„Fântână în cer” - cronică de carte

Lumea aparent basmică și spațiul unde nu există timp *

      Cu romanul „Fântână în cer” (Ed.Ex Ponto, 2019), scriitoarea Diana Dobrița Bîlea a trecut (în planul narațiunii) de la realismul magic (din romanul anterior „Omul dintre două lumi”) la lumea aparent basmică și la spațiul unde nu există timp, dar există veșnicie. Timpul este multiplicat și amplificat într-o poveste de dragoste trăită prin dedublarea eroinei sale. Provocarea imaginației, cultivarea miticului și basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite pentru mântuirea întru frumos, sublim și dăruire. Narațiunea realist-fantastică din acest roman de introspecție (ca mod de narare) bine scris, într-un registru poematic, surprinzând, firesc, tărâmuri fantastice, basmice ori magice într-o lume cât se poate de reală, nu este decât o punere în scenă a unei povești tăinuite de dragoste care îi facilitează și cititorului o întâlnire imaginară cu acel eveniment intim numit fiorul iubirii și al plăsmuirii propriilor visuri. Totodată, mediind întâlnirea cu elementele basmului, povestea de „dragoste imposibilă” stimulează empatia cititorului cu eroii cărții. Este un roman ce face parte din sfera realismului fantastic, desfășurat între coordonatele spațiu-timp a două planuri îmbinate onorabil: real şi fabulos, ce răscolesc în cititor un amestec de imagini imprevizibile privind desăvârşirea unui vis de iubire. Vorbim de fantastic aici, ținând cont și de anumite reguli: să aibă o legătură atât de strânsă cu realul, încît cititorul să-i dea aproape crezare. Cât i-a reușit asta autoarei dobrogene vom vedea, pentru că șirul de evenimente și întâmplări din viața eroinei romanului pare a se derula pe tărâmul situat între fantastic şi absurd (ca în poștalionul care-l ducea, în timp, pe Grigorescu al lui Mircea Eliade din „La țigănci”), dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial. Și (credem noi) în asta constă măiestria naratoarei: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi de învelişul întâmplărilor ca făcând parte şi din mister, şi din realitate. Bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a imaginilor împinse spre magia unor vremuri de demult sunt acum argumentele unei autoare ce face „o demonstrație de virtuozitate în demontarea mecanismelor complicate și în decodificarea orizonturilor clar-obscure ale singurătății, ale iubirii și ale plăsmuirii visului, dar mai cu seamă ale labirintului psihologiei feminine.” – Ovidiu Dunăreanu, prefaţa cărţii.

      Folosind motivul dedublării, Diana Dobrița Bîlea face ca personajul său central să oscileze continuu între două lumi paralele, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor evenimente de viaţă să producă şi puţină confuzie atemporală în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Tema dublului îi cucerise cândva pe romantici (E.T.A. Hoffmann, Oscar Wilde, Jose Saramango ș.a.), iar acum, iată, a devenit un motiv literar care să-i seducă pe cititori și, conform spuselor lui Freud, apariția dublului în literatură este legată de încarnarea dorințelor refulate, a posibilităților nerealizate și a curajului de a înfrunta moartea. Procedeul dedublării eroinei înlesnește o glisare între real și fantastic, acesta din urmă decurgând și dintr-o manifestare a realului asediat de absurd și de irațional. Ficțiunea este cuceritoare, sintetizează, îmbogățește universul cu speranța creștină a purificării sufletului ca la autorul rus Evgheni Vodolazkin (în „Laur”). Sub acest aspect polifonic, al căutărilor imposibile între îndrăgostiți aflați în lumi diferite, romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, în final (ca în magia teleportării în timp a eroilor din filmul Matrix), ba chiar să se împletească. Cele două suflete bântuie prin lumi diferite, dar ies împreună, din acel labirint al rătăcirilor printr-o lume stârnită de evenimente halucinante, într-o lume reală, ceea ce-l determină pe cititor să aibă impresia „că parcurge mai multe romane într-unul singur” (Ion Roșioru, în postfața cărții). Unul ar fi al femeii Aurora, lucrătoare într-un azil de bătrâni, supusă hărțuirii sexuale de șeful locului de muncă și care, doar prin dedublarea sa (în planul fantastic al narațiunii), se va răzbuna (după moartea mamei ce ar fi făcut un pact cu diavolul pentru a-i schimba destinul fetei) prin cealaltă femeie Aurora, violentându-l pe bărbat cu un baston, iar adevărata Aurora („cea grasă, cea miloasă, cea lipsită de noroc”) va părăsi azilul cu dorința de a-l întâlni pe cel modelat de ea în vis (Galateu), sperând să cunoască iubirea totală. Un al doilea ar fi cel al rătăcirilor, ca într-un labirint al încercărilor, ale femeii Aurora în căutarea lui Galateu (pe care-l și întâlnește – în vis –în satul unde se refugiază, la o soră a bunicii dinspre mamă), dar și al călătoriilor prin timp și spațiu într-o lume marcată de evenimente stranii. Aici participă la jocul fanteziilor unor iele, se întâlnește cu meșterul împletitor de nuiele, cu profetul nebun Onuțu și cu uriașul pădurar (omul sărac cu duhul) care o îmbrăcase într-o rochie de mireasă pentru a fi numai a lui. Un al treilea ar fi cel al întâmplărilor halucinante petrecute în casa salvatorului ei, profesorul Ilie (asemuit cu Galateu), cel care a salvat-o din mlaștina unde căzuse, cu rochia de mireasă, în fuga ei din pădurea cu mistere. Profesorul însă își luase singur viața, cu un deceniu în urmă și se spunea că o făcuse din dragoste, iar casa, spuneau tot vecinii, era acum bântuită de stafia acestuia. Dar Aurorei i se par firești aparițiile lui în casă și chiar au un rol hătărâtor în trezirea artistei din ea. În fine, un al patrulea roman ar fi cel mai pământean de aici: tentată să renunțe la visul ei pygmalionian (de a-l mai căuta pe Galateu), Aurora se lasă în brațele iubirii lui Ștefan, un bărbat divorțat cu doi ani în urmă și cu o fiică aflată în suferință, dar care va fi salvată din ghearele morții de puterea tăinuită a Aurorei, ceea ce-l determină pe Ștefan să se întoarcă la Cezara, fosta soție. 

      Astfel, narațiunea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și încercări ale vieții, cu toate minunățiile pe care le născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este rodul fanteziei creatoare, al trăirilor în plan fantastic ale autoarei care mai inventează un roman al magiei unor trăiri, dar și al fascinației vieții, pentru că viața omului este, mai ales, suferință și iubire și apoi rațiune. Mesajul cărții ar fi acela că multă suferință va locui în inima celui care nu e locuit de iubire. Pentru asta, autoarea forțează de cele mai multe ori limitele imaginarului. Miezul frământărilor pe care le are Aurora este găsirea fericirii. Cu acest gând visa ea o grabnică evadare chiar în lumea morții locuite de Galateu. Pentru a trăi în raiul veşnic al iubirii, trebuie să ai pe lume o ieșire, un loc unde te duce, un braț pe care să-ți cadă greutatea din inimă – lucrurile pe care nu le-am avut niciodată în timpul nostru. Fără iubire (decodificăm noi mesajul autoarei), e ca şi cum am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Emil Cioran, privind în bezna de afară, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre viață spre moarte, dinspre fiinţa noastră materială spre fiinţa spirituală. Fiindcă în această viață întâlnim simultan și Infernul și Paradisul. Iar între ele nu se cunosc granițe pe care omul să le știe de la început. Aici intervine autoarea, cea cu sufletul atât de apropiat de cititor. Să-l învețe pe acesta să se înfioare, să stăruie în iubire și bunătate și neîncetat să se întrebe: e bine că lumea e plină de taine, le putem supune noi? Diana Dobriţa Bîlea ştie să-şi valorifice cuvântul ori să facă din el clopotul său de ceremonie la care să ne adune dinaintea paginii scrise. Cu alte cuvinte, rostul autoarei nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații; de aceea a ales să-și treacă eroii într-o altă dimensiune, să înlăture zidul dintre viață și moarte (prin iubire) pentru ca aceştia să poată intra unul în existența celuilalt. Și Aurora, cu trăirile ei care „nu sunt de aici”, „și-a făcut o fântână în cer”, cu apă bună de băut, dar pentru asta (Ilie/Galateu – îi comunică din lumea lui), va trebui să meargă acolo pentru a-și astâmpăra setea.

      Narațiunea, cu eroii ei (o Auroră care în vâltoarea evenimentelor simte că și-a pierdut, cu totul, mințile - și Galateu: „o parte din mine, o proiecție a ființei mele?”), sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra lumii și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. Astfel, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme, dar explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (Galateu: ce aparține morții) și o ea (Creangă Aurora: ce aparține vieții) până la ultimul moment al regăsirii și câte ceva din spațiul basmului nostru popular: „Oamenii au nevoie să știe că există supraomenesc și miracole ca să spere mai mult și să le fie mai bine. Dacă iei unui om visul, nu-i mai rămân prea multe, nu-i așa?”

      Puterea de imaginație cu care autoarea a creat fresca unei povești de dragoste, ca simbol al purificării prin credință (vezi și scena morții bătrânei Stanca în biserica Domnului), nu este altceva decât transpunerea în literatura cultă a unui univers spiritual dominat de credinţa în Dumnezeu. Povestea iubirii necondiționate între o pământeană și un om venit de pe tărâmul morții constituie o saga a unei prozatoare care și-a făcut din proza fantastică și basmică propriul drum către cititori.

                                                                                                         

                                                        Tudor Cicu

 *  Cronica a apărut în revista ARGEȘ/nr. pe februarie 2020 (la pag 24)

O nouă cronică la: „Necunoscuta”

Necunoscuta – un roman aflat sub vraja misterului, dar și sub imperiul rațiunii

            Premiul pentru proză pe anul 2018 al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a fost conferit în anul cărții care tocmai s-a încheiat, prozatorului, poetului, eseistului, Tudor Cicu, pentru romanul „Enigmatica”, editura Editgrapf, 2018. Un premiu meritoriu pentru cunoscutul literat care își reconfirmă calitatea de prozator, printr-un nou roman de buzunar cel puțin la fel de bine construit și interesant ca precedentul, Necunoscuta, tipărit la aceeași editură buzoiană Editgraf, cu un cuvânt escortă semnat de scriitoarea Diana Dobrița Bîlea și, pe copertă, prelucrarea tabloului pictorului Alexandru Tănase, „Femeia cu umbrelă”, imagine în consonanță cu povestirea romanului de factură postmodernă, acesta îmbinând în mod salutar formele literaturii de consum ale romanului de aventuri cu cel polițist. Astfel, în narațiunea din romanul în discuție se intersectează universul plăsmuit, lumea reală a instanței epice și intertextul, într-un mariaj epic romanțios, plin de mister și întâmplări imprevizibile. „Nu știm cât e ficțiune în cartea Necunoscuta a lui Tudor Cicu, dar un lucru e cert: tema omului fără soartă, plecând de la tema nenorocului, este tratată în mod excepțional.” (Diana Dobrița Bîlea)

            Zugrăvind realitatea atât analitic, cât şi sugestiv, Tudor Cicu reconstituie secvențial şi deliberat enigmatic, trecutul unora dintre actanți: Iriana, Nikos, deveniți păpușile unui destin nedrept. Romancierul a ales ca spațiu de desfășurare al povestirii, una dintre cele mai exotice țări europene, Grecia, al cărui areal geografic și cultural ofertant, face posibilă desfășurarea acțiunii, susținând totodată mirajul și misterul narațiunii. Și pentru a induce cât mai mult cititorului senzația de parte activă a romanului, scriitorul va face descrieri aproape lirice ale meleagurilor Elene, dar și trimiteri la date și fapte istorice, cum este cazul luptei de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a rezistat unui milion şi jumătate de persani sau al „cavaleriei și sulițașilor lui Alexandru Macedon” care au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba, în anul 338 î. Cr., acestea fiind doar două exemple din multitudinea existentă în carte.

            Romanul Necunoscuta este complex, aflat sub vraja misterului, dar și sub imperiul rațiunii, având ca fond o combinație de teme: suferința, dragostea, fericirea și nefericirea, dar și moartea, războiul, singurătatea. Autorul îmbină în mod salutar trăsăturile romanului de dragoste, cu cel social și psihologic. Tudor Cicu, după cum a dovedit și în „Fata cu smochine”, „Copil din flori” şi „Enigmatica”, este un cunoscător al resorturilor sufletului feminin și masculin deopotrivă, dar și un rafinat povestitor care, asemenea unui mag, întrepătrunde cele trei planuri într-o proză modernă din care nu lipsesc influențele homerice.

Strălucirea romanului vine atât din descrierile admirabile ale peisajelor Eladei: „Rulam mașina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne oferea o priveliște încântătoare. La dreapta zăream porturi micuțe, cu nave acostate la dane și, din când în când, printre arbuștii de pe marginea șoselei, plajele localnice. La stânga se înălțau munții Greciei, semeți, golași, numai piatră și iar piatră”, p. 91; cât și din măiestria cu care Tudor Cicu își creionează personajele: „Atunci apăru pe scări, dinspre dormitoarele de la etaj, Iriana. Văzută de aproape, fata avea de ce să-mi stârnească admirația și curiozitatea. Rochia albastră-violet, de culoarea liliacului. Strânsă bine pe trup, îi scotea în evidență formele de copilă ștrengară, desprinsă ca din tablourile lui Tonitza al nostru. Ochii mari și negri, cosițele arămii revărsate pe umeri, săndăluțele elegante peste ciorăpeii albi trei sferturi din picioare, se armonizau cu rochia, întregind imaginea copilei ce nu putea fi împiedicată de privirile din jur să viseze la chipul unei nimfe, cu o luciditate prematură cum fac copiii ori adolescenții seducători.”, p. 33.

În Necunoscuta, naratorul este chiar personajul principal întrupat în poetul Vlad Mateescu care, plecat într-o vacanță inedită în Grecia și având drept locuință casa unui bun prieten, fost coleg de facultate, Ahileas, va fi atras de candoarea, dar și de tristețea, unei tinere grecoaice, Iriana, tânără care locuia în vecinătatea locuinței sale de călătorie, la doamna Oteea, cea care o înfiase pe când avea doar șase ani. Pornirile spre izolare ale misterioasei Iriana, replierea în sine, lipsa dorinţei de comunicare, veneau dintr-un sentiment de iubire de necontrolat pentru tânărul grec Nikos. Acesta, în urmă cu un timp, plecase cu o navă din portul Pireu, nu înainte să-i promită fetei „în genunchi” că se va întoarce. „Povestea lor romantică, dintr-un câmp înflorit, s-a transformat într-un deșert al promisiunilor. A devenit tragica iubire a unei fete nebune”, ajunsă să fie tratată de doctorul Mazuris. Atras de misterul poveștii, dar și revoltat de suferința fetei, Vlad Mateescu decide să dezlege ițele acestui destin, având ca punct de plecare „o jumătate de monedă de alamă de două drahme, cu chipul lui Karaiskakis pe ea”. De aici începe aventura. Romanul se transformă într-unul polițist, suspansul crește, secvențele acțiunii se succed cu mai mare repeziciune. În același timp, romanul în discuție are și influențe basmice, nu doar prin misterul care îl însoțește, ci prin impregnarea narațiunii cu vise prin care cititorul va afla firul invizibil al adevărului. Vlad Mateescu în călătoria spre originile Irianei, va face o incursiune nu doar în trecutul familiei acesteia, dar și în adâncul fetei, al sentimentelor, emoțiilor, amintirilor ei, implicarea lui fiind directă și altruistă, sentimentele sale față de ființa frumoasă și chinuită de nurii unei iubiri devastatoare, venind, mai degrabă, din sindromul salvatorului, decât al unui eventual îndrăgostit.

Marea calitate a romancierului Tudor Cicu este de a imprima o viziune atât rațională cât și romantică, emoțională, asupra acțiunii romanului Necunoscuta, cum constatăm din sfatul dat de Mazuris lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, combinație autentică și cuceritoare. Maniera lirică, învăluitoare, dar și logică, în care este scris romanul, face din lectura acestuia una savuroasă și perspicace. Cititorul își va pune adesea întrebări, va căuta răspunsuri, își va imagina scene, totul pe structura emoției pe care doar (ne)cunoscuta dragoste o poate produce. Iriana este în același timp o nălucire dar și o prezență vie, iar Vlad Mateescu este căutătorul iubirii din el însuși, al acelui sentiment care, oricât de necunoscut pare, atunci când îl găsești, devine întregul sinelui tău, te înalță și împlinește deopotrivă.

Mihaela Meravei

17.02.2020

Cronică la ... o nouă carte

Despre războiul propriu al fiecărui om

Îndemnând cititorul să aleagă între două perspective de analiză şi de înţelegere a vieţii omului pe pământ („e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică?” – Cuvânt înainte), Tudor Cicu, în cartea sa „Don Quijote pleacă la război” (Ed. Betta, Bucureşti, 2019), explorează spaţii livreşti cunoscute, precum romanele lui Lev Tolstoi şi Cervantes, readuce în spaţiul literar întâmplări, situaţii, personaje din propriile sale lucrări sau inventează altele, cu scopul evident de a-şi provoca lectorii la reflecţie. Găsim în această carte: file de jurnal, 13 povestiri, un eseu şi o comedie.

În paginile de jurnal (Cu tata la ultimul său război – din jurnalul de front, p. 9) se narează, la persoana întâi, unele circumstanţe şi aspecte ale bătăliei din 17 noiembrie 1942 de la Cotul Donului. Personajul-narator este un sublocotenent inteligent, sensibil, atent la tot ceea ce se petrece în jurul său. Este clar că Tudor Cicu s-a inspirat dintr-o relatare orală sau scrisă a unui participant la cel de-al Doilea Război Mondial, a tatălui său dacă e să dăm crezare titlului, pentru că tablourile sunt, toate, autentice. Autorul evidenţiază detaliile contextuale, impresiile, gândurile personajului aflat în ipostaze inedite şi cumplite şi uneori le condimentează cu trimiteri la marea literatură a lumii. Abilitatea lui constă însă în simplitatea cu care redă nefirescul dinainte sau din timpul bătăliei. Cu o seară înainte, soldaţii români se caută unii pe alţii de „mitraliori” (păduchi) la lumina opaiţelor, apoi, în drum către locul bătăliei, seacă fântânile cu setea lor nestăvilită, unii dintre ei nemaiapucând să mai bea. Peisajul natural este înlocuit cu unul al dezastrului lăsat de om: „n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp”. Bătălia este îngrozitoare, iar jur-împrejurul devine un infern. Căderea, ca prizonieri, pe mâna ruşilor este zugrăvită în culorile luminiţei de la capătul tunelului.

Ursitoarele n-au mai venit este povestea venirii pe lume a lui Victor, pe un ger năprasnic, într-o sanie urmărită de lupi înfometaţi, în drum spre întâlnirea cu ambulanţa care nu avea cum să străbată drumurile troienite de zăpadă. Sunt spectaculoase luptele pe care protagoniştii le dau pentru salvarea tinerei mame şi a pruncului ce ţinea să se nască în acele condiţii ostile: lupta tatălui Gheorghe cu lupii, a câinelui cu lupandrul, a copilului Ionică cu troienele, cu drumul pe jos şi cu timpul grăbit, a celei ce naşte cu temerile de tot felul şi cu primejdiile. O poveste de iubire neacceptată de părinţii fetei, dar agreată de cei ai băiatului, poveste care aduce ca parfum cu scrierile lui Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ovidiu Dunăreanu, este Mireasa furată. Protagoniştii sunt hoţul de cai de la Dunăre, Larion, şi Jinga, deliciul lecturii făcându-l fuga celor doi sub ameninţarea armelor. Tamara este povestea portretului de fată din visul lui Vlad, portret pe care personajul principal îl descoperă şi în realitate, în „camera enigmatică a jucăriilor din acea stranie casă” unde se duce întâmplător să locuiască în gazdă. Întâlnirea cu tatăl necunoscut, visată ani de-a rândul de către tânărul Vlad, este un dezastru în povestirea Bastardul. Spaima copilăriei protagonistului-narator este turcul Mehmet Deliù, întâmplarea din povestirea eponimă petrecându-se în satul Azaplar (numele turcesc al satului natal al autorului – Tătaru de azi). Un ospăţ de pomină are drept bucate alese ciori fripte pe jar (şi declarate drept porumbei) de către tătarul cantaragiu, o farsă pe care acesta le-o face celor ce-i furau bucatele din traistă. Despre dilema sorţii clopotului din satul de munte Negoşina se povesteşte în Întoarcerea clopotului acasă: reîntregirea bisericii se face din strădania moşului Ghiţă, care ajunge până la regele Mihai I pentru a-i cere acest lucru sau din cea a sătenilor, care au pus mână de la mână şi au pregătit o masă bogată pentru autorităţile satului, în acelaşi scop? Iubita omului de zăpadă este o poveste pentru oamenii mari, în care se pledează pentru iubire, pentru împlinirea ei cu orice preţ. Povestirea Cântecul amintirilor pune faţă în faţă cel de-al Doilea Război Mondial cu Revoluţia din decembrie 1989. Autorul are o atitudine civică, un simţ firesc al dreptăţii  şi-i critică pe aşa-zişii revoluţionari care au pretenţia de a primi de la statul românsume imense de lei pe lună, în timp ce un veteran de război, care a convieţuit practic cu moartea zile, luni, poate chiar ani întregi, are o pensie de numai 429 lei. Mânzul scoate în relief dragostea umană pentru animale, dar şi puterea/ rezistenţa omului în faţa provocărilor, mai ales atunci când o viaţă depinde de curajul, de abnegaţia,de omenia unui pui de om aflat la vârsta acumulărilor, a lecţiilor de viaţă. Povestirea Cumpăna continuă povestea fascinantă a lui Demirgean, adultul care, copil fiind, a salvat de la moarte un mânz abia născut. Despre adulter şi despre nerecunoştinţă ori trădare este vorba în povestirea Dihorul.

În eseul Don Quijote pleacă la război, autorul invită cititorii la „un scurt popas”, pe un „drum anevoios, între Cervantes cu al său Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha şi lumea lui şi L. N. Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat alături pe vremea când scria Război şi pace” (p. 113). Este o analiză complexă, cu trimiteri şi referinţe de ordin istoric, literar şi psihologic, pentru relevarea mai multor aspecte ce ar trebui să ne preocupe pe toţi: frumuseţea, dincolo de nebunie, a omului care are un ideal şi luptă pentru îndeplinirea acestuia cu toate forţele şi cu un curaj nemimat împotriva oricărei piedici, necesitatea de a ne lua, fiecare, răgaz pentru a reflecta la două lumi complet diferite – lumea reală şi dureroasă a unei Rusii lovite de un război devastator şi aceea imaginară, poetică şi nostalgică a unei Spanii arhaice – şi pentru a o reconsidera, în consecinţă, pe a noastră, judecarea prezentului prin prisma lecţiilor trecutului şi ale unor personalităţi care, acţionând în domeniul lor, au adus schimbări cu repercusiuni şi în alte sectoare etc. De-a lungul cercetării sale literare, socio-istorice, psihologice, estetice, Tudor Cicu invocă o seamă de astfel de personalităţi şi personaje celebre, precum: Napoleon, Shakespeare, Hamlet, Socrate, Cervantes şi Cavalerul Tristei Figuri, Tolstoi şi personajele sale Nicolai Rostov, Pierre Bezuhov ori Nataşa, J. L. Borges, Nietzsche, Cioran, Zaharia Stancu ş. a. Extrag una dintre aprecierile interesante pe care le face autorul în acest eseu: „ambii autori [Cervantes şi Tolstoi] condamnă dubioasele cutezanţe ale eroilor lor, la care societatea reacţionează într-un mod prestabilit şi constant prin imperioase judecăţi de valoare. Iar noi, cititorii acestora, rămânem încredinţaţi că valoarea supremă a vieţii este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secţiune a trecerii lui pe pământ” (p. 126).

Scurta comedie Gângania din cap parodiază realitatea acestor vremuri, „gărgăunii” ameninţând să „infecteze” oameni şi animale deopotrivă.

Morala acestei cărţi ar fi aceea că fiecare om trebuie să ducă un război propriu, dar nu pentru a cuceri teritorii sau a ucide, ci pentru a împlini idealuri umane, cu singura armă pe care ar trebui să şi-o permită: bunătatea. De altfel, Tudor Cicu este un romantic incurabil, iar scrierile sale despre iubire vorbesc, despre bunătate şi despre consecinţele lipsei acestora într-o societate care nu este dispusă să se schimbe cu una, cu două.

Diana Dobriţa Bîlea

îți citesc scrisorile

îți citesc scrisorile

așa pe negândite poemul venise să-mi arate

cum tremur noaptea asta în hainele mele

când atâtea spaime care nu-s ale mele mă înconjoară

și afară urlă vântul prin toate trecătorile vremii

prin sârmele de telegraf sub care aleargă ciulinii pe câmp.

e de ajuns să pui un chibrit dedesubt

și atunci totul e altceva

nu doar suferința unei frunze tremurând pe o creangă

nu doar niște umbre chicotind de ambele părți ale drumului

de nici unde m-am oprit nu-mi amintesc.

îți citesc scrisorile de anul trecut

merg după semne

spuneai: și scânteia aruncată până în tavan

e un semn care a pornit, se înțelege

cuvintele noastre, dacă nu-și mai găsesc drumul

vor muri.

ape tulburi îmi spălau ochii

și lacrimile erau ca pietrele

aveau ceva de pe lumea cealaltă unele semne

tu știai, ți-am văzut privirea

ai ridicat mâna la ochi, spunând:

o să fie furtună!

sunt atâtea taine în noaptea asta

și ce viscol cumplit, nu-i așa?

pentru a înțelege caut să zăresc un capăt al drumului

trebuie să-mi amintesc că stăm amândoi în lutul ăsta

numărăm stelele și deodată privirea nu mai era a mea

unul dintre noi văzuse și una și alta

și se gândea pesemne, la o ieșire.