„Pierduți prin Siberia”... în biblioteca mea.

Romanul „Pierduți prin Siberia” ... ieșit recent de la editură (a pornit deja către cititori)

   „Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul de răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca  către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată şi divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineaţa acelei zile de 4 noiembrie 1942, un şir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam prin mulţime pe Elenuța. O ştiam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ţinuse să îmi înlănţuie umerii cu braţele, într-o încleştare cum numai ea ştia să mi-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca şi cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare, şi se agăţa din nou de stâlpul felinarului, apoi şi-o ducea la gură şi îşi astupa plânsul în ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru noi toţi”

* text reprodus din carte pe coperta IV-a: (pagini din jurnalul de pe front al slt. Costea P.)

poate unde eram încă tineri

 

poate unde eram încă tineri

 

ai fugit Cenușăreaso, de la balul interzis

cu Frații Grimm în rădvanul, ce trăsese sub cais...

am ținut să știu urmarea, dar un rând nu mi-ai mai scris.

ani în șir de-atunci, pe lume, ca-n Villon căzu zăpada

umbra ta-‘n focul din vatră îmi părea Șeherezada.

mi-ai fi spus: „Hoinar prin vise, ca haiducii lui Istrati

încă ești captiv în ele, privind totul ca prin gratii”

e firesc, ar spune Borges, când cu tine e Ulrica

ce haită de lupi mai poate să îți mai inducă frica?

poate unde eram tineri, primii ani într-un liceu

stam pe dig cu ochii-n valuri, priveai tu, priveam și eu.

însă nava mea din gând, nu spre insula comorii

cum știam din Stevenson, luneca pe-ntinsul mării,

unde aș fi vrut cu tine să mă las furat în toate

să ne pierdem prin Macondo, un veac de singurătate -

ca Bacovia, sub ploaie, îndurând ore în șir;

...iar noi, pozând mult prea tineri, în liceul cimitir.