Tableta celor care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius

 

Tableta celor care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius

 

 

     Îmi vine în minte acum, când scriu această tabletă, că Iisus a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Iisus Hristos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, ale termenului de „judecată” și ale termenilor puși în balanța unei gândiri menite să schimbe viața fiecăruia. În înțelesul cel mai propriu, nonfigurativ, cum spune DEX-ul, restrâns la activitatea umană, judecata comportă două sensuri: judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, cum spune logica rațiunii, și, practic, aceasta este verdictul dat, afirmativ sau negativ, al soluției care are însușirea de a fi adevărată sau falsă.

     Credincioșii spun că aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, deși realitatea ne arată că în templul lui Jupiter din Frigia exista un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, având nodul între jug și oiște atât de meșteșugit făcut încât nu i se puteau descoperi capetele pentru a fi desfăcut. Minunea întocmirii nodului îl făcuse rege. Deși oracolul prevestise că cine va desface acest nod va deveni stăpânul împărățiilor asiatice, iată că Alexandru Macedon, în ascensiunea sa cu trupele prin Asia, află de oracol și, pentru atingerea visului său de a stăpâni acele ținuturi, după două, trei încercări nereușite, scoate în cele din urmă sabia și taie nodul. Așadar, judecând practic, a rezolvat profeția oracolului și problema nodului „gordian”, impunând dreptul forței împotriva forței dreptei judecăți. Întrucât Alexandru Macedon nu fusese un trimis al Domnului acolo, împărăția lui nu avea să dureze prea mult. Acest mit, devenit un reper al puterii unora, este și o meditație asupra vieții și a trecerii prin ea, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a rostului creației sale. Și avem în aceste scrieri la care ne-am oprit și noi imaginea omului truditor, de parcă s-ar târî până la marginea pământului după lumina vieții de odinioară, a celui rămas să-și strige, în tăcere, calea ce trebuie urmată de cei puși să judece cu dreptate.

     În multe dintre versetele apostolilor se arată explicit că Iisus Hristos nu a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se mântuiască prin El. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați și urmează a fi judecați, întrucât, deși El a adus lumina în lume, aceia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină și capacitatea omului de a alege lumina sau întunericul. Acesta este de altfel și sensul corect al înțelegerii Judecății de Apoi ce va veni, atunci când aceasta, pentru mulți, va fi și „înfricoșătoare”.

     Doar că, din Biblie, noi știm că judecata este un drept al lui Dumnezeu. Sau cum ne avertizează Evanghelia după Matei 7,1: „Nu judecați ca să nu fiți judecați”. Doar El ne va judeca pe toți la sfârșitul lumii. Oamenii nu trebuie să judece, doar să vegheze ca dreptatea să nu fie călcată în picioare. La Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va judeca după religie, ci după iubire. Eseistul Iordan Chimet spunea într-un interviu că „scriitorul e un paznic al valorilor”, că datoria lui e să apere valorile umane fundamentale. O muncă grea, putem spune. Panait Istrati a avut și el munci grele, cum ar fi aceea de portar. În discuția purtată de preot cu Josef K., din romanul „Procesul” de Kafka, acesta îi spune confidentului său că „scripturile care preced Legea” spun că un paznic al porții stă întotdeauna dinaintea legii. Și în ceea ce privește intrarea prin acea poartă, spune povestea, sunt două lămuriri importante ale paznicului: una la început, alta la sfârșit. Prima spune că nu îl putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta era făcută numai pentru tine”. Și Kafka, în celebrul lui roman, mai spune că „unii susțin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic”. Așa că, pornind pe urmele romanului, vom încerca să vedem și de ce.

     Până atunci, urmărește-mă, cititorule, să vedem împreună dacă are dreptate cartea cărților să ne transmită tainic, prin Amos 6,12: „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceți judecata în otravă și rodul dreptății în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, așa cum mă îndemna bunica, stropindu-mă cu noroc și cu busuiocul limbii: „Când drepții biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fărădelege ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi transmită bunica, dar, cert, ea a fost un noroc al limbii române în care am început să scriu. Mai bine zis, candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o minune a lumii”, spunea ea, sărutându-mă pe creștet ori de câte ori îi călcam pragul. Aveam să înțeleg mai bine spusele ei atunci când am prins în mână cartea „O mie și una de nopți”. Am citit, copil fiind, toate poveștile de acolo. M-a uimit acolo, între atâtea, una care dezvolta intuiția și șiretlicul unor copii ce se jucau, atât de firesc, de-a judecătorii. Pe scurt: un negustor hapsân e forțat să plece după fiul rătăcitor în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate căra după el, de frica prădătorilor, aurul agonisit din cele o mie de monede de aur. Așa că le pune într-un vas mare de lut, monedele la fundul vasului, iar deasupra completează cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă să aibă grijă de măslinele lui până se va întoarce. Trec câțiva ani și nu se mai întoarce omul nostru. Apoi trec cinci ani la număr și femeii vecinului, gravidă fiind, într-o seară pe la miezul nopții, i se face dor, hodoronc-tronc, de măsline. Cum omul nu avea măsline în casă la vremea aceea, singura șansă era doar oala celui plecat. Băgând mâna în măslinele din oală, dă și de aurul respectiv. Și atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate, se știe că după trei ani măslinele, oricât de bine le-ai păstra, se strică, scoate cele o mie de monede de aur din vas și, după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul ca și cum ar fi fost umplut doar cu măsline. După câteva luni de la acea întâmplare se întoarce și vecinul plecat în lume și își vrea vasul cu măsline înapoi. Gazda care avusese în păstrare vasul, fără să lase loc de vreo bănuială, se duce în pivniță și iese cu vasul acoperit și i-l dă proprietarului. Ajuns acasă, proprietarul vasului în care ascunsese banii de aur desface capacul oalei să-și numere bănuții, dar în oală nu găsește decât măsline proaspete. Urmează o ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar celălalt jurându-se că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată, spunând că în vas era aurul lui și că vecinul inculpat îi furase bănuții și pusese în loc doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor care să dovedească faptul că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința nu este în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar că ar fi hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaiete la toți oamenii întâlniți în cale de oarba justiție. Aude de această întâmplare și Harun al-Rașid, în acea vreme mare padișah. Nici el nu știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost dreaptă ori nu. Dar, ieșind pe ascuns într-o zi din cetate, într-un sat amărât vede pe uliță niște copii jucându-se de-a judecătorii și împricinații, exact pe seama poveștii ce ajunsese acum la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și judecător, grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și ai reclamantului, mulțime asistând, cam tot ce trebuie unei judecăți de așa importanță. Și ce aude marele padișah la copilul care făcea pe judecătorul, când îi spunea celui pârât, acuzat că furase aurul din vasul de lut ce aparținea păgubitului: „Acum cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta cutia cu măsline și tu bagi mâna în foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da, domnule judecător. Așa este, mă jur pe cinstea mea.” Atunci judecătorul cere cadiului supraveghetor, cât și unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din acele măsline ținute atâta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par măslinele?” îl întreabă copilul aflat pe post de judecător pe cadiul care tocmai se înfruptase din măslinele găsite în oală. „Tare proaspete și gustoase”, a răspuns cadiul completului de judecată. „Iar tu ce spui?” îl întreabă și pe cel de-al doilea degustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră”, răspunde și martorul pus din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă copilul judecător. „Nu, luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt chiar foarte proaspete și se pot mânca.” „Așa este”, confirmă și cadiul supraveghetor al dreptății. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are.” Și îi pune vasul cu măsline dinainte, îmbindu-l să guste din măslinele aflate în vas. „Ei, cum sunt măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, par proaspete, dar eu n-am umblat la oala cu măsline, mă jur”, se vaită cel învinuit că ar fi furat aurul din oala păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani aceste măsline din oală nu puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate, doar a trecut peste ele atâta amar de vreme. Așa că ești acuzat că ai mințit. Cum oala era strașnic ascunsă și păzită doar în beciul tău, deducem logic că ai umblat la oală; măslinele stricate le-ai aruncat și ai pus în locul lor unele foarte proaspete, iar acum trebuie să-i dai aurul înapoi. Asta e sentința noastră, dar și cea dreaptă.” Marele padișah Harun al-Rașid, rămas gânditor cu mâna în barbă, se minună de istețimea și judecata copilului și porunci adevăratului judecător al cetății să învețe de la acest copil cum se face o judecată dreaptă. Și, fiindcă ne-am spus pilda care să ne ajute să discutăm „Procesul” lui Kafka, haideți să vedem cum se confruntă în acest roman două lumi diferite. Una care decide fără să se explice și alta care este supusă acestor sentințe ce depășesc capacitatea logică de a le percepe. Să vedem împreună dacă vom reuși să ieșim din acest labirint kafkian, întrucât Kafka ne arată ca esențiale în povestea sa subiectul și ambianța, nu soluțiile intrigii desfășurate.

     „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”, astfel își începe Franz Kafka romanul. Josef era un tânăr procurist de bancă, la cei treizeci de ani împliniți. Trei indivizi, un inspector inferior și doi paznici ai unui tribunal necunoscut, într-o dis-de-dimineață se înfățișează în locuința doamnei Grubach, gazda procuristului de bancă Josef K., cu trimitere de la tribunalul suprem, să-i anunțe că situația lui civilă era de acum a unui arestat. „Totul putea fi o glumă, gândea cel trezit abia din cearșafuri, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de bancă, din cine știe ce motive.” Dar situația era cât se poate de reală, nicidecum o eroare. La momentul comunicării arestării, ca să nu creadă că i se face o glumă, trimișii tribunalului necunoscut aduc de față, ca martori, și trei colegi de-ai lui K. de la bancă. De față mai sunt niște bătrâni curioși, vecini de-ai chiriașului și, desigur, gazda sa, doamna Grubach. Și, pentru a nu i se lăsa impresia că trăiește un vis absurd, Josef K. primește la serviciu un telefon prin care este somat să se prezinte într-o zi de duminică la o adresă oarecare din oraș, într-un corp de clădire unde o comisie de judecători de instrucție va începe o mică anchetă în cazul lui. Cu greutate găsește sala aflată la etajul cinci, în corpul unei clădiri, și o femeie tânără care spăla într-un lighean rufele unui copil îl invită înăuntru, spunând că era deja așteptat de cei din sala de ședință. Prima senzație a lui K. a fost că nimerise la o întrunire publică, într-o încăpere strâmtă, cu spectatori încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafonul încăperii. Dialogul dintre judecătorul de instrucție și K. pare unul dus în planul absurdului. Și prima impresie ne este dată de bătrânii cu bărbi și insigne prezenți în acea sală, o lume ce trebuia să asiste neputincioasă la agonia discursului dintre K. și acel judecător de instrucție. Observația lui K. pare verosimilă atunci când îi spune judecătorului că în „dosul arestării mele se află o mare organizație, o organizație care plătește nu numai paznici venali, inspectori și judecători de instrucție nerozi, dar mai întreține și judecători de rang înalt și foarte înalt, cu numeroasa lor suită de valeți, de scribi, jandarmi și alți auxiliari, poate chiar și călăi”. Iar sensul acestei organizații, după K., e doar acela „de a aresta oameni nevinovați cărora li se intentează procese stupide”. Și părăsi sala aruncându-le cuvinte grele, cum ar fi: „Bandă de golani!” Deși nu fusese invitat, Josef K. revine aici peste o săptămână, într-o altă duminică, și o găsește doar pe femeia tânără care îl introdusese pentru întâia oară la comisie. De data aceasta nu mai avea loc nicio ședință și K. intră în încăpere, unde găsește pe masa acelui judecător de instrucție niște vechituri de terfeloage care numai cărți de drept nu erau. Femeia pare destul de informată cu cele ce se petreceau acolo, fiind soția unui aprod de la tribunal. Aceasta îi destăinuie lui K. cum acel judecător de instrucție scria multe rapoarte superiorilor săi cu privire la interogatoriul lui din acea ședință ținută acolo cu o săptămână în urmă. Mai multe nu îi spune, fiindcă este răpită de un alt individ ascuns în sală, care îi spune lui Josef că femeia tocmai era „așteptată” în așternuturile judecătorului de instrucție. Înainte de a pleca, Josef dă însă cu ochii de aprodul de tribunal, care îl invită în birourile din podul clădirii, unde lucrau instructorii. Despre atmosfera din birourile tribunalului, niște încăperi improvizate în gangurile podului, cititorul va avea aceeași părere cu a noastră: o lume de scrântiți. Și chiar are dreptul să se întrebe: „Oare așa arată o lume de scrântiți?” Ciudățeniile încep să-i apară lui K. și la locul de muncă de la bancă. Într-o debara aflată lângă biroul său, Josef dă într-o zi peste cei doi paznici care veniseră să-i anunțe arestarea și un al treilea cu o nuia în mână, pregătit ca să-i bată. „O să fim bătuți, domnule, fiindcă te-ai plâns de noi judecătorului de instrucție”, i se plâng cei doi paznici lui K. Iar procesul pare să intre pe un alt făgaș atunci când unchiul lui Josef află de arestarea nepotului și îl duce la un avocat cunoscut, pe nume Huld, aflat însă cam bolnav și întreținut de o fată „cu cap ca de păpușă”, pe nume Leni. După discuția purtată cu avocatul Huld, în prezența unui șef de birou al tribunalelor necunoscute, Josef se retrage cu Leni într-o altă cameră, derutat și destul de neîncrezător în serviciile acestuia. Leni pare destul de informată cu problemele judecătorilor de instrucție și îi propune lui Josef să mărturisească de la început, fiindcă unui astfel de tribunal și procesului în care pare târât trebuie să i te mărturisești, fiindcă „nu i te poți opune”, iar după mărturisire poate încerca să găsească și o posibilitate de scăpare. Leni se arată atât de preocupată de soarta lui Josef încât i se dăruiește acolo, în camera alăturată celei în care avocatul rămăsese cu unchiul și cu șeful de birou la discuții, fapt ce îi va atrage furia unchiului său: „Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm, avocatul, la rândul său, nu știe cum să se mai poarte cu șeful de birou, în fața atâtor greutăți, iar tu rămâi cu ea. Și vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit.” Și, fiindcă ajutorul avocatului nu mai avea să ducă spre o ieșire din acel labirint al procesului, apărarea lui, înțelege Josef, nu se afla în mâini bune, el va renunța în cele din urmă la serviciile avocatului Huld. Scena teribilă cu negustorul care se judeca de cinci ani și care lui Josef i se arăta că acela nu mai era un client „ci un câine al avocatului; dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat și să latre de acolo ca din fundul unui coteț, ar fi făcut-o cu plăcere”, e destul de elocventă în decizia luată de Josef. Finalul romanului lui Kafka ne arată un individ fără resurse de a ieși din labirint și care nici nu are cum să întrevadă o cale de salvare pentru eroul său. Relatând întâlnirea misterioasă, cea cu preotul din catedrală, parabola acestuia cu paznicul unei porți care păzește intrarea celui care așteaptă dinaintea ei, despre care am și vorbit la început, și doar înainte de a muri primește acel răspuns uluitor, finalul romanului „Procesul” ne dezvăluie agonia individului înfrânt de un proces fără noimă: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec și o încui”. Josef nu izbutește să afle vina pentru care e târât în proces și nici măcar să se confrunte cu judecătorii acelui tribunal invizibil ce trebuia să-l judece. Și totuși „acel tribunal straniu” îl condamnă pe K. la moarte prin decapitare, lăsându-i până și autorului, fără răspuns, ultima întrebare adresată cerurilor închise sau, de ce nu, unei lumi ce deseori asistă neputincioasă la propria sa agonie: „Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată?” Sau, într-o lume fără Dumnezeu, pentru atingerea visului său de a stăpâni acele suflete, un judecător oarecare, după două, trei încercări nereușite de a descâlci ițele unui ghem de care depinde viața noastră, va scoate în cele din urmă sabia și va tăia și el nodul lui Gordius.    Atunci chiar devine mult mai presantă și necesară întrebarea lui Orwell: „Ce fel de lume pregătim noi?”

                                                                  Tudor Cicu

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava.

 

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava/ 2025  (ed. editgraph 86 pag)

 

     Manuela Camelia Sava, poeta din Rm-Sărat, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce încă poate permite o stare așezată a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie o nouă stare. Astfel de poeme scurte descriptive îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet „rănit de mărăcinii altor povești trecute”.    

     Titlul plachetei de poezie „Cineva te strigă” ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare al acestui aspect concret - sau mental -  al tuturor lucrurilor întâlnite în viață, care este învelișul cu care am venit și umblăm în lume (pe care îl luăm drept realitatea însăși), cât și acea abordare a poeziei care se întoarce la scara umană și se prozaizează, făcând câțiva pași în direcția autenticismului. În aceste scurte poeme descriptive din această carte, rostirea autoarei devine simplă, firească, lipsită de podoabe și artificii inutile, dar sporește în lirism și țintește o clară deschidere către lume, cu mesajul de a începe să faci ceva, îndeosebi asupra celorlalte ființe și asupra lumii așa cum e ea. Și poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor: „aș vrea să știu dacă lumea întreagă suntem tu și eu/tu și eu” (cotidian). Și asta, nu pentru că ar trebui să ne iubim necondiționat sau pentru că în tratatul de psihologie ni se spunea că privitul în oglindă în fiecare dimineață („mă văd cu sufletul ciopârțit în oglindă”) și vorbele rostite tare „cât de mult ne iubim” ne-ar fi benefice, dar între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv, poeta nu-și dorește să transmită cititorilor stări sau dispoziții, de care nici ea, ca cititor, nu ar dori să fie contaminată: „îți zâmbesc și din iarna noastră străbate la suprafață/gerul” și „în grădină îngerii aprind noapte de noapte/stelele/ca noi să privim spre cer/cu dor” (poeme pentru un muritor. sau poate pentru toți).  Iar dragostea e un fel de experiență miraculoasă, un prilej de jubilație adolescentină: „dragostea mea este scrisă târziu/cu flăcări care te încălzesc/când ți-e frig” (cineva te strigă). Nevoia de poveste, de evadare în realitate e atemporală și integrată în ființa noastră, ea chiar devine în poeme expresia înzestrării naturale, drumul către maturitate: „cuvintele s-au așternut între noi/ca un pod plin cu furnici/harap-alb va deveni matur/dar noi nu vom afla fericirea lui” (personaje din basm). Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică.

     Drumul acesta care se bifurcă în poezie spre un polisemantism, în firescul observației, ne apare aici ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii ce vin mereu să alterneze registrele unor scenarii așezate în condensări ori rescrieri, fragmantarism și redări în logica post-dramaticului: „această noapte care vine pe furiș/schimbă orele/schimbă moartea cu viața/numai sângele meu se preschimbă în fluturi/se preface în pulbere râzând” (poezie despre tine timp și inimi). Dar „amintirile”, care „au gust de vară”, nu au și ele acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? „Nici un cal alb călare pe un nor negru nu va mai/străbate/sângele meu/atunci voi ara cuvintele/și voi alege unul singur/care să mă mulțumească/în final” (în loc de apocalipsă). Compozițional, poemele se citesc ca într-un balans potrivit între vizualitate și rosturile cuvântului, însă au grația și puritatea spunerii animate de imaginația privitorului pe măsura relatărilor: „scriu sau plâng/râd sau cânt/șterg umbrele verzi dintre cuvinte” (autoportret). Și iată cum poeta acestei plachete rămâne singură la căderea cortinei, un „observator” ajuns la final să trăiască „jumătăți de gânduri”,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „aș fi vrut să te sărut la plecare/n-am făcut acest gest de frică să nu devin dependentă/de sărut/puteam să-ți mângâi privirea de fugar/am amânat/nu m-am uitat peste umăr să te văd stană de piatră/puteam s-alint albastrul zării/puteam/spre tine mâinile să le întind/am plecat/nu ți-am apărut în vis/nu” (plecare). Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

 

                                                  Tudor Cicu

 

 

 

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși (31)

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși

 

     Într-o discuție, la o bere, cu Marin Ifrim, acesta mi-a mărturisit că știa o poveste în care un ins și-a lepădat vederea și a început, într-o bună zi, să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-și mai amintea în detaliu povestea, dar făcea trimitere la parabola orbilor din tabloul lui Bruegel cel Bătrân, unde orbii se înșirau în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, până când aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. I-am povestit cum citisem ceva asemănător undeva, că în Upanișade izbăvirea oamenilor era asemănată cu o trezire ca dintr-un vis, ca și cum orbii lui Bruegel ar fi trecut dintr-odată de la starea de orbire la starea de vedere, ca în cazul copilului care joacă baba-oarba și, odată ce pune mâna pe câte unul prins în joc, năframa cu care i s-au acoperit ochii îi este dată la o parte. Atunci Marin Ifrim a spus o frază pe care nu aveam cum să n-o rețin: „Uneori îmi închipui și eu că, în plină lumină a zilei, există un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe, ca un fel de semafor al celor nenăscuți, care în pântecele mamelor au tot rătăcit printre lumini și umbre, și îmi imaginez acel loc, și că odată și odată îl vom găsi în cale, și trebuie să deschizi ochii mari ca să nu te lovești de necunoscutul din tine. Și asta e ca și cum, îmi spunea, îmi imaginez că omul e precum acel gândac intrat în aparatul de radio de-ți toarnă la ureche vrute și nevrute, însă când deschizi cutia nu dai de niciun gândac”.

     Când m-am trezit dinaintea unei coli de hârtie, acasă, m-am gândit la spusele amicului meu și, cu gândul la nevăstuica oarbă din fabula lui La Fontaine, am scris următoarea parodie:

 

„Se zice (na!) că tot ne dă târcoale
O nevăstuică turnătoare-n șanț
De-ajunse... printr-o întâmplare
Într-un hambar plin de bucate rare
Tocmai zvonac prin difuzoare.
Și zvonerii se țin de-atunci, în lanț!
Că până peste hăt... tarlale,
Ajunse și pe presă cea mai tare.

Dar într-o zi guzganul președinte
Își cam găsi zvonacul sub un dinte
Și vru s-o dea pe ușă... huș, afară!
Dar dolofana... nu se urnea de-a dracu’
nici să o pici cu ceară.
Ori cum s-o dai cu sila,
Ori din cale-afară?
Că deveni problema națională!
„Unde-am greșit?” La curte toți se-ntreabă!
„Ciudată treabă!”... Dau și ei, dulăii,
Dintr-o labă!

„Păi, când te puseră șef peste hambar
Ai tras, mărite guzgan, pahar după pahar...
Și n-ai luat în seamă
Al nației amar,
(zise un șoricel isteț)
Acuma strigi: afară, afară, cu orice preț,
Când nevăstuica-i cât purceaua din coteț?...
Trebuia să te întrebi când încă mai lătra cățeaua,
Dar tu, cu toți străinii, jucai în draci maneaua”.

 

     De fapt, vrând să-i schițez portretul omului-gândac din povestea lui Marin Ifrim, am privit și eu, uneori, lumea așa: mă vedeam și eu, pe mine, cel pornit la drum să-și găsească norocul în lume, având drept țintă, și mereu în față, planând ca o pasăre cernită, viața. Veți spune că sună ca o provocare la cele spuse de amicul meu, că de fapt caut lumea din cărțile citite în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă a destinului. Și cum n-aș fi găsit drumul, nici n-am mers mai departe. Vreau să cred ca și tine, cititorule, că viața nu-și abandonează soldații pe câmpul de luptă și, aflat în fața zidului, ca în tabloul lui Bruegel, am văzut cum a împins cineva poarta și, odată larg deschisă, au intrat toți orbii. Apoi cred că am auzit cum unul dintre ei a strigat de departe: l-am găsit! Era ca și cum cineva îmi aducea vestea că eu eram cel ales să-i scot din întuneric și să le arăt drumul izbăvirii, precum o făcuse Danko cu poporul său, acel erou care-și smulsese inima din piept și luminase cu ea, precum cu o torță, drumul. E vorba de acel Danko din povestirea lui Gorki. Dar îmi sunau și alte vorbe ale lui Marin Ifrim la ureche: „Cine face ceva bun în țara asta este huiduit ca unul care a făcut o faptă rușinoasă”. Printre alte metode de a învinge un popor a fost și discuția avută cu el, care deja hotărâse să renunțe a mai scrie poezie, deși pledoaria mea pentru a continua să trăiești în poezie nu l-a convins. Nu l-a convins, deși în urechi îmi sunau vorbele lui Ismail Kadare din finalul romanului „Umbra”: „Cel în viață nu poate ști nicicând durerea celui din neviață”. Pe scurt, un suflet mare întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său în căutarea adevărului: „Dilema e aceeași / A fi sau a nu fi: / de-o parte e lumina, / de alta, bezna și...” (Vasile Tărățeanu, Hamlet). Tot citindu-i pe unii și pe alții încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind / numai urlând viața”, spunea Nichita, poți arăta celor din preajma ta că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credeau în ecuația Timpului, în care o simplă lespede pe un mormânt, vă puteți imagina?, a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca și cum, după sugestia poetului Maiakovski, Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint, scormonește în „urechea astrală”. Și atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat al amintirilor, asta o spunea tot un poet, nu? Închid și eu ușa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul când își strigă mierlele, seara, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la hahalerele mărginașe, ai crede că această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre aceste adevăruri e securea ridicată în fața căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi, cu ochii țintă către cer. Viteza viperei cu corn, care m-a pândit o vreme printre rândurile mele scrise, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mișcare. E ca și cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca și în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rostește: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agață eroul lui Dostoievski și începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minți: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt, după sugestia domnișoarei Estella din „Marile speranțe”, i-am zis și eu lui Marin Ifrim: „N-o să ne înțelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce descriu aici. Iar motivul a ceea ce mă apasă în spusele eroului lui Dostoievski se ascunde, pesemne, în prezentul dureros al țării noastre, aflată, fiindcă asta e și percepția omului de pe stradă cu care mă întâlnesc, la granița cu infernul descris de George Orwell în romanul său „Ferma animalelor”, de altfel o fabulă politică scrisă prin 1945. Deși această fabulă politică a fost scrisă înainte de a veni la noi sovieticii pe tancuri să instaleze comunismul, Orwell parcă văzuse evoluția poporului și țării noastre după instaurarea comunismului și continuată, sub forma „socialismului de cumetrie”, după revoluția din 1989. Acolo animalele se sculaseră împotriva fermierului de la ferma „Conacul” și, odată revoluția câștigată, începuseră să construiască, cu mare elan, democrația erei animalelor. Și, ca în orice democrație adevărată, animalele de la ferma „Conacul” afișaseră, ca punct de plecare în democrație, cele 7 precepte la vedere peste tot: clădiri, ziduri, străzi, frontispicii de case etc. Precepte care sunau așa:

1.     Orice merge pe două picioare e dușman.

2.     Orice merge pe patru picioare sau are aripi e prieten.

3.     Niciun animal nu va purta haine.

4.     Niciun animal nu va dormi într-un pat.

5.     Niciun animal nu va bea alcool.

6.     Niciun animal nu va ucide un alt animal.

7.     Toate animalele sunt egale.

     Și ce s-a ales, în timp, tot înaintând în democrația lor? În final a rămas la vedere doar ultimul precept, al șaptelea: „Toate animalele sunt egale între ele”, așa era conceput preceptul democratic la început, dar acum, în final, el suna așa: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Și de aici, firesc, nedumerirea măgarului Benjamin și a iepei Clover când priveau pe geam la porcii care chefuiau cu vecinii lor fermieri: priveau de la porc la om, de la om la porc și din nou de la porc la om, DEJA ERA IMPOSIBIL SĂ MAI SPUI CARE ERA CARE. Dar să facem și noi, împreună cu autorul romanului, această călătorie spre rădăcinile răului și să redescoperim acea lume în care fiecare ar trebui să ia aminte, ori să se simtă responsabil și pentru cele relatate și trăite de personajele sale, și pentru cele imaginate și netrăite, tema vinovăției omului pentru ticăloșia sa fiind aceeași și într-o situație, și în alta. La ferma „Conacul” a domnului Jones, într-o zi, circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul Major, avusese un vis ciudat și voia să-l comunice și celorlalte animale. Imediat ce se stinsese lumina din dormitorul domnului Jones, animalele, câinii, porcii, găinile, rațele, oile și vacile, caii de tracțiune, caprele și bătrânul măgar Benjamin, se strânseră în hambarul cel mare la adunarea secretă. În cuvântarea porcului Senior, cu privire la toate răutățile și nemulțumirile lor, se găsi un singur vinovat: „Omul este singurul nostru dușman adevărat”. Concluzia: „Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină!”, iar calea spre acest vis era REVOLUȚIA. Porcul Senior încheie punctând că, dacă vor învinge, viciile omului nu trebuie adoptate, fiindcă toate obiceiurile Omului sunt rele. Trei nopți mai târziu bătrânul Senior muri liniștit în somn și munca de a-i organiza pe ceilalți le reveni porcilor Snowball și Napoleon. Revoluția fusese înfăptuită cu succes, Jones fusese alungat de la ferma „Conacul”, iar ferma le aparținea de-acum animalelor. Sloganul „Patru picioare bine, două picioare rău” începu să circule printre animale. Nici Jones, fermierul, nu avea să stea cu mâinile în sân. Acesta mobiliză oameni de la fermele vecine și, înarmați cu arme și bâte, porni spre fermă pentru a o recuceri. Lupta fu teribilă și animalele îi puseră pe oameni pe fugă, apoi înălțară drapelul și intonară cântecul victoriei „Animalele din Anglia”. Porcul Snowball se puse pe treabă și făcu planurile unei mori de vânt care să le aducă multe foloase. Acest lucru atrase dușmănia lui Napoleon și cât pe-aci ura lor să împartă animalele în două fracțiuni. În cele din urmă, cu ajutorul unor intrigi abile, Napoleon reuși să-i pună anatema de spion și trădător lui Snowball, iar acesta să fie alungat de la fermă. Din când în când avea să i se mai fluture fantoma pe dinaintea animalelor, cu scopul de a le întreține ordinea și disciplina necesară scopului ascuns, bine pus la cale de către Napoleon. Acesta hotărî ca toate problemele legate de munca de la fermă să fie deliberate cu ușile închise de un comitet al porcilor, urmând ca ele să fie aduse la cunoștință celorlalte animale de un purtător de cuvânt. Napoleon le comunică animalelor că, pentru construirea morii de vânt, trebuia să intre în afaceri cu vecinii fermieri și, pentru asta, își mută reședința în casa fostului fermier Jones și își luă drept gardă de corp nouă câini special crescuți și instruiți de el. Primele care au făcut o rebeliune, pentru că li se confiscau ouăle în scopul afacerii lui Napoleon, au fost găinile. Dar rebeliunea a fost înfrântă cu ajutorul câinilor apărători ai „democrației”, democrația doar trebuia apărată și, pentru menținerea ordinii, unele găini au fost măcelărite, deși preceptul cu nr. 6 spunea altceva. Încetul cu încetul, luxul propovăduit cândva de Snowball, apoi săptămâna de lucru de trei zile legiferată la revoluție, toate astea fuseseră uitate. Dar începuse să se vadă la fermă și obiceiuri noi: porcii făceau chefuri cu alcool, se îmbrăcau cu hainele fermierului Jones și toți porcii din casă începuseră să meargă în două picioare, adică pe picioarele dinapoi. Și, în afară de acel unic precept, al șaptelea, modificat cum am arătat mai sus, pe ziduri, case, străzi, nu mai scria nimic altceva. Vecinii fermieri începuseră să se arate uimiți de ordinea și disciplina instaurată în ferma „Conacul” și între ferme începură să curgă vizitele, apoi întrunirile în schimb de experiență. Așa ne explicăm ochii tulburi ai lui Clover și privirile uimite ale bătrânului măgar Benjamin privind pe fereastră, într-o seară, când cheful și larma din casa fostului lor stăpân, fermierul Jones, era în toi.

     Vă mărturisesc că, după lectura romanului, în unele nopți auzeam ca prin vis lătrături de câini care se tot apropiau de mine atunci când, din curiozitate, încercam și eu să-mi arunc ochii prin fereastra la care priveau Clover și Benjamin. Și mi se părea că acea fereastră înghițise tot întunericul de afară, dar că există, așa cum spunea Marin Ifrim, un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe și, cu el în mână, îl zăream pe acel ins ieșit să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-ți spun, cititorule, că insul acela parcă încerca să-i întoarcă din drum pe cei ce se înșirau ca orbii în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, de aveam să strig, sărind din somn, când tocmai aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. Iar voi credeți că am niscaiva năzăriri, că în demersurile mele nu încerc să vă trag și pe voi de mânecă, nu de alta, dar niciodată nu poți lupta de unul singur cu asemenea himere. Doar că, în parabola lui Orwell, himera celor povestite părea o ieșire, în timp ce acum pare o nouă plecare spre acele grozăvii. De ce îți spun acum toate astea, te întrebi? Fiindcă mi-e teamă pur și simplu că nu o să reușesc să fac totul singur. Și asta încercam să-i spun și lui Marin Ifrim: că uneori ceva greu de făcut, cum ar fi să schimbi ceva în societate, în condiții obișnuite, îți reușește mai lesne pe hârtie. De aceea nu trebuie să renunțăm, noi cei care am stat mereu în linia întâi, la visul nostru. Iată de ce cred eu că drumurile îmi sunt întemeiate, ca și cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Robert Louis Stevenson, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuită luptă cu cuvintele e toată această pledoarie, posibil zadarnică, pentru cele două bucăți ale unui întreg care n-a fost dezvăluit niciodată până la capăt.

 

                                Tudor Cicu

În curând: Concursul de texte pentru copii, ce va fi ținut la Biserica Sf. Mina (tema „Să fii copil”)

 

Participarea la această formă de „școală a scrierii creative”… o provocare? *

 

     Sondajele recente, efectuate pe teritoriul țării noastre, arată o evidență care nu mai poate fi contestată: lumea, în ziua de azi, nu mai citește, iar dispariția lecturii ca practică de consum și de participare culturală la evenimentele literare nu mai poate fi ascunsă vederii, oricât am încerca să ne amăgim cu cele mai alese vorbe folosite, ici-colo, la câte o manifestare de carte.

Observam, cu ocazia unor concursuri de texte literare organizate pentru copii — boboci, elevi de gimnaziu ori liceu — că astfel de călătorii literare în lumea copilăriei au forța de a deschide inimi și de a schimba percepții între participanți. Mulți dintre ei, inspirați în mod benefic de visele proprii, au înțeles că doar lecturile intense stau la baza scrierii ce poate să-i salveze literar și să salveze, literar, literatura.

     Din păcate, unii încă mai cred că ficțiunea literară generată de A.I., implicit această tehnologie, reprezintă un avantaj de proporții incredibile în scrierea literară, în loc să o trateze ca pe un instrument care permite doar o documentare mai rapidă a faptelor. Sau… poate doar un viitor de conviețuire, de asociere participativă în societate și colaborare cu inteligența artificială îi va ajuta. Însă mintea și gândirea noastră literară funcționează într-un mod complet diferit. De aceea, unii încă se arată șocați de modul fantastic în care A.I.-ul le lărgește orizonturile și cred că le adâncește și gândirea creativă. Poate că în știință, printre cercetătorii științifici, să existe această percepție, nicidecum în scrierea creativă.

     De aici, îndemnul nostru, al lectorilor ce am constituit aceste jurii, a fost întotdeauna întoarcerea la lectură. Rezultat al lecturilor, al trăirilor personale și al viselor care ne bântuie nopțile, povestea scrisă trebuie astfel redată încât să înțelegem că noi ne creăm realitatea. Iar cel care o citește să simtă că și el vrea să schimbe ceea ce este de schimbat în lume. În fond, acesta este mesajul poveștii: să caute și să găsească un sens. Iar cititorul să se recunoască în anumite imagini ale poveștii și să-și recunoască propriile gânduri; într-un cuvânt, să fie surprins de ceva.

     Deși mulți dintre ei porneau cu o „trimitere” într-un labirint necunoscut și nu credeau că vor găsi prea multă aplecare spre povestea imaginată, în ultima vreme, prin numărul tot mai mare de participanți, observăm o deschidere a lor către cititori, împărtășind — și unii, și alții — dragostea față de creația literară.

     Dacă ar fi să punctez un minus al unor texte, acela ar ține, în mod cert, de finalul unor texte, pe de o parte, cât și de insistența cu care ni se tot vâră sub ochi alocuțiuni generate de A.I., pe de altă parte. Cei asupra cărora ne oprim, pentru a-i situa pe un podium, construiesc o tensiune, țin cont de jaloanele impuse de zona „ANSIP”-ului, mult vehiculată de noi — acțiune, necunoscut, suspans, imaginație și personaje — dar, în clipa când ar trebui să ducă la capăt povestea, o trag înapoi. Adică par să fie curmate dinadins într-o zonă de amortizare, ca și cum ar evita orice gest prea curajos și, de aici, senzația că lipsește ceva decisiv în finalizarea textului.

     Ca lector aflat în juriu, pot afirma că mai mereu mi-am îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să pătrundă, odată cu naratorul aflat în contact cu lumea lui, deci în acel spațiu labirintic. Iar misiunea celui care scrie este să vindece, la nivel individual, acea persoană care simte ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte puternic și nu mai vede nicio cale de a ieși din asta.

     Mulți s-or întreba: atunci care să fie ingredientul secret al micii fericiri de a scrie o poveste? Spuneam, cu ocazia unor manifestări, că tradiția — marele ocean din care se hrănesc poveștile — este o materie complexă și labirintică. Arătam atunci că, de la „lumea” basmelor arabe din „1001 de nopți” până la Hans Christian Andersen, Frații Grimm ori Petre Ispirescu al nostru, se poate invoca o întreagă linie din care descinde fiecare copil aplecat spre masa de scris. Iar de cele mai multe ori poveștile se deprind chiar din viața fiecăruia, fiindcă viața nu e altceva decât o lecție de subtilitate, învățată prin dureri, râs, ironii și mici momente de frustrare. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales, chemat în vindecarea de resentimente. Deși am atras atenția și tot mai observăm, ca lectori aflați în juriu, că există o tot mai mare aplecare asupra utilizării inteligenței artificiale generative, ceea ce face ca utilizatorul ei să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba chiar și de capacitatea sa estetică, în continuare dăm de texte copy-paste după A.I.

     Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne decepționează și vrem/căutăm soluții de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează greșit viața.

     Iar cele mai bune texte, întotdeauna au fost strânse și publicate în Antologia ce a finalizat roadele acestor concursuri. Prin editarea ei organizatorul concursului a încercat să elimine acel simulacru al creației, intrând în antologie doar cele mai izbutite lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe acest fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte. Statisticile, cum sugeram la început, ne tot spun că România este de ani de zile pe ultimul loc în Europa, în privința numărului de cititori. Și pe drept, lectura pare în România o activitate în agonie. O statistică din anul 2022 ne arăta că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an. Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul celor pentru care citititul este o obișnuință este de doar 7%. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel labirint stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii din juriu) punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în Antologie, nu-i decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește.

     Mai atrăgeam atenția, în lecția sub formă de „cuvânt înainte” cerut de organizatori pentru editarea antologiilor, că în poezie se observă o aplecare doar spre acel expresionism ce ar presupune cât de cât o aplecare spre o experiență poetică de mic-vizionar. Am fi dorit ca fiecare mic autor să fie un depozitar al unor energii sufletești capabile să creeze o nouă poezie, însă mulți par doar versificatorii unei poezii care nu redă, nu exprimă, ci se concretizează în viziuni singulare și doar cu ceva prozaism inadecvat estetic, iar emoția, de aici, negăsindu-și limba cognitivă a poeziei. Mai spuneam undeva, că un poet trebuie să fie mai degrabă un imaginator, deci un creator de sens în această lume, prin mirifica imaginație a întreprinzătorului. Sau cum spunea un critic, poezia să semene cu o gaură neagră ce absoarbe toate cuvintele și le preface-n lumină și noi sensuri. Mulți vor crede că suferința ca atare, sau depresia, e cea care ne doboară în a da o poezie adevărată, fără să înțeleagă că sărăcia spirituală care usucă sufletul e cea care îi interzice creatorului orice vibrație sufletească… și de aici îndemnul nostru este pentru întoarcerea la lectură.     

      În demersul nostru, ca lectori ai textelor venite de la participanți, a contat doar ce ne-a spus nouă textul lecturat și ce relații am putut stabili între detaliu și întreg sau între un text și altul, întrucât principala menire a lectorului-critic aplecat asupra textelor sosite la concurs a fost aceea de a alege, în clasarea pe podium, textul care să stimuleze curiozitatea cititorului, apetitul lui pentru lectură, iar firul labirintului pe care micul autor îl deșiră să fie încărcat de tâlc și sens. Și, când ajungem la un astfel de text-povestire, realizăm că doar atunci când un autor înzestrat pariază pe poveste, cititorul nu îi poate desluși o graniță foarte clară între ficțiune și non-ficțiune și intră și el în realitatea lui. Important este, spuneam, să găsim adevărul din interiorul fiecăruia și să îl exprimăm odată cu autorul. Libertatea, în această categorie a creației, bănuim noi, înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul celorlalți. Într-un fel, să îți imaginezi că oricând poți să te pui în locul cititorului și să-i asculți gândurile. Și acest lucru se obține, mă repet, prin multă lectură și timp petrecut în biblioteci.

 * Cuvânt înainte la Antologia cu textele copiilor participanți la concurs

                                                Tudor Cicu

O carte de poezie (venită cu poștașul)

 

Trăirile epice ale unui observator de la fereastra orașului  *

                                                    

     

     Titlul plachetei de debut în poezie al lui Paul Ionescu, „Spărgătorul de gheață” (apărută la ed. NEUMA/2026), ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare, trecând prin diverse labirinturi ermetice, în poezia sa, până la observația directă asupra cotidianului, ale cărei umbre firești în derularea lor, textele sale le evidențiază ca pe o ciudățenie surpinsă de un copil ce și-o închide în mintea sa pentru a le căuta sensuri mai târziu. Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor. „Pe timpul iernii orașul ăsta/pare un fulg murdar” observă poetul bucureștean, între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții îl vor aștepta la capătul călătoriei poetice pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut, în libertatea unei călătorii lirice supuse unor proiecții onirice ca, toate cele găsite într-un poem, să și dea posibilitatea de a începe „motivația de a compune veritabile ecuații lirice”, cum notează Horia Gârbea în prezentarea succintă de pe coperta a IV-a. Și în simplitatea lucrurilor care se petrec în intimitatea cămăruței sale („în cameră am o fereastră de lumină/pe perete/și mă gândesc că/dacă n-ar fi soarele pe cer/ca un destin/nu aș avea nicio fereastră/în camera mea” – fereastra), așteptând să ne deschidă și poarta unor trăiri halucinante, ori a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei, orașul nu ne dezvăluie prea multe, în afară de o „lume pestriță/oameni de toate vârstele/chiar și copii” lăsați, în voia soartei, la ruleta vieții.

     Drumul acesta, care se bifurcă în poezie spre un polisemantism în firescul observației, ne apare aici, ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii banale ce vin mereu să alterneze registrele cu care te întâmpină orașul „pe bulevardul Unirii/(unde)/zgomotul mașinilor îmi inundă timpanul”. Și ce vedem: 1. „că prin poezie viața ți-o faci/mai frumoasă decât este” 2. „că Arcul de triumf este chior noaptea” 3. Că „un motociclist stă lungit între viață și moarte”. Și, firesc, cititorul nostru s-ar întreba atunci: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei „tu spui” dacă „despre asta este vorba în poezie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? De o parte se găsește orașul amintirilor, fiindcă „astăzi levitez prin ochii ploii/pe geamul ferestrei curg tulpini de apă”, de altă parte orașul modern mai poartă, încă, vestigiile trecutului: „e clar cerul este aici/străbătut de câte o înotătoare cu burta argintie/cine mai are nevoie de albastrul de afară/atât de murdar/o pată sh cu miros rânced de gară” (levitație).

      Mai te întrebi, tu, cititorule: ce poți să faci într-un oraș unde pare a nu se întâmpla nimic și viața curge firesc? Și afli că și ea „...își bea cafeaua și între două înghițituri/are timp să spargă în timpanele prietenului/câteva cuvinte de toamnă, poate de drag/poate de grija ploii” (ce poți face în spatele ploii). Avem aici și tabloul complet al imaginației poetului; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „toți stau pe scaune/evident ochii li se scurg/în telefoane/nu mai contează această doamnă în etate/îmbrăcată toată într-o statuie de culoarea iernii” (în autobuzul 331). În rest noi nu auzim decât „vântul cum își căuta/făpturile nopții”; și până la „prima scânteie a exploziei planetelor” poetul aceste plachete de debut nu rămâne decât un „observator” de pe terasa Arcului de Triumf,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate.

     Iar când, în viitor, „drumul se bifurcă în poezie”, sperăm să-l găsim răscolind printre alte amintiri și a se salva din acest puzzle de emoții „sub greutatea nisipoasă a lumii”.

 

                                                  Tudor Cicu

* cronica a apărut în nr lunii MAI/2026 din revista LITERE/Târgoviște

                                                     Tudor Cicu

Tableta celor care visează ca Omenirea să se închine imaginii Diavol-Dumnezeu al Omului

 

Tableta celor care visează ca Omenirea să se închine imaginii  Diavol-Dumnezeu al Omului

     Părintele Gheorghe Calciu, care a trecut prin sinistra „reeducare” de la penitenciarul Piteşti, afirma că ea „a fost o lucrare satanică. Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo dintre noi care au fost înzestraţi şi de administraţie, şi de Satana”. Și chiar sub acest aspect, romanul „Urma” a lui Adrian Alui Gheorghe e un roman scris cu nobleţea unei închipuiri puse să creioneze parabola a ceea ce semnifică latura Diavol-Dumnezeu a Omului. „Deja timpul a luat-o aiurea”, notează autorul, cu privire la represaliile apocaliptice, uneori comice din penitenciarul unde are loc acțiunea romanului, sporind tensiunea. Și la un moment dat drumul acestor oameni ajunși în astfel de penitenciare s-a oprit. Pentru că aceea nu poate fi decât lumea în care vine prăpădul, vine judecata. Pentru toate însă Dumnezeu a stabilit un timp. Iar Dumnezeu a judecat cetățile acelea, cum spune Vechiul Testament  (Sodoma și Gomora), fiindcă păcatul era atunci doar în cetățile acelea. Acum păcatul este în toată omenirea. Nebunie curată, am spune noi. Scenele descrise de autorul romanului „Urma” se derulează halucinant, dar, strict cinematografic. Asemănătoare întrucâtva, scenelor petrecute la Teatrul de Varietăţi (din „Maestrul şi Margareta” a lui Mihail Bulgakov), când un public numeros este eclipsat de iluzionistul Woland, clovnul Fagot şi motanul Behemoth. Astfel de scene nu-s întâmplătoare nici în povestirea „Colonia penitenciară” de Kafka, nici în romanul „1984” a lui George Orwell. Ele scot în evidenţă, prin contrastul trăirilor halucinante, latura Diavol-Dumnezeu al Omului posedat cu trup şi suflet vieţii din penitenciarele reeducării omului aflat la cheremul Puterii. Doar că Orwell, cel care scrisese cu mult înainte subtila ironie la adresa regimului comunist, acel celebru roman „Ferma animalelor”, ne zugrăvește acum, în „1984”, o societate în care tabloul „diavol-dumnezeu” al omului, capătă, primejdios de real, imaginea apocaliptică a lumii spre care pare a se îndrepta omenirea spre o lume a putrefacției în cele mai hidoase imagini. Orwell, ca orice autor care e îngrozit de „lucrarea diavolului” pe pământ își pune, firesc, întrebarea: „Ce fel de lume pregătim noi?” Și societatea în care urăște, iubește și muncește Smith Winston, ca oricare alt om, este a unei lumi în care domnește frica, trădarea, chinurile inimaginabile: „o lume în care calci în picioare și ești călcat în picioare”. În lumea asta singurele sentimente sunt teama, furia, triumful și auto-umilința. O lume în care legăturile dintre copil și părinte, dintre bărbat și femeie sunt rupte, în care nimeni nu va mai fi loial decât Partidului și nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare și nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici știință. Doar ură față de Opoziție, venerație față de Putere și o furibundă modelare a omului nou, pentru care „libertatea este sclavie”, „războiul e pace”, „ignoranța este putere” și „Dumnezeu este Puterea”, precum și limba vorbită „nouvorba” este concepută pentru a-i restrânge omului sfera de gândire. Trecutul celor din „1984” e mort, iar viitorul nu și-l pot imagina. Trecutul nu este numai modificat, este modificat în continuu. Ne par cunoscute din trecutul nostru comunist, ne sunt readuse acum în zilele noastre ca ideologie raspândită peste omenire?... Ia să vedem ce ne avertiza Orwell, încă din 1949 când își scria romanul său, și ne relata odiseea eroului său Smith Winston, cetățean al Oceaniei cu capitala la Londra, dintr-o eră postatomică, locul de naștere al unui regim totalitar în care orice logică e definitiv ruptă de realitate. În război cu Oceania sunt Eurasia și Estasia. Ministerul Adevărului (al adevărului de mistificări), unde lucrează Smith, se ocupă cu știrile, cu distracțiile și cu artele frumoase. Mai există un Minister al Păcii care se ocupă de război, un Minister al Iubirii (în fapt de tortură) care se ocupă cu menținerea ordinei și disciplinei și Ministerul Abundenței (în fapt de înfometare) care răspunde de treburile economice. În camere, pe străzi, piețe, oricare loc public sau intim, sunt montate tele-ecrane care funcționează non-stop (sunt camere de supraveghere care îți pot citi gândurile și o voce din ecran te va avertiza de cum ai arătat agresiune și dispreț față de Putere). Până și la closet tele-ecranele te supravegheau continuu. În timpul zilei, la locul de muncă, oamenii sunt coborâți într-o sală, strânși la un loc pentru cele „două minute de ură” prelucrate de supraveghetorii Puterii prin intermediul tele-ecranelor. Orice simulare a „urii” este imediat sancționată prin avertismentul celor care te urmăresc din „spatele” ecranelor. Cu alte cuvinte: introdu-le doar frica în suflete oamenilor și n-o să-i vezi suiți pe baricade, luptând și răzvrătindu-se împotriva sistemului care se străduiește prin toate mijloace să facă orice din om. Să-i asigure acea societate unde să conviețuiască cu hidoșenia, falsitatea, cruzimea, absurdul unei epoci postatomice.

     În romanul lui Orwell, Ministerul Adevărului (unde lucrează Smith) face ca orice amintire a trecutului să fie ștearsă din memoria oamenilor pentru a nu exista referințe/idei cu ce se petrece în prezent. Pentru a lupta împotriva uitării trecutului și a menține o gândire sănătoasă Smith ține un jurnal, pe ascuns, încercând să-și păstreze vie memoria, pentru a afla cum era în perioada de dinainte de Revoluție. Oamenii dovediți de „supravegherea” ecranelor, că se opun Puterii și programului de „educare”, sunt săltați noaptea și nimic nu are să se mai știe despre ei. Copiii familiilor, încă de mici, primesc „educația demascării” oricui (a membrilor din familie, sau străine)... cum ni se prezintă cei doi copii mici, de 7 și 9 ani ai familiei Parsons. Pizonierii eurasieni (sau estasieni) vinovați de crime de război sunt aduși în camioane, în piața publică, și spânzurați: distracția asta populară are loc o dată pe lună. Când se cântă imnul Oceaniei, oriunde te-ai afla, ai obligația să iei poziția de drepți. Până și bătăile inimii sunt percepute de ecranele sensibile, care te avertizează că gândirea ți-a luat-o razna. Clasele sociale sunt grupate în Partidul interior, Partidul exterior și Prolii. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuiesc aprobate de o comisie specială, care le va respinge dacă există între cei doi o atracție fizică, fiindcă erotismul e dușmanul unei astfel de societăți. Există o Ligă a Tineretului Ani-Sex care pledează pentru celibatul ambelor sexe, iar copiii ar urma să fie dobândiți prin însămânțare artificială și crescuți în instituții publice. Doar prolii (clasa cea mai de jos a societății) sunt în afară de orice suspiciune, dar sunt considerate animale libere. Dacă ești surprins pe stradă fără un „act care să dovedească prezența/scopul tău acolo”, Poliția Gândirii te ridică fără drept de apel. Doar dacă ai noroc, șiretenie și îndrăzneală mai scapi. Toate astea par niște tablouri de coșmar, dar nu chiar utopii, nu-i așa?

     Nu punem punct aici, pentru că ceea ce va urma prevestesc parcă reluarea Apocalipsei din închisorile unui regim totalitar-nazist-comunist-stalinist-satanist și nici nu încercăm măcar a-l defini într-un anume fel. Însă rolul omului-care-scrie, acolo în singurătatea lui, la masa de scris, e să dea soluții pentru o lume mai bună. Să schimbe prin povestea lui Lumea. Și în felul lui el este un rebel în această „lume” pe care și-o creează. Poate că acum a fi rebel înseamnă să schimbi lumea, iar izbânda celui aflat deasupra poveștii sale, la masa de scris, nu înseamnă s-o schimbi, dându-i un final fericit poveștii, ci să nu te schimbi pe tine cel care scrii, dar să nu-i schimbi nici drumul pe care a pornit eroul tău. Acolo doar, la masa de scris, omul-care-scrie își cară povara sufletească și clipele trăite nu-i dau acel sentiment al ratării. Acum, ca să ne întoarcem la cele spuse la început, ieșirea din comunism, ca în cazul romanului Urma a lui Adrian Alui Gheorghe se făcea prin evadarea din penitenciar. În cazul lui George Orwell povestirea devine o armă de apărare împotriva anihilării totale a voinței omului, dezvăluind cititorului felul în care intimitatea îi este spionată de regim prin toate metodele. La momentul celor două minute de ură, Smith Winston cunoaște câteva persoane, aflate acolo cu el. Prima e o fată tânără, foarte drăguță care lucra la secția Literatură și pe care și-ar dori-o confidentă și iubită, dar neștiind cum lucrul acesta se dovedește foarte riscant pentru viața lui. Cea de-a doua persoană care ne va interesa în povestea romanului este un oarecare O’Brien, cel a cărui voce o auzise când trecuse spre sala celor două minute de ură: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”. Iar privirea acestuia, în sala celor două minute de ură, părea a-i spune: știu ce gândești, sunt de partea ta! Într-o dimineață, ieșind din boxa lui ca să meargă la closet, Smith se lovește pe culoarul întunecat de fata de la secția Literatură, Julia, care îi pune, pe furiș, în mână, un bilețel cu două cuvinte „Te iubesc!”. Smith face tot posibilul să aibă o întâlnire cu fata, dar care să nu dea de bănuit tele-ecranelor. Reușește în cele din urmă și fata îl atrage întru-un loc nesupravegheat dintr-o pădure în apropierea unei gări. Acolo își pot declara afecțiunea unuia față de celălalt și fac dragoste prima oară. E singurul loc unde doar mierlele sunt pe ramuri și cântă. Dar se dovedește că nici aici păsările nu cântă de bucurie, ci cântă și atunci când sunt încolțite de spaime (cum ar fi spus într-un poem Hölderlin). Apoi escapadele lor se repetă, dar pentru că și pădurea ar putea da de bănuit și ar stârni interesul elicopterelor Puterii care se învârt pe deasupra, a le urmări intimitatea, locurile de întâlnire se mută într-o clopotniță a unei biserici plină cu găinaț de porumbei. Apoi Smith are o idee: să stabilească locșorul lor de nebunii în garsoniera de deasupra prăvăliei lui Charrington, cel de la care cumpărase jurnalul și îi arătase cămăruța de deasupra prăvăliei, pe care ar fi închiriat-o pentru niște bănuți în plus. Toul pare, aici, locul ideal al întâlnirilor de iubire dintre cei doi, Smith și Julia. Până într-o zi când îi iese dinainte lui Smith, cunoștința noastră de la „momentele de ură”, acel O’Brien, care îi va da un bilet cu adresa unde voia să-l aștepte pentru niște discuții. Ar fi trebuit să-i sară în ochi lui Smith faptul că înmânarea biletului se face „fără fereală” dinaintea tele-ecranelor, dar și versurile unui cântec vechi auzite de la acel patron de prăvălie Charrington, care uitase un vers, rostit și în casa lui O’Brien, chiar de acesta. Tot aici, odată cu Smith, vine și Julia la întâlnirea conspirativă împotriva puterii. Subtil, de fel, O’Brien le face o prezentare a Oceaniei care e o mare pușcărie și de ce Puterea se tem de unii ca ei: adică de ceea ce ar putea gândi cu adevărat, de ceea ce ar putea face în ascuns fără a putea fi depistați și mai ales ce ar putea scrie în jurnalele intime. Și fiindcă Partidul nu greșește niciodată, doar individul este vinovat a priori și a posteriori, el le promite că le va face rost de cartea „Teorie și practică în colectivismul oligarhic” de Emmanuel Goldstein, nimeni altul decât șeful opoziției care ducea, nevăzut, în Oceania, lupta decisivă cu Fratele cel Mare. Spicuim (din cartea lui Goldstein) câteva idei: Țelul Partidului din Oceania era să cucerească întreaga suprafață a planetei și să suprime, o dată pentru totdeauna, posibilitatea gândirii independente. Partidul se ocupă de rezolvarea a două mari probleme: de a putea ști ce gândește fiecare membru al Partidului interior și de a putea ucide mai mult de sute de milioane de oameni. Pare o profeție a ceea ce se întâmplă în zilele noastre? Să mai vedem ce spunea cartea aceea: în Oceania doctrina oficială se numește SOCENG în Nouvorba (adică, socialismul engez), în Eurasia – Neo-Bolșevism, iar în Estasia: printr-un cuvânt chinezesc s-ar traduce Adorația Morții. Fiecare în parte definește adorația față de un conducător semi-divin și aceeași economie care funcționează prin și pentru o neîntreruptă satre de război. Ordinea în Oceania este menținută prin Poliția Gândirii. Noțiunile despre „drepturile omului-libertatea cuvântului-egalitatea în fața legii, sunt simple fraze pentru Putere. Supunerea oamenilor față de Voința Statului trebuie să fie totală, ca și uniformitatea opiniei cetățenilor. Colectivismul presupune abolirea proprietății private, iar Partidul e cel care stăpânește totul. În vârful piramidei se află Fratele cel Mare, iar la baza piramidei sunt prolii. Nouvorba este limba oficială. Cei nemulțumiți din o astfel de societate sunt trecuți pe listele negre ale Poliției Gândirii și eliminați. Maselor (prolii) li se permite libertatea gândirii pentru că ele nu gândesc, dar de la un membru al Partidului se așteaptă să nu resimtă nicio emoție personală ori vreo slăbire a entuziasmului. Ei trebuie să trăiască într-o continuă exarcerbare a urii față de dușmanii de afară și trădătorii dinăuntru, de jubilare în fața victoriilor Puterii. Este necesar să spui micnciuni sfruntate și să le crezi cu toată sinceritatea. Există o secție Documente unde se falsifică toate știrile într-un scop precis, necesar Puterii. Ca să nu mai spunem că portretul imens al Fratelui cel Mare trebuia afișat pe toate clădirile, pe toate străzile de către Puterea conducătoare, spre a fi mereu, orcând și oriunde în mintea cetățenilor Oceaniei. (Toate astea pare că le-am trăit deja, sau va urma să le retrăim, nu?). Vă mai pare o profeție?            

     Mai țineți minte ce s-a petrecut cu ilustrul iluzionist, deţinutul Gyurii Lovin, din romanul Urma, mai la început amintit? Îl reţinem (la asta mă gândesc), când le spunea mai marilor din penitenciar: „Nu sunt un circar, sunt artist, domnilor!”. Apoi, cum îi transformase în păpuşi-marionete, că, doar-doar urma să i te adresezi din afara acelei realităţi, precum acea gloată, îngenunchiată de durere dinaintea crucii pe care era răstignit Mîntuitorul: „Fă ceva şi pentru tine şi salvează-te!”. Autorul ne trasează două coduri ale evenimentelor ce au urmat acestui scenariu suprarealist. Unul, în care Gyurii Lovin este închis la zarcă şi îşi petrece ultimele ore din viaţă sub imperiul aiurării, fireşti, dacă  stăm să ne gândim la mărturiile deţinuţilor care au mai scăpat cu mintea limpede din acele penitenciare. Iar cel de al doilea tuşeu, ca un ecou, al morţii iminente, fie în plan supranatural, fie unul în plan demenţial (cum clacau mai toţi deţinuţii), autorul îl „condamnă” la moarte, prin împuşcare, în timp ce alerga „ca în vis” spre libertatea mult dorită. „Nu zăbovi, că lumea arde!” – pare a le spune O’Brien celor doi (Smith și Julia) la acea întrunire conspirativă. Dacă iubește cineva o astfel de lume (pare a le spune O’Brien), Dumnezeu nu este în oameni. Va veni judecata lui Dumnezeu peste Lumea aceasta? se întreabă Smith citind, în cămăruța secretă de deasupra prăvăliei lui Charrington, cartea primită. Doar Dumnezeu l-a scos pe Loth din mijlocul prăpădului, de ce nu l-ar scoate și pe Smith? Doar că în camera unde Smith și Julia se retrag, în ascuns, pentru a lectura cartea conspirativă, se întâmplă lucruri de neimaginat. O voce metalică din perete îi somează (în timpul nopții) să se alinieze nemișcați la zidul ferestrei și tabloul pe care deseori îl admiraseră, cade de pe perete, dând la iveală obiectivul tele-ecranului a toate supraveghetor. Sunt încercuiți de patrulele Puterii și însuși Charrington (care nu mai arată ca moșul deghizat din prăvălie, ci un șef al Puterii) ordonă patrulei care năvălește în cameră, arestarea lui Smith și a Juliei.  Parcă suntem dinaintea unei realități care ne arată că și în gândacul de bucătărie se ascunde un cerber al Puterii. Ajuns în celula unei pușcării, Smith are parte de trăiri și realități inimaginabile, multe dintre ele cunoscute de noi la citirea povestirii „Colonia penitenciară” a lui Kafka. Avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951), la noi, par un mizilic pe lângă ceea ce li se întâmplă celor arestați și trimiși în celula pușcăriei din romanul „1948”. În celula unde se găsește Smith va intra și vecinul de bloc a lui Smith, Parsons, demascat de copiii săi mici fiindcă a vorbit în somn și a rostit fraza „Jos cu Fratele cel Mare”. Mai e adus acolo și poetul Ampleforth de la secția de literatură, care nu înlocuise cuvântul „Doamne” la rima existentă „toamne” dintr-un poem al lui Kipling. Și apoi, cine credeți că intră în celula lui Smith? Însuși O’Brien, ca „preot al Puterii”, venit să-i spună de ce l-au adus pe Smith aici: „Ca să te vindecăm! Să te facem normal”. Smith nu cedează presiunilor și torturilor groaznice în fața lui O’Brien, dar când e dus în camera torturii-torturilor cu nr. unu-zero-unu și în poziția mobilizat total i se pune pe față cușca de sîrmă în care se zbat, în agonia foamei, doi șobolani dolofani, gata să sară prin ușița ce le se va deschide dintr-o clipă în alta, care într-o fracțiune îl va devora de viu, Smith cedează în fața groazei și o trădează pe Julia, aruncând totul asupra ei.

     Și sper cititorule să-ți fi dat imaginea omului caruia i se spune, atunci când i se arată pentru prima oară Marea, să alerge spre ea, să se arunce în valuri fără să-și dea seama că trebuie să știe să înoate. Știu că te întrebi, cititorule, dacă va ieși viu Smith Winston dintr-o astfel de pușcărie. Da! Va ieși ca să servească de pildă celor ce vor să trăiască, în continuare, în nelegiuire. Dar Julia? Smith o va reîntâlni după eliberare, se vor așeza pe iarbă într-un parc, dar din privirile lor (care nu-și mai spun nimic altceva) se înțelege că și el și ea l-a trădat pe celălalt, fiindcă n-au putut îndura tortura din camera 101. Așa cum soția lui Loth s-a transformat într-un stâlp de sare (în Vechiul Testament), din voința lui Dumnezeu, Julia devine liberă după arestare și „reeducare”, dar nimic din trupul ei gingaș și sentimentele ei firești umane, nu mai amintesc că a existat, cândva, o Julia care iubea sincer și adevărat. Nu un stâlp de sare o transformase Puterea, ci într-un pietroi uman. Obsesia lor comună a fost frica de moarte și nu-ți rămâne decât să-ți trădezi jumătatea. „Te gândești că nu ai nici un mijloc de a te salva și că ai să reușești să te salvezi în felul acesta”. Așadar... la un moment dat drumul acestor oameni s-a oprit. „Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu” spunea Dostoievski. Doar că Orwell nu putea fi optimist în „tabloul său apocaliptic”, fiindcă latura Diavol-Dumnezeu a omului l-a înfrânt și pe el, și ne-a lăsat pe noi să răspundem dacă nenorocirea cea mare din lumea aceasta ar mai exista, atunci când oamenii nu în cămăruțele lor s-ar ascunde, ci s-ar strânge în biserica lui Dumnezeu. Dar Orwell nu caută o soluție din care ar fi putut face să iasă personajele sale. Parabola pe care ne-o supune tuturor stă în Facerea Lumii și Geneza ei, când (așa cum deslușim cuvintele Bibliei) scopul lui Satana era de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om. Inițial, până la venirea Mântuitorului pe lume, Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Și ceea ce nu ne arată, în finalul romanului, deși îl vom găsi pe Smith Winston, gândind că „a câștigat bătălia cu el însuși, îl iubește pe Fratele cel Mare”, având veșnic „un gardian înarmat în urma lui” și „mult așteptatul glonț îi pătrunde sub ceafă”, Orwell surprinde în parabola lui cuvintele din Evanghelia după Ioan (vezi 13,15) pe care le lăsase ca un testament Mântuitorul nostru: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu”.   

                                                   Tudor Cicu