De ce n-am scris „Arșița”?

 

De ce n-am scris „Arșița”?

 

     În 2016 îmi apărea un interviu pe care mi-l luase revista „Întrezăriri”, interviu apărut și în cartea de interviuri cu scriitorii buzoieni intitulată „Lumina cuvintelor” din 2017, al scriitorului Gheorghe Postelnicu. La ultima întrebare din acel interviu, „Care este explicația numelui dumneavoastră de familie?”, am răspuns așa: „E o poveste încurcată. Pe vremea când citeam «Victoria de la Oltina», scrisă de Paul Anghel în 1961, am întâlnit un personaj cu numele Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile din Oltina, port la Dunăre, refugiat bulgar. Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta și a avut șase copii: Ion Cicu, tatăl meu, Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava și Ilie Stoenciu, mezinul. De ce îl chema Cicu tocmai pe tata, dintre toți, mi-a dezlegat enigma bunicul, când am dat fuga la el să-l întreb despre cel citit în cartea lui Paul Anghel. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe, al bunicului, era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria și stabilit o vreme în portul dunărean Oltina. Bunicul venise în Tătaru, fostul Azaplar, de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Celor care participaseră la Primul Război Mondial li se dăduse pământ în părțile acelea ale Dobrogei. Înainte de cooperativizare, bunicul avea cai și căruță și făcea negoț cu gaz, sare, cherestea, grâne etc. Pleca prin Muntenia și Oltenia și aducea de acolo alte produse. Nevrând să intre în C.A.P., i s-a înscenat că deține armă în casă. Au venit «băieții», cu zel de la celula de partid, în 1951, și i-au strecurat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. În dimineața următoare l-au pândit când s-a întors cu căruța, au descins în locuință, «au găsit arma» și l-au arestat, iar în loc de judecată l-au trimis la Canalul pe care îl construia Dej. A stat aproape doi ani la Poarta Albă. Când s-a întors, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului era atunci pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunic, fiul lui, și ultima dorință a fost ca tata, primul copil, să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata, care era deja însurat cu mama, ce purta numele Stoenciu în certificatul de căsătorie și în buletin, și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte tot Stoenciu, ca și surorile mele mai mari.” Drama bunicului, dacă mă va ține Domnul drept la masa de scris și mă va inspira bunicul de acolo de sus, de unde îmi veghează scrisul, o voi scrie în romanul „Arșița”. Dar s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem. În 2018 eram la Bookfest, în București, și mi-a atras atenția titlul unei cărți de pe un raft. Se numea „Arșița”, un roman extraordinar scris de o jurnalistă australiană pe nume Jane Harper.

      În sfârșit, ca să închei motivul pentru care am renunțat să mai scriu romanul meu gândit cu același titlu, să ne amintim de parabola din „Procesul” lui Kafka, că niciodată poarta cetății nu ți se va deschide dacă nu îi ești destinat. Cetatea va rămâne veșnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Ce și-ar dori mai mult Cel care Scrie decât să ajungă la sufletul și mintea cititorului, cu lumea ascunsă în narațiunea fiecărui participant, și să-i inducă o stare nouă de visare. Și mi-am amintit versul unui poet austriac care spunea: „Mi-am visat oare viața sau fost-a un vis?” Pesemne, mi-am zis, există un singur visător și acest visător suntem fiecare dintre noi. Dar cel dintâi își va spune visul, fiindcă visează tot procesul cosmic, își visează chiar și copilăria.

     Mai există o parabolă ce mi-a dat de gândit, „Parabola Palatului”, scrisă de J. L. Borges, inclusă în volumul „El hacedor” din 1960. În ea se spune că, într-o zi, Împăratul Galben Huang Di își arată palatul uimitor unui poet. Palatul este un labirint nesfârșit, plin de grădini, râuri, turnuri și o infinitate de detalii. Cu alte cuvinte, era un palat infinit, un labirint făcut să cuprindă lumea întreagă, cu terase, oglinzi, grădini care repetă anotimpurile. După ce străbat această minune arhitecturală, împăratul îl întreabă pe poet dacă și-a făcut o părere despre priveliștile uimitoare ale palatului său. Poetul recită o scurtă compoziție, formată, după unii, dintr-un singur catren sau dintr-un singur vers. Incredibil, în acel scurt poem, palatul întreg este descris cu o asemenea precizie, încât palatul fizic dispare, parcă absorbit sau fulgerat de cuvinte. Furios că i-a fost „furat” palatul, împăratul ordonă însoțitorilor să-l decapiteze pe loc pe poet, de teamă că, odată plecat, acesta va lua și palatul cu el. Pentru că o asemenea minune nu poate aparține decât Împăratului, iar cel care a putut-o rosti a doua oară nu mai poate trăi. Borges folosea această parabolă ca metaforă pentru două teme majore. Pe de o parte, cât de puternică poate fi creația artistică, în stare să comprime și să substituie lumea fizică prin simpla forță a cuvântului, pe de altă parte, imposibilitatea unei descrieri absolute, fiindcă, spunea el, dacă limbajul unui om simplu poate „distruge” realitatea prin transpunerea ei în cuvinte, universul rămâne, în esență, de necuprins. Am ținut să vă spun parabola lui Borges, înțelegând că opera poate fi lumea însăși, dar cel care o face plătește cu viața.

     Poate vă par trist, ca un copil căruia i s-a furat jucăria preferată. Visându-mă încă copil, mă mai urmăresc, pesemne, ochii triști până la căință ai fetei de tătar, vecina noastră, fiica unui arnăut pripășit nu se știe cum în mahalaua noastră. Ei îi spusesem cândva că voi scrie povestea bunicului când mă voi face mare. Aflat la Delphi, sperând să găsesc răspunsul la această întrebare de la Oracol, a cărui prezență o simțeam peste tot, mă gândeam că Alexandru Macedon, cel care dormea cu „Iliada” sub pernă, spusese ceva ce muritorii de după el aveau să interpreteze în felurite moduri. Ținuse în palmă una dintre monedele cu care își plătise ostașii și, nedumerit, făcuse următoarea remarcă: „Ai îmbătrânit, generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela și erai chiar Alexandru Macedon”. Să dai astfel încredere, în ochii celor ursiți încă de la naștere să ducă povestea la bun sfârșit, și lacrimi în ochii celor care simt că nu mai ai cum s-o faci, iată ținta la care a lansat și Borges săgeata lui.

     În ce mă privește, îți reamintesc, cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit cândva „Livada de vișini” a lui Cehov, iar sunetul toporului care prinde a mușca, sub ochii spectatorului, din lemnul însângerat al vișinilor, cutremură și azi lumea. O lume creată de scriitor cu ajutorul cuvintelor. O lume care tinde spre cea a lui Dumnezeu, fără s-o atingă vreodată. Aș vrea să continui, dar mă oprește strigătul lui Diomede din „Iliada”: „Cine ești tu și din ce neam de oameni, alesule voinice? Nu te-am văzut înainte vreodată pe câmpul măririi”. Nu am cum să dau o replică unei asemenea întrebări. Dar știu că ei, scriitorii, simt durerea șlefuirii cuvintelor, suferința pentru idee și bucuria încântată de a povesti. Scrisul e ca acel pisc de munte pe care îl descoperi de jos, de la baza muntelui, iar odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta din „Steaua fără nume”:

El: „Eu am găsit o stea.”
Ea: „Unde?”
El: „În cer.”
Ea: „Nu te cred.”
El, arătând cu creionul pe o hartă: „Aici e.”
Ea: „Spuneai că e în cer.”
El: „Ăsta-i cerul.”

     Și nu e de mirare că, atunci când Cel care Scrie te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. Cum scria și în Evanghelia după Ioan, acesta este o făptură „înaripată și sacră”. Iar când, după mulți ani, m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei și să mai aflu câte ceva despre drama familiei bunicului, l-am găsit pe tata sub vișinul din fața casei, culcat pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor și l-am întrebat ce va face de acum cu pământul lui. S-a desprins de pe arcurile tari ale patului și mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul lui. Ajunși în fața unei brazde, s-a aplecat și a frământat în palme pământul tocmai răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război și intram în cutare sat, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dădeam drumul în țărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei și? l-am întrebat, văzând că iar tace. Și acesta cum e?” „Nu mai știu acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra, unde limbile ni se amestecaseră tuturor, de nu ne mai înțelegeam om cu om, ne-am întors fiecare pe la casele noastre. N-am avut odihnă, nici somn, dar am tot mers pe jos ca să ne vedem pământurile. Și să stăm la masă cu toți cei care îmi vorbeau doar în limba pe care o știam. Primul lucru, la intrarea în sat, a fost să vin tot în locul acesta, să-mi sărut pământul și să-l binecuvântez în limba pe care o știu”. După care a tăcut, cu ochii țintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaiete care ne furase privirile amândurora. După un timp a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă ivită pe moment. Așadar, tata simțise că distanța dintre inimă și umbra lui lăsată pe pământ, din acea amintire adusă de pe meleaguri străine, îi făcea și lui sufletul greu și că liniștea avea să și-o găsească numai acasă, pe pământul lui, unde pusese suflet și credință într-o viață de om.

     Dar vă spuneam, la începutul acestei tablete, că în 2018, la Bookfest, am zărit la un stand romanul „Arșița”, de circa patru sute de pagini, semnat de australianca Jane Harper. Curiozitatea m-a făcut să-l cumpăr și să-l citesc. O carte care se citește cu sufletul la gură. Un roman extraordinar, un thriller psihologic și de acțiune, roman polițist, îi poți zice cum vrei, și după mine chiar un roman cinematografic despre o crimă și făptașii ei, cu filoane psihanalitice în căutările intense ale celor doi protagoniști și cu dezvăluiri de la o pagină la alta. Un roman despre un oraș mic cu secrete mari și un final șocant. La origine romanul se numește „The Dry”, Uscatul sau Uscăciunea, dar la noi a fost tradus sub titlul „Arșița”.

     „Seceta răsfățase din plin muștele în vara aceea... Lipsa ploii însemna lipsa hranei. Iar lipsa hranei îngreuna deciziile în orășelul Kiewarra, n.n., care tremura sub cerul senin și arzător zi de zi.” Așa își începe autoarea romanul. Citești și îți închipui că, aprinzând un chibrit, aerul poate lua foc odată cu uscăciunea savanei australiene, cu orășel cu tot. Din această cauză orășelul era ca și mort: magazine goale, animale schilodite vânate înainte să moară, oameni chinuiți de căldura de patruzeci de grade. Aaron Falk, polițist federal specializat în fraude financiare, venise tocmai din Melbourne în Kiewarra, cu berlina sa, drum de cinci până la șase ore, pentru a participa la slujba de înmormântare a unui vechi prieten, Luke Hadler. Își făcuse socotelile când intrase în biserica unde se ținea slujba: înmormântarea, parastasul, apoi o noapte la hotel și plecarea. În total optsprezece ore, calculase el. În biserică a zărit trei sicrie, două mari încadrând unul mic, al lui Luke, pe care nu-l mai văzuse de douăzeci de ani, al soției lui, Karen, și al bebelușului lor, Billy, de vreo șapte, opt anișori.

     Ce se întâmplase? Falk primise o scrisoare scurtă de la Gerry Hadler, tatăl lui Luke: „Luke a mințit. Tu ai mințit. Să vii la înmormântare”. Gerry și soția lui, Barb, erau acolo, în primele rânduri. La slujbă erau localnici, cunoscuți, și printre ei Falk a recunoscut-o pe Gretchen. Când erau puștani, cam de șaisprezece ani, Aaron, Luke, Gretchen și Ellie formau un grup numai al lor și erau nedespărțiți. După slujbă, în fața bisericii, pe un ecran s-au rulat poze cu răposații și amintiri din viața lor. Printre poze, Falk a recunoscut și grupul celor patru, de pe vremea când și el era locuitor din Kiewarra. Una dintre ele, Ellie, fata cu ochii întunecați a lui Mal Deacon, un fermier vecin cu Erik Falk, avea să fie găsită moartă, înecată în râu, la nici două săptămâni după ce se făcuse poza aceea. Dar, tare ciudat, cu un bilet în buzunarul blugilor, pe care scria un singur cuvânt, numele lui Falk. Aaron Falk și-a amintit că în urmă cu douăzeci de ani fusese anchetă mare cu privire la moarte. Tatăl lui Aaron, Erik Falk, fusese anchetat, dar avusese alibi și ancheta trecuse asupra fiului. Și acesta avusese alibi, fusese cu Luke la o vânătoare de iepuri în ziua aceea, așa îl învățase Luke să spună, oricine l-ar fi întrebat, la orice oră din zi sau noapte, deși el, Aaron, fusese toată ziua aceea la pescuit pe râu. Așa zicea Luke că e bine să spună. Ancheta se terminase fără să învinovățească pe cineva de moartea lui Ellie. Cazul fusese, mai apoi, închis cu verdictul sinucidere. Tatăl lui Ellie, Mal Deacon, fusese certat ani la rând cu Erik Falk pentru niște oi dispărute, chipurile, zicea Mal, Falk bătrânul le furase, dar ura lor mai avea la bază și faptul că soția lui Mal, după ce era bătută acasă de soț, fugea la ferma vecinilor, la ai lui Falk, la un ceai, și se plângea de relele tratamente ale soțului bețiv. Din cauza asta Mal credea că Erik avusese o relație cu soția lui. Ceea ce nu fusese adevărat. În cele din urmă soția lui Mal a plecat de acasă și nu a mai revenit, lăsând-o pe fiică sub aripa brutei și a bețivului Mal, mai ales că se pripășise la ei și un nepot, Grant Dow, la fel de bețiv și bătăuș. Iar Ellie se alipise de grupul lui Luke, Falk și al blondei Gretchen, unde se simțea bine. Ellie avusese o atracție pentru Aaron, îl și sărutase în taină la copacul stâncă, locul secret, numai de ei știut. Aaron, ceva mai taciturn și introvertit din fire, urmare a pierderii mamei care murise la nașterea lui, nu era la fel de îndrăzneț și nici nu mersese până la acele momente de intimitate cum făceau Luke cu Gretchen pe malurile râului. Gretchen, la o vizită acasă la ea făcută de Aaron, recunoaște că era cu Luke la râu și făcuseră dragoste pe mal când apăruse Ellie pe malul celălalt, dar ea nu-i văzuse pe cei doi. Ei plecaseră tiptil de acolo, lăsând-o singură pe Ellie, și Luke luase bicicleta și plecase acasă. Fusese pe drumul acela o camionetă albă ca a lui Mal Deacon, Gretchen recunoaște că nu văzuse cine era în mașină, dar trecuse în mare viteză. Crede că șoferul îl zărise pe Luke, cu bicicleta lui, pedalând de zor spre casă. Atât. Atunci, oare ce fusese în mintea ei când scrisese numele lui pe bilet, a rămas să se întrebe în zadar Falk.

     Dușmănia dintre Mal și Erik n-a încetat nici după clasarea dosarului morții lui Ellie. Mal s-a ținut de capul lor până i-a alungat din Kiewarra, ba i-a și urmărit cu camioneta, izbindu-i din spate, până când a fost sigur că cei doi Falk, tatăl și fiul, au plecat definitiv din acele locuri. Cam asta e povestea petrecută cu douăzeci de ani în urmă, pe care și-o amintește Aaron Falk. Nu aude decât: „S-a întors fiul lui Falk”, pe la spatele său. Toți se mobilizează să-l alunge din nou, ca nu cumva să se repete și cu copiii lor povestea lui Ellie. Doar Gerry și Barb, părinții lui Luke, îl roagă insistent pe Aaron, că are fler de anchetator al Poliției Federale, să mai rămână o săptămână, două, pentru a elucida problemele financiare ale fiului lor și ale soției lui, crezând că asta ar fi cauza crimei. Știau de la Mal, care îi dăruise nepotului Grant ferma, că un investitor asiatic ar fi cumpărat, dar nu una, ci ambele ferme, ferma lui Luke era vecină. Falk acceptă să mai rămână.

     Deci să se fi aliat Grant cu Mal și pentru asta să fi omorât familia Hadler? De aici urmează o întreagă aventură care se derulează cinematografic. Falk e atacat în barul hotelului de Mal Deacon și nepotul său Grant, dar intervine Raco, tânărul polițist local, un băiat de ispravă care le dă interdicție celor doi să mai apară în bar. Împreună cu Raco, Falk cercetează moartea celor trei, pe care cei veniți din capitală, de la Sydney, aproape o clasaseră și puseseră pe seama soțului, a lui Luke, cele două crime, după care s-ar fi sinucis și el, așa se zisese. Falk vrea să vadă pozele cu camioneta în care fusese găsit mort Luke într-un zăvoi din apropierea fermei, după ce mai întâi și-ar fi tras un cartuș în gură. Cercetează fotografiile, dar în afară de niște dâre ciudate și albicioase zărite pe pereții interiori ai camionetei unde fusese găsit Luke nu găsește nimic care să-i atragă atenția și să-l facă să creadă că nu are de-a face cu o sinucidere. Deschid ferma lui Luke și cercetează hârtiile contabile ținute de Karen. Nimic deosebit, doar că într-o carte împrumutată de Karen de la bibliotecă găsește o chitanță, folosită ca semn de carte, pesemne, și pe care scria doar un nume, GRANT, și sub el numărul lui de telefon. Asta i se pare ciudat, fiindcă el n-o cunoscuse pe Karen și nici nu vorbiseră vreodată la telefon. Poate îl avea de la Luke? Dar de ce nu-l sunase? Și apoi de ce Grant? Enigme, enigme. Cercetează și biroul lui Karen de la școala directorului Scott Whitlam, unde ea fusese contabilă. Nu găsește mai nimic concludent printre lucrurile acesteia. Acțiunea se precipită. Falk află că în ziua crimei Luke fusese la ferma lui Jamie Sullivan, un tânăr necăsătorit, și vânase cu acesta iepuri. Avuseseră amândoi armele la ei, dar ambele puști foloseau cartușe Winchester, pe când în trupul lui Karen și al lui Billy și la ferma familiei Hadler fuseseră găsite gloanțe Remington. Fac o descindere împreună cu polițistul Raco la Sullivan, la fermă. Acesta locuia cu maică-sa, o bătrână senilă. Jamie Sullivan recunoaște că în ziua aceea a vânat cu Luke iepuri până li s-au terminat cartușele, după care Luke s-a urcat în camionetă și a plecat acasă. Ce a făcut el apoi, după plecarea lui Luke, e întrebat. A stat acasă cu bătrâna, care încuviințează dând din cap. Numai că Falk observă mai întâi o mirare pe chipul bătrânei. Intră la bănuieli. Verifică filmele de la toate camerele video din oraș, special pentru ziua crimei. Într-una dintre ele zărește chipul lui Jamie Sullivan la volanul mașinii sale, circulând prin oraș cu puțin înainte de crima comisă la ferma lui Luke. Îl aduc pe Sullivan la secție și, luat la bani mărunți, acesta recunoaște că după plecarea lui Luke a plecat și el, fiind chemat de doctorul orașului, un gay cu care are o poveste de iubire. Doctorul recunoaște că au fost împreună, că el l-a chemat în ziua aceea și astfel pista aceasta cu Jamie Sullivan cade. Întrebat unde discutaseră mai înainte cu Luke despre vânătoarea de iepuri din acea zi, Sullivan își amintește că la bar, cu o zi înainte. Cine mai era de față? Directorul de școală Scott Whitlam. Deschid la Scott Whitlam, care își amintește brusc cum i-a auzit pe Sullivan și Luke discutând despre vânătoarea de iepuri ce urma să fie a doua zi. Are loc vandalizarea berlinei lui Falk. Bănuiesc pe Mal Deacon. E chemat la interogatoriu cu avocata lui. Întrebat, printre altele, ce a făcut în ziua crimei, Mal are un alibi, a vorbit la telefon, de la fixul din casă, cu farmacistul din oraș, pentru o rețetă, când s-au auzit și cele două împușcături, doar e vecin cu ferma lui Luke. Farmacistul chiar l-a întrebat: „Ce-s cu împușcăturile?” „Pesemne se trage după iepuri”, a zis Mal, doar mai devreme, cu câteva ore, îi văzuse pe Sullivan și Luke pe câmp. E verificat farmacistul, care declară la fel. Mal e lăsat liber să plece acasă și Falk se duce după el. Are loc o altercație între cei doi. Falk îi spune să-și scoată din minte că el a omorât-o pe Ellie, fata lui. Mal scapă o vorbă în timpul altercației: „În biletul ăla era numele tău. Alibiul tău era o scorneală”. Falk rămâne uluit. De unde e atât de sigur Mal Deacon că faptul că a fost cu Luke la iepuri în ziua aceea era o scorneală folosită de el ca alibi? Doar Luke scornise povestea cu iepurii, numai el știa asta. Și atunci, cine a ucis, de fapt, familia Hadler? Și de ce? Pe măsură ce Falk cercetează mai amănunțit crimele, se redeschid și rănile vechi, cele de acum douăzeci de ani, cu moartea suspectă a lui Ellie. Fiindcă Falk și prietenul lui din copilărie, Luke, aveau un secret, un secret pe care doar Luke îl știa și Falk îl credea îngropat de mult. Un secret pe care moartea lui Luke începe să-l scoată la suprafață. Și ceea ce aflăm despre moartea lui Ellie e șocant. Și mai șocant e felul cum e descoperit criminalul familiei Hadler. La așa ceva nimeni nu se aștepta. Acele dâre albicioase din camioneta unde a fost găsit mort Luke nu mi-au atras deloc atenția la început. Și totuși... Dar Ellie, care își ascunde rucsacul cu lucruri la copacul stâncă, în breșa știută doar de Falk și de ea, rucsac găsit după douăzeci de ani de Falk, oare ce secret ascundea? Oare moartea i s-a tras de acolo, de la acel secret sau de la fapta ei? Și cine a făcut-o? Enigme, enigme.    Dezvăluirile din finalul romanului sunt năucitoare.

     Dacă v-am făcut curioși, cred că veți căuta romanul și îl veți citi pe nerăsuflate, cum am făcut și eu. Și dacă până aici credeți că ați început să bănuiți cine e criminalul familiei Hadler ori cine a omorât-o în urmă cu douăzeci de ani pe Ellie, sunt convins că sunteți încă foarte departe. Însă merită să citiți această carte deosebită. Nu veți regreta. După ce am închis cartea, am ținut-o în mână așa cum ținuse și Alexandru Macedon una dintre acele monede cu care își plătise ostașii. Și m-am gândit la drama familiei bunicului, care se destrămase imediat după ce fusese închis la Canal. Și am repetat și eu remarca cuceritorului lumii: „Ai îmbătrânit, generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela și erai chiar Alexandru Macedon”. Să scrii acum „Arșița” e ca și cum ai da încredere, în ochii celor care îți așteptau povestea, că ești sigur că vei nimeri ținta la care a lansat și Borges săgeata lui.

 

Tableta celor care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius

 

Tableta celor care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius

 

 

     Îmi vine în minte acum, când scriu această tabletă, că Iisus a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Iisus Hristos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, ale termenului de „judecată” și ale termenilor puși în balanța unei gândiri menite să schimbe viața fiecăruia. În înțelesul cel mai propriu, nonfigurativ, cum spune DEX-ul, restrâns la activitatea umană, judecata comportă două sensuri: judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, cum spune logica rațiunii, și, practic, aceasta este verdictul dat, afirmativ sau negativ, al soluției care are însușirea de a fi adevărată sau falsă.

     Credincioșii spun că aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, deși realitatea ne arată că în templul lui Jupiter din Frigia exista un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, având nodul între jug și oiște atât de meșteșugit făcut încât nu i se puteau descoperi capetele pentru a fi desfăcut. Minunea întocmirii nodului îl făcuse rege. Deși oracolul prevestise că cine va desface acest nod va deveni stăpânul împărățiilor asiatice, iată că Alexandru Macedon, în ascensiunea sa cu trupele prin Asia, află de oracol și, pentru atingerea visului său de a stăpâni acele ținuturi, după două, trei încercări nereușite, scoate în cele din urmă sabia și taie nodul. Așadar, judecând practic, a rezolvat profeția oracolului și problema nodului „gordian”, impunând dreptul forței împotriva forței dreptei judecăți. Întrucât Alexandru Macedon nu fusese un trimis al Domnului acolo, împărăția lui nu avea să dureze prea mult. Acest mit, devenit un reper al puterii unora, este și o meditație asupra vieții și a trecerii prin ea, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a rostului creației sale. Și avem în aceste scrieri la care ne-am oprit și noi imaginea omului truditor, de parcă s-ar târî până la marginea pământului după lumina vieții de odinioară, a celui rămas să-și strige, în tăcere, calea ce trebuie urmată de cei puși să judece cu dreptate.

     În multe dintre versetele apostolilor se arată explicit că Iisus Hristos nu a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se mântuiască prin El. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați și urmează a fi judecați, întrucât, deși El a adus lumina în lume, aceia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină și capacitatea omului de a alege lumina sau întunericul. Acesta este de altfel și sensul corect al înțelegerii Judecății de Apoi ce va veni, atunci când aceasta, pentru mulți, va fi și „înfricoșătoare”.

     Doar că, din Biblie, noi știm că judecata este un drept al lui Dumnezeu. Sau cum ne avertizează Evanghelia după Matei 7,1: „Nu judecați ca să nu fiți judecați”. Doar El ne va judeca pe toți la sfârșitul lumii. Oamenii nu trebuie să judece, doar să vegheze ca dreptatea să nu fie călcată în picioare. La Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va judeca după religie, ci după iubire. Eseistul Iordan Chimet spunea într-un interviu că „scriitorul e un paznic al valorilor”, că datoria lui e să apere valorile umane fundamentale. O muncă grea, putem spune. Panait Istrati a avut și el munci grele, cum ar fi aceea de portar. În discuția purtată de preot cu Josef K., din romanul „Procesul” de Kafka, acesta îi spune confidentului său că „scripturile care preced Legea” spun că un paznic al porții stă întotdeauna dinaintea legii. Și în ceea ce privește intrarea prin acea poartă, spune povestea, sunt două lămuriri importante ale paznicului: una la început, alta la sfârșit. Prima spune că nu îl putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta era făcută numai pentru tine”. Și Kafka, în celebrul lui roman, mai spune că „unii susțin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic”. Așa că, pornind pe urmele romanului, vom încerca să vedem și de ce.

     Până atunci, urmărește-mă, cititorule, să vedem împreună dacă are dreptate cartea cărților să ne transmită tainic, prin Amos 6,12: „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceți judecata în otravă și rodul dreptății în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, așa cum mă îndemna bunica, stropindu-mă cu noroc și cu busuiocul limbii: „Când drepții biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fărădelege ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi transmită bunica, dar, cert, ea a fost un noroc al limbii române în care am început să scriu. Mai bine zis, candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o minune a lumii”, spunea ea, sărutându-mă pe creștet ori de câte ori îi călcam pragul. Aveam să înțeleg mai bine spusele ei atunci când am prins în mână cartea „O mie și una de nopți”. Am citit, copil fiind, toate poveștile de acolo. M-a uimit acolo, între atâtea, una care dezvolta intuiția și șiretlicul unor copii ce se jucau, atât de firesc, de-a judecătorii. Pe scurt: un negustor hapsân e forțat să plece după fiul rătăcitor în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate căra după el, de frica prădătorilor, aurul agonisit din cele o mie de monede de aur. Așa că le pune într-un vas mare de lut, monedele la fundul vasului, iar deasupra completează cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă să aibă grijă de măslinele lui până se va întoarce. Trec câțiva ani și nu se mai întoarce omul nostru. Apoi trec cinci ani la număr și femeii vecinului, gravidă fiind, într-o seară pe la miezul nopții, i se face dor, hodoronc-tronc, de măsline. Cum omul nu avea măsline în casă la vremea aceea, singura șansă era doar oala celui plecat. Băgând mâna în măslinele din oală, dă și de aurul respectiv. Și atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate, se știe că după trei ani măslinele, oricât de bine le-ai păstra, se strică, scoate cele o mie de monede de aur din vas și, după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul ca și cum ar fi fost umplut doar cu măsline. După câteva luni de la acea întâmplare se întoarce și vecinul plecat în lume și își vrea vasul cu măsline înapoi. Gazda care avusese în păstrare vasul, fără să lase loc de vreo bănuială, se duce în pivniță și iese cu vasul acoperit și i-l dă proprietarului. Ajuns acasă, proprietarul vasului în care ascunsese banii de aur desface capacul oalei să-și numere bănuții, dar în oală nu găsește decât măsline proaspete. Urmează o ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar celălalt jurându-se că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată, spunând că în vas era aurul lui și că vecinul inculpat îi furase bănuții și pusese în loc doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor care să dovedească faptul că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința nu este în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar că ar fi hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaiete la toți oamenii întâlniți în cale de oarba justiție. Aude de această întâmplare și Harun al-Rașid, în acea vreme mare padișah. Nici el nu știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost dreaptă ori nu. Dar, ieșind pe ascuns într-o zi din cetate, într-un sat amărât vede pe uliță niște copii jucându-se de-a judecătorii și împricinații, exact pe seama poveștii ce ajunsese acum la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și judecător, grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și ai reclamantului, mulțime asistând, cam tot ce trebuie unei judecăți de așa importanță. Și ce aude marele padișah la copilul care făcea pe judecătorul, când îi spunea celui pârât, acuzat că furase aurul din vasul de lut ce aparținea păgubitului: „Acum cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta cutia cu măsline și tu bagi mâna în foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da, domnule judecător. Așa este, mă jur pe cinstea mea.” Atunci judecătorul cere cadiului supraveghetor, cât și unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din acele măsline ținute atâta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par măslinele?” îl întreabă copilul aflat pe post de judecător pe cadiul care tocmai se înfruptase din măslinele găsite în oală. „Tare proaspete și gustoase”, a răspuns cadiul completului de judecată. „Iar tu ce spui?” îl întreabă și pe cel de-al doilea degustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră”, răspunde și martorul pus din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă copilul judecător. „Nu, luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt chiar foarte proaspete și se pot mânca.” „Așa este”, confirmă și cadiul supraveghetor al dreptății. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are.” Și îi pune vasul cu măsline dinainte, îmbindu-l să guste din măslinele aflate în vas. „Ei, cum sunt măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, par proaspete, dar eu n-am umblat la oala cu măsline, mă jur”, se vaită cel învinuit că ar fi furat aurul din oala păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani aceste măsline din oală nu puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate, doar a trecut peste ele atâta amar de vreme. Așa că ești acuzat că ai mințit. Cum oala era strașnic ascunsă și păzită doar în beciul tău, deducem logic că ai umblat la oală; măslinele stricate le-ai aruncat și ai pus în locul lor unele foarte proaspete, iar acum trebuie să-i dai aurul înapoi. Asta e sentința noastră, dar și cea dreaptă.” Marele padișah Harun al-Rașid, rămas gânditor cu mâna în barbă, se minună de istețimea și judecata copilului și porunci adevăratului judecător al cetății să învețe de la acest copil cum se face o judecată dreaptă. Și, fiindcă ne-am spus pilda care să ne ajute să discutăm „Procesul” lui Kafka, haideți să vedem cum se confruntă în acest roman două lumi diferite. Una care decide fără să se explice și alta care este supusă acestor sentințe ce depășesc capacitatea logică de a le percepe. Să vedem împreună dacă vom reuși să ieșim din acest labirint kafkian, întrucât Kafka ne arată ca esențiale în povestea sa subiectul și ambianța, nu soluțiile intrigii desfășurate.

     „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”, astfel își începe Franz Kafka romanul. Josef era un tânăr procurist de bancă, la cei treizeci de ani împliniți. Trei indivizi, un inspector inferior și doi paznici ai unui tribunal necunoscut, într-o dis-de-dimineață se înfățișează în locuința doamnei Grubach, gazda procuristului de bancă Josef K., cu trimitere de la tribunalul suprem, să-i anunțe că situația lui civilă era de acum a unui arestat. „Totul putea fi o glumă, gândea cel trezit abia din cearșafuri, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de bancă, din cine știe ce motive.” Dar situația era cât se poate de reală, nicidecum o eroare. La momentul comunicării arestării, ca să nu creadă că i se face o glumă, trimișii tribunalului necunoscut aduc de față, ca martori, și trei colegi de-ai lui K. de la bancă. De față mai sunt niște bătrâni curioși, vecini de-ai chiriașului și, desigur, gazda sa, doamna Grubach. Și, pentru a nu i se lăsa impresia că trăiește un vis absurd, Josef K. primește la serviciu un telefon prin care este somat să se prezinte într-o zi de duminică la o adresă oarecare din oraș, într-un corp de clădire unde o comisie de judecători de instrucție va începe o mică anchetă în cazul lui. Cu greutate găsește sala aflată la etajul cinci, în corpul unei clădiri, și o femeie tânără care spăla într-un lighean rufele unui copil îl invită înăuntru, spunând că era deja așteptat de cei din sala de ședință. Prima senzație a lui K. a fost că nimerise la o întrunire publică, într-o încăpere strâmtă, cu spectatori încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafonul încăperii. Dialogul dintre judecătorul de instrucție și K. pare unul dus în planul absurdului. Și prima impresie ne este dată de bătrânii cu bărbi și insigne prezenți în acea sală, o lume ce trebuia să asiste neputincioasă la agonia discursului dintre K. și acel judecător de instrucție. Observația lui K. pare verosimilă atunci când îi spune judecătorului că în „dosul arestării mele se află o mare organizație, o organizație care plătește nu numai paznici venali, inspectori și judecători de instrucție nerozi, dar mai întreține și judecători de rang înalt și foarte înalt, cu numeroasa lor suită de valeți, de scribi, jandarmi și alți auxiliari, poate chiar și călăi”. Iar sensul acestei organizații, după K., e doar acela „de a aresta oameni nevinovați cărora li se intentează procese stupide”. Și părăsi sala aruncându-le cuvinte grele, cum ar fi: „Bandă de golani!” Deși nu fusese invitat, Josef K. revine aici peste o săptămână, într-o altă duminică, și o găsește doar pe femeia tânără care îl introdusese pentru întâia oară la comisie. De data aceasta nu mai avea loc nicio ședință și K. intră în încăpere, unde găsește pe masa acelui judecător de instrucție niște vechituri de terfeloage care numai cărți de drept nu erau. Femeia pare destul de informată cu cele ce se petreceau acolo, fiind soția unui aprod de la tribunal. Aceasta îi destăinuie lui K. cum acel judecător de instrucție scria multe rapoarte superiorilor săi cu privire la interogatoriul lui din acea ședință ținută acolo cu o săptămână în urmă. Mai multe nu îi spune, fiindcă este răpită de un alt individ ascuns în sală, care îi spune lui Josef că femeia tocmai era „așteptată” în așternuturile judecătorului de instrucție. Înainte de a pleca, Josef dă însă cu ochii de aprodul de tribunal, care îl invită în birourile din podul clădirii, unde lucrau instructorii. Despre atmosfera din birourile tribunalului, niște încăperi improvizate în gangurile podului, cititorul va avea aceeași părere cu a noastră: o lume de scrântiți. Și chiar are dreptul să se întrebe: „Oare așa arată o lume de scrântiți?” Ciudățeniile încep să-i apară lui K. și la locul de muncă de la bancă. Într-o debara aflată lângă biroul său, Josef dă într-o zi peste cei doi paznici care veniseră să-i anunțe arestarea și un al treilea cu o nuia în mână, pregătit ca să-i bată. „O să fim bătuți, domnule, fiindcă te-ai plâns de noi judecătorului de instrucție”, i se plâng cei doi paznici lui K. Iar procesul pare să intre pe un alt făgaș atunci când unchiul lui Josef află de arestarea nepotului și îl duce la un avocat cunoscut, pe nume Huld, aflat însă cam bolnav și întreținut de o fată „cu cap ca de păpușă”, pe nume Leni. După discuția purtată cu avocatul Huld, în prezența unui șef de birou al tribunalelor necunoscute, Josef se retrage cu Leni într-o altă cameră, derutat și destul de neîncrezător în serviciile acestuia. Leni pare destul de informată cu problemele judecătorilor de instrucție și îi propune lui Josef să mărturisească de la început, fiindcă unui astfel de tribunal și procesului în care pare târât trebuie să i te mărturisești, fiindcă „nu i te poți opune”, iar după mărturisire poate încerca să găsească și o posibilitate de scăpare. Leni se arată atât de preocupată de soarta lui Josef încât i se dăruiește acolo, în camera alăturată celei în care avocatul rămăsese cu unchiul și cu șeful de birou la discuții, fapt ce îi va atrage furia unchiului său: „Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm, avocatul, la rândul său, nu știe cum să se mai poarte cu șeful de birou, în fața atâtor greutăți, iar tu rămâi cu ea. Și vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit.” Și, fiindcă ajutorul avocatului nu mai avea să ducă spre o ieșire din acel labirint al procesului, apărarea lui, înțelege Josef, nu se afla în mâini bune, el va renunța în cele din urmă la serviciile avocatului Huld. Scena teribilă cu negustorul care se judeca de cinci ani și care lui Josef i se arăta că acela nu mai era un client „ci un câine al avocatului; dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat și să latre de acolo ca din fundul unui coteț, ar fi făcut-o cu plăcere”, e destul de elocventă în decizia luată de Josef. Finalul romanului lui Kafka ne arată un individ fără resurse de a ieși din labirint și care nici nu are cum să întrevadă o cale de salvare pentru eroul său. Relatând întâlnirea misterioasă, cea cu preotul din catedrală, parabola acestuia cu paznicul unei porți care păzește intrarea celui care așteaptă dinaintea ei, despre care am și vorbit la început, și doar înainte de a muri primește acel răspuns uluitor, finalul romanului „Procesul” ne dezvăluie agonia individului înfrânt de un proces fără noimă: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec și o încui”. Josef nu izbutește să afle vina pentru care e târât în proces și nici măcar să se confrunte cu judecătorii acelui tribunal invizibil ce trebuia să-l judece. Și totuși „acel tribunal straniu” îl condamnă pe K. la moarte prin decapitare, lăsându-i până și autorului, fără răspuns, ultima întrebare adresată cerurilor închise sau, de ce nu, unei lumi ce deseori asistă neputincioasă la propria sa agonie: „Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată?” Sau, într-o lume fără Dumnezeu, pentru atingerea visului său de a stăpâni acele suflete, un judecător oarecare, după două, trei încercări nereușite de a descâlci ițele unui ghem de care depinde viața noastră, va scoate în cele din urmă sabia și va tăia și el nodul lui Gordius.    Atunci chiar devine mult mai presantă și necesară întrebarea lui Orwell: „Ce fel de lume pregătim noi?”

                                                                  Tudor Cicu

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava.

 

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava/ 2025  (ed. editgraph 86 pag)

 

     Manuela Camelia Sava, poeta din Rm-Sărat, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce încă poate permite o stare așezată a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie o nouă stare. Astfel de poeme scurte descriptive îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet „rănit de mărăcinii altor povești trecute”.    

     Titlul plachetei de poezie „Cineva te strigă” ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare al acestui aspect concret - sau mental -  al tuturor lucrurilor întâlnite în viață, care este învelișul cu care am venit și umblăm în lume (pe care îl luăm drept realitatea însăși), cât și acea abordare a poeziei care se întoarce la scara umană și se prozaizează, făcând câțiva pași în direcția autenticismului. În aceste scurte poeme descriptive din această carte, rostirea autoarei devine simplă, firească, lipsită de podoabe și artificii inutile, dar sporește în lirism și țintește o clară deschidere către lume, cu mesajul de a începe să faci ceva, îndeosebi asupra celorlalte ființe și asupra lumii așa cum e ea. Și poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor: „aș vrea să știu dacă lumea întreagă suntem tu și eu/tu și eu” (cotidian). Și asta, nu pentru că ar trebui să ne iubim necondiționat sau pentru că în tratatul de psihologie ni se spunea că privitul în oglindă în fiecare dimineață („mă văd cu sufletul ciopârțit în oglindă”) și vorbele rostite tare „cât de mult ne iubim” ne-ar fi benefice, dar între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv, poeta nu-și dorește să transmită cititorilor stări sau dispoziții, de care nici ea, ca cititor, nu ar dori să fie contaminată: „îți zâmbesc și din iarna noastră străbate la suprafață/gerul” și „în grădină îngerii aprind noapte de noapte/stelele/ca noi să privim spre cer/cu dor” (poeme pentru un muritor. sau poate pentru toți).  Iar dragostea e un fel de experiență miraculoasă, un prilej de jubilație adolescentină: „dragostea mea este scrisă târziu/cu flăcări care te încălzesc/când ți-e frig” (cineva te strigă). Nevoia de poveste, de evadare în realitate e atemporală și integrată în ființa noastră, ea chiar devine în poeme expresia înzestrării naturale, drumul către maturitate: „cuvintele s-au așternut între noi/ca un pod plin cu furnici/harap-alb va deveni matur/dar noi nu vom afla fericirea lui” (personaje din basm). Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică.

     Drumul acesta care se bifurcă în poezie spre un polisemantism, în firescul observației, ne apare aici ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii ce vin mereu să alterneze registrele unor scenarii așezate în condensări ori rescrieri, fragmantarism și redări în logica post-dramaticului: „această noapte care vine pe furiș/schimbă orele/schimbă moartea cu viața/numai sângele meu se preschimbă în fluturi/se preface în pulbere râzând” (poezie despre tine timp și inimi). Dar „amintirile”, care „au gust de vară”, nu au și ele acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? „Nici un cal alb călare pe un nor negru nu va mai/străbate/sângele meu/atunci voi ara cuvintele/și voi alege unul singur/care să mă mulțumească/în final” (în loc de apocalipsă). Compozițional, poemele se citesc ca într-un balans potrivit între vizualitate și rosturile cuvântului, însă au grația și puritatea spunerii animate de imaginația privitorului pe măsura relatărilor: „scriu sau plâng/râd sau cânt/șterg umbrele verzi dintre cuvinte” (autoportret). Și iată cum poeta acestei plachete rămâne singură la căderea cortinei, un „observator” ajuns la final să trăiască „jumătăți de gânduri”,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „aș fi vrut să te sărut la plecare/n-am făcut acest gest de frică să nu devin dependentă/de sărut/puteam să-ți mângâi privirea de fugar/am amânat/nu m-am uitat peste umăr să te văd stană de piatră/puteam s-alint albastrul zării/puteam/spre tine mâinile să le întind/am plecat/nu ți-am apărut în vis/nu” (plecare). Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

 

                                                  Tudor Cicu

 

 

 

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși (31)

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși

 

     Într-o discuție, la o bere, cu Marin Ifrim, acesta mi-a mărturisit că știa o poveste în care un ins și-a lepădat vederea și a început, într-o bună zi, să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-și mai amintea în detaliu povestea, dar făcea trimitere la parabola orbilor din tabloul lui Bruegel cel Bătrân, unde orbii se înșirau în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, până când aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. I-am povestit cum citisem ceva asemănător undeva, că în Upanișade izbăvirea oamenilor era asemănată cu o trezire ca dintr-un vis, ca și cum orbii lui Bruegel ar fi trecut dintr-odată de la starea de orbire la starea de vedere, ca în cazul copilului care joacă baba-oarba și, odată ce pune mâna pe câte unul prins în joc, năframa cu care i s-au acoperit ochii îi este dată la o parte. Atunci Marin Ifrim a spus o frază pe care nu aveam cum să n-o rețin: „Uneori îmi închipui și eu că, în plină lumină a zilei, există un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe, ca un fel de semafor al celor nenăscuți, care în pântecele mamelor au tot rătăcit printre lumini și umbre, și îmi imaginez acel loc, și că odată și odată îl vom găsi în cale, și trebuie să deschizi ochii mari ca să nu te lovești de necunoscutul din tine. Și asta e ca și cum, îmi spunea, îmi imaginez că omul e precum acel gândac intrat în aparatul de radio de-ți toarnă la ureche vrute și nevrute, însă când deschizi cutia nu dai de niciun gândac”.

     Când m-am trezit dinaintea unei coli de hârtie, acasă, m-am gândit la spusele amicului meu și, cu gândul la nevăstuica oarbă din fabula lui La Fontaine, am scris următoarea parodie:

 

„Se zice (na!) că tot ne dă târcoale
O nevăstuică turnătoare-n șanț
De-ajunse... printr-o întâmplare
Într-un hambar plin de bucate rare
Tocmai zvonac prin difuzoare.
Și zvonerii se țin de-atunci, în lanț!
Că până peste hăt... tarlale,
Ajunse și pe presă cea mai tare.

Dar într-o zi guzganul președinte
Își cam găsi zvonacul sub un dinte
Și vru s-o dea pe ușă... huș, afară!
Dar dolofana... nu se urnea de-a dracu’
nici să o pici cu ceară.
Ori cum s-o dai cu sila,
Ori din cale-afară?
Că deveni problema națională!
„Unde-am greșit?” La curte toți se-ntreabă!
„Ciudată treabă!”... Dau și ei, dulăii,
Dintr-o labă!

„Păi, când te puseră șef peste hambar
Ai tras, mărite guzgan, pahar după pahar...
Și n-ai luat în seamă
Al nației amar,
(zise un șoricel isteț)
Acuma strigi: afară, afară, cu orice preț,
Când nevăstuica-i cât purceaua din coteț?...
Trebuia să te întrebi când încă mai lătra cățeaua,
Dar tu, cu toți străinii, jucai în draci maneaua”.

 

     De fapt, vrând să-i schițez portretul omului-gândac din povestea lui Marin Ifrim, am privit și eu, uneori, lumea așa: mă vedeam și eu, pe mine, cel pornit la drum să-și găsească norocul în lume, având drept țintă, și mereu în față, planând ca o pasăre cernită, viața. Veți spune că sună ca o provocare la cele spuse de amicul meu, că de fapt caut lumea din cărțile citite în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă a destinului. Și cum n-aș fi găsit drumul, nici n-am mers mai departe. Vreau să cred ca și tine, cititorule, că viața nu-și abandonează soldații pe câmpul de luptă și, aflat în fața zidului, ca în tabloul lui Bruegel, am văzut cum a împins cineva poarta și, odată larg deschisă, au intrat toți orbii. Apoi cred că am auzit cum unul dintre ei a strigat de departe: l-am găsit! Era ca și cum cineva îmi aducea vestea că eu eram cel ales să-i scot din întuneric și să le arăt drumul izbăvirii, precum o făcuse Danko cu poporul său, acel erou care-și smulsese inima din piept și luminase cu ea, precum cu o torță, drumul. E vorba de acel Danko din povestirea lui Gorki. Dar îmi sunau și alte vorbe ale lui Marin Ifrim la ureche: „Cine face ceva bun în țara asta este huiduit ca unul care a făcut o faptă rușinoasă”. Printre alte metode de a învinge un popor a fost și discuția avută cu el, care deja hotărâse să renunțe a mai scrie poezie, deși pledoaria mea pentru a continua să trăiești în poezie nu l-a convins. Nu l-a convins, deși în urechi îmi sunau vorbele lui Ismail Kadare din finalul romanului „Umbra”: „Cel în viață nu poate ști nicicând durerea celui din neviață”. Pe scurt, un suflet mare întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său în căutarea adevărului: „Dilema e aceeași / A fi sau a nu fi: / de-o parte e lumina, / de alta, bezna și...” (Vasile Tărățeanu, Hamlet). Tot citindu-i pe unii și pe alții încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind / numai urlând viața”, spunea Nichita, poți arăta celor din preajma ta că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credeau în ecuația Timpului, în care o simplă lespede pe un mormânt, vă puteți imagina?, a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca și cum, după sugestia poetului Maiakovski, Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint, scormonește în „urechea astrală”. Și atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat al amintirilor, asta o spunea tot un poet, nu? Închid și eu ușa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul când își strigă mierlele, seara, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la hahalerele mărginașe, ai crede că această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre aceste adevăruri e securea ridicată în fața căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi, cu ochii țintă către cer. Viteza viperei cu corn, care m-a pândit o vreme printre rândurile mele scrise, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mișcare. E ca și cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca și în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rostește: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agață eroul lui Dostoievski și începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minți: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt, după sugestia domnișoarei Estella din „Marile speranțe”, i-am zis și eu lui Marin Ifrim: „N-o să ne înțelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce descriu aici. Iar motivul a ceea ce mă apasă în spusele eroului lui Dostoievski se ascunde, pesemne, în prezentul dureros al țării noastre, aflată, fiindcă asta e și percepția omului de pe stradă cu care mă întâlnesc, la granița cu infernul descris de George Orwell în romanul său „Ferma animalelor”, de altfel o fabulă politică scrisă prin 1945. Deși această fabulă politică a fost scrisă înainte de a veni la noi sovieticii pe tancuri să instaleze comunismul, Orwell parcă văzuse evoluția poporului și țării noastre după instaurarea comunismului și continuată, sub forma „socialismului de cumetrie”, după revoluția din 1989. Acolo animalele se sculaseră împotriva fermierului de la ferma „Conacul” și, odată revoluția câștigată, începuseră să construiască, cu mare elan, democrația erei animalelor. Și, ca în orice democrație adevărată, animalele de la ferma „Conacul” afișaseră, ca punct de plecare în democrație, cele 7 precepte la vedere peste tot: clădiri, ziduri, străzi, frontispicii de case etc. Precepte care sunau așa:

1.     Orice merge pe două picioare e dușman.

2.     Orice merge pe patru picioare sau are aripi e prieten.

3.     Niciun animal nu va purta haine.

4.     Niciun animal nu va dormi într-un pat.

5.     Niciun animal nu va bea alcool.

6.     Niciun animal nu va ucide un alt animal.

7.     Toate animalele sunt egale.

     Și ce s-a ales, în timp, tot înaintând în democrația lor? În final a rămas la vedere doar ultimul precept, al șaptelea: „Toate animalele sunt egale între ele”, așa era conceput preceptul democratic la început, dar acum, în final, el suna așa: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Și de aici, firesc, nedumerirea măgarului Benjamin și a iepei Clover când priveau pe geam la porcii care chefuiau cu vecinii lor fermieri: priveau de la porc la om, de la om la porc și din nou de la porc la om, DEJA ERA IMPOSIBIL SĂ MAI SPUI CARE ERA CARE. Dar să facem și noi, împreună cu autorul romanului, această călătorie spre rădăcinile răului și să redescoperim acea lume în care fiecare ar trebui să ia aminte, ori să se simtă responsabil și pentru cele relatate și trăite de personajele sale, și pentru cele imaginate și netrăite, tema vinovăției omului pentru ticăloșia sa fiind aceeași și într-o situație, și în alta. La ferma „Conacul” a domnului Jones, într-o zi, circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul Major, avusese un vis ciudat și voia să-l comunice și celorlalte animale. Imediat ce se stinsese lumina din dormitorul domnului Jones, animalele, câinii, porcii, găinile, rațele, oile și vacile, caii de tracțiune, caprele și bătrânul măgar Benjamin, se strânseră în hambarul cel mare la adunarea secretă. În cuvântarea porcului Senior, cu privire la toate răutățile și nemulțumirile lor, se găsi un singur vinovat: „Omul este singurul nostru dușman adevărat”. Concluzia: „Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină!”, iar calea spre acest vis era REVOLUȚIA. Porcul Senior încheie punctând că, dacă vor învinge, viciile omului nu trebuie adoptate, fiindcă toate obiceiurile Omului sunt rele. Trei nopți mai târziu bătrânul Senior muri liniștit în somn și munca de a-i organiza pe ceilalți le reveni porcilor Snowball și Napoleon. Revoluția fusese înfăptuită cu succes, Jones fusese alungat de la ferma „Conacul”, iar ferma le aparținea de-acum animalelor. Sloganul „Patru picioare bine, două picioare rău” începu să circule printre animale. Nici Jones, fermierul, nu avea să stea cu mâinile în sân. Acesta mobiliză oameni de la fermele vecine și, înarmați cu arme și bâte, porni spre fermă pentru a o recuceri. Lupta fu teribilă și animalele îi puseră pe oameni pe fugă, apoi înălțară drapelul și intonară cântecul victoriei „Animalele din Anglia”. Porcul Snowball se puse pe treabă și făcu planurile unei mori de vânt care să le aducă multe foloase. Acest lucru atrase dușmănia lui Napoleon și cât pe-aci ura lor să împartă animalele în două fracțiuni. În cele din urmă, cu ajutorul unor intrigi abile, Napoleon reuși să-i pună anatema de spion și trădător lui Snowball, iar acesta să fie alungat de la fermă. Din când în când avea să i se mai fluture fantoma pe dinaintea animalelor, cu scopul de a le întreține ordinea și disciplina necesară scopului ascuns, bine pus la cale de către Napoleon. Acesta hotărî ca toate problemele legate de munca de la fermă să fie deliberate cu ușile închise de un comitet al porcilor, urmând ca ele să fie aduse la cunoștință celorlalte animale de un purtător de cuvânt. Napoleon le comunică animalelor că, pentru construirea morii de vânt, trebuia să intre în afaceri cu vecinii fermieri și, pentru asta, își mută reședința în casa fostului fermier Jones și își luă drept gardă de corp nouă câini special crescuți și instruiți de el. Primele care au făcut o rebeliune, pentru că li se confiscau ouăle în scopul afacerii lui Napoleon, au fost găinile. Dar rebeliunea a fost înfrântă cu ajutorul câinilor apărători ai „democrației”, democrația doar trebuia apărată și, pentru menținerea ordinii, unele găini au fost măcelărite, deși preceptul cu nr. 6 spunea altceva. Încetul cu încetul, luxul propovăduit cândva de Snowball, apoi săptămâna de lucru de trei zile legiferată la revoluție, toate astea fuseseră uitate. Dar începuse să se vadă la fermă și obiceiuri noi: porcii făceau chefuri cu alcool, se îmbrăcau cu hainele fermierului Jones și toți porcii din casă începuseră să meargă în două picioare, adică pe picioarele dinapoi. Și, în afară de acel unic precept, al șaptelea, modificat cum am arătat mai sus, pe ziduri, case, străzi, nu mai scria nimic altceva. Vecinii fermieri începuseră să se arate uimiți de ordinea și disciplina instaurată în ferma „Conacul” și între ferme începură să curgă vizitele, apoi întrunirile în schimb de experiență. Așa ne explicăm ochii tulburi ai lui Clover și privirile uimite ale bătrânului măgar Benjamin privind pe fereastră, într-o seară, când cheful și larma din casa fostului lor stăpân, fermierul Jones, era în toi.

     Vă mărturisesc că, după lectura romanului, în unele nopți auzeam ca prin vis lătrături de câini care se tot apropiau de mine atunci când, din curiozitate, încercam și eu să-mi arunc ochii prin fereastra la care priveau Clover și Benjamin. Și mi se părea că acea fereastră înghițise tot întunericul de afară, dar că există, așa cum spunea Marin Ifrim, un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe și, cu el în mână, îl zăream pe acel ins ieșit să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-ți spun, cititorule, că insul acela parcă încerca să-i întoarcă din drum pe cei ce se înșirau ca orbii în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, de aveam să strig, sărind din somn, când tocmai aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. Iar voi credeți că am niscaiva năzăriri, că în demersurile mele nu încerc să vă trag și pe voi de mânecă, nu de alta, dar niciodată nu poți lupta de unul singur cu asemenea himere. Doar că, în parabola lui Orwell, himera celor povestite părea o ieșire, în timp ce acum pare o nouă plecare spre acele grozăvii. De ce îți spun acum toate astea, te întrebi? Fiindcă mi-e teamă pur și simplu că nu o să reușesc să fac totul singur. Și asta încercam să-i spun și lui Marin Ifrim: că uneori ceva greu de făcut, cum ar fi să schimbi ceva în societate, în condiții obișnuite, îți reușește mai lesne pe hârtie. De aceea nu trebuie să renunțăm, noi cei care am stat mereu în linia întâi, la visul nostru. Iată de ce cred eu că drumurile îmi sunt întemeiate, ca și cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Robert Louis Stevenson, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuită luptă cu cuvintele e toată această pledoarie, posibil zadarnică, pentru cele două bucăți ale unui întreg care n-a fost dezvăluit niciodată până la capăt.

 

                                Tudor Cicu

În curând: Concursul de texte pentru copii, ce va fi ținut la Biserica Sf. Mina (tema „Să fii copil”)

 

Participarea la această formă de „școală a scrierii creative”… o provocare? *

 

     Sondajele recente, efectuate pe teritoriul țării noastre, arată o evidență care nu mai poate fi contestată: lumea, în ziua de azi, nu mai citește, iar dispariția lecturii ca practică de consum și de participare culturală la evenimentele literare nu mai poate fi ascunsă vederii, oricât am încerca să ne amăgim cu cele mai alese vorbe folosite, ici-colo, la câte o manifestare de carte.

Observam, cu ocazia unor concursuri de texte literare organizate pentru copii — boboci, elevi de gimnaziu ori liceu — că astfel de călătorii literare în lumea copilăriei au forța de a deschide inimi și de a schimba percepții între participanți. Mulți dintre ei, inspirați în mod benefic de visele proprii, au înțeles că doar lecturile intense stau la baza scrierii ce poate să-i salveze literar și să salveze, literar, literatura.

     Din păcate, unii încă mai cred că ficțiunea literară generată de A.I., implicit această tehnologie, reprezintă un avantaj de proporții incredibile în scrierea literară, în loc să o trateze ca pe un instrument care permite doar o documentare mai rapidă a faptelor. Sau… poate doar un viitor de conviețuire, de asociere participativă în societate și colaborare cu inteligența artificială îi va ajuta. Însă mintea și gândirea noastră literară funcționează într-un mod complet diferit. De aceea, unii încă se arată șocați de modul fantastic în care A.I.-ul le lărgește orizonturile și cred că le adâncește și gândirea creativă. Poate că în știință, printre cercetătorii științifici, să existe această percepție, nicidecum în scrierea creativă.

     De aici, îndemnul nostru, al lectorilor ce am constituit aceste jurii, a fost întotdeauna întoarcerea la lectură. Rezultat al lecturilor, al trăirilor personale și al viselor care ne bântuie nopțile, povestea scrisă trebuie astfel redată încât să înțelegem că noi ne creăm realitatea. Iar cel care o citește să simtă că și el vrea să schimbe ceea ce este de schimbat în lume. În fond, acesta este mesajul poveștii: să caute și să găsească un sens. Iar cititorul să se recunoască în anumite imagini ale poveștii și să-și recunoască propriile gânduri; într-un cuvânt, să fie surprins de ceva.

     Deși mulți dintre ei porneau cu o „trimitere” într-un labirint necunoscut și nu credeau că vor găsi prea multă aplecare spre povestea imaginată, în ultima vreme, prin numărul tot mai mare de participanți, observăm o deschidere a lor către cititori, împărtășind — și unii, și alții — dragostea față de creația literară.

     Dacă ar fi să punctez un minus al unor texte, acela ar ține, în mod cert, de finalul unor texte, pe de o parte, cât și de insistența cu care ni se tot vâră sub ochi alocuțiuni generate de A.I., pe de altă parte. Cei asupra cărora ne oprim, pentru a-i situa pe un podium, construiesc o tensiune, țin cont de jaloanele impuse de zona „ANSIP”-ului, mult vehiculată de noi — acțiune, necunoscut, suspans, imaginație și personaje — dar, în clipa când ar trebui să ducă la capăt povestea, o trag înapoi. Adică par să fie curmate dinadins într-o zonă de amortizare, ca și cum ar evita orice gest prea curajos și, de aici, senzația că lipsește ceva decisiv în finalizarea textului.

     Ca lector aflat în juriu, pot afirma că mai mereu mi-am îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să pătrundă, odată cu naratorul aflat în contact cu lumea lui, deci în acel spațiu labirintic. Iar misiunea celui care scrie este să vindece, la nivel individual, acea persoană care simte ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte puternic și nu mai vede nicio cale de a ieși din asta.

     Mulți s-or întreba: atunci care să fie ingredientul secret al micii fericiri de a scrie o poveste? Spuneam, cu ocazia unor manifestări, că tradiția — marele ocean din care se hrănesc poveștile — este o materie complexă și labirintică. Arătam atunci că, de la „lumea” basmelor arabe din „1001 de nopți” până la Hans Christian Andersen, Frații Grimm ori Petre Ispirescu al nostru, se poate invoca o întreagă linie din care descinde fiecare copil aplecat spre masa de scris. Iar de cele mai multe ori poveștile se deprind chiar din viața fiecăruia, fiindcă viața nu e altceva decât o lecție de subtilitate, învățată prin dureri, râs, ironii și mici momente de frustrare. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales, chemat în vindecarea de resentimente. Deși am atras atenția și tot mai observăm, ca lectori aflați în juriu, că există o tot mai mare aplecare asupra utilizării inteligenței artificiale generative, ceea ce face ca utilizatorul ei să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba chiar și de capacitatea sa estetică, în continuare dăm de texte copy-paste după A.I.

     Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne decepționează și vrem/căutăm soluții de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează greșit viața.

     Iar cele mai bune texte, întotdeauna au fost strânse și publicate în Antologia ce a finalizat roadele acestor concursuri. Prin editarea ei organizatorul concursului a încercat să elimine acel simulacru al creației, intrând în antologie doar cele mai izbutite lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe acest fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte. Statisticile, cum sugeram la început, ne tot spun că România este de ani de zile pe ultimul loc în Europa, în privința numărului de cititori. Și pe drept, lectura pare în România o activitate în agonie. O statistică din anul 2022 ne arăta că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an. Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul celor pentru care citititul este o obișnuință este de doar 7%. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel labirint stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii din juriu) punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în Antologie, nu-i decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește.

     Mai atrăgeam atenția, în lecția sub formă de „cuvânt înainte” cerut de organizatori pentru editarea antologiilor, că în poezie se observă o aplecare doar spre acel expresionism ce ar presupune cât de cât o aplecare spre o experiență poetică de mic-vizionar. Am fi dorit ca fiecare mic autor să fie un depozitar al unor energii sufletești capabile să creeze o nouă poezie, însă mulți par doar versificatorii unei poezii care nu redă, nu exprimă, ci se concretizează în viziuni singulare și doar cu ceva prozaism inadecvat estetic, iar emoția, de aici, negăsindu-și limba cognitivă a poeziei. Mai spuneam undeva, că un poet trebuie să fie mai degrabă un imaginator, deci un creator de sens în această lume, prin mirifica imaginație a întreprinzătorului. Sau cum spunea un critic, poezia să semene cu o gaură neagră ce absoarbe toate cuvintele și le preface-n lumină și noi sensuri. Mulți vor crede că suferința ca atare, sau depresia, e cea care ne doboară în a da o poezie adevărată, fără să înțeleagă că sărăcia spirituală care usucă sufletul e cea care îi interzice creatorului orice vibrație sufletească… și de aici îndemnul nostru este pentru întoarcerea la lectură.     

      În demersul nostru, ca lectori ai textelor venite de la participanți, a contat doar ce ne-a spus nouă textul lecturat și ce relații am putut stabili între detaliu și întreg sau între un text și altul, întrucât principala menire a lectorului-critic aplecat asupra textelor sosite la concurs a fost aceea de a alege, în clasarea pe podium, textul care să stimuleze curiozitatea cititorului, apetitul lui pentru lectură, iar firul labirintului pe care micul autor îl deșiră să fie încărcat de tâlc și sens. Și, când ajungem la un astfel de text-povestire, realizăm că doar atunci când un autor înzestrat pariază pe poveste, cititorul nu îi poate desluși o graniță foarte clară între ficțiune și non-ficțiune și intră și el în realitatea lui. Important este, spuneam, să găsim adevărul din interiorul fiecăruia și să îl exprimăm odată cu autorul. Libertatea, în această categorie a creației, bănuim noi, înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul celorlalți. Într-un fel, să îți imaginezi că oricând poți să te pui în locul cititorului și să-i asculți gândurile. Și acest lucru se obține, mă repet, prin multă lectură și timp petrecut în biblioteci.

 * Cuvânt înainte la Antologia cu textele copiilor participanți la concurs

                                                Tudor Cicu

O carte de poezie (venită cu poștașul)

 

Trăirile epice ale unui observator de la fereastra orașului  *

                                                    

     

     Titlul plachetei de debut în poezie al lui Paul Ionescu, „Spărgătorul de gheață” (apărută la ed. NEUMA/2026), ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare, trecând prin diverse labirinturi ermetice, în poezia sa, până la observația directă asupra cotidianului, ale cărei umbre firești în derularea lor, textele sale le evidențiază ca pe o ciudățenie surpinsă de un copil ce și-o închide în mintea sa pentru a le căuta sensuri mai târziu. Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor. „Pe timpul iernii orașul ăsta/pare un fulg murdar” observă poetul bucureștean, între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții îl vor aștepta la capătul călătoriei poetice pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut, în libertatea unei călătorii lirice supuse unor proiecții onirice ca, toate cele găsite într-un poem, să și dea posibilitatea de a începe „motivația de a compune veritabile ecuații lirice”, cum notează Horia Gârbea în prezentarea succintă de pe coperta a IV-a. Și în simplitatea lucrurilor care se petrec în intimitatea cămăruței sale („în cameră am o fereastră de lumină/pe perete/și mă gândesc că/dacă n-ar fi soarele pe cer/ca un destin/nu aș avea nicio fereastră/în camera mea” – fereastra), așteptând să ne deschidă și poarta unor trăiri halucinante, ori a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei, orașul nu ne dezvăluie prea multe, în afară de o „lume pestriță/oameni de toate vârstele/chiar și copii” lăsați, în voia soartei, la ruleta vieții.

     Drumul acesta, care se bifurcă în poezie spre un polisemantism în firescul observației, ne apare aici, ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii banale ce vin mereu să alterneze registrele cu care te întâmpină orașul „pe bulevardul Unirii/(unde)/zgomotul mașinilor îmi inundă timpanul”. Și ce vedem: 1. „că prin poezie viața ți-o faci/mai frumoasă decât este” 2. „că Arcul de triumf este chior noaptea” 3. Că „un motociclist stă lungit între viață și moarte”. Și, firesc, cititorul nostru s-ar întreba atunci: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei „tu spui” dacă „despre asta este vorba în poezie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? De o parte se găsește orașul amintirilor, fiindcă „astăzi levitez prin ochii ploii/pe geamul ferestrei curg tulpini de apă”, de altă parte orașul modern mai poartă, încă, vestigiile trecutului: „e clar cerul este aici/străbătut de câte o înotătoare cu burta argintie/cine mai are nevoie de albastrul de afară/atât de murdar/o pată sh cu miros rânced de gară” (levitație).

      Mai te întrebi, tu, cititorule: ce poți să faci într-un oraș unde pare a nu se întâmpla nimic și viața curge firesc? Și afli că și ea „...își bea cafeaua și între două înghițituri/are timp să spargă în timpanele prietenului/câteva cuvinte de toamnă, poate de drag/poate de grija ploii” (ce poți face în spatele ploii). Avem aici și tabloul complet al imaginației poetului; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „toți stau pe scaune/evident ochii li se scurg/în telefoane/nu mai contează această doamnă în etate/îmbrăcată toată într-o statuie de culoarea iernii” (în autobuzul 331). În rest noi nu auzim decât „vântul cum își căuta/făpturile nopții”; și până la „prima scânteie a exploziei planetelor” poetul aceste plachete de debut nu rămâne decât un „observator” de pe terasa Arcului de Triumf,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate.

     Iar când, în viitor, „drumul se bifurcă în poezie”, sperăm să-l găsim răscolind printre alte amintiri și a se salva din acest puzzle de emoții „sub greutatea nisipoasă a lumii”.

 

                                                  Tudor Cicu

* cronica a apărut în nr lunii MAI/2026 din revista LITERE/Târgoviște

                                                     Tudor Cicu