Cântecul amintirilor

Cântecul amintirilor *

     

Parcă nu demult venise toamna și iată cum iarna, speriind câinii în somn, îi dă stupȧi toamnei să-i facă și ei loc. Cam toate au fost atunci, demult... Parcă mai ieri, cam a doua zi după fuga dictatorului cu un elicopter de pe acoperișul Comitetul Central, am ajuns în biserică tocmai când preotul le vorbea enoriașilor despre orânduielile lumești. Stând la slujbă, gândurile îmi erau către anii din copilărie și cred că  încercam să retrăiesc în amintire imaginea acelui copil de patru-cinci ani, când mama mă aducea aici la biserica din Cimitirul Eroilor și mă purta de mână, spre altar, pentru a primi împărtășania. Printre acele gânduri ale zilei care tocmai trecuse, acum încercam să privesc tot ce trăisem ca pe niște imagini mult îndepărtate. Dar mă atraseră privirile părintelui, care mă fixau în toată adunarea aceea, și am simțit în clipa aceea, mai mult ca oricând, că mai erau unele părți tulburi și întunecate în sufletul meu.

Pe 22 decembrie, încă nu se înserase, generalul de brigadă Costea, doar colonel pe atunci, urca strada, cu bicicleta, spre Primărie în drumul către casă, când privirile i s-au oprit pe un grup de cetățeni care luaseră cu asalt primăria și câțiva tineri tocmai se urcaseră pe clădire cu gând, pesemne, să dea jos drapelul cu stema comunistă. Însă nu înaintau din dreptul hornului pentru că de jos se arunca cu bucăți de cărămidă și ciment pentru a frânge bățul de lemn și a-l doborî la pământ. Se auziră și câteva geamuri sparte la clădirea Miliției, aflată lângă Primărie, unde știa că locuia și sergentul Vrabie, cu soția și copila lor de numai doi anișori. Temându-se că va fi lovită și casa ei, femeia fugi pe stradă să ceară ajutor. Nu mai era însă nimeni. Toți locatarii de pe strada aceea se adunaseră în fața Primăriei. Praful de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste tot. Femeia se opri în loc fiindcă i se păru că dintr-un pasaj al străzii izbucneau primele răcnete. Un câine slobod lătra și el tot mai aproape. Femeia fugi înapoi în casă și trase ușa după ea, proptind-o cu un par. Deodată un suflu năpraznic o trânti la pământ. Dacă ar fi fost afară ar fi văzut că în locul unde fusese hornul Primăriei, rămăsese o gaură enormă care mai apoi se umplu cu resturi din acoperiș şi moloz. Fugi la o ferăstruică de pe hol, fiindcă niște glasuri înfierbântate se apropiau și de locuința ei. Câțiva participanți la asaltul Miliției, care i se păru a fi niște indivizi aproape beți, tocmai izbiseră cu un drug de lemn ușa de tablă. Una dintre pietrele rătăcite lovi și gemulețul femeii din clădirea de serviciu a Miliției. Zgomotul surd al pietrei o făcu să se arunce la pământ. Stătu câteva secunde doborâtă jos, crezând că-şi pierduse cunoştinţa, dar se ridică, constatând că fusese izbită doar de un suflu care se simți și în peretele zidului. Auzi sirena urlând în oraș și vântul care se pornise fără motiv. Își aduse aminte pentru ce se întorsese acasă și, ridicându-se de jos, ajunse până la patul fetiței, care începu să plângă la vederea femeii. O luă în brațe și reuși să iasă prin bucătăria de vară, spre poarta care dădea în grădină. Dacă ar fi putut să mai facă doi-trei pași, ar fi fost salvată... O piatră zbură prin aer şi o lovi la tâmplă. Căzu între buruieni, cu fetița strânsă în brațe, la piept…

Faptul că se oprise atunci, cu bicicleta, pe strada unde căzuse femeia cu fetița în buruieni, ăsta fusese și norocul copilei. Moloz și bucăți din acoperișul ce sărise în aer îi ascundeau femeii picioarele. Fetița țipa de zor în brațele protectoare ale femeii. În dreptul omului cu bicicleta se mai oprise cineva. Îl recunoscu după vorbă. Era un vecin de bloc. Cei doi se priviră miraţi și unul dintre ei spuse că ar face bine să arunce o privire, să vadă ce se întâmplă. Celălalt încuviință și se apropiară amândoi la un pas de locul unde se găsea trupul fără viaţă. Micuța suspina, agățată de brațul moartei. Unul dintre ei o ridică și începu să-i vorbească. Celălalt se duse prin împrejurimi, pentru a încerca să găsească pe cineva care să sune măcar după o salvare. Când se întoarse, raportă că nu găsise pe nimeni și fascicolul lanternei i se opri pe silueta nedeslușită, ghemuită la pământ. Primul lui gând a fost să ducă fetița acasă la el, asta aveau să facă mai întâi, apoi împreună cu vecinul lui să cerceteze prin împrejurimi, un reprezentant al noii Primării să declare al cui era copilul și ce e de făcut cu cadavrul femeii.

Între timp enoriașii trecuseră, rând pe rând, pe sub icoana ridicată de părinte; se închinau smeriți și părăseau, cu capetele plecate, incinta bisericii. Părintele tocmai stingea lumânările din sfeșnice cu două degete strânse pe mucul lumânărilor, când, deodată, se întoarse observând că acel bătrân colonel, sosit recent în biserică, nici nu se clintește din loc, ci doar privea nelămurit la icoane.

-Părinte! Dați-mi binecuvântarea și pentru copila nou venită în casa noastră, l-am auzit. A rămas fără mamă, acum două zile, odată cu asediul Primăriei și Miliției, iar tatăl ei a fost prins și omorât la capătul podului de la Mărăcineni. Când se vor liniști vremurile o vom aduce pentru împărtășanie. Acum nu se poate. Doar în brațele soției mele mai găsește, cât-de-cât, alinare.

-Doamne-ajută, domnule colonel Costea! Dumnezeu îi iubește pe toți...

Se părea că uitasem de acea întâmplare din biserica noastră, când Dumnezeu, „care-i iubește pe toți ”, cum spunea părintele acela, avea să mi-l scoată din nou în cale pe acel colonel și să-i ascult cutremurătoarea poveste. Când veţi asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea acestui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnora cu păsări şi gânduri şi peste sufletele voastre, aşa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neştiind de unde să înceapă a se rosti. Cu ceva ani în urmă, la o emisiune TV Buzau (locală), de unde nu te puteai dezlipi de ecran, un buzoian (acest colonel Petre Costea) îşi spunea povestea adevărată, trăită cam pe la 20 de ani, pe frontul sovietic, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aţipisem cu televizorul aprins pe unul din canale, alese la întâmplare, dar vocea bătrânului, aflat în prag de 90 de ani, mărturisirile sale de pe frontul sovietic, m-au pus în gardă. Parcă îl vedeam pe tata (şapte ani făcuse, lunga armată şi război, de credea că se afla acolo de când se născuse), aflat din nou la căpătâiul patului meu, depănându-şi amintirile. Ce era trist, în toată povestea bătrânului veteran, era pensia sa de veteran, de 429 lei. La atât se situa recunoştinţa statului român pentru cei împinşi, carne de tun, în acel război al absurdului pentru trupele noastre româneşti – cam astfel, reieşea din povestea bătrânului. Mi-am amintit că, cu ceva ani în urmă, nişte revoluţionari (după acel faimos 22 decembrie 1989) protestau şi ţipau la fostul preşedinte Iliescu că nu li se mai recunosc drepturile pe viaţă, că dintr-o dată se văd lipsiţi de sutele de milioane încasate până acum, după urma unei caricaturi de revoluţie, cum îi ziceam eu. Şi nu-mi poate lua nimeni dreptul de a gândi astfel. Şi iată de ce! 22 Decembrie 1989 m-a prins în funcţia de şef secţie la o fabrică de materiale de construcţii, din judeţul Buzău. În comuna unde locuiam, se instaurase, la Primărie, comitetul revoluţionarilor. Într-o noapte, cineva a dat alarma la comitetul din comună că, pe platoul dealului din faţa fabricii, ascunşi printre tufele sălbatice, imediat cum se termina pădurea de tei şi stejari, au apărut teroriştii. În mare grabă, un „pluton” al gărzilor patriotice, decretate a se înfiinţa pretutindeni în ţară, s-a deplasat la marginea lizierei şi s-a pornit focul armelor către fiinţele ce „viermuiau” şi mişcau tufele. A doua zi au constatat că nu fusese decât un măgar slobod, încurcat printre tufe şi răgăţâni verzi şi uscate. Eroii acelei nopţi, revoluţionari acum, îşi savurează, pesemne, isprăvile. Şi unde mai pui că a ieşit la iveală, după aceea, şi „istoria” celui care dăduse alarma la Primărie. Fusese un lucrător din fabrică, din aceia care „dispăreau” cu „doamnele” de pe schimb, prin boschete şi tufele crescute pe dealul din faţa uzinei. Să lupţi, însă, cu armamentul din dotare, mult sub cel al ruşilor (cum povestea bătrânul la emisiunea televiziunii locale), să cazi ca muştele secerate, sub un ger de minus 30 de grade, dinaintea oraşului Stalingrad (bătălia Stalingradului) „că au avut lupii, câinii şi urşii destulă carne de om, după acea bătălie” (cum plastic, se exprima bătrânul), parcă nu se compară cu isprăvile Revoluţiei din '89. Bătrânul îşi notase pe 6-7 pagini, cam ce i se întâmplase în război, hârtii pe care le tot învârtea moderatorul, neştiind de unde să înceapă cu întrebările. Şi, apoi, cum să nu fie aşa, de vreme ce fiecare rând, scris acolo de bătrân, făcea cât un roman de Ilya Ehrenburg despre războiul acela. Să fii luat prizonier, săltat dintr-o colibă (sub minus 30 grade) din acele tranşee ostile iernii anului 1942, să-ţi urmezi duşmanul, în persoana unui singur ostaş, el, înainte, restul prizonierilor, după acesta… parcă te îndeamnă să-l întrebi şi tu, aşa cum a făcut-o moderatorul emisiunii: „Da, de ce-l urmaţi? Nu puteaţi fugi, în spatele lui?”. Şi răspunsul uluitor: „Unde să fugi? Nămeţii erau pe toată întinderea. Scăpai, poate, de ei, dar gerul, precis te dobora. Gândeşte-te că eram flămânzi, că nu cunoşteam locurile, că acel ostaş poate era singura şansă să mai rămâi în viaţă… Unul, se zice, a reuşit să fugă. Că ar fi ajuns în ţară, după multă vreme. Dar, toată viaţa nu s-a mai putut deplasa. Îi degeraseră tălpile picioarelor şi i-au fost amputate. Acela a fost un preţ prea mare pentru sărmanul acela”. Apoi, să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul) şi să strângi, de pe podeaua trenurilor din gară, seminţele de in, să te hrăneşti cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcaţi în vagoane „puneam la uşile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braţ. Ne dădeau un fel de peşte, scrumbii, pare-mi-se, că erau atât de sărate, de lingeam şuruburile îngheţate şi niturile vagoanelor, sorbind gheaţa, în loc de apă… până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă”. Întrebat de moderator, dacă a ucis sau a văzut morţi, bătrânul a spus: „N-aveai cum altfel. Eram slab dotaţi. Ce să faci cu un pistol, în faţa tancurilor? Ne ascundeam în gropi, pe care tot noi le săpam şi, cum trecea tancul peste noi, scoteam capul la trecerea lui, vedeam că nu erau însoţite de infanterie, şi le aruncam, în zona radiatoarelor, cocteilul „molotov” pregătit dinainte. Nu auzeai decât ţipete şi răcnete de durere, după care se lăsa tăcerea şi tancul amuţea pe loc. Un camarad, de la noi, mi-a căzut în braţe. Avea maţele scoase din burtă. I le-au vârât tovarăşii la loc şi l-au legat, cu feşe din cârpe, peste abdomen. Stătea în braţele mele şi-mi spunea: Să nu mă uiţi, camarade. Uite, ceasul meu, şi scrisorile către casă. Să le duci alor mei. I-am promis că aşa voi face. După asta, a murit în braţele mele”. „Şi, i-ai dus lucrurile, acasă?”- a întrebat moderatorul. „Îmi pare rău că nu i-am găsit rudele şi pe ai săi la sfârşitul războiului, se mutaseră din acele locuri. Nu am mai insistat să-i mai caut. Unde să-i cauţi, când toţi plecaseră din locurile lor, care încotro, că se iscase o bulibăşeală mare... Aşa erau timpurile. Aş fi putut să-i duc măcar scrisorile, că ceasul l-am dat unui ţăran rus pentru două pâini mari, ne era şi nouă foame în timpul călătoriei, pe vremea prizonieratului. Dacă n-aş fi făcut asta, muream de foame”. TRIST, nu-i aşa? Cum să nu ţi se înnoreze sufletul? Bătrânul a povestit, cu sforţare maximă şi greutate în glas, timp de o oră şi jumătate din emisiune. Nu e dreptul meu de a comenta, aici, toată această epopee a bătrânului veteran de război. Un singur „off” (dorinţei sale putem să-i spunem şi aşa) avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă şi preşedintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar. Ştia moşul, că au mai fost făcuţi generali, pe la B1 TV, şi prin presă, unii care nici măcar arma n-au văzut-o, în viaţa lor, dar o grozăvie de aşa război? Şi, mai ştia bătrânul, o vorbă: după o noapte de umilinţă, cu un braţ de coceni dinainte, la amurgul zilei, ce-i pasă boului, pentru cine şi-a rupt grumazii în jug? Chiar, aşa! Pentru 429 lei, drept recunoştinţă pentru că ţi-ai apărat ţara, cu maţele goale, unii, cu maţele pe afară, alţii, a te gândi, acum, la dreptul revoluţionarilor de la '89, e strigător la cer. Dinaintea unei astfel de poveşti adevărate, să mai ai pretenţia vitejească de a scoate capul afară, mi se pare obrăznicia de a-l mânia pe Dumnezeu.

 Într-o bună zi mi-am zis că va trebui să-l caut pe bătrân, să-mi povestească de-a fir a păr, că altfel nu mai urcă soarele pe cer în toată scriitura asta. Și au mai trecut ceva ani până să mă hotărăsc eu a spune că rostul peniței nu-i să-și găsească locul său în toc, ci numai pe coala de scris, dar, întrebând de veteranul nostru la Comenduirea Garnizoanei, mi s-a spus că decedase în urmă cu câteva luni și că fusese înmormântat la Cimitirul Eroilor. Ca să vezi, mai vine pe capul omului și-o astfel de cumpănă. Și hai la cimitir, măcar vrednic a-i aprinde omului o lumânare la căpătâi. Am găsit ușor, în stânga bisericii, pe aleea principală, cavoul familiei Costea și o domnișoară tocmai aprinsese lumânarea și-o vârâse într-o firidă. Apoi a îngenunchiat lângă crucea de marmură pentru a se ruga. Am luat loc pe băncuța de alături și am privit la dânsa. Să tot fi avut douăzeci și ceva de ani, mi-am zis. Când a dat cu ochii de mine, cu lumânarea în mâini, a ridicat mirată sprâncenele și mi s-a adresat, domol, ca omul care știe el multe despre vecinul de alături:

- Și dumneavoastră aveți pe cineva drag aici?

- Am venit să aprind o lumânare pentru domnul general. (Tocmai văzusem scris pe crucea de marmură titlul de „general de brigadă” al defunctului.) Dumneata, domnișoară, cine ești? am întrebat-o.

  - Petruța, fata lor. Dumneavoastră l-ați cunoscut pe tata?

  - De la televizor... Și cred că și aici în biserică, doar așa cum le orânduiește Dumnezeu pe toate. Dar tare mult aș fi vrut să stăm de vorbă și să spunem și lumii povestea lui.

Fata nu a mai zis nimic, a oftat doar, după care s-a întors cu fața spre coloanele porților de la intrarea în cimitir și a pornit agale spre ieșire. N-am mai văzut-o de atunci. Am aprins lumânarea și am fixat-o lângă a ei. Mai întâi au luminat două luminițe, apoi Dumnezeu știe cum s-au făcut mai multe, o mulțime de luminițe printre care m-am pierdut, în povestea care pornea la drum, cu toate că nu prea înțelegeam ce se petrecea cu mine.

Mulțimea pe care o urmăream cu privirile se îndrepta spre patinoarul vechi al orașului, pentru a se feri din calea armatei ivite la capătul străzii, de unde priveam eu. Cineva tocmai venise din celălalt capăt al străzii, anunțând că niște teroriști s-au ascuns în cimitir și trag în clădirea de peste drum a Armatei a II-a. În spatele meu se auziră rafale de pistol automat. Nu mai stătui pe gânduri. Trebuia să fug odată cu mulțimea. Mă trezii pe strada care ducea spre ieșirea din Crâng. La început, cu mine, veniră doi-trei oameni, iar mai apoi se adăugară și alții. În urma noastră, cerul era ca de foc. Întinsei mâinile spre unul dintre ei, să-l întreb ce se petrece, dar acesta își retrase brațul înapoi, îngrozit.

La stânga mea, o femeie cu părul răvășit, se rotea în jur ca o năucă. Am auzit-o țipând strident la cei din jur: „Vă rog... căutați-mi fetița! Mi-am pierdut fetița! Nu mă lăsați aici, singură, vă rog!...” Femeia bătea pământul cu piciorul, ca și când ar fi vrut să spună: „Hai, vă rog din suflet, căutați-mi fetița! Dați-mi lumina ochilor mei înapoi și uite, vă promit eu, că o să plecăm de aici, de n-o să ne ajungă nimeni din urmă!” Se așezase pe jos strângând ceva inexistent în brațe.

Am încercat să o ajut eu, măcar cu o vorbă bună, dar femeia dădu un țipăt care mă sperie. Pesemne crezuse că voiam să-i răpesc copilul din brațe. Îmi atrase atenția individul venit din urmă, care rotea o batistă albă, apoi se lăsă la pământ ca secerat. Auzeam șuierul gloanțelor dar, ciudat, nu mă nimerea niciunul. „Of, of, of!” plângea femeia în urma mea, cu o fărâmă de putere. Omul cu batista albă mă ajunse din urmă. Se lăsase o liniște adâncă, încât nu se mai auzea decât plânsetul femeii. Zări și el, cred că pentru prima oară, figura ei uscată și galbenă, cu ochii încărcați de ură, plini de lacrimi și trupul chircit de durere.

-Ce face, de ce plânge, ce vrea femeia aia? mă întrebă omul cu batista.

-Nu știu nici eu! Am vrut să o ajut, să o sprijin cu brațul ca să se ridice de la pământ, dar a țipat la mine ca din gură de șarpe.

Femeia mai strigă ceva, dădu din mâini, arătând că nu ne vrea alături și fața îi era schimonosită de ură. Dar asta se petrecu fulgerător, pentru că oamenii care o ajunseră din urmă o învăluiră cu totul. Casele pe lângă care treceam erau căzute la pământ și focul încă mistuia ceea ce mai rămăsese din ele. Un om îngenunchiase dinaintea unor dărâmături și-și făcea întruna cruce.

-Ce s-a întâmplat?

Întrebam când pe unul, când pe altul, dar nu simţeam din privirile lor că și-ar dori să îmi răspundă. Privii uimit la mulțimea care își clătina capetele, brațele, mâinile, la vederea prăpădului din jur.     

  -Uite, aici, mama Petruței a căzut sub dărâmături, împreună cu copila sa. Femeia nu a mai putut fi salvată, iar noi ne-am risipit, care încotro a văzut cu ochii! îl auzii pe unul dintre cei care se aflau în urma mulțimii refugiate din calea soldaților ieșiți din cazărmi ca să reprime atacul teroriștilor ascunși în cimitir.

-Și copila? Fetița! Cu ea ce s-a întâmplat?, îl întrebai, trăgându-l de braț.

  -Nu știu, îl auzii. Eu am fugit, împreună cu un camarad. Nu vezi ce prăpăd s-a pornit? Toți aleargă care încotro. Oamenii au strâns atâta ură, că au ajuns să se omoare între ei. Nu mai întreba nimic, fugi nenorocitule, e tot ce știu!

Mă oprii în loc, fără să realizez ce căutam eu în gloata asta. Cred că mi se făcuse frică ori poate că regretam enorm ieșirea mea pe stradă. „De ce ieșisem? De unde mi se ivise toana asta de nebun?” Ieșisem deseori pe înserat în oraș și nu mi se întâmplase niciodată să mă simt în pericol. Pe lângă mine trecură, mai apoi, soldații. Erau călări și țevile puștilor le atârnau la spate. Petruța era pe un cal alb. Nu cred că mă văzuse ori poate chiar eu închisesem ochii, să nu fiu văzut, nu mai știu...

Parcă nu demult venise toamna și iată cum iarna, speriind câinii în somn, se zbârlește la toamnă să-i facă și ei loc. Era totuși o noapte senină și frumoasă, eram toți tineri și „trimbulinzi”, ne duceam undeva spre o viață nouă. Deși nimeni nu ne-a cerut părerea – ce facem, ne ducem înainte, ori ne întoarcem în acel fund de mare tulburare. Cam toate au fost atunci, demult...

                                                                                   Tudor Cicu

* proza care a primit premiul 3 la Concursul Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”/2019

Un... Interviu

INTERVIU CU SCRIITORUL TUDOR CICU

1. Asigură publicarea pe blog un număr mai mare de cititori? De aprecieri obiective?

   Pentru a răspunde la întrebarea dvs. va trebui, mai întâi, să vă citez tot pe dvs: „focul e totdeauna mai mic decât cartea pe care o arde”. Eu pot să spun că blogul a fost un atelier literar pentru mine, un fel de rug în care am ars puțin câte puțin, precum lumânarea ce arde până la capăt. Am început să postez pe blogul personal începând cu data de 7 oct., 2011, și i-am pus capăt pe 29 august, 2016, după aproape 870 de postări (adică 870 de zile de lucru în acest atelier). Mai exact, o activitate de cca. 6 ani. Dacă ne amintim că prima postare se numea „Să crezi în basm”, apoi cele peste 87000 de accesări, mi-au confirmat că trebuia să cred în scris și că rezultatul postărilor mele s-a materializat prin cele 20 de cărți care au ieșit de sub „mantaua” acestui blog. Dacă am crezut în basmul postărilor pe acest blog și că asta îmi va aduce un așa număr mare de cititori? La început nu visam atât de departe. Mai târziu, văzând un așa număr mare de accesări (unele depășeau cifra de 200 zilnic), mi-am zis că Dumnezeu o fi având ochiul cât ușa și, pesemne, o fi având El socotelile lui! Dar experiența pe blog nu a fost numai una trăită pe roze, că mă întrebam, uneori, precum Grișka din „Donul liniștit” a lui M. Șolohov: „- O fi vreo nădejde, maică?” ”- Dinainte nu știe nimeni, drăguță!”. Mi-au ținut firul întins, la comentarii, scriitori de seamă precum: Marin Ifrim, Ioan Viștea, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu, Florentina Loredana Dalian, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Dănăilă, Elena Lupșan, Luminița Zaharia... etc. Au fost și înjurături din partea unora, porniți cu limbă de viperă și un dinte scos în față să are ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. 

2. Buzăul nu are o revistă culturală de prestigiu. Nu are universitate. Mediul şcolar are autori de cărţi, dar nu şi scriitori. Ce mai lipseşte culturii buzoiene pentru a se închega?

    Când am venit (prin 2005, de la Berca) în Buzău, am cunoscut o viață literară adevărată și o diversificată și nobilă scriere a celor strânși în jurul revistei de atunci - „Renașterea culturală”. Din păcate revista s-a stins prin 2012-2013 din prea multele orgolii personale. La „Casa Sindicatelor” scriitorul Marin Ifrim ținea flacăra unei vieți literare a acestei urbe buzoiene, prin acele faimoase și minunate lansări de carte. Astăzi Buzăul nu mai are o revistă a lui, deși prin provincie ori prin diverse grupări au răsărit și astfel de reviste (nota bene revistelor „Spații culturale” de la Rm-Sărat și „Întrezăriri” de la Pârscov); iar lansările de carte se țin „când și când” la sala de la Casa Marghiloman ori la Biblioteca „Basil Iorgulescu”. În ziua de azi, Buzăul parcă trăiește blestemul profeției labișiene: „Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt”, căci sub masca unor orgolii nejustificate, nu le mai ajungem, unora, cu prăjina la nas. Unii au lăsat săbiile jos, a neputință, alții ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutățile și nenorocirile vremurilor până în ziua când scriitorii din urbea buzoiană se vor trezi a urla, cu mâinile ridicate la cer, implorându-l pe Dumnezeu, ca samovarele puse la focul sărăciei. Parcă trăim vremurile când Akaki Akakievici al lui Gogol, tocmai spunea: „Ia te uită, ce încurcătură!” Nu exagerez când spun că trăim ca în povestea aceluia cu „prostia omenească” încondeiat de Creangă. Ce ne lipsește? Istețimea unuia ca Ulisse care să reconstruiască faimosul cal de lemn din fața căruia troienii au surpat zidurile și au lăsat porțile deschise tuturor. Din păcate, aici la noi, se construiesc prea multe ziduri și prea puține punți.

3. Aţi susţinut realizarea unei cărţi de valoare împreună cu scriitorul Ion Lazu şi cu N. Ciobanu-Roman, o lucrare masivă de teorie şi de comentariu („Prieteni prin cărţi”, 2015). Cu poeta Mihaela Boboc aţi avut o frumoasă experienţă literară („Tătăruşca”, 2015). Comentaţi o dată sau de mai multe ori pe săptămână, cărţile cunoscuţilor. Cultivaţi parodia, o specie aproape pierdută. S-a uitat cam repede antologia „11 poeţi x 11 poeme”, 2010. Sunteţi prezent la întâlniri colegiale prin ţară. Ce anume determină şi susţine această diversificare proteică? Ce modalitate de exprimare vă reprezintă cel mai bine?

   Aveți dreptate. După încercarea nereușită de a uni poeții buzoieni într-o antologie („11 poeți x 11 poeme”), am ales calea de a scrie unele cărți ca și coautor. Mi-am zis că nu poți trezi lumea, prin cuvânt, de unul singur. Dar și aici, ca pe Ivan Turbincă, cel care nu era decât un cerșetor de tăcere la un capăt de pod, nebunia asta m-a costat (în cazul unora), ori cum ar fi spus Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripilor sale pe valuri?”. Noroc cu lecturile din tinerețe. Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Din nefericire, deși am nepublicate în volum peste 300 comentarii critice despre cărțile dăruite sau primite, nu le voi publica într-o nouă carte, și asta, pentru că tocmai cei despre cărțile cărora am scris, încurajându-i prin diverse medalioane literare, m-au bălăcărit peste tot, cum le-a venit la gură, ca la ușa cortului. Iar dacă tot m-ați întrebat, despre cartea mea de parodie, spuneam așa: „Prin cartea asta am avut curajul să-i înfrunt pe zeii de dinaintea mea. Poate va scrie și Istoria despre acest eveniment în viața mea, ori măcar va spune, câte ceva. Dacă va spune!” Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”), însă, în prezent mă voi axa pe roman.

4. Aţi stors şi fagurele criticii, scriind mai mult decât cronică de întâmpinare, o lucrare surprinzătoare despre poezia lui Ioan Liviu Stoiciu („Poezia şi subteranele ei”, 2011). Care este povestea ei?

   Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea trebuie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul” critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de criticul Mircea Dinutz într-un comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. În această carte am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structurate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia ridică lucrurile şi întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare a poetului. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei existențialist/suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze cuminte la altarul bucuriei de a descoperi povestea Scriiturii în Poezie.

5. Dumneavoastră, Tudor Cicu, sunteţi un singular printre scriitorii buzoieni de astăzi. Gândul vă poartă şi spre confraţii din filiala dobrogeană a USR şi spre cei din Slobozia şi Urziceni. Cu ce preţ vă purtaţi acest destin?

   M-am simțit bine printre scriitorii buzoieni și cei din Slobozia, strânși uniți în jurul revistei lor „Helis”, dar tot printre dobrogeni îmi este locul. Ca în versetul biblic: „Trestia strivită nu va frânge și feștila fumegândă nu va stinge, până ce nu scoate, spre biruință, judecata” (Matei, cap. 12,20).  Nu se va ara marea cu boii, decât acasă la tine, printre ai tăi, căci ceilalți vor preface judecata în otravă și rodul biruinței în pelin. Întrebarea pe care mi-o puneți acum, pentru mine seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, pentru că deși mă simt un fel de exilat, ca Ovidiu la Pontul Euxin, nu uit să fiu încurajat de epitaful poetului, scris pe statuia din Piața Ovidiu, locul unde am trăit momente din viața mea, ca cele descrise în romanul ce mi-a apărut recent: ”Fata cu smochine”/2016.

6. Vă mai amintiţi „Jurnalul de Vrancea”? Câţiva ani a strâns în jurul său scriitori de mare valoare, adevărate conştiinţe civice. Era ca un cazan de locomotivă. Nu se poate uita. Cotidienele buzoiene nu au pagină culturală sau, dacă au, e ţinută de veleitari, care cred că, citind pe internet, pot scrie 20-30 de rânduri despre orice autor român. Cum comentaţi acest lucru?

    Și „Jurnalul de Vrancea” (ca și blogul lui LIS) a semănat cu un cazan de locomotivă pentru mine. Ne-am simțit (cu toții) ocrotiți ca sub „mantaua lui Gogol” și ne-am hrănit spiritual prin scrierile unor „Greuceni ai literaturii” ca: Marin Ifrim, LIS, Paul Spirescu, Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, ș.a. Era ca și cum spunea Gabriel Garcia Marquez: „că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta”. Și într-un caz și altul, acum, privind în urmă, mă simt ca dinaintea mormintelor alor mei. Din fotografia de pe crucea părinților, mă privește liniștită mama și un pic contrariat tata. Fiindcă dintre cei amintiți, mai sus, unii au plecat din lumea asta, ceilalți s-au lepădat ca Petru, după prima cântare a cocoșului. Și asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, omul hemingwayan din mine, își învinge, în continuare, de unul singur moartea, prin scris.

7. La 26 de ani de la Revoluţie, oamenii de cultură manifestă din nou curajul de a tăcea, de a nu-şi spune părerea despre încercările puterii de a îngrădi exprimarea liberă şi drepturile fundamentale ale omului. De ce?

   Nu știu ce-l făcea pe H.C.Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susțină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate țâșni bucuria, dar eu am aruncat în urmă buzduganul amintirilor mele, și ce credeți? Mi-am reamintit despre acele vremuri când copilăream în satul natal. Și, ce vremuri! Sunt atât de trist când mă gândesc... Ca Vanka a lui Cehov, care îi scria bunelului: „Dragă bunelule, fă-ți pomană și ia-mă de aici!” Și, cu acest gând îmi scriu cărțile. Așa am scris „Azaplar”, „Tătărușca”, „Fata cu smochine” și scriu acum la „Pierduți prin Siberia”, „Copil din flori”, „Arșița” ori „Enigmatica Ema”, având în urechi vorbele mamei, rostite odinioară: „Nu mai visa copile! Du-te și tu cu copiii la joacă”. Adică, să las cartea din mâini și să mă îndrept și eu ca toți ceilalți spre cele pământești. De aceea las, câteodată, stiloul din mână și cartea să alunece din brațe, de mă întreb: „Ce-o fi zis, oare, mama?”

8. În literatura română contemporană, distingeţi vreo tendinţă bine conturată? Vreun curent artistic individualizat?

   Tendințe?... Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate. Astăzi, unii scriu poezie transmodernistă ori suprarealistă cu intenția de „a fixa amețeli” ale trăirilor lor, iar în proză se sondează și se caută adâncimea sufletului omenesc cu „ceva” aplecare spre adevăr și ficțiune. Se vede prăpastia, dar niciodată puntea dintre ele. Cred că puntea de care fac vorbire se construiește cu multă migală și stăruințe de mare vrăjitor. Dacă o poezie e rece și nu transmite nimic, ori proza tot ară un ogor gol, e pentru că nu are nimic din emoția trăirilor existențialismului cultivat de înaintași. Prefer cuvântul care stârnește emoția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce nu vor da sămânța unui „vrej de fasole” ce l-a dus pe Jack până la ceruri.

9. Se crede că orice prozator are o mare pasiune pentru istorie. Mărturisită sau nu. Primul dumneavoastră roman a fost, aş zice, istoric („Iarba de mare”, 2006). Ce epoci, ce figuri ale istoriei naţionale vă impresionează atât de mult, încât aţi vrea să le daţi viaţă în proza dumneavoastră? 

   Și „Iarba de mare”, „Azaplar” ori ”Fata cu smochine” (dintre romanele mele apărute), au fost scrise doar cu mâna pe umărul îngerilor care mi-au însoțit trăirile din viață. „Iarba de mare” e povestea unei mari iubiri din adolescență, prinsă în context interbelic. Dar toate romanele (scrise sau la care scriu) au câte ceva din trăirile mele. Cu acest gând scriu, acum, la celelalte, ca și cum aș retrăi totul într-un nou vis. Iar visul  acesta trebuie să curgă până la destrămare. Doar printre trăirile cu ai mei, în scris, mă simt ca Gogol printre cazacii săi de pe Don.

10. Ce înseamnă Negoşina pentru omul şi scriitorul Tudor Cicu?

    Am senzația, când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era la Iasnaia Poliana în pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi. Uite, acolo la țară, la Negoșina, unde am prisaca, printre albinele mele, simt că toate acele orgolii (de care am vorbit) nu au nici o noimă.  Frumoase sunt zilele la Negoșina la începutul verii când fâneața e plină de flori în toate nuanțele de culori! E tocmai perioada când albinele zbârnâie ca avionele, prin aer, într-un dute-vino amețitor prin toată prisaca. De aici de la țară lumea se vede altfel. Și tot de aici, din ograda socrilor mei, de la Negoșina, privesc colinele și vârfurile pinilor de pe acestea, până la Penteleul din zare. Doamne, câtă semeție!... Dar despre toate astea, am scris deja un prim volum aflat la tipografie: „Scrisori din prisaca de la Negoșina” (partea I-a: Libertatea de a citi).

11. Care este explicaţia numelui dumneavoastră de familie?

   E o poveste încurcată. Am întâlnit, pe vremea când citeam „Victoria de la Oltina” (scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar.  Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl bunicului era pe moarte. Moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bunicului, de mă va ţine Domnul, drept la masa de scris, şi mă va inspira bunicul, de acolo de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul „O VIAȚĂ ÎN ARŞIŢĂ”. 

                                      Reporterul care a consemnat: Gheorghe Postelnicu

Mențiune (cu proza scurtă) la Concursul Național de proză scurtă Nicolae Velea/2018

Întoarcerea clopotului acasă *

     Cam prin septembrie, de Sfânta Maria Mică, în pridvorul casei sale din Negoșina, sat de munte, moșu' Ghiţă sta întins pe lavița unde așternuse un cojoc de oaie și se gândea că a doua zi trebuia să meargă cu carul cu boi în satul vecin să ridice crucea de piatră comandată pentru mormântul fiului său, Moise, căzut la Cotul Donului în războiul de întregire a ţării. Că mult le mai dăduseră de furcă băiatul ăsta și un oftat venit din interior tot mai scoase moșu', amintindu-și de încăpățânarea băiatului ce o ținuse morțiș, că nu și nu, el tot va pleca voluntar la războiul acela. Ar fi vrut să-i facă și-o slujbă, să-l aducă de la Plopeasa, de peste muche, pe părintele Popametru, dar cum biserica fusese văduvită de clopot, parcă slujba ceea nu prea ar fi avut farmec. Clopotul bisericii fusese comandat la uzinele din Reșița de părinți, avea documente, dar odată cu venirea războiului, primarul, notarul și alți câțiva din primărie au dat ordin să ridice frumusețe de clopot și să-l ascundă la raion. Astfel nemții, care se auzise că luau clopotele de la biserici și le încărcau în trenuri să le ducă în Germania, pentru retopire, să nu-l găsească.

     Întins pe laviță, cu mâna dreaptă sub cap, aștepta să bată clopotul de la biserică, dar acesta nu se mai auzea demult și moșu' Ghiță se gândea că, pesemne, toate au fost rânduite de sus. „De când ni l-a ridicat, nimic nu mai lucește și cântă!” strivi el un gând și încercă să doarmă. Cerul înalt, senin, picura și el a somn peste dealurile ce se topeau în amurg. Apoi, își zicea, nu erau zile mai pline de smerenie când, aflat la pădure și auzea tocmai de acolo bătând clopotul în sat, se lăsa ceva mai încolo la umbra unui stejar, ca să nu-l supere mugetul boilor, și asculta, după șiragul de copaci, acea mare minune. Avea ceva sufletul moșului cu bătaia clopotului, căci i se cutremura trupul când îl auzea. Acum, dispariția lui lăsase văduvă biserica și parcă nimic nu-și mai avea rostul acolo – nici turla clopotniței, nici toaca mare din lemn, nici ștergarele, nici sfeșnicul pătat cu ceară.

     Soarele galben, ca un taler de alamă bine lustruit, își tăiase de mult drumul pe bolta cerului și era în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în peșterile nopții. Moșu' Ghiță se trezi îmbrăcat, așa cum se culcase pe velința patului de lemn. Undeva, la o streașină a casei, pe o creangă de dud, două vrăbii gureșe făceau atâta gălăgie încât nu mai era chip să închidă iarăşi ochii. Privi somnoros spre ramurile dudului, unde vântul răzvrătit al toamnei care abia venise apleca ramurile făcând să le zuruiască frunzele sub streașina casei. Auzi dinspre curte un lătrat gros de câine, mai întâi supărat că fusese deranjat și el de la odihna binecuvântată, mai apoi, moșului i se păru că animalul din lanț se dădea la cineva care încerca să forțeze poarta dinspre drum ca să intre în curte. Glasul celui de afară, răspicat și energic, îi stârni luarea-aminte. Trase cu urechea încercând cu sforțare să deslușească vocea omului care se oprise la poartă și toropeala îi pieri ca și când nici nu-i fusese cuibărită în trup. Se ridică într-un cot de-și aruncă ochii peste umărul prispei. În poartă, cu capul descoperit, părul răvășit și pantalonii într-o rână pe el, se afla Stan Snagov, vecinul din spatele casei, gard în gard cu el.

– Ha!?... Ce dai, bre, așa, că n-or fi năvălit tătarii pe dumneata! Ai ajuns cu părul alb, ’tu-i mama mă-sii și dai buzna ca la mata acasă. Nu știi să bați la poartă, să strigi, ca un om cinstit? Ce nu lași oamenii să doarmă?

– La ora asta se doarme, mă, ţicnitule?!.. Uită-te la el!?... Parcă l-a bătut soarele-n cap la coasă! Apoi, scărpinându-se în barbă: Ce zici, pui și tu la bătaie o damigeană de țuică? Alde Pifaru pune la bătaie un berbecuț, eu o să pun o vadră cu vin, alde Stănică aduc sarmalele și Otiloaica face borșul... Hai, măi Ghiță, doar am vorbit cu o parte dintre oameni să ridicăm o masă mare, ca de Rusalii, și să invităm autoritățile, că poate ne-o aduce clopotul înapoi.

     Moșu' Ghiță privi la omul încremenit în poartă, cu un aer suspect, un crac al pantalonilor pătați de noroi uscat, puloverul jegos și cârpit pe la mâneci, bărbia țepoasă și ochii injectaţi de tutun. Și, tot privind la Stan Snagov, îl apucă veselia. Surâsul lui malițios, nu se adresase vecinului său, ci mai curând unor grauri care se hârjoneau nostim în zbor, ce treceau pe deasupra ca niște obiecte întâmplătoare. Se opri din surâs, ca să nu creadă Stan că râdea de el și culese un papuc de la ușă ce-l azvârli cu furie spre hambar, unde câinele hămăia de zor.

– Mai taci, naibii, odată... Ce te-a apucat? apoi, revenind cu privirea către Stan: Ce treabă ai tu cu autoritățile? Clopotul ăla era al părinților mei și nu-l donase bisericii ca să-l ridice alții. Nu dau nimic. O să-l întoarcă înapoi fără nicio cinste. Îmi pare că a venit vremea.

– Vremea pentru ce?

– Pentru datoria cea de pe urmă a regelui față de neamul nostru. Am să merg personal și-o să-i cer să ni se întoarcă acel clopot, după cum ni se cuvine. Doar nu vrea regele să vadă că noi, țăranii, n-am scăpat după acest război la care ne-a chemat, de belelele toate?! Dacă vreți să sărutați mâna unde ați scuipat, n-aveți decât, eu n-o să aștept să fiu călcat în picioare și să mă prefac, apoi, că mi-e bine. Așa să știi!

     La o așa vorbă, Stan și-a făcut iute semnul crucii. Singur, acolo, la marginea drumului, s-a uitat în sus, s-a uitat în jos, parcă l-a lovit cineva în moalele capului. I se împietresc inima, sufletul, gândurile omului, și asta nu era bine. A dat să zică ceva, se înecă în vorbe și cu o mișcare a brațului alungă sutele de gângănii pudrate, care se roteau în jurul porții, în acea amiază de toamnă. A plecat Stan, așa cum venise. Câinele mai lătră de câteva ori în lanț, după care, plictisit de toată tevatura din curte, târâi lanțul pe bătătură și când ajunse în dreptul gardului ridică un picior din spate de urină lângă un tumurug de salcâm. Moșu' Ghiță se aplecă de luă de pe jos un cocean de porumb putrezit și aruncă cu silă spre câine.

– Fir-ai al naibii de potaie! Atâta știi! Ți-ai găsit locul...

***

– Și a plecat moșu' Ghiță la regele Mihai I al României? l-am întrebat, odată, pe tata, când credeam eu că pot înțelege toate aceste sentimente pe care pun preț țăranii. Pe tata, inteligența sa de om simplu îl ajuta să gândească pe sugestii simple. Cred că mă bănuise gândind, că dacă aș fi fost Greuceanu, sigur aș fi pornit la drum ca să aduc și soarele, înapoi pe cer.

– A plecat, cu Dumnezeu înainte! Dar de ce întrebi? a zis tata și eu l-am privit insistent. Dar de fiecare dată când era privit insistent parcă era fitilul de la flacăra lămpii: când sfârâia, apoi ardea mai puternic, iar când flacăra murea încetul cu încetul, se lăsa întunericul și umbrele amintirii îi reveneau pe chip. L-am mai auzit: Așa mi s-a spus. Că Dumnezeu e și El tot om de-al nostru.

     Ori, chiar vorba asta ciudată semăna cu a moșului nostru Ghiță, cel care plecase pe jos, tocmai din Negoșina, de la poalele muntelui, în București, la regele Mihai I al României ca să ceară dreptatea neamului său de munteni cu privire la confiscarea clopotului de la biserica din sat, de către autorități.

– Dacă-i drept ce gândești, tată, apoi vulturii noștri n-ar sta pe veci închiși în păduri, mâncați de nostalgii și păduchi. Și, poate întâmplător, clopotul ăla era viața lui.

– Ei, întâmplător! Nimic nu se face pe această lume întâmplător. Dar ca să te înțeleagă cineva, dragul meu, cred că va trebui să aibă vocația regelui care și-a pus fiii să-i păzească grădina cu mere de aur și care, prin tine, trage gândul dincolo de povese...

– Acela era împăratul, măi tată! am replicat. Regele a venit abia mai târziu, dar eu nu l-am apucat.

– Împărat ori rege, ce să știu eu? Măcar dacă cel care a venit în locul său vrea să ne vadă pe noi, oamenii de la țară, c-am scăpat de necazurile toate.

     Am mai fi discutat noi, acolo, multe și interesante. Dar mai interesante, chiar decât întâmplările la care am făcut referire, sunt dilemele, întrebările şi ipotezele legate de ele. Căci discuția aceasta mi-a reamintit, prin ce minune, de istorisirea moșului meu – un om întreg – și regele său, când ne aduna pe noi, nepoții, de ne băsnea povestea clopotului comandat de ai lui pentru biserica din sat și ridicat de autoritățile locale de teama nemților, în vremea celui de-al doilea război. Se auzise prin sate că nemții ridicau clopotele și le trimiteau în țara lor, cu trenurile, urmând a fi transformate în gloanțe, după retopire. Moșul meu Ghiță, era în ale băsnitului un adevărat Gogol al cazacilor. Cel care recunoştea în Gogol pe marele întemeietor al „băsnitului” provincial, îl numesc astfel pe Dostoievski, nu avea de unde să ştie că un „om întreg” îşi poate jertfi şi viaţa când socoteşte că e necesar. De aceea, atunci când își spunea povestea, moșul meu ne îndemna pe noi, nepoții, să căutăm mereu înainte, în viitor, ştiind că pentru asta trebuie să ne şi arate calea pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi. Rememorând întâmplările şi fiinţele dragi din copilărie e ca şi cum ai trage de pânza pe care se proiectează, într-un cinematograf în aer liber, filmul prin care ţi se încearcă prelungirea copilăriei. Aşadar, un adevăr există sau nu există. Cel care nu poate depăşi, în scris, adevărul, urmând a clădi ca pe o căpiță de fân, minciuna, îmi sugera mie cum toate vor fi amestecate în pălăria scriitorului, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri.

***

      Moșu' Ghiță a mai aşteptat să se întâmple o minune, dar timpul trecea și despre minune nici pomeneală. Așa că, la două zile de la discuția avută cu Stan Snagov, moșu' meu și-a încălțat pe prispă opincile și i-a strigat babei lui, Mița, să-i aducă din tindă, aflată într-un cui, traista pe care aproape o umpluse cu mere domnești din grădina lui. Din pieptul babei a țâșnit un suspin sfâșietor:

– O, Dumnezeule, doar nu vrei să pleci pe neașteptate și tocmai pe înserate?

     Ca să-i arunce o privire şăgalnică babei sale și s-o îmbuneze, el îi făcu cu coada ochiului a întrebare misterioasă, în timp ce curbura fină a nării pe care râsul ba o strângea, ba o dilata, lua înfățișarea unuia care își aprindea pe întuneric luleaua ținând în căușul palmelor flăcăruia pâlpâitoare. După ce a pufăit două-trei fumuri, a scos pe nas o întrebare prostească:

– Vezi tu, Mițo, steluța ceea, hăt colo, pe bolta cerului?

– Ei, ce-i cu dânsa?

– E steaua mea. Îmi spune că a venit timpul...

– Cum adică, a dumitale?

– Păi, uite cum vine vorba, zise moșu', aşa era și atunci când copchilul nostru, Moise cel neascultător, a voit a merge la război. Și atunci, steaua asta parcă da să apună. Clipocea întruna și da să se stingă precum lumânarea. Pesemne, vestea că are să-i cadă un drum lung. Și i-am spus să-și ceară iertare, și nici așa nitam-nisam cu gândul să plece. Și asta i-am spus, da' el a râs. Că zicea, oamenii își cer iertare când e să le vină ceasul, dar el are să se întoarcă ca toți bărbații țării porniți împreună cu regele lor pentru a aduce Basarabia înapoi și când o să ne fie lumea mai dragă, tot așa nitam-nisam va lua pe Anișoara lui taica Stan și va pleca în lumea largă, că el de casa asta n-are trebuință.

– L-au durut vorbele dumitale spuse atunci, la mânie...

–Da' eu n-am să plec după clopotul nostru, la regele Mihai, până nu mi-i da binecuvântarea. Și Moșu' Ghiță n-a mai zis nimic. Pentru Mița, asta însemna că firul acelei vorbe s-a pierdut și pierdut urma să rămână. Și-a dus mâna la piept de și-a făcut o cruce, Mița.

–Măcar stai până dimineața. Vom vedea ce și cum... 

     S-a ridicat moșu' Ghiță încetişor, iar baba l-a privit cum stătea în picioare pe treptele de la intrare, cu cojocul aruncat pe umăr. A înțeles că se petrecea cu el ceva tainic și trebuia să-i dea pace. L-a petrecut cu privirea până s-a pierdut în capătul drumului, sus pe muche.

     Păi, moșul meu avea ceva pe suflet, altfel nu pornise el la drum, până la regele său, în capitală, doar pentru acel clopot. Tata spunea că moșul a mai avut, pe lângă casa unde a crescut, unsprezece copii. Moise, singurul copil mai ciudat era cam al treilea, după o soră măritată și un frate mult mai mare, avocat pe la oraș. Împlinise optsprezece ani când a zis că el pleacă de-acasă și se înrolează în armata care, așa auzise el, lupta pe front pentru reîntregirea României Mari. Și el, cică, era gata, adică, a-și pune pieptul în calea gloanțelor ce caută a-i sfâșia țara. Iar moșu' Ghiță, la cea mai aprinsă ceartă cu mezinul Moise, ar fi zis, la mânie: „Sper să nu te mai întorci!” Vorbă grea. Apoi, când a aflat știrea, din ziare, că fiul său ar fi căzut pe front, n-a mai vorbit nici cu ai lui. Până în ziua când și-a ridicat traista din cămară și a umplut-o cu mere domnești zicându-le alor săi că el pleacă la rege, fiindcă are de dus până la capăt, la învoială cu Dumnezeu, păcatul său.

***

     Și acolo, stând cu tata sub nucul de la poartă, am aflat că moșul meu s-a întors acasă cu traista în care mai avea doar două mere domnești, din cele luate din grădina sa, la drum, pentru de-ale gurii. Ai lui, la întoarcerea în sat, l-au întrebat dacă regele va da ordin să li se înapoieze clopotul. Cică ar fi povestit cum l-a privit regele în ochi și fără să clipească i-a spus: „– Ții chiar atât de mult la acest clopot?” „– Precum țin la viața mea și la viața dumneavoastră, maiestate!” i-a răspuns. „– Dar eu tot aud cum bat clopotele sus, în deal la Mitropolie, și nu-mi pare că dangătul acela vine să ne spună că țara se va mântui. La ce vă trebuie una ca asta și vouă, acolo, la țară?” a mai lansat o întrebare capcană, regele. „– Dangătul cela vine să ne spună că sufletele noastre se vor urca în curând la cer. Fără el nu se poate să ne înfățișăm dinaintea Lui, la Judecata cea de Apoi...”

     Au mâncat împreună câte un măr, iar el i-ar mai fi zis regelui că fără clopot toți cei din satul nostru au cam murit: „– Curând, maiestate, fără acest clopot pereții caselor noastre se vor povârni și chiar va putrezi ograda ceea, de va muri și numărul din poartă și lacătul și cheia din ușă”. Regele i-ar fi promis – că doar nu într-o doară vorbește regele! – să meargă liniștit acasă, că va veni și clopotul acela: „– În câteva zile clopotul va fi la locul lui, moșule!” Întrebat dacă maiestatea sa se simte bine și simte că și țara toată, după unirea cea mare cu frații ei, e aproape de dânsul, Mihai I al României s-a ridicat demn în picioare și l-a îmbrățișat ca pe moșul său, Ferdinand: „– Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns? În zilele acestea s-au petrecut o ticăloșie tristă și o trădare de râs în familia noastră, dar toate astea țin de treburile țării și treburile țării sunt grija regelui și el musai să le scoată la capăt...” La câteva zile clopotul a ajuns iarăși la locul lui și moșul meu nu s-a îndoit niciodată de promisiunea regelui său. Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare?

***

     Dar de ce să-i fi spus moșu' Ghiță fiului său vorbele acelea? Nu m-am dumirit până când mătușa Lica, fata cea mare a moșului Ghiță nu mi-a relatat secretul acelor vorbe grele spuse lui Moise: cică l-ar fi surprins iubindu-se cu fata lui moșu Stan, care era cu puțin peste zece ani mai mare. Și moșu' Ghiță s-ar fi mâniat tare și n-a fost de acord nici în ruptul capului cu dragostea dintre aceștia.

– A iubit-o el, cu adevărat, pe fata lui moșu' Stan? am întrebat. E posibil o astfel de iubire?

– Mai știi? mi-a zis. Dragostea târzie a femeii e ca bucuria arătată de floarea-soarelui astrului ei strălucitor de pe boltă. Mama Mița mi-a zis că s-ar fi întâmplat așa: „Într-o zi, nu ştiu cu ce rost, taica Ghiță se duse la poarta lui Stan Snagov. Nici Stan, nici Călina, nevastă-sa, nu răspunse deși taica lovi cu o piatră în țambrele de la poartă. Strigă. Chiar destul de tare, atât cât să-l audă câinele și să se pornească a lătra ca să atragă atenția gospodarului. Nimic din toate astea nu se întâmplă. Atunci, împinse ușor de poartă și aceasta nici nu produse vreun zgomot. Înaintă către casă și privi prin ferestre. Ciocăni chiar în ele. Liniștea asta îl miră chiar mai mult decât s-ar fi așteptat ca din senin să sară câinele ascuns pe undeva și să-l înhațe de picior. I se păru că dinspre grajdul unde-și ținea Stan Snagov vaca se auzi un oarecare zgomot. Ocoli grajdul, voind să se asigure că nu era nici un câine pe acolo, după care împinse ușa din spatele grajdului, încet-încet, și-și vârî capul dincolo de ușă. Deodată, taica Ghiță încremeni. Pe un braț de fân abia cosit, desluși două trupuri goale care se frământau în focul dragostei: Anișoara îl strângea ca într-o menghină, cu picioarele desfăcute, pe Moise, care la rându-i își înfipsese mâinile în pieptul moale al fetei și icnea cu capul dat pe spate. Palmele ei ba scăpau dincolo de umerii băiatului, ba se întorceau, după care lunecau în lături, coborând pe mușchii picioarelor. Pe taica l-a izbit în ochi coapsele albe cu care femeia își încolăcise prada de deasupra ei. Zicea că ar fi încercat să închidă ușor ușa grajdului, însă aceasta a scârțâit îngrozitor de tare. A avut totuşi timp să zărească brațul lui Moise trăgând pătura peste fata care se cuibărea în brațele lui, supusă, ca o flacără aproape stinsă de atâta ardere...”

     De atunci, moșu' meu și moșu' Stan nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Unii spun că moş Stan se lăuda sus și tare că masa regească pe care cei din sat o dăduseră autorităților, după plecarea moșului meu la rege, şi care a ţinut trei zile și trei nopți le-a adus clopotul înapoi. Moșul meu susținea că fără ordinul regelui n-ar fi văzut sătenii clopotul, şi că prin asta Dumnezeu a voit să-l împace cu sufletul celui dispărut pe front. Cele două părți ale satului s-au sfădit mult ca să-i facă să-și dea mâinile, spunând cum aproape că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, oamenii din sat i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

* Proza scurtă cu care am participat în 2018 la Concursul Național de proză scurtă Nicolae Velea / care a primit una din mențiuni.