poetul și scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. „Uneori cade cerul pe mine”, ne mărturisește Valeria Manta Tăicuțu, dar încă ar mai fi o speranță, zice poeta, pentru „că pământul n-a luat-o razna (ca noi toți),/că nu se duce învârtindu-se în neant,/că mai există, cum cred proștii,/speranță” (căderi). În marea brambureală în care s-a scufundat cultura, azi sunt premiate cărți care au în spate manevre dubioase, sforării, telefoane, intrigi de culise, iar „Dumnezeu face și El ce poate ,,intră în inimă în ochi scoate gloanțele de-acolo face curat pentru ziua de mâine/întotdeauna vine o zi de mâine” (somn cu vise rele). Acest prim ciclu „subteranul perfect”, pare descrierea unei societăți în care am ajuns târâți cu forța, cu voie și fără voie de la Domnul, al cărui plan pe care îl are cu noi toți, iată, ne scapă deocamdată. Dar cum singurul arbitru între poet şi lume este Dumnezeu, dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Iar dacă El nu există (și nu ne-am dori să postăm în figura unui Ivan Karamazov resemnat), atunci nu ne rămâne decât să „cumpărăm vorbe duioase, înșirate sub formă de poeme neapărat religioase, poate psalmi, poate ode, sigur rugăciuni, Cel de Sus să facă bine să dea, dacă nu El, cine, guvernul parlamentul haita de lupi de la marginea satului, urșii gunoieri care rostogolesc tomberoane și beau sucuri la pet printre gratargii de weekend,/cine să dea, tata mare?” (comerț cu apă de ploaie). Se pare că am ajuns să ne rugăm la Dumnezeu să ne îngăduie pe acest „pământ de cumpănă” numai cât putem citi și scrie, chiar și în această țară ce tinde spre un deșert unde nimic nu răsare, sau un tărâm siberian înghețat: „ce Paște frumos am avut, ce ploaie l-a scăldat, s-au revărsat peste el toate lacrimile bolnavilor, ale copiilor orfani, ale bătrânilor, ale săracilor/e plină țara și pline sunt și bisericile de ei/doar lor li se mai arată lumina din lumină/lumina durerii cea lină” (din aceeași poezie de mai sus). E trist, nu? Trăim aceste „tristeți legitime” în care șansa ta ca poet (ne sugerează autoarea), e să suferi și să mergi mai departe. Dar, pornind încă înainte de a scrie pe acest drum unde soarta ne-a împins la singurătate către masa de scris, noi ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe”, spune o zicală din popor. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Dar unde ne sunt poeții?, ne întrebăm odată cu poeta Valeria Manta Tăicuțu. Unde sunt ei în orașul acesta care „mai mult tace” și așteaptă și el, odată cu noi, o minune? Să auzim: „...ce-o fi și cu orașul ăsta, e tata contrariilor, îți zici, tot mai rătăcită pe străzile lui care dau una într-alta și împreună în nimic și nicăieri” (rătăcire). Păi, compun și ei „ode lăbărțate, poeme borțoase, care nasc pui niciodată vii, dar asta nu conteză în viață și poezie” (cercuri lepădate de vânt). Cum merg lucrurile, progresiștii ne croiesc drumul spre acea lume imaginată de Aldous Huxley, lipsită de religie, de familie, de cultură, de orice. Și „ce poezie-naltă să scrii când freacă menta/prin patrie atâția tâmpiți și tehnocrați/cu toții din buricul satanei emanați/și puși pe legi și taxe enorme sub dementa/lozincă a nevoii de-a fi în rând cu lumea” (sonet 1).

       Un al doilea ciclu „rudele nimicului”, în care ni se confesează cu ironie pamfletară, scris cu mai multă dragoste și purificare îngerească, are o vădită trimitere în spațiile sacre ale sfințeniei cuvântului înălțător la templul rugăciunii, deși revolta și răzvrătirea poetei, ca o declarație de ură, este evidentă: „mă mir că n-am dat colțul, că n-am murit de greață/în lumea fără noimă, în care poezia/nimic nu mai înseamnă, e rece și semeață/și inutil, în clocot când dau și le fac față,/dar scârbă celor care ne irosesc hârtia,/mă pierd pe sub gunoiul urcat la suprafață” (sonet 4). Tot mai mult se aude că în ziua de zi nu se mai citește poezie, ori dacă se citește, totuși, e prea puțin. „Cine ne mai citește?” – se întreabă și poeta. „E peste tot un zuruit de nuci găunoase căzute pe asfalt, pe bucățile de beton sub care iarba așteaptă să treacă vremea asta și să vină alta/cuvintele fără miez provoacă boli grave, secetă, dezastre naturale câteodată un tsunami, mânuitorii lor se ciocnesc între ei, își ciocnesc orgoliile...” (pe întuneric). Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Unii dintre cei care scriu poezie par a nu cunoaște mesajul acestei povești: „nu-i vreme de scris, e vreme de murit, prea mulți trag cu pușca în cuvinte, dau tunuri, țepe, lovituri sub centură și pământul rabdă” (din aceeași poezie de mai sus un pic, dar vezi și sonet 5). Autoarea consonează și cu structura narativă a unui discurs poetic împachetat în tristeți fine și punctează câte ceva din mesajul „omului revoltat”. Dar despre fericirea încoronării poeziei cu acest décor/peisaj elansat cu delicatețea și inefabilul ființei umane, mai mereu se află sub intenția acelui sacrificiu edenic (din care „oamenii lipsesc”), și nu poate să pună stavilă urii: „de ce mă lași, Iisuse, în patul de cenușă/și mă obligi să zgârii cu ochii și cu moartea/asfaltul care șade lipit ca o căpușă/de trupul meu cerându-și cu lăcomie partea?/m-ai părăsit în zarva acestei haite crude/pornită să înșele, să mintă și să fure/să toarne în zănatic ison de paparude/blesteme cât nu poate credința să îndure/.../nu pun opreliști urii ce crește și se zbate/precum ivan turbincă în procopsit guleaiul/cu moartea păcălită și popii dând din coate” (febra nimicului). Luându-l ca arbitru numai pe Dumnezeu la masa de scris, poeta își ridică „ochii și glasul” spre acesta, precum o făcuse și Solomon în cântarea cântărilor, punându-l ca pe o pecete pe inimă.

       Cât despre orașul său, unde doar se poate visa „alei cu pavele pentru plimbări romantice” pe faleză, poeta (înțelegem), nu prea are cu cine vorbi, n-ai unde fugi din acest peisaj în suferință, unde doar „vântul de noapte te poate speria, te orbește, te face să scrii despre lucruri dubioase”. Dar orașul nu-l vede pe poet și în timp ce „e tot mai frig, fereastra se umple de litere,/semn de iarnă prelungită/limbajul codificat al fulgilor de nea se întâlnește cu vaietul/petalelor smulse din cireș, cu sughițul câtorva crenguțe de caprifoi și cu trilul stins al unei mierle rătăcite/va fi prăpăd, suspină niște cuvinte poetice/...și /nu-i poet care să nu jelească mierla din neagra pădure/a lui Trakl, simbolul ei de moarte și frig” (va fi prăpăd).

     Senzitiv-imaginativă, văzută printr-un tunel al memoriei, care nu-i decât un tărâm de „ruine psihologice (după Freud), poezia Valeriei Manta Tăicuțu anunță neîndoielnic o schimbare în sensul găsirii timbrului propriu, ceea ce în planul expresiei poetice conturează un univers personal pe spirala devenirii și a unei gândiri poetice mature, de a-i oferi și poeziei multiple semnificații prin cultivarea intuiției și a revelației.

 

* Cronica va fi publicată în revista URMUZ/ nr. 11-12 

                    

                                                               Tudor Cicu