Tableta celui care se luptă cu năluca sa (19)

 

Tableta celui care se luptă cu năluca sa 

 

      În Biblie (Daniel, cap.1, v.17), ni se spune că numai „…Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama era cea care ne tâlcuia, la toţi, visele şi nălucirile. Năluca e greu s-o iei de gât şi s-o dobori cu o singură lovitură, cum spunea V. Hugo, aşa că, atunci când ai curaj, eşti răsplătit, dar, nu totdeauna după cântarul tău. Și totuși, nălucile nu sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre, oamenii de știință spun că ar fi nişte reflectări ale angoaselor provocate de tulburări temporare ale minții, în planul raţiunii.

     Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu lancea în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote care plecase în lume să arate, prin vitejia de care spera să i se ducă vestea, că Dulcineea lui nu e o nălucă cum credeau mai toți, ci chiar o frumoasă domniță cum nu-i nimeni alta pe pământ, așa cum se spune în basmele noastre despre frumoasa Ileana Cosânzeana. Să ne amintim momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, pe care-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. Cât de scărmănat a ieșit de acolo, asta-i altă poveste! Dar ce-i sucise mintea scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don Quijote? ne-am întrebat noi citind isprăvile bravului hidalgo din cartea lui Cervantes „Don Quijote”. Doar promisiunea unui ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l ascultăm ce spune chiar acesta: „Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit, că fie el cât o fi de mare, m-oi pricepe eu să-l cârmuiesc”. Se mai îndoiește cineva că, fiecare dintre eroii întâlniți în cărțile pe care le citeam în tinerețe, aveau un vis măreț în care credeau? Altfel, unii nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în căutarea frumoasei domnițe Dulcineea). Iată cum explică el acest vis măreț, însoțitorilor care îi duceau la galere pe acei osândiți ai Majestății Sale. Întrebați în parte, unul spune că osânda sa se datora faptului „de îndrăgostit ce era”, ceea ce-l uimește pe Cavalerul Tristei Figuri, care spune ceva magnific: „Păi dacă-i așa și numai pentru că sunt îndrăgostiți sunt duși oamenii la galere, de când ar fi trebuit eu să fiu pe ele, vâslind!”. Se iscă din nou o bătaie, iar după eliberarea ocnașilor, uluiala acestora e și mai mare când au să afle că drept răsplată, ciudatul cavaler le cere să se ducă în cetatea Toboso și acolo să se înfățișeze domniței Dulcineea de Toboso și să-i spună că robul acesteia, Cavalerul Tristei Figuri, i-a trimis să i se închine și să-i istorisească despre această faimoasă aventură a sa. Auzind una ca asta, ocnașii săriră pe el și pe scutier de-i făcură zob, după care își iau tălpășița căci nu aveau, zic ei, de-a face cu niște oameni tocmai în toate mințile.

     Nici tânărul locotenent Giovani Drogo (din „Deșertul tătarilor” al lui Dino Buzzati), personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote a lui Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. a lui Kafka, nu pare a fi în toate mințile. Dar dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi odată) anumite lucruri măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice?  Așa se face că Giovani Drogo, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată în creierul munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al tătarilor), pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică, iar cititorul încearcă să desluşească, mai apoi, mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă vreo 30 de ani pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate care se pregăteşte minuţios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei va suna atacul tătarilor veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi de celelalte personaje ale romanului, cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa că astfel de fapte măreţe se şi vor înfăptui. Vom aluneca, încet-încet în mirajul povestirii, unde doar năluca duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte speranţele soldaţilor din enigmaticul fort. Ce-i întreţine pe toţi în această speranţă, e doar visul: „…i se părea că pe undeva trebuia să existe nişte legături obscure între vis şi întâmplările viitoare”. Legenda e arma cu care autorul îşi impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea  tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată povestea asta ceva care nu stă în picioare”. Şi, vor trece ani fără să se şi întâmple ceea ce aştepta şi cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta îi şi dă romanului mantaua de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe tărâmul văii plângeri, uitând că în urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă vreodată. Iar lui Giovani Drogo, muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie cu viaţa pentru că, năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele. Bătălia eroică, în cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot ce fusese mai bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai acum, când în sfârşit începuse războiul?” Totul avea să se petreacă (conchide autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de întoarcerea către casă a bravului Don Quijote, pe un braţ de paie, într-un car tras de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!”

     Cum nu era nimeni, în afară de glasul mamei și mâna lui Dumnezeu, cu mine, la căpătâiul patului, atunci după ce cărasem cu mare efort până acasă mânzul căruia tata voise, mai întâi, a-i lua gâtul cu briceagul, acolo în câmp și zăcusem zile întregi cu febră, și fără nicio speranţă de însănătoşire. Mă aflam și eu la hotarul unde nălucile întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. Țineam minte doar cum mă târâsem ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Și am povstit asta într-o povestire intitulată „Mânzul”, din cartea mea Azaplar. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduia şi se frământa mama la căpătâiul meu. M-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu –, dar şi atunci pentru a bâigui, celor din preajmă, numai vise care de care mai aiurite şi halucinante. Le spuneam: „Aseară Mânza noastră a adus pe lume un pui micuţ, un căluţ roşcat…” „Care mânză?” mă întrerupeau ceilalţi fraţi, strânşi roată în jurul patului pe care zăceam. „…Așteptați! ţin minte tot. Şi văd acum totul, atât de limpede. Dormeam cu bunicul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor, bunicul a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn?” „Dar buniclul e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vedeți că iar aiurează? o auzeam pe soră-mea. „Taci tu copilă!… o oprea mama la timp și îi punea repede degetele la gură. Dacă își amintește, înseamnă că nu e rătăcit” „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul să vezi ce n-ai văzut, a zis bunicul, continuam eu. Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat. Ştii, mamă… era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Și l-am auzit pe bunicul: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…” Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc fratelui meu Constandin.” „Dar şi Constandin a murit demult, măi, mamă, a murit la naștere, n-are de unde să-l ştie el se arăta îngrijorată soră-mea cea mare. „Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum!” Doar mama mă asculta fericită. Ea credea.  „...Aşa că l-am pus între cele două geamuri din lucarnă, în care i se vedea doar umbra. Când o ieşi soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă mătăsos, ca al Mânzei. O să vedeţi!”

     Păi, ce altceva putea să le povestească un copil ca mine, în situația aia, când viața îmi plutea între cele două lumi? „Dar nici să inventez povești de dragoste nu puteam”, cum spune Ismail Kadare în romanul „Umbra”. La fel, cred, gândea și el: „Dar, tocmai atunci când mă apropiam mai mult de o explicație, gândurile mi-o luau razna”. Doar că umbra lui este povestea unei iubiri imposibile trăite tot la hotarul dintre două lumi. Tânărul cineast albanez, dintr-o țară aflată la granița cu infernul găsește o altă lume, odată ajuns la Paris, iar povestea lui de dragoste cu frumoasa actriță, franțuzoaica Silvaine, e năluca care îl preia din gheara celeilalte, rămasă acasă, în viața aflată sub dictatură. Că nici nu mai înțelegi când depășise frontierele și se simțea în adevărata viață. E povestea unei dureroase prăbușiri, în care eroul nu mai știe în care dintre vieți îi rămăsese ființa. Fraza care îl va măcina tot timpul: „acolo noaptea este altfel de noapte, iar ziua, altfel de zi...”, spune totul.

     Și fiindcă tot am început cu un citat din Biblie, să închei acum cu un alt citat din Ioan (8-7):  Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Dar cât de greu să fie păcatul unora, când până și Cel de Sus aruncă piatra? Dacă în cazul celor doi amintiți mai sus (Don Quijote și locotenentul Giovani Drogo), năluca era o plăsmuire a minții, iar în cazul cineastului albanez năluca avea „ochiul și timpanul” celor care ne-au urmărit și pe noi în dictatură, oare copilul care am fost, ce păcat să fi cunoscut? Nălucile lui, îmi șoptiți voi, veneau din fricile și spaimele cu care tatăl scosese briceagul să taie gâtul mânzului abia născut, știind că o turmă de oi nu se urnește din câmp, atunci când măgăreața nu se dezlipește de puiul ei până când nu se pune zdravăn pe picioare și poate să umble. Se putea sta cu oile în câmp la cheremul lupilor de seară, sau, odată sacrificat, avea să îngroape tata mânzul și măgăreața avea să-și plângă puiul pornind ,totuși, la drum? Grea dilemă! Atunci, la cei 10 -11 ani, am decis să iau mânzul în spinare și să-l car vreo 4 km din câmp, până acasă, cu măgăreța pe urmele mele. Și în perioada cât am zăcut la pat, ca să nu mă doboare „forțele răului”, mama mă lua de mână și mă scotea la lumina zilei în grădina noastră, de îmi arăta caișii înfloriți. „Vezi și tu ce frumoși sunt pomii, acum înfloriți?” îmi spunea. Mă strângeam în brațele mamei, să mă apere... și țipam: „Da’ nu-i vezi pe ăia cum își bat caii cu bicele și mână carele să dea cu roțile peste mine?” Nu era niciun chip să mă scoată din ghearele năzăririlor mele. Iar tu cititorule, firesc, te întrebi: „Ce șanse are un copil să se lupte cu forțele unor năluci?” Spunea undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăvește pe jumătate. Mi se părea ciudat că nimeni, dintre ai mei, nu vedeau nălucile care mă urmăreau. Dar parcă poți să iei de gât și să dobori o nălucă?  

 

                                         Tudor Cicu

 

Propoziții pretențioase (vol 2) - de Sorin Călin

 

Propoziții pretențioase - din seria „Vremea Călinilor”- ed. editgraph/2026 d Sorin Călin         

 

     Cu cel de-al doilea volum al lui Sorin Călin, „Propoziții pretențioase” (378 pagini) apărut recent la ed. editgraph, eul său auctorial își creează propriul spațiu și timp care este al scriiturii și textului ca alcătuire finită și care, chiar poartă amprenta unui scriitor aparte ce ne învață prin exemplul său, consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor, asupra cărora, iată, m-am aplecat și eu. Cert este că lectorul unui asemenea roman memorialistic (simultan și document/istorie) știe că autorul ridică punți de comunicare, unele legături, între întâmplările datate în volumele anterioare și cel prezent. Autorul mărturisește că a început scrierea acestui al doilea volum doar la câteva zile după decesul tatălui său, având în memorie că, încă de prin 2013, într-o discuție cu un amic, din formația cu care cânta la nunți, acesta i-a lansat provocarea de a scrie despre oamenii urbei natale, despre locuri cunoscute și întâmplările petrecute sub ochii săi, în acest univers al urbei natale. „Nimeni, îi spunea amicul acela, nu a lăsat un cuvânt în documentele scrise ale orașului Rîmnicu-Sărat, atât despre oamenii locului, cât și despre casele și locurile în care au trăit aceștia... că de oameni nu-i pasă nimănui” îi spunea amicul. Și ca atare cineva trebuia s-o facă, să lase o amintire, o mică întâmplare despre ei, una care să fie consemnată, notată și să rămână într-o carte. Mai ales că nici „Gazeta Săteanului” apărută cândva în trecut, în orașul Rîmnicu-Sărat, nu a lăsat generațiilor actuale și viitoare prea multe informații. Precum nici o monografie,  mai bine sau mai puțin bine scrisă, dar suficient de profesionist întocmită ale caselor istorice, străzilor, a oamenilor de vază din oraș, nici așa ceva nu există.    

      Ca experiment, proiectul început este interesant și în concluzie cartea, deși ciudată prin contextul cuvintelor tehnice și arhaice din DEX, este interesantă. Ciudățenia ei vine și de la multitudinea de combinații contextuale, interpuse în text, pe de o parte, din modalitățile de construcție al unui text subiectiv, pe de altă parte, cât și din hazardul lingvistic (amintit deja) al folosirii unor cuvinte (uneori tehnice, alteori ca arhaisme) cu scopul de a creea indicii aleatorii pe contextul cuvintelor. Dar soarta acestor arhaisme are ca scop de a reda amprenta unei epoci apuse și să creeze un spațiu nou de rezonanță interpretativă textului. Iar relația de coprezență între două texte apropiate (datate într-un jurnal confesiv), pleacă de la impresia directă că autorul nu se lasă confiscat nici de termenii necunoscuți cititorului (pe care doar DEX-ul îi consemnează), nici de trăirile personale în faimoasa echipă a unei echipe de meseriași tinichigii, ci realizează perspectiva dăinuirii destinului colectiv la care participă fiecare locatar, fiecare locuință civilă.    

     Astfel de tipologii ale lucrătorilor meseriași în tinichigerie și acoperișul caselor, apoi procedeele și mijloacele de expresie aparent ireconciabile cu literaturizarea textului, demonstrează, în tot ceea ce este relatat în acest jurnal-document, că nimic nu este inutil de a a fi comentat. În consecință, cartea este construită după arhitectura corespunzătoare unei lucrări cu caracter științific decât literatura cu precădere epicizată. Fantezia autorului se sprijină pe o informație documentară și multe procedee ale meseriei de tinichigiu, cu multe detalii din înzestrarea sa tehnică. Aspectul de scriere pseudo-anticipativă a unei astfel de scrieri aparent foletonistice sunt sub controlul rațiunii și nu iese, totuși, din tiparul literaturizării. Echilibrul interior pe care și-l corectează cu fiecare însemnare din jurnal, revenind adesea la memoria tatălui și alte figuri importante ale urbei natale, dă relief jocului său de a ironiza agonia unei epoci istovitoare pentru mulți meseriași (ca cea a propriei sale familii), de a câștiga banii cinstit prin muncă și îi fixează, teoretic, poziția față de un biografism al celor întâlniți în viața sa. Toate aceste procedee stilistice, îngăduite de scrierea oferită de un hazard lingvistic (uneori pur tehnic, alteori mult arhaic), credem că îi asigură autorului capacitatea de a ne stimula participarea la trăirile sale. Firească și necesară (pentru înțelegerea stilului de scriere) ni se pare nota autorului, la un momenta dat: „Scurtez fraza, altfel nu mai înțeleg nici eu ce am dorit să spun!” Doar că Sorin Călin știe să povestească și să își asume hazardul lingvistic în care pare că se joacă cu acele cuvinte ce numai în DEX le poți întâlni, folosite acum, nu numai în text, cât și în titlurile însemnărilor zilnice din jurnalul memorialistic. Doar că, aparent, titlul însemnărilor din jurnal nu pare să aibă vreo legătură cu însemnarea propriu zisă ce urmează a fi relatată în desfășurarea evenimentelor. Multe dintre însemnările din roman amintesc și de oamenii care au fost, despre cum au fost: vezi de exemplu însemnarea cu titlul Agrăiți, datată la 2 Mai 2022, e despre fostul director al fabricii de confecții locale și îi urmează imediat textul Agrafie ce continuă amintirea fostului director Nicolae, apoi despre casa moșului Benescu cu povestea lui, casa Tânțu etc. Astfel jurnalul e mai mult document și însemnare memorialistică pentru oamenii amintiți, locurile călcate de echipa de meseriași, casele etc. Dar în primul rând oamenii băștinași, de pe vremea când tatăl era coordonatorul echipei, sunt amintiți pentru a-i umple în suflet golul adus prin decesul tatălui. Astfel de memorii sunt pentru a arăta cum negociau proprietarii cu meseriașii în tinichigerie, la construcții de acoperișuri, burlanele de scurgere pentru apa ploilor, cazane cupru etc. Dar printre aceste personaje, în fapt proprietarii caselor la care echipa familiei Călin execută lucrările, își fac loc și cei din familie, precum și muzicanții cu care autorul asigura petrecerea la nunți. Mai interesante sunt momentele comice sau triste (după caz) ale oamenilor trăitori în urbea natală și cele mai savuroase dialoguri sunt cu tatăl său, pe când încă nu era plecat la ceruri.

     Cartea e scrisă în stilul celui care ține dinadins să poarte un monolog, când  cu sinele său, când cu cei întâlniți într-o viață de om. Cartea are densitate temporală în chiar frumusețea sau puterea ei de expresie, pentru că viața ne arată că suntem pe un drum fără întoarcere și memoria cărții, cu siguranță, va reține în această carte o lume așa cum a fost.          

 

                                                              Tudor Cicu

 

 

 

Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un gând anume (18)

 

Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un gând anume 

 

     Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, ca cel iniţializat de „La Stampa” sau „Die Zeit” ori „The Times”, cei peste zece mii de cititori se prea poate să se fi înşelat punând în fruntea unui clasament al valorilor pe cei zece magnifici: Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante, Kafka, Thomas Mann, Moliere, Joyce, Dickens... lipsind din acest clasament, la prima vedere, alţi magnifici ca: Homer, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Mihail Șolohov, Hermann Hesse, Oscar Wilde, Camus, V. Hugo, E.A. Poe, Rimbaud, Panait Istrati, Gabriel Garcia Marquez şi mulţi alţii. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud.

   Asemeni temerarului „cavaler rătăcitor” de pe banchiza de gheață, scriitorii au pornit, odată cu cărțile lor, în lume. Nu au avut ca țintă un „Pol Sud” ori un „Pol Nord”, ci doar inima cititorilor de pretutindeni. Putem spune şi aşa: au pornit în lume şi au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o „nenorocire” de care, cei ce vor veni mai pe urmă vor trebui să țină seama că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii şi pe care destinul sau dimpotrivă, hazardul, ni le hărăzesc, tuturor, pe pământ.

     Ca mulți alții și eu m-am născut ȋntr-o familie săracă, și eu am plecat singur de-acasă spre un oraș mare pentru a-mi croi un viitor. Cred că aveam cam 10 – 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă”, de Nicuţă Tănase. Dar câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule cărţi („Moromeţii” etc, dar şi amintirile scriitorilor  buzoieni Titi Damian și A. Anghel), unde părinţii se făceau luntre şi punte pentru a-şi trimite copiii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase), l-am auzit, explicându-i mamei, răspicat, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. Și atunci, împreună cu Nabi (un tătar, coleg de clasă) am plănuit să fugim la mătușa lui din Constanța ca să dăm la Liceul Industrial Energetic. Nu aveam nici o lețcaie de bani la mine, dar cum el nu era destul de pregătit, i-am promis că îl voi pregăti eu, iar el se obliga să vorbească cu mătușa că așa puteam să le plătesc șederea mea acolo. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi chiar al 11- lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merita a fi scris. La aflarea veștii că nepotul ei nu a intrat la liceu, mătuşa prietenului meu din sat a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo, cu geamantanul făcut în grabă, pe o fereastră. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (deja mă „dăduseră”, la miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania…” etc., că numai fuga m-a salvat.

     Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Și mi-am amintit că Hans Ch. Andersen s-a născut în orăşelul Odense din Danemarca în familia unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru „a-şi cuceri celebritatea”, cum notează, mai târziu, în „Povestea vieţii mele”, o carte frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18 ani?), că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta, ca să-i dai apoi cititorului, scrieri gătite cu hainele cele mai bune pentru a ieşi în lume. Mulți ar putea zice: bine, bine, dar cum o să se descurce până atunci? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a descurcat datorită poveștilor avute în cap, pe care avea să le scrie la îndemnul lui Romain Roland. Iar Holden Caulfield, eroul lui J.D.Salinger din „De veghe în lanul de secară”, pleacă de acasă, subliniind nevoii de iubire din partea părinților, culegerea atâtor sfaturi și învățăminte pentru orientarea sa în lume, și chiar să-și descopere „măsura minții și așa mai departe”. Chiar așa spune: „Am plecat de la școala pregătitoare Pencey... Groaznică școală, oricum ai apuca-o”. Înainte de a pleca trece pe la profu’ lui de istorie de la care reține că „viața este un joc pe care trebuie să îl jucăm conform regulilor”. Fiindcă i se zisese de către o prietenă că e un sălbatic „și n-am nicio direcție în viață”, Holden a reținut asta... și avea s-o probeze prin lumea largă. „Sunt chestii pe care e greu să ți le amintești”, spune el la un moment dat. Citind însă cartea afli că povestea lui Holden, de unul singur prin lume, e fascinantă. Mamă, mamă! Și ce-i mai mergea melița când se dădea la vorbă, cu unul, cu altul! Așa afli că circulă prin lumea asta, țăcăniții, ca furnicile. Spre final riscă o „furişare” în locuinţa părinţilor (ce nu aflase încă, pocinogul fiului lor), spre a se întâlni cu sora lui Phoebe. Îi mărturiseşte gândul său nebunesc, de a părăsi oraşul şi a se instala la marginea unei păduri, să-şi facă o cabană micuţă unde să-şi aştepte sfârşitul, dar renunţă când sora lui îşi face bagajul decisă să-l urmeze, fie şi până la capătul lumii. În cele din urmă, familia se reuneşte în ajunul Crăciunului, mai ales că şi fratele lui mai mare, D.B, soseşte cu logodnica lui tocmai de la Holywood. „Aș sta de veghe în lanul de secară și-atât. Știu că-i o nebunie, dar e singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac”, spune uneva. Și cred că v-am făcut curioși să o recitiți. Merită să dai o zi din viața ta, cititorule ca să parcurgi visul lui Holden până la capăt. 

     Visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care l-a visat o viaţă și pentru care George Milton și Lennie Smal pleacă de acasă, e și al celor doi eroi ai lui John Steinbeck din „Șoareci și oameni”. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintr’odată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. Dar e un vis la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, ca visul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”) şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad de California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor încă de la început. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti.

     Toţi visăm. Aşa începe lunga noastră călătorie, a omului-care-scrie, pe coala de scris. Și vă mărturisesc că și eu am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Și cu gândul la visul meu, visele altora, până la urmă nimeni nu poate ști cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Când crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte că atunci când cineva e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie care ne privește pe toți!

 

 

 

 

Tableta unuia care, prin lumea cărților și-a trăit copilăria (17)

 

Tableta unuia care, prin lumea cărților și-a trăit copilăria              

 

      Tărâmul fără de Moarte, numit literatură, îmi spusese, în subconștient: „Tu ţi-ai ales meseria asta. Văd că te chinui, dar tu crezi că eu nu văd cât te chinui?” E seară și citesc din Gogol „Serile în cătunul de la Dikanka”. De-acum va înceta şi larma „greierilor” prin copaci, a vietăţilor sub cântecul cărora îmi petrec şi eu gândurile, ca un ecou al decroşării, sfâşierii. Las cartea lui Gogol pe piept (tocmai citisem „Iarmarocul de la Sorocinți”) și mă gândesc, sau poate chiar visez. Nu cumva visez ca și Gogol în prisaca lui? Și credeți cumva că vă spun niscaiva basme? Păi, îmi suflă Gogol la ureche: „Și se mai spune că basmele mint! Pe dracu mint!” Recunosc că scenariul de iniţiere a basmelor (în general) este unul imaginar, că nu e legat de vreun context istorico-cultural, mai degrabă e o comportare atemporală şi anistorică a sufletului. Întrebarea e dacă saga se înrudeşte cu mitul, ori basmul reia şi prelungeşte iniţierea la nivelul imaginarului, a ceva deja petrecut şi împlinit, cum se petrece în saga şi mit. Pe vremea când citeam zisele saga (a Argonauţilor, a lui Siegfried, a fierarului Ilmarinen din Kalevala, ori sfâşierile tragice din cântările „Oastea lui Igor” şi al „Cidului”), am realizat că saga se înrudeşte mai îndeaproape cu miturile, că universul lor este o lume ideală, situată într-o lume cu lumea zeilor. În basm, ocrotitorii din natură, tovarăşii întâlniţi în cale sunt de-ajuns pentru ca eroul central să reporteze victoria. Când creaţia basmului cutare şi cutare a încetat, autorul de geniu va recrea basmul în lumea realităţilor sale, reinventând creaţia. Aşa s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis Carroll, Robert Louis Stevenson, R. Kipling... şi toţi cei cărora am început a le dedica unele însemnări scrise la tinereţe pe un caiet de licean, fără să mă întreb, încă de pe atunci (deşi ar fi meritat), dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C. Andersen, Perrault, Hoffmann, Fraţii Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu şi mulţi alţii, nu cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade) al mitului şi al ritului de iniţiere a sagăi şi, prin autorii clasicismului nu cumva au avut un rol de a reactualiza tărâmul şi „probele de iniţiere” la nivelul imaginarului şi oniricului. (?!...) Ridic din nou cartea de pe piept și mă las iar în voia lecturii. Dacă mai visam mult, sigur mă trezeam ca gândacul în care se transformase Gregor Samsa a lui Kafka. Acuma na! Ce n-aş da să fiu ca el şi nu un personaj kafkian agresat de nu știu ce năzăriri ale mele. Ehe!...

     Și ce vis mai avusesem! Parcă și vedeam trecând pe sus cârduri de pescăruși sau rațe sălbatice în căutare de locuri mai liniștite. O, ce m-aș fi dorit acum un năpârstoc precum cel închipuit de scriitoarea suedeză Selma Lagerlöf! Am căutat cartea acesteia prin biblioteca mea și am început s-o răsfoiesc (ca în copilărie), în speranța că mă va liniști suferințele acelui năpârstoc pe nume Nils, născocit de autoare. Scriitoarea de origine suedeză, a fost prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură (1909). Se pare că darul ei de a povesti cu atâta candoare l-a moştenit de la bunica sa după tată. În copilărie, din cauza unei paralizii la un picior, e nevoită să stea „întemniţată” acasă, unde va începe să citească şi să scrie, având drept cărţi de căpătâi „O mie şi una de nopţi”, romanele de aventuri ale lui W. Scott şi poveştile lui H.C.Andersen. Mult mai târziu urmează şi liceul în capitala Suediei. „A fost odată un ştrengar”.... aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei. Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o citisem prima oară. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea copilului care eram pe atunci şi citeam cu uimire „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”. În viaţa copilului care eram pe-atunci apăruse pentru prima oară, spiriduşul. Povestea e simplă, dar fermecătoare. Nils Holgersson, un băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Nils a crezut la început că spiriduşul este un hoţ. S-a convins că spiriduşul nu este un hoţ, dar l-a văzut umblând în sipetul mamei sale. Băiatul îl atrage în cursă pe spiriduş cu plasa tatălui său. Spiriduşul i-a propus să-i dea drumul în schimbul unui fluier vechi, a unei linguri de argint şi a unui ban mare de aur. Văzând că băiatul  nu vrea să-i mai dea drumul, spiriduşul i-a dat o palmă lăsându-l în nesimţire pe duşumea şi la transformat într-un prichindel cam cât de mărimea unui degeţel de mic. Agăţat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils porneşte într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâşte sălbatice. Martin, gâscanul bun şi devotat, Akka, gâsca cea înţeleaptă, Bataki, corbul cel isteţ, Gorgo, vulturul îndrăzneţ şi iubitor de libertate şi blânda şi frumoasa gâscă Dunfin îi vor fi aproape, iar Nils va învăţa alături de ei care sunt adevăratele valori ale acestei lumi. În final a fost foarte bucuros când s-a întors acasă la părinţii săi. Vă puteţi închipui, un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap, navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea Baltică? Tare aş mai vrea să mă trezesc, la vârsta asta, reîntors acasă şi, să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi om!” „Ehei! Dacă era vreo dihanie cu două capete, sau măcar un pitic...” îmi răspunde subconștientul. Stai așa! zic. Astea nu-s vorbele acelui om rău pe nume Barberin care-și vinde băiatul acelui cântăreț ambulant Vitalis, care colinda Franța cu trupa lui de câini dresați Zerbino, Dolce, Capi și maimuțica pe nume Suflețel? O, da! îmi răspunde subconștientul meu. E povestea lui Remi, sărmanul hoinar care în copilărie a petrecut atâtea nopți prin grajduri, prin șuri sau la margini de pădure sub lumina stelelor. „Sunt multe lucruri triste pe lumea asta scrise în atâtea povești și care, când le auzi, îți trezesc gânduri dureroase!” caut eu să-i răspund subconștientului meu. La urma urmei, a cumpăra cu 40 de franci un copil nu însemna neapărat că Vitalis acela era un căpcăun care mânca copii, mai ales că Remi avea să învețe destul de multe lucruri ce avea să-i trebuiască în viață, mai departe, după moartea cântărețului ambulant. Mi-aduc și acum aminte, când eram de-o șchioapă ca și Remi eroul din „Singur pe lume” a lui Hector Malot, cum citeam povestea copilului orfan de părinți și îngrijit de doica căreia îi zicea mamă (soția acelui hapsân Barberin), de mă trezeam până și eu cu trupa lor, străbătând drumurile pe jos, prin ploaie, în călătoriile prin Franța, culcându-ne prin șuri și tremurând de frig, fără mâncare, și chiar să n-ai pe nimeni care să te compătimească și să te iubească. După moartea acelui Vitalis, înghețat de frig, fiindcă nu găsiseră intrarea la niște cunoscuți de la Carierele de piatră și dormiseră lângă ziduri, Remi ajunge pe patul unor grădinari din împrejurimile Parisului, care îl îngrijește de boala de plămâni aciuată în trupul lui firav, în acea noapte groaznică. Dar cum o nenorocire este urmată mai întotdeauna de o alta, grădinarul se vede ruinat de o ploaie cu grindină și cămătarii îl târăsc în pușcărie. Cei patru copii ai acestuia sunt despărțiți, fiecare pe la câte o rudă, iar Remi se vede din nou rămas pe drumuri, de data asta doar cu cățelușul Capi (cei doi câini ai dresorului trupei Vitalis fuseseră mâncați de lupi într-o noapte de iarnă fioroasă și chiar maimuțica Suflețel se stinsese înghețată de frig, când se cățărase de frica lupilor într-un copac). De data aceasta îl însoțește în călătoria sa prin Franța un alt copil pe nume Mattia. Mattia, copilul orfan, vândut și el unui negustor care scotea bani pe seama durerii lor, se dovedește un cântăreț deosebit la viară și trompetă și împreună reușesc să strângă ceva bani. Remi, cu trupa lui nouă, se reîntoarce la doica din satul natal, aducându-i în dar o văcuță cumpărată de la târg. Aici află că Barberin era plecat la Paris pe urmele lui, întrucât o familie bogată îl căuta pe Remi, copilul dispărut încă de bebeluș. Cu această speranță Remi și trupa lui pornesc pe urmele familiei bogate care încerca să-l găsească. Pățăniile ce aveau să urmeze aveau să-mi provoace și mai multă durere și suferință, arătându-mi că nu totdeauna cei care te caută sunt și oameni de treabă. Dar fiindcă totdeauna răul este înfrânt, Remi avea să-și găsească mama adevărată și uh hapy-end fericit încheie povestea. Și mai toți copiii se regăsesc în acel copil orfan. Și tot un copil orfan fusese și „David Copperfield” al lui Dickens. Orfan de tată ( înainte cu şase luni de a se naşte ) şi apoi şi de mamă, la vârsta de 10 ani, micul David va cunoaşte asprimea tatălui său vitreg (mister Murdstone) şi a surorii acestuia (miss Jane Murdstone), oameni meschini şi fără inimă. În cele din urmă, David va fi îndepărtat de aceştia. Mai întâi, fu trimis (de la Blunderstone, comitatul Suffolk, unde locuiau) la o şcoală din apropierea Londrei, condusă de mister Creakle, iar apoi, după moartea mamei sale, fu silit să lucreze la firma tatălui său vitreg aflată pe malul Tamisei, ca spălător de sticle, cu 6 şilingi pe săptămână. Și la fel ca Remi, simţindu-se părăsit de toţi, ca un copil al nimănui, Davy va pleca în căutarea mătuşii lui, pe nume Betsey Trotwood, care locuia în Dover, ce se va îngriji de educaţia lui, suportând cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere. Va urma şcoala doctorului Strong, din Canterbury şi va locui în casa avocatului Wickfield. Îl vom găsi, mai târziu, într-un aşezământ judiciar cunoscut sub numele de Doctors` Commons. Apoi un eveniment neaşteptat produce o schimbare în viaţa lui David ca urmare a faptului că mătuşa Betsey Trotwood îşi va pierde investiţiile, devenind săracă. Acest lucru nu-l va descuraja pe David ci, dimpotrivă, îl va mobiliza în găsirea unor mijloace de existenţă. Învaţă stenografia, îl ajută pe doctorul Strong la întocmirea unui dicţionar şi începe să scrie mici nuvele. Tot în acest timp, David se îndrăgosteşte de Dora, fiica lui mister Francis Spenlow, unul dintre acei membri de bază de la Doctors`Commons. David, după o scurtă, dar fericită căsătorie, o va pierde pe Dora, în urma unei boli, și mulți alții roiesc în jurul lui căutând să-l tragă pe sfoară. Dar ca și la Hector Malot, personajele negative îşi vor primi, la rândul lor, pedeapsa cuvenită: tânărul Steerforth va muri pe mare în timpul unei furtuni; Uriah Heep va ajunge la închisoare ca urmare a unor falsuri; Littimmer, servitorul şi omul de încredere al lui Steeerforth, va fi şi el închis pentru furt, etc. Astfel o mai veche mărturie a lui Dickens de a scrie cărţi prin care cei buni şi oropsiţi să fie răsplătiţi în viaţă iar cei răi, hrăpăreţi şi nepăsători la suferinţele altora să fie pedepsiţi, se materializa prin scrierea acestui roman devenit şi crezul copilăriei mele naive în biruinţa dreptăţii şi adevărului în lume, credinţă pusă din nou la îndoială, mult mai târziu, când credeam în adâncimile sufleteşti ale oamenilor şi mecanismele după care se ghidează societatea şi lumea în mersul ei spre bunăsatarea tuturor. Dar mă bucuram cu eroii mei din cărțile citite, că niciunul nu-și pierduse sufletul în rătăcirile lor prin lume.

       „Visează copile! îmi spunea mama. Dar nu uita învățăturile de acasă și nu cumva să-ți pierzi sufletul când ai să pleci în lume!” Și îmi dădea din nou pilda fiului risipitor din Biblie, cum tatăl lui tăiase berbecul cel mai gras cu bucuria celui care și-a regăsit fiul rătăcitor prin lume. Acel fiu risipitor din pilda lui Isus este, mai întotdeauna, și scriitorul: „Se întoarce acasă pentru ca să ia lucrurile de la început, așa cum trebuie” spune Biblia. Asta face și scriitorul când începe a scrie o nouă carte. Și mai există în Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului.

 

„Detectivul pădurilor” (un proiect pentru copii) - Florin Alexandru -Colombo

 

Detectivul pădurilor – (un proiect cu povestiri fantasy-basmice-polițiste) de Florin Alexandru - Colombo

 

     Povestirile din aceste două noi apariții scrise de autorul lor Florin Alexandru–Colombo, în proiectul denumit „Detectivul pădurilor” (prima carte intitulată Trenul pădurilor, cea de a doua Vaporul pădurilor – ambele apărute la ed. Rotipo în 2024 și 2025), urmăresc ca țintă acel gen al prozei narative care imaginează situații și evenimente ireale, pornind de la dezideratele estetice ale educației timpurii și militând în rândul copiilor pentru literatura de anticipație. Ținta autorului a fost, în primul rând, să transmită copiilor interesul pentru scriitura aflată între granițele dintre literatura Science Fiction și literatura Fantasy, iar în al doilea rând să recunoască și copiii cât e basm S.F. în scrierea sa, ca specie a ficțiunii speculative. Și nu putem spune că nu există, totuşi, un optimism în această așteptare continuă pentru generația care vine după noi. Optimismul lui Florin Alexandru–Colombo, după scrierea acestor cărți pentru copii, ne face credem că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă cu ceva happy end entuziasmat, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea și imaginația din aceste scrieri ne fac să sperăm că poate va mai salva ceva, că genul acesta fantasy-polițist e gata să trimită speranța în tărâmuri necunoscute, spre a ne salva sufletele. Și cum literatura nu e niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte strânsă cu tot ce freamătă într-o societate, acești copii, cărora li se adresează, de această dată, autorul acestui proiect literar, au înțeles un lucru cert: scriitorul poate creea o lume nouă, o poate îndrepta pe cea strâmbă și veche, poate face dreptate în scenariul său; el deține în ranița lui de scriitor și bagheta magică cu care poate face minuni cu eroii săi. Trenul pădurilor (prima carte din seria Detectivul pădurilor) conține trei povestiri care vin să argumenteze ideea noastră, că literatura SF poate fi privită ca parte a literaturii de aventuri și împreună cu romanul polițist și proza exotică de călătorie este parte a literaturii pentru copii și tineret. Prima povestire „Colierul din tanzanit” e cazul bursucului detectiv Buro, cel care, în timpul călătoriei cu trenul prin pădurile exotice ale unui tărâm imaginar, asistă la furtul unui colier de preț (al unei doamne Păun Evant), de către un Motan și un excentric călător Raton, apoi acționează, cu ingeniozitatea unui adevărat detectiv, la prinderea hoților. Participanți la desfășurarea acțiunii se dovedesc și Ursul Hat controlorul trenului cât și Ursul Pat conducătorul de tren. Până și gorilele însoțitoare ale doamnei Păun Evant se dovedesc a fi „unelte” ale planului de sustragere a colierului și, ca în orice scenariu de roman polițist, totul se termină cu bine. Cea de a doua povestire „Gemenii de aur” e scenariul basmic al unei răpiri a doi lupușori de la părinții lor, găsiți de capra Neagră Rina în pădure și pe care îi ia acasă ca să-i crească. Trenul Ursului Pat cu detectivul Buro și alți călători (printre care un leu bătrân plecat la stațiune), oprește în orașul Carnaval unde toți călătorii participă deghizați în costume de animăluțe la o horă a bucuriei. Aici are loc răpirea celor doi lupușori și detectivul Buro trece din nou la acțiune și dezlegarea enigmei răpirii. Taina răpirii este dezlegată, lupii părinți sunt eliberați din captivitatea unor zimbri care plănuiau ocuparea tronului din Pădurea de Aur destinat celor doi lupi. Și această povestire are un final fericit, spre bucuria micilor cititori. Ultima proză „Pofta roșie” e despre lumea dulcețurilor și gemurilor mult îndrăgite de copii. Trenul pădurilor este obligat să oprească în Pădurea cu Fructe, ca urmare a unui apel venit de la Doamna Broască Brina, întrucât soțul acesteia fusese dat dispărut de câteva zile, în mod straniu: ușile, ferestrele casei fiind închise pe dinăuntru. Bursucul detectiv pornește spre casa Doamnei Broască să elucideze cazul. Singurele probe analizate îl conduc pe detectiv la Domnul Cârtiță Cârti, apoi la casa Doamnei Mistreț (cunoștința din tren din povestea colierului) și... în final la subsolul din casa Doamnei și Domnului Mistreț unde îl găsesc captiv într-un borcan pe Broscoiul Brin și îl eliberează. Povestirea parcurge și o serie de peripeții și scene parcă desprinse dintr-un roman polițist, până când enigma înroșirii la piele și păr a locatarilor din Pădurea cu Fructe este elucidată.     

     Credem că ținta autorului a fost atinsă, pentru că atunci când scrii o carte, cu scopul de a instrui și educa prin astfel de povestiri scurte, de tipul scenariilor fantasy-polițiste, cititorul vede în povestea aceasta basmică și firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Unele proze accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalte lasă loc zborului imaginației lirice, a fiecăruia, să explice până unde proza narativă ne-a forțat imaginația să distingem mesajul educativ din astfel de situații și evenimente ireale. 

     Din seria a doua a proiectului „Detectivul pădurilor” face parte și ce-a de a doua carte „Vaporul pădurilor” o nouă aventură pentru copii, din care pot trage învățăminte, citind-o. Și pentru care, însuși autorul, are un mesaj aparte: „Trăiesc bucurii și emoții fără margini pe care le împart cu cei care m-au direcționat pe drumul acesta”. Acum, dacă ne uităm mai bine în peisajul lumii noilor scrieri ale lui Florin Alexandru–Colombo, observăm că în noul teritoriu străbătut de noii alergători textuali în domeniul prozelor science-fiction pentru copii, unii dintre scriitori nu-și abandonează definitiv stilul scrierii polițiste din primele romane, acum când se pun din nou la încercare în scrierile de genul fantasy, căutând să-și depășească limitele. Astfel, nimic din ce se întâmplă în realitatea imediată a lumii fantasy nu-l descurajează pe autorul de care ne ocupăm să-și continue vocația inițială, aceea de scriitor de romane polițiste. De această dată povestirile sale se adresează micilor cititori, văzând că se citește tot mai puțin, și pesemne tot mai prost, ceea ce îi alungă pe micii cititori de la dragostea pe care am avut-o noi, cei mai vârstnici: adică, de la lectura cărților. Cartea „Vaporul pădurilor” are ca început povestirea intitulată Dirijorul. Acum, mai vechea noastră cunoștință, bursucul detectiv Buro primește ca recompensă, din partea Împăratului Pădurii Verde, în urma extragerii la tombolă, o vacanță cu balonul de aer. Cum veverița, o altă câștigătoare la tombolo, are rău de mare în călătoriile cu vaporul, cei doi fac schimb de bilete și drept recunoștință detectivul primește din partea ei un talisman vechi care, după cum vom vedea, se va dovedi magic. Pe vapor, printre pasageri, se află și căpitanul Deriva, dirijorul Broască Rosto și alții. Acțiunea de sustragere a talismanului, dovedit a fi un avertizor de lucruri rele, nu-i va reuși Camelonului Universal (prins cândva de detectivul nostru și ținut captiv în Pădurea Infractorilor). Acesta reușise să evadeze, să îl mobilizeze în casa lui pe adevăratul dirijor al concertelor de pe vapor și să îi ia locul. Istețimea detectivului Buro deturnează toate planurile Cameleonului și în final îl va prinde, încătușa, și retrimite la închisoare. Cea de a doua povestire Scoica din epavă este una și mai încurcată și plină de peripeții, care mai de care mai palpitantă. Lupta infractorilor (căpitanul Deriva, al unor ajutoare ale acesteia deghizate în pești-spadă, Lupul cu Coamă, un Caiman cocoșat, Rechinii ciocan, Caracatița lipiciosă etc) se dă, de data aceasta, pentru o perlă deosebită ascunsă într-o scoică aflată pe o epavă, sub supravegherea unui Crab paznic. Totul începe cu „tentativa” de răpire a căpitanului Derivă. Talismanul și de această dată va lucra la apărarea detectivului Buro. Scenele se precipită pe vapor, pe submarinul cu care detectivul pornește spre epava cu scoica magică, iar satisfacția micilor cititori e întreținută de autor prin succesele dobândite ca urmare a pregătirii sale la școala de detectivi, iar în toate aceste scenarii, istețimea detectivului Buro se va dovedi deasupra tuturor, demascând intențiile căpitanului Deriva (stăpânită de păcatul invidiei pe colega ei doamna Parga, sperând ca prin furtul perlei să dobândească postul ei la serviciu) și culminînd cu arestarea, în final, a Lupului cu Coamă.

      Concluzia pe care o poate trage și micul cititor nu poate fi decât una optimistă: autorul simțind că are nevoie de povești ce par a se fi petrecut pe tărâmul situat între realitatea vieții și fantezia ei, dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial, ori în asta constă și măiestria creatorilor pentru cei mici: să pipăim și noi, cu simţurile noastre, iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei, de povești fantastice cu final moralizator se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări, a căror povață este una benefică pentru o bună creștere a copilului, iar cel care scrie, doar împletește ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint. Când scrii o poveste cu hapy-end fericit e ca și cum ai citi o carte despre cum ar trebui să te descurci tu în viață alături de eroii narațiunii... dar și te poți întreba dacă nu cumva povestitorul ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care ți se cere să privești viața (pe de o parte), dar și acea notă fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi, cei care scriem, deja știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile cititorului), care-i prăduiesc viața și trăirile, atât cât au mai rămas din ele într-o lume tot mai devastată de fapte reprobabile. Un sondaj făcut în școli ne arată că lectura e, azi, în acută suferință. Și totuși tinerii din ziua de azi, citesc proză, poezie, eseu... dar noi, cei care le oferim creațiile noastre spre lectură, observăm că lipsa de imaginație (a unora) e izbitoare atunci când li se cer texte proprii cu care să participe la concursuri și tocmai de aceea intenția autorului de care ne-am ocupat în cronica de mai sus, este binevenită. Îi dorim cât mai mulți cititori și să continue proiectul început.

 

                                               Tudor Cicu

    

Tableta celor care au dansat cu lupii (16)

 

Tableta celor care au dansat cu lupii 

   

      „Legenda biblică spune că lipsa oricărei munci, lipsa totală de ocupaţie, a fost condiţia fericirii întâiului om până la căderea lui în păcat”, scria L. N. Tolstoi în Război şi pace. Prevestea el, peste ani, un război între scriitorii de azi?! Zice lumea, că e de ajuns să tot dai de astfel de ştiri pe ici şi colo ca să ţi se otrăvească toată ziua. Parcă-ţi vine să rosteşti, precum N. V. Gogol: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!... Plânge-l, măicuţă, pe bietul tău băiat bolnav!... ascunde-l la sânul tău pe bietul orfan”. Și a fost o vreme când o parte a breslei scriitoricești s-a năpustit, imediat după revoluție, asupra lui N.Breban. De ce o fi fost atât de furioasă lumea pe N. Breban? Am scris, cândva, un pamflet şi cred că am încheiat acest capitol. „Ştiam eu, se gândi Nicolai (N. Rostov – n.n.), că nu voi pricepe niciodată nimic din lumea asta tâmpită”. (Cap. II, partea IV-a din Război şi pace). Citind tot ce se scrie, de o vreme, despre autorul Francescă-i, îmi revin mereu pe dinaintea ochilor vânătoarea lupului bătrân din pădurea Otradnoe. Mai ţineţi minte vânarea bătrânului lup, de către acea cohortă pornită de la curtea contelui Rostov?  Recitiţi scena teribilă a vânătorii şi veţi remarca asemănarile cu acest nefericit moment, numit „hăituirea din U.S”, de care ni se vorbea în presa acelor zile și se aude că a fost reîncălzită. Momentul acela (spunea Tolstoi), fu pentru Nicolai Rostov, „cel mai frumos din viaţa lui”. Ați reținut, cred,  strigătul lui Rostov din momentul când bravul său câine Carai se rostogolise cu lupul de beregată în şanţul din tufărişul pădurii? – „Doamne! Pentru ce?...”  Mai e nevoie să repetăm la infinit: iată, ce a refuzat Ulise, în insula nimfei Calypso? – distrugerea cuvintelor! Păi, da! Ne zdrobeşte, în rostogolirea sa, bolovanul lui Sisif şi nu mai avem puterea să ne ridicăm iarăşi în picioare? Cineva... tot se bucură la această tânguire a clopotului, de care vorbea I. Druţă. Oare, cine?           

     Dar oare acea „bucurie” a lor nu semăna cu acel trist scâncet al lupului de stepă din romanul lui Hermann Hesse. Și când citeam povestea lupului hăituit din romanul lui H. Hesse eram foarte trist. Dar, după vânătoarea din pădurea de la Otradnoe, acea tristețe avea un iz nostalgic. Mai exact, descrie această nostalgie a tristeții, Esenin: „O tinerețe fuge cu-aprindere./Unde mi-s oare zilele proaspete?/ Dar fericirea ce-am vrut-o oaspete?/ Toate pieriră-n iarna sălbatică,/   Precum această troică zănatică”. Tristețea îl apasă pe cel părăsit și, grea și mâhnită își mai simte inima aceasta. Iar mângâiere, unde să afli? Hermann Hesse, cel despre care am amintit, s-a născut la Calw, în Württemberg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini baltice. La 50 de ani scrie „Lupul de stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă autobiografică, în care H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă proză de-a sa, de dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi atrăsese atenţia prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul epicului constituit pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor cu paltoane groase, vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe moarte, cu bâte şi ciomege. Iar el (lupul) „n-a mai simţit nimic”, scrie autorul. Prin ochii stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema hăituirii fiarei, inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o halucinantă scenă a dresării lupului de stepă, de către o societate aflată pe prag de nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi mai jalnic decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda lupul, şi omul trebuia să-i dea ascultare”. Romanul poate fi privit şi din perspectiva unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune pe seama aceasta însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea realmente printr-o situaţie stresantă). Scris fluent şi îmbinând realul şi fantasticul, foarte convingător, că mă întreb oare cum l-ar fi privit J.L Borges? L-ar fi privit ca pe un vrăjitor fericit care a renunţat la îndeletnicirea de magician din prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială pentru enormele edificii dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la măreţia prozei sale scurte şi nu la acest proiect grandios al senzaţionalului, care-l va face faimos, mi-ar fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea să spună: „După câte ştiu, nu există nici un motiv pentru care universul ar putea să fie lesne de înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un anume Harry Haller (în care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi filozofului Nietzsche, nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre acei oameni al căror destin îi condamnă să-şi trăiască viaţa sub forma unui chin continuu. Se simte Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul acestei lumi, când dintre toate ţelurile ei nu împărtăşeşte niciunul? Asemeni unui lup vânat de către toți, se simțea și Grigori din „Donul liniștit”. De ce mi-am amintit de scenele din această cartea? Pentru că, adus acasă de un car cu boi, de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări. Lui Grigori, primul foc, făcut la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplaseră, că mergea acasă pentru ca în sfârșit să se apuce de treabă, să stea cu copiii, cu Axinia...? Vise!... Și, tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens dusă între cei care continuă să scrie azi, ca să dea publicului o carte și care nu primesc NIMIC, ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori)...

      Și totuși, am trăit și eu o întâmplare cu lupii pe vremea când eram elev de școală. Era o vreme când peste satele din câmpia Dobrogei natale venise iarna și zăpezile spulberate de vijelia crivățului îți tăiau fața când te aflai pe drum. Era prin februarie, cam pe vremea când lupii umblau în haite de câte trei-patru, în căutare de lupoaice pentru împerechere. Pe o astfel de vreme mă aflam pe drum venind de la școală către casă. Mergeam cu alți trei, patru băieți printr-o zăpadă neatinsă, când am cârmit-o spre niște văgăuni de la marginea satului, cu gândul să le-o iau tuturor înainte și să ajung mai repede acasă. Ajuns în dreptul văgăunilor, am ocolit păduricea de salcâmi de la marginea satului și, deodată, m-am oprit îngrozit. Dinaintea mea stăteau nemișcați o haită formată din patru arătări fioroase care săltaseră în sus din boturi și își căscaseră gurile, lăsând să li se vadă niște dinți fioroși. Ochii le sticleau tare ciudat. „Lupii! mi-am zis. S-a terminat cu mine”. M-am gândit să îmi spun în gând Tatăl nostru și să-l rog să mă salveze. Dar cred că erau sătui de cât „Tatăl nostru” haliseră până la mine, așa că am strigat tare lecția ce tocmai ni se predase la școală: „Lecția de gramatică: Părțile principale de propoziție. Primul exemplu: „Lupii mănâncă oile”. „Cine mănâncă oile? Lupii”. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „cine mănâncă?”, se numește subiect și este partea principală de propoziție. „Ce fac lupii? Mănâncă” Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „ce face?” se numește predicat și este tot parte principală de propoziție. Iar „oile” este partea secundară de propoziție. Lupii întinseseră boturile umede spre mine și ascultau nemișcați. Cred că făcusem pe mine de frică și mă gândeam doar la biata mea mamă și la câte lacrimi urmau să umezească țărâna în urma mea. Dar nici lupii nu dădeau semne că ar fi vrut să atace. Am strigat mai departe: Exemplul numărul doi: „Lupii nu mănâncă oameni”… și am închis ochii să îmi aduc aminte cum ni se predase lecția mai departe. Când i-am deschis, lupii se risipiseră prin pădure. Ascultaseră lecția de gramatică spusă pe de rost și o asimilaseră repede. Le fusese de ajuns câtă gramatică ascultaseră și nu mai voiau să audă din lecție mai departe. De atunci, la lecțiile de gramatică, gândul nu-mi era decât la haita de lupi cărora le fusese de ajuns și prima lecție. Însă, acasă, tata, când i-am povestit întâlnirea cu animalele alea fioroase, mi-a zis: „Fugi mă, cu prostiile tale! Mereu am trecut pe acolo și doar niște căței jigăriți am întâlnit pe drumul ăla! Trebuia doar să arunci cu o piatră spre ei și i-ai fi văzut cum o și luau la sănătoasa!” N-am mai insistat. Ce, lupii nu se puteau încarna în haita aia de cățeluși? Citisem câte ceva despre reîncarnare, dar să-i explic asta tatei, era deja prea mult.

     Acum, dacă îmbrăţişăm teoria reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei teorii se bazează pe faptul că în oameni sălăşluiesc laolaltă, într-o îmbinare şi întrepătrundere duşmănoasă şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a omului Harry, din romanul lui Hesse, câte două suflete – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. Ca act ciclic, prin sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să se sacrifice din nou, să dispară şi să se întoarcă la „începutul începuturilor”. La acest zig zag, sălbatic şi nehotărât al traiectoriei eroului, va asista şi cititorul, încercând să înţeleagă de unde a pornit însingurarea lui Harry Haller, cel peste care viaţa s-a năruit peste noapte, iar dragostea şi încrederea i s-au transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă şi moarte cu ororile războiului trecut şi ale celui care bate la uşă. O primă lectură ar scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizabil, aşa zisul monolog de analiză al romanului psihologic de factură postmodernistă, dar şi curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care tablourile ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche. În afara unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de stomac, eroul lui H. Hesse pare atins de otrava unui gând iminent al sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se furişa pe la spatele meu”. La restaurantul „Vulturul negru”, singura fiinţă amabilă (o domnişoară, Hermina), îi ghiceşte gândurile şi, după câteva dialoguri, tânăra îi dezvăluie temerile şi-l cucereşte prin descoperirea făcută: „Am înţeles foarte bine povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă”. Pe parcurs ce înaintăm în mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât oglinda lui psihologică, karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru nu va mai fi decât un joc magic, pe care cititorul îl va trăi intens la finalul cărţii, în moartea prin moarte. Şi, iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise dintr-odată o fereastră deschisă prin care viaţa năvălea din nou. Să fi însemnat această domnişoară, o ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul întunecat al spaimei?” Şi, vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie „că eu sunt pentru tine un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva anume, care îţi răspunde şi te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al jocului magic, ca în cel al oglinzilor borgesiene, în care autorul include cerul, infernul, lumea şi haosul în acest odios destin al firii omului dezlănţuit de propriul chip în multe alte felurite şi mai vechi chipuri de dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine, în momentul de faţă, pentru că eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu. De aici, poate că începe şi enigma cărţii. Se va înfăptui (şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul dragostei, avute cu Maria pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în aşternuturi, e doar „esenţialul” poveştii de dragoste ce avea să urmeze, fiindcă „în eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă”. Cândva eroul nostru îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele gânduri”. Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un produs schizofrenic al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit vinovat şi acuzat de cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, cum că ar fi abuzat în mod necugetat de acel teatru magic „în care nu există realitate, ci doar imagini”. În cele din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare Hermina, care se joacă de-a oglinzile-gânduri cu această oroare a unei duplicităţi sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, cititorul va afla şi deznodământul destinului unui „lup de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi posibilităţi, care odinioară nu existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră acum realitate”.

     Cât despre „infernul dinlăuntrul meu”, când am citit cartea, acolo în prisaca mea de la țară, văzând în mine același lup de stepă, hăituit de „vipera cu corn” care se strecurase pe blogul meu și n-am scăpat de el până nu l-am închis, vă las pe voi să ghiciți. Parcă un diavol s-a strecurat, făcându-și culcuș în gândurile mele și nu-mi mai dă pace de o vreme. Și tot îmi suna în ureche o voce care venea de nicăieri: „Să vedem unde o să mai găsești tu pantofiori ca ai Cenușăresei pe care ea să mai fie bucuroasă să ți-i încerce!” Cum i-ar fi răspuns Oxana din „Noaptea de ajun” a lui Gogol, lui Vakula fierarul: „Să vedem unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei!”...

     Și acum, ca să răspund nedumeririi lui Tolstoi, cu privire la legenda biblică amintită în Război și pace, noi, cei care am căzut în păcat, nu vom găsi condiția fericirii decât la masa de scris. Nu singuri, ci, cu Dumnezeu.

                                Tudor Cicu

Tableta celui jertfit pe altarul iubirii (15)

 

Tableta celui jertfit pe altarul iubirii 

 

  Tu înțelegi cititorule de ce au ales ca jertfă pe altarul iubirii moartea, unii dintre eroii cărților pe care le-ai citit? Moartea prin metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, chiar ea moartea, se opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. După ce citeşti o carte – spunea cândva un amic – musai să ai şi îndoieli. Adică, e ceva de cartea asta, sau nu? Doar simplul cuvânt „moarte” ne și trimite la povestea lui Creangă, și deja ni-l închipuim pe Ivan Turbincă al nostru cum se aşeza el la capăt de pod (c-aşa stă scris şi-n povestea aia faimoasă), iar pe sub pod curge Akeronul. Care ar fi rostul acestei povești? Dacă am explica dinainte totul e ca şi cum am rămâne în mână cu cele două carboave nedate lui Dumnezeu. Dacă cel care va mai scrie despre ea n-ar avea humorul humuleşteanului (cu „păstura vorbei” ironice a moldoveanului), mai că am zice că eleganţa şi sobrietatea autorului, modul în care îşi migăleşte fraza, ne-ar trimite la „eseistica”  lui Cioran, dar şi unele pagini suprarealiste care îi vor oferi în continuare cititorului câteva schiţe cu iz urmuzian. O astfel de scriere ar însemna și o evadare într-o lume paralelă, care are ca final jertfa marilor iubiri, acel scop pentru a îndepărta sau măcar a amăgi moartea implacabilă. Şi noi îl credem pe un astfel de autor: doar se află în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, meditând la moarte ca la un fenomen universal. Dar câți au reținut din povestea lui Ispirescu dacă moartea așteaptă la capătul drumului, sau ea te urmărește de când te-ai născut, ca să faci o greșeală? Sau chiar joacă o carte cu soarta noastră? Ca în parabola învățăceilor și mentorul lor, care spune așa: odată un învățăcel enervat peste măsură că învățătorul pare să aibă mereu dreptatea de partea lui, se sfătuiește, pe ascuns, cu colegii săi, cum să pună la cale o farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor pe înțelept. Și se pun de acord ca cel care a venit cu această idee să ia un pui de vrăbiuță, să-l țină ascuns în mâini și să-l întrebe pe înțelept dacă pasărea ținută prizonieră în căușul palmelor e vie ori e moartă. Hotărâseră împreună cu învățăceii, că dacă înțeleptul va zice că e vie, cel pus să-l înfrunte să răsucească iute gâtul păsării și să i-o arate că e moartă. Iar dacă va zice că e moartă, copilul să-i dea drumul păsării ca să zboare și astfel să-l facă de rușine în fața copiilor, dovedind prin asta că nu știe totul. Zis și făcut. Cu pasărea ținută la spate, în palme, a sosit și clipa ca acel învățăcel să-și întrebe mentorul: „Învățătorule, vrăbiuța ce-o țin în mâini e vie ori moartă?” Învățătorul l-a privit lung și după o clipă de așteptare pentru toți cei aflați de față, i-a răspuns: „E ceea ce ai gândit înainte de a pune întrebarea, fiind în mâinile tale soarta acelei pasări ține doar de tine.” Nici acum nu mă dumiresc de ce bunicul spunea că e îndeajuns să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo se duc sufletele după moarte. Sau să fii în locul lui Zaharia Stancu (din relatarea Sânzianei Pop), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa și le striga celor nedumeriți: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi, dintr-o dată, ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi aflat la miezul nopţii prin pădurea de la Iasnaia Poliana, strigând: „Nu există moarte, nu există moarte!” – întins ca un ţipăt disperat, ţâşnit peste un continent pustiu. Şi pesemne ecoul încă mai răsună în pădurea de mesteceni. Cum să nu faci o legătură aici, chiar să rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu moartea pe urmele sale. Acum, dacă facem abstracție de Ispirescu, în basmul acela a lui Vladimir Colin, intitulat și el „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, răsfăţatul prinţ Agim porneşte în lume în căutarea a ceea ce spune titlul. Tu, cititor interesat de descoperirea autorului, porneşti pe urmele lui Agim şi, în locul aurului din cufărul îngropat, nu zăreşti decât Bătrâneţea şi Moartea care îl aşteaptă, mult interesat, pe prinţ la capătul drumului. De ce interesat? Pentru că,  la un moment dat, chiar tu ai putea fi prinţul Agim., până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Moartea „chinuită de moarte” de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela şi să fugi la infinit de moarte ca Zaharia Stancu. Și nici să strigi ca Rogojin (din Idiotul lui Dostoievski) care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!” Și câtă posesie arăta asupra moartei! Și chiar sub acest aspect mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit, sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. Cine a înțeles cui i-a folosit moartea Nastasiei? Cum nu mi-a dat de înțeles nici David (din romanul lui Dan Elias „Două morți și-o înviere”), cel ce m-a dus cu gândul la Mercuțio, prietenul credincios al lui Romeo (din tragedia shakesperiană), simbolul unei morți absurde. Prin acest personaj (numit când David, când Dav), Dan Elias a reconstruit, în plan realist, parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși, viață. E acolo un fel de orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. Am subliniat determinismul lui David pentru că, firesc (cum și gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Norma și atracția inexplicabilă pentru copila Tessa, dovedită prin analize făcute pe furiș că era fiica lui. Imaginea fetei întemnițată pe un pat de spital era legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Catastrofă pe care David o va preîntâmpina prin a se jertfi și dărui inima sa, prin transplant, fiicei. În pragul unei catastrofe vedeam la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apare uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. În tinerețe făceam ca și eroina lui Tolstoi, cale pentru a-mi întâmpina prietena, în fiecare zi, la gară. Și chiar cu aceeași întrebare: „Când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, mi se părea că vedeam în ea pe Anna Karenina cum se ruga fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...” Și iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, dar chiar insistent în vremea îvățământului școlar când, datorită unei întâmplări nefericite, am stat imobilizat în casă mai mult de o lună de zile. Acel episod l-am povestit în schița „Trei creioane”, într-o carte și deci, nu mai revin asupra lui. În acea perioadă cred că am devorat din biblioteca satului dramele anticilor greci Eschil, Sofocle, Euripide etc. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. Iar tragediile anticilor greci mi-au mai diminuat durerile proprii, citind că suferințele grecilor au fost, cândva, incomensurabil mai mari. Euripide fusese primul care mă îngrozise cu șirul morților din piesa Ifigenia în Aulis: Agamemnon e nevoit să-și ucidă fiica (Ifigenia) pentru a-i potoli mânia zeiței Artemis, Ciltmenestra (soția regelui) îl omoară pe soțul ei la întoarcerea din războiul troian, iar Oreste, spre a-și răzbuna tatăl o ucide pe Clitmenestra. Un lanț de omoruri generat de o jertfă cerută de o zeiță pentru a potoli furia apelor pe care trebuia să călătorească oștirea lui Agamemnon spre a cuceri Troia. Apoi cum să nu te impresioneze Antigona lui Sofocle prin jertfa ei, de a încălca porunca lui Creon și își îngroapă fratele, pe Polinice, deși încălcarea poruncii îi atrăgea ei moartea. Antigona știa că numai morții îngropați sau incinerați erau primiți în lăcașul morții lui Hades. Ea îl sfidează pe Creon cu cuvintele: „Natura m-a făcut să iubesc, nu să urăsc”. Iar Alcesta lui Euripide este tragedia soției care acceptă să moară în locul soțului său. În piesă, Euripide își arată sentimentalismul poetic și îl va trimite în Infern pe Hercule spre a o aduce înapoi pe Alcesta. Printre tragediile lui Euripide o voi nominaliza și pe Hecuba (soţia lui Priam, regele Troiei), care într-o singură zi a fost silită să vadă cadavrele celor doi copii ai săi: Polidor, ucis de Polinistor regele Traciei şi Polixenia cea jertfită de greci pentru că aşa cerea fantoma lui Ahile. Răzbunarea Hecubei, în urma groaznicelor suferințe îndurate la moartea celor doi copii, se înfăptuiește atunci când ea îi scoate ochii lui Polinistor şi-i omoară și lui, copiii. Prin ei trăiam și eu, copilul dintr-un sat al Dobrogei, între realitate și ficțiune. Pe atunci încă nu bănuiam cum poate ficțiunea, într-atât, să modeleze realitatea. Ca și astăzi, am înțeles mult mai târziu că viclenia este una a timpului său. Iar ea fusese preluată în reinventarea epopeii, din dramele antice, în literatura celor veniți după secolul al XVII-lea. Ajunși aici mă opresc din scris asupra unei alte idei din care vreau a descătușa un tâlc al întâmplării. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea.

     La noi, pot spune că m-a impresionat povestea adevărată (între dragoste și tragedie) din romanul „Inelul de aur” care îl are ca autor pe Ion Topolog. E povestea nemuritoare de dragoste dintre muzicianul George Enescu şi Maria Cantacuzino (zis Maruca), cât şi tabloul zguduitor al unei perioade istorice dintr-o Românie aflate sub pecetea regalităţii şi despre care istoria comunistă nu ne-a strecurat decât veninul ei. Acţiunea romanului se petrece începând cu anul 1907, în vremea domniei lui Carol I şi a reginei Elisabeta, odată cu întâlnirea dintre George Enescu şi divina doamnă Maria Cantacuzino şi se sfârşeşte odată cu moartea muzicianului, în 1955. Atmosfera în care G. Enescu a cunoscut-o pe Maruca (Perla Moldovei, cum i se mai spunea) e una demnă de cadrul regizoral al unui film celebru, ca „Pe aripile vântului”. Moartea soţului I. G. Cantacuzino, în 1928, de care Maruca nu s-a despărţit niciodată, oricâte insistenţe a avut din partea lui Enescu, îi atrage unele rătăciri femeieşti. Nu mai vrea să audă de Enescu şi muzica lui şi se retrage într-un apartament din Bucureşti. Aici, îl cunoaşte pe profesorul Nae Ionescu, alături de care trăieşte aventuri amoroase până în 1933, când acesta o părăseşte pentru Cella Delavrancea. Acest fapt este şi cauza unei tentative de sinucidere a Marucăi, prin stropire cu arsenic (după care îşi dă foc). Enescu, înştiinţat de prieteni, o salvează ducând-o la spital, în Viena. O jertfă pe altarul iubirii, poveste adevărată și pilduitoare.

     Dacă nu v-am convins, nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul - aşa cum ne îndeamnă viața să facem la cutare sau la cutare poveste pe care o supunem atenţiei voastre.