Tableta celor care au pătruns pe tărâmul realismului magic (25)

 

Tableta celor care au pătruns pe tărâmul realismului magic 

 

      Nu există pe lumea asta un destin fără o poveste care să nu miște suflete, fiindcă în orice destin sălășluiește dar și contează povestea. Depinde cine o scrie și cum o scrie, dar dacă povestea e scrisă de la sine, atunci finalurile fericite nu sunt utopice, ci doar pline de forța cu care dăinuesc în timp. Scriem pentru a trăi și povestim pentru a alunga moartea, fiindcă toată lumea are nevoie de o poveste. Iar dacă nu spui celui de lângă tine povestea adevărată, o să îl laşi nu între bine şi rău, ci în prăpastia de a-şi creea propria lui lume. Prozatorii învață din cărți, de la părinți și bunici cum să transforme golul în plin, necunoscutul într-o construcție ficțională coerentă. Citisem undeva că acel autor al unui „veac de singurătate” (Gabriel Garcia Marquez) a învățat de la bunica sa, care povestea acele întâmplări supranaturale ca și cum fuseseră întâmplări trecute prin viața ei, atât de reale i se păreau lui, că aveau naturalețe și până și imposibilul era credibil în tot ceea ce povestea. Marquez a reținut ideea și mai târziu a surprins acest aspect sub ceea ce a însemnat, în literatură, realismul magic. După ce i-am citit cartea am făcut câteva însemnări și am încercat să intru într-un dialog cu cei de pe blogul personal. Unul dintre ei, chiar mi-a aruncat, cam așa într-o doară: „Mai lasă-ne, bre, ori ai scos capul pe fereastră și ți s-o fi năzărit trecând stafiile pe dinainte!” Mi-ar fi plăcut să intru în dialog, nu cu niște buburuze, asupra cărora, doar îndrepți întrebarea ta și ele îți întorc scălâmbăielile dictate de un creier atrofiat. Aceștia socotesc că nimic nu poate să se abată din calea Destinului gândit de mințile lor adormite. Atât au citit ei și nu pot înainta în gândire, mai departe. Le reamintesc că, totuși, oamenii sunt răspunzători de nenorocirile timpurilor pe care le trăim. Dar, cel mai mult (fiind născut pe malul mării), să fi dus un dialog cu aceștia, ar fi însemnat să mă adresez orizontului: „şi marea, cum spuneai, marea/simţ pierdut al cărui zeu va fi fiind?” Voi însă, cei care mă citiți acum, nu luaţi în seamă: asta e lectura devorantă pe care o facem noi cei care scriem și o redăm lumii astăzi. După ce am citit cartea lui Marquez, mi se părea că plânge şi acum „bunicul ăsta al meu”, al tău, al vostru, al neamului ăsta și al altor neamuri, care nici nu mai ştie a plânge pe ascuns. „Eu am povestit toate acestea/din următoarele motive:/din când în când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a fost bunicul meu”

(cum scria Dorin Tudoran în poemul „Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu”. Și credeți-mă, am renunțat atunci la dialogul la care visam. Literatura nu a pierdut nimic. Dar a fost ca şi cum m-aș fi aflat de unul singur pe malurile unui ţărm şi aș privi la nesfîrșit spre orizont. Îmi închipui asta și acum. Şi, ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu? Ivan Turbincă, nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet, în care numai şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelat în cuvânt. Zadarnic încercați a inventa unul scălâmb. Sau cum spunea Marquez: „Nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ”.

     Gabriel Garcia Marquez s-a născut la 6 martie 1927, în Aracataca un sătuc situat în munții Columbiei. La vremea apariției s-a spus că „Un veac de singurătate este prima operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire”. Un realism magic de la început până la sfârșit e acest roman total al literaturii latino-americane. Este o carte admirabilă pe care de fiecare dată o vei citi cu o plăcere și uimire că a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, şi vei găsi noi şi noi răspunsuri la multe ecuații puse de atâtea minți universale de-a lungul unor vieți. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la nașterea omului și până la moartea sa, al fascinației vieții cum este lumea de astăzi. Romanul este o alegorie a omenirii care nu îşi poate depăşi condiția de-a ieși din tărâmul binelui și răului și prezintă viața lui Josѐ Arcadio Buendia, acțiunile sale îndrăznețe, temperate de prudența soției (Ursula), viața fiilor, nepoților şi a atâtor strănepoți, într-o aglomerare a detaliilor şi a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sau  sete de cunoaştere. Chiar numele familiei este o metaforă: ,,buenos’’ şi ,,dia’’ însemnând ,,zi bună’’, ceea ce nu corespunde și destinului la toate aceste personaje. Autorul a reuşit în roman să cuprindă toate aspectele complexe ale istoriei unui sat (numit Macondo – de ,,o rezonanță supranaturală’’, pentru că îi apare în vis lui Buendia, ca un oraş din oglinzi), dar poate fi și geneza unei ţări, ale unui continent chiar şi a lumii. Singurătatea, e trăsătura care îmbină toate aspectele vieții descrise în familia lui Josѐ Arcadio Buendia căsătorit cu Ursula. Domină această lume descrisă ca într-o frescă a lumii: speranţa care nu mai există, paradisul oamenilor, apocalipsa calamităților naturale și a războaielor, moartea, în cel mai fericit caz, sau iadul, profeția omului, etc... Profeţia lui García Márquez este profeţia unei viitoare lumi conduse de tehnologie, care și sfârșește prin invențiile care le aduce aceasta. Acțiunea, derulată pe o perioadă de peste o sută de ani, se petrece, în întregime într-o așezare numită Macondo. La începutul romanului Macondo era alcătuit doar din câteva case pentru ca în decursul anului să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinței familiei Buendia. Membrii ei sunt primii locatari și întemeietori ai acestui orășel care se prefigurează. Axul în jurul căruia se rotesc personajele este Ursula, mama care conduce gospodaria. Este personajul prin ochii căreia vedem felul în care se transformă soțul, copiii, nepoții și strănepoții după ce trec prin nenumărate întâmplari. Are darul profeției, așa cum fiul ei Aureliano o avea pe cel al prevederii lucrurilor ce se și vor întâmpla în clipa premergătoare viziunii sale. „Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârșește încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată”. Ursula se ghidează în viață după vorbele bătrânilor, folosește leacurile transmise de aceștia, leacuri ce o ajută să supraviețuiască peste o sută de ani. Tot ea este cea care va veghea asupra conduitei fetelor din familie, ea le va învăța cum să întrețină gospodaria și le va dezvălui fetelor, secrete ale leacurilor din străbuni, leacuri care ar putea să vindece și cele mai cumplite boli. Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera - ghicitoarea, Rebeca - mâncătoarea de pământ, Remedios, Amaranta, se lasă stăpânite de simțuri, sunt pasionate fie în iubire, fie în ura lor. Poate numai Fernanda reușește să păstreze într-un fel tradițiile în casa copleșită de apocalipsa ce planează asupra membrilor familiei și prietenilor care pleacă și se întorc, mereu mai mulți și tulburători. Trecerea periodică a unor țigani conduși de Melchiade, aduce noutățile din lume: o bară magnetică, o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covor zburător, un alambic pentru a face aur, sau hărți. Melchiade se întoarce din lumea morţilor deoarece era apăsat de singurătate, atât de mult este marcat sufletul de singurătate. Aduce multe pergamente de cercetat pentru generațiile care vin sub acoperișul casei Buendia. Doar lui Aureliano, unul dintre strănepoți, încep „să i se dezvăluie dezlegările definitive ale enigmelor lui Melchiade și văzu epigraful de pe pergamentul perfect rânduit în timpul și în spațiul oamenilor: primul din spiță este legat de un copac și furnicile încep să se înfrupte din ultimul”. De fiecare data Josѐ Arcadio Buendia (primul din spiță, tatăl) e cuprins de febra noului, are planuri și se închide în camera lui, lucrând cu tenacitate si meticulozitate până reușește să realizeze ceea ce își pune în gand. Din puternicul Josѐ Arcadio Buendia, se transformă într-un om în pragul nebuniei, menținut legat cu funii de un copac, afară, sub un cort. Dintre bărbații familiei, al doilea, Aureliano are o traiectorie fantastică, iar după moartea sa, în casa Buendia nu mai era loc pentru petreceri. „Se vorbea în șoaptă, se mânca în tăcere, se spunea rugăciuni de trei ori pe zi”. Viața satului se schimbă în urma evenimentelor majore, se introduce calea ferată... prefigurând destinul unei viitoare lumi conduse de tehnologie. Doar Amaranta Ursula, persista în credința „că va putea salva acest sat marcat de nenorocire”.

     Autorul crede că o nouă viață pe Pământ, după distrugerea ce va urma, va fi pe „vecie de nerepetat, căci semințiilor osăndite la un veac de singurătate” nu le este dată o a doua șansă pe pământ. Iar atunci cînd prezicerea, că din relaţiile incestuoase se vor naşte copii cu coadă se împlineşte, în finalul romanului, atunci se încheie şi povestea familiei Buendia, fiindcă neamurilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu li se mai dă o a doua şansă pe pămînt.

     Și poate spunem și noi că șansa omului-care-scrie, pe acest pământ, este să umple golul din noi cu o poveste care să ne scoată din amorțire. Petru Dumitriu, spune de asemenea în „Ne întâlnim la Judecata de Apoi”, citez: „Lumea nouă era goală, periculoasă, de neînţeles”. Nu ne omorâm nici noi s-o înţelegem... deocamdată! Sau să înțelegem de ce orbul din parabola lui Tolstoi se întorcea, noaptea, cu felinarul aprins spre casă și care e cam așa:  se zice că un orb se întorcea acasă. Era noapte. Încerca drumul cu toiagul și purta cu el o lumină de felinar. „La ce îi mai trebuie lumina? Prost mai e orbul care poartă lumina!” s-a arătat uimit un trecător aflat acolo din întâmplare. „Îi trebuie!... a spus cineva care era de față. Îi trebuie ca să nu dea peste el unul care vede”. De aceea căutăm pe ici pe colo... poate vom întrezări noi câte ceva. Și viața mi-a scos-o în cale pe autoarea Diana Dobrița Bîlea cu romanele ei din lumea realismului magic. I-am citit de-atunci, de la descoperirea ei, cam toate cărțile scrise de autoare. Doar despre două dintre ele vreau să vă spun câteva cuvinte. Cu cartea sa „Omul dintre două lumi” (Ed.Ex Ponto, 2017), face să tresalte de bucurie inima cititorului fiindcă, iată, lumea basmului e la ea acasă în acest roman. Această carte prezintă, în complexitatea plăsmuirlor sale, o explorare imaginară în spaţiul nebănuit al magiei, al conviețuirii dintre oamenii aflați la granița dintre două lumi, într-un sătuc situat la Dunăre. Este un roman ce face parte din sfera realismului magic, cu toate minunățiile pe care le născocește autoarea dobrogeană, este un poem basmic. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la primii fiori ai dragostei între doi tineri, de la nașterea omului și până la moartea sa, dar și al fascinației vieții aşa cum este aceasta astăzi. Romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, ba chiar să se împletească, fără a da impresia că cele două suflete bântuie prin lumi diferite. Realitatea și fantasticul coexistă într-o societate umană cu credințe obișnuite, dar autoarea conduce firesc firul epic al poveștii de dragoste între Ileana (studenta de la medicină venită de la oraș) și Călin, „om doar pe jumătate”, ca pe o poveste petrecută la granița dintre cele două lumi intangibile. De-a lungul ei, povestea de dragoste se împleteşte cu evoluţia satului, oamenilor din satul de la Dunăre întâmplându-li-se multe: secetă, invazii de suflete păgâne în insula Pastrama, bătăi de clopote scufundate și prevestitoare de nenorociri (sau de bucurii!), apariția balaurului, iadul sufletelor celor înecați în Dunăre și care mențin în zonă o atmosferă apăsătoare etc. „Să fi visat totul?” se întreabă eroina romanului la aparițiile eroului Călin dintr-o lume în alta. „O fantomă? se mai întreabă fata tremurând. O proiecție a minții mele? Sau un om care trăiește între două lumi dintr-un motiv care deocamdată mie îmi scapă?” E cert: Ileana trăiește o magie scoasă în evidență prin tăria, credința în iubire și forța de a dărâma ziduri ridicate în calea ei, prin dorința de a se întoarce la omul iubit și de a se reintegra în supranaturalul unei lumi basmice. Axul în jurul căruia se rotesc personajele este Călin, cel care devenise balaur „ca să-i apere pe oameni de rele”, iar satele din jur trăiesc povestea balaurului ridicat dintre ei. Este personajul prin ochii căruia vedem felul în care se transformă oamenii acestui sat de la Dunăre, după ce trec prin nenumărate întâmplări. După spusele cuiva din sat, dintre bătrânii cu darul profeției, Călin se întoarce după șapte ani sub înfățișarea unui cerb care o va purta pe Ileana într-o călătorie prin lumea „de dincolo” la întâlnirea cu cei dragi duşi de mult timp.

     Iar cu romanul „Fântână în cer” (Ed.Ex Ponto, 2019), scriitoarea Diana Dobrița Bîlea a trecut (în planul narațiunii) de la realismul magic la lumea aparent basmică și la spațiul unde nu există timp, dar există veșnicie. Timpul este multiplicat și amplificat într-o poveste de dragoste trăită prin dedublarea eroinei sale. Provocarea imaginației, cultivarea miticului și basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite pentru mântuirea întru frumos, sublim și dăruire. Vorbim de fantastic aici, ținând cont și de anumite reguli: să aibă o legătură atât de strânsă cu realul, încît cititorul să-i dea aproape crezare? Folosind motivul dedublării, Diana Dobrița Bîlea face ca personajul său central să oscileze continuu între două lumi paralele, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor evenimente de viaţă să producă şi puţină confuzie atemporală în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autoarei. Tema dublului îi cucerise cândva pe romantici (E.T.A. Hoffmann, Oscar Wilde, Jose Saramango ș.a.), iar acum, iată, a devenit un motiv literar care să-i seducă pe cititori și, conform spuselor lui Freud, apariția dublului în literatură este legată de încarnarea dorințelor refulate, a posibilităților nerealizate și a curajului de a înfrunta moartea. Ficțiunea este cuceritoare, sintetizează, îmbogățește universul cu speranța creștină a purificării sufletului ca la autorul rus Evgheni Vodolazkin (în „Laur”). Sub acest aspect polifonic, al căutărilor imposibile între îndrăgostiți aflați în lumi diferite, romanul este o alegorie a două conștiințe ce ajung să conviețuiască, în final (ca în magia teleportării în timp a eroilor din filmul Matrix), ba chiar să se împletească. Dianei Dobrița Bîlea îi reușesc mai întotdeauna astfel de relatări realiste care se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme și  explorează, din prima clipă a întâlnirii dintre un el (Galateu: ce aparține morții) și o ea (Creangă Aurora: ce aparține vieții) până la ultimul moment al regăsirii și câte ceva din spațiul basmului nostru popular: „Oamenii au nevoie să știe că există supraomenesc și miracole ca să spere mai mult și să le fie mai bine. Dacă iei unui om visul, nu-i mai rămân prea multe, nu-i așa?” Povestea iubirii necondiționate între o pământeană și un om venit de pe tărâmul morții constituie o saga a unei prozatoare care și-a făcut din proza fantastică și basmică propriul drum către cititori.

     Acum, templul la care ochii noştri tot caută un leac al cuvintelor ce îi făgăduiră până şi fierarului Ilmarinen (din epopeea populară finlandeză Kalevala), cam ceea ce, în secret, autorii de geniu au deţinut. Tot în epopeea Kalevala se povesteşte cum bătrânul Väinämöinen s-a rănit grav pe când construia o barcă. Atunci a început să ţeasă el farmece, asemenea tuturor vracilor magicieni: „Spuse vorbele de vrajă,/ Lungi descântece rostit-a,/ Potrivi cum se cuvine/ Preaascunsele cuvinte... ce i-ar fi închis şi rana”. Dar, iată acum, scriitorul ca şi omul ştiinţific, trebuie să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. În acest mod, prin scriitorii ei, planeta pare să-şi fi înscris povestea lăsată nouă, spre descifrare. De ce așa de târziu? Oricum, întrebarea e prea grea pentru refulările celor puși pe harță, cândva, la comentarii pe blogul meu, căci pentru cel care se simte cu musca pe căciulă și cel mai nevinovat cuvânt al meu de atunci, acum pare că a devenit o piatră aruncată din tun. Fiindcă tot acel intrus, care mă sfătuia să deschid fereastra, să-mi intre năzăririle în casă, menționa că ia și cerul martor că aș fi dat cu bâta în baltă în cele ce aveam să înteprind. Dar nu mă dumiream, nici atunci, nici acum, cum e să priveşti cerul şi să „înţelegi”, că acolo e o lume în care nu te poți refugia doar ca să visezi. Să visezi, dar și să scrii povestea, astfel ca cititorul să spună: da, e posibil o astfel de lume, căci ea e acolo unde îți poți trăi visele. Și nici să mai cauți alte răspunsuri și să rămâi în mirarea cu care ai început lectura poveștii. Ceva de genul: dacă un alt cititor ar putea crede cu tot sufletul său, că misterele lumii pot să treacă și prin imaginația noastră? Ori dacă e pe lumea asta un tărâm al magiei? Așadar! Tu scriitorule, începe să-ți scrii povestea și cu prima frază pe care o așterni pe hârtie... să înceapă basmul!     

                                                                         Tudor Cicu                        

 

O tabletă scrisă pentru cei care-și fac visuri (24)

 

O tabletă scrisă pentru cei care-și fac visuri 

 

     Pentru unii viața e ca la roata aceea uriașă, așa zisă a norocului, în care urci cât urci și apoi dintr-odată cobori, o  roată care se învârte într-una. Urci și cobori, dar oamenii în scaunele lor tot ăia sunt indiferent dacă urcă sau coboară. Doar roata e, ori de câte ori o privești, întotdeauna alta. Învârtindu-se mereu, când se ridică și coboară, nu mai pare a fi mereu aceeași. Tu crezi că ea doar te ridică, dar mereu te aduce tot acolo de unde ai plecat. Și tu doar îți spui: „Ia uite! Iarăși ne-am întors de unde am plecat?” Pe roata asta simți ceva primejdios în aer. E ca și cum se joacă omul la ruleta vieții. Și îmi închipui că e ca atunci la fântâna aceea din canaraua Dobrogei, din locurile unde m-am născut, o fântână adâncă de vreo 60-70 de metri, cu un burduf tras de o funie oțeloasă, din fire împletite, care se înfășurau pe suprafața unui tambur ce se tot rotea. Întâmplarea care-mi vine acum în minte s-a petrecut pe când aveam 10-12 ani și cutreieram canaralele, cu ceata de copii de seama mea, unii și mai mari, canarale aflate prin zona sudică a Dobrogei. Mergeam acolo în căutare de bujori. Când am dat de acea fântână, acolo, în pusietatea canaralei, am desferecat din legături acele brațe orizontale (un fel de oiști ca la căruță) ale tamburului și am început toți să împingem de ele, învârtindu-ne în jurul tamburului pe care se strângea cablul de oțel ca să scoatem burduful cu apă la suprafață. Pe la jumătatea ridicării burdufului la suprafață, eu, copil fără minte, am zis să fac de jos un salt din picioare șă să mă sui pe burtă pe acel braț al tamburului de care împingeam cu toții. În felul acesta cei care împingeau de brațul de lemn, pentru a ridica burduful cu apă, m-ar fi purtat și pe mine în jurul tamburului, astfel mă plimbam pe seama efortului făcut de ei. Doar că unul dintre cei care împingeau brațul, pe nume Fane Kolev, ceva mai mare, crezând că face o glumă, le-a făcut semn cu ochiul celor care împingeau și la un semn s-au aruncat jos la pământ lăsându-mă singurel pe stinghia aia. Odată lăsat liber brațul tamburului, sub greutatea burdufului cu apă, care a și început să se prăbușească înapoi în  fântână, tamburul a luat-o invers rotirii de până atunci... și din ce în ce mai vijelios, astfel că acel cablu oțelos amenința în volte tot mai primejdioase să mă agațe și să mă smulgă de pe acea bară și să mă arunce ca din praștie. Am simțit pericolul și m-am strâns cu mâinile și picioarele încrucișate de bară, până când primejdia rotirii a trecut, și tamburul, când a ajuns burduful în fundul fântânii, s-a oprit și el ca prin farmec. Eu n-am văzut primejdia funiei de oțel care amenința ca o sabie deasupra mea, dar mi-au povestit, cu groază, cei care au privit toată scena. Când m-am dat jos de pe lemnul acela, carnea la pulpa piciorului, unde ținusem stâns de bară, sfârâia ca după o arsură cu fierul înroșit, și în adâncitura făcută sub strânsoarea lemnului puteam băga degetele. La întoarcere am șchiopătat până acasă. Au trebuit zile întregi să îmi revin din șchiopătatul acela. Nu mi-aș fi amintit despre acea întâmplare dacă n-aș fi dat, din întâmplare, peste acea frază rostită de unul Pablo, căpetenia cetei de țigani din „Pentru cine bat clopotele” de Ernest Hemingway. În cearta din peștera țiganilor acesta tocmai îi spusese lui Robert Jordan, când ridica în semn de salut o cană cu vin: „Pentru toți cei care-și fac visuri!” Și în vreme ce spunea asta, în discuția din peșteră plutea primejdia morții care venise ca o umbră între ei.         

    Acum, mă gândesc că tot așa îi apăruse Patroclu, din „Iliada” lui Homer, tot ca o umbră de i se înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”.  Și cu gândul la romanul lui Hemingway mă gândesc și la personajul numit Vasile Beldiman, al lui Mircea Eliade, din povestirea „Ghicitor în pietre”, care spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că omul niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. E ca o spovedanie nemărturisită şi nici măcar dorită. O mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din care se desprinde. Iar lui Robert Jordan îi citise în palmă țiganca cetei de țigani, Pilar, dar niciodată nu i-a spus ce văzuse în ea. Enigma ar părea să stea ascunsă în întrebarea „pentru cine bat clopotele?”, dar „niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele; pentru tine bat.” Când l-am citit mi s-a părut uimitor că acțiunea unui roman de 602 pagini se poate desfășura doar pe parcursul a 3 zile de război. Robert Jordan era un luptător din legiunea străină participant la războiul civil din Spania împotriva hoardelor fasciste ce făcuse numeroase victime. Una dintre aceste victime este și tânăra Maria pe care Robert Jordan o găsește în ceata de țigani guerrilla din munți, atunci când primește misiunea din partea armatei republicane să dinamiteze cu exploziv și să arunce un pod, din zona munților spanioli, în aer, împiedicând accesul trupelor fasciste ce ar fi venit în ajutor ca să intervină în contraofensiva declanșată de spanioli. Și astfel, nici un fel de întăriri ale dușmanilor nu trebuia să ajungă la șoseaua din zona conflictului, trecând podul, și războiul să nu fie câștigat. „Dacă războiul nu va fi câștigat, totul e pierdut” i se spusese lui R.Jordan la plecarea în misiune. Deși nu sunt prea multe de povestit, evenimentele decurg ca la ruleta vieții și roata norocului. Eroii romanului trec prin momente diverse: de la amintiri halucinante și de o cruzime fără seamăn (vezi execuția fasciștilor din orașul luat cu asalt de revoluționarii lui Pablo, povestite de  țiganca Pilar), la amintiri triste din viața ei, trăită alături de un matador în coridele cu lupte de tauri... până la singurele clipe împletite magistral, în carte, prin iubirea atât de pură dintre Robert Jordan și tânăra Maria. Despărțirea neprevăzută dintre cei doi eroi (din final) și imaginea unui Robert Jordan cu ochii înălțați către cer, rămas singur să-și aștepte dușmanul pe costișa pădurii, în acea retragere a cetei de țigani din guerrillă, după ce aruncaseră podul în aer, nu are cum să nu-ți rămână pe retină după terminarea lecturii cărții. Îmi părea o imagine similară cu cea din primul volum „Război și pace” a lui Tolstoi, când după bătălia de la Austerlitz prințul Andrei Bolconski „nu mai văzu însă cum se isprăvi lupta”, deoarece un soldat francez din apropierea lui „îl lovise puternic cu ceva în cap”, căzuse rănit pe câmpul de luptă, și ochii lui ridicați pe cer observau doar cum „altfel alunecă acum norii pe cerul înalt și nesfârșit”. Dar nu mă dumiresc cum e să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo e moartea. „Va trebui să iei moartea așa cum ai lua o aspirină” – își aduce aminte Sordo, căpetenia unei alte cete de guerrilla, în ultimele clipe ale vieții, atunci când trupele fasciste îi înconjoară fără șanse de scăpare pe o colină. Și nu ai cum să nu rosteși „ce îngrozitor lucru e războiul!” Iar războiul la care participă Robert Jordan îi dezvăluie cititorului scene apocaliptice de cruzime, trădări și personaje nebune aflate la conducerea armatelor eliberatoare, cum e comisarul-șef al brigăzilor internaționale, Massart, cel care îi arestează pe cei doi mesageri care străbătuseră liniile frontului să ajungă cu mesajul lui Robert J. la generalul Golz. Un raport cu date concrete de contramandare a atacului, mesaj atribuit, și care trebuia să ajungă sub ochii generalului Golz. Și câte visuri nu-și făcuseră cei doi, Robert și Maria, în puținele nopți de dragoste în sacul lor de dormit! Și ce frumos visa Robert Jordan la câte avea să-i ofere iubitei sale când avea să plece, după misiunea de dinamitare a podului, împreună cu Maria, în orașul spaniol Madrid! Dar uneori intervine destinul și toate visurile ți se năruiesc. După aruncarea podului în aer, soldat cu victime și de partea celor din guerrilla spaniolă, la retragerea cetei de țigani, călări pe cai, spre pădure, calul lui Robert Jordan e atins de muniția unui tanc dușman și se prăbușește la pământ, rupându-i eroului nostru piciorul. Aflat în imposibilitate de a se mai deplasa, acesta e obligat să rămână pe loc și să-i întâmpine, pe inamicii porniți pe urmele lor, la adăpostul unui trunchi de copac doar cu mitraliera pregătită pentru a da un ultim atac. A rămas singur, cu arma în mână, pentru a-și învinge moartea. Ceata de țigani din guerrilla aflată în munții La Granja, alege fuga ca mijloc de salvare, parte a planului lucrat de Robert Jordan, așa cum și o zicală de-a noastră spune că „fugaa e rușinoasă, dar e sănătoasă”. „Se pare că fuga este un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă totuși un sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu lumea, dar și cu timpul” notează Patrick Mondiano, autorul romanului „Dora Bruder”. Și nu ai cum să nu îți amintești (fie și în treacăt) de romanul lui John Steinbeck „La răsărit de Eden”.  La răsărit de Eden aflându-se ţara Nod (,,fuga"), locul în care Cain a fost pedepsit să se ascundă mereu de Dumnezeu (Geneza 4:16). Se anunţă astfel importanţa poveştii lui Cain şi Abel în desfăşurarea acţiunii, dar şi una din temele romanului. Steinbeck reconstruieşte povestea biblică a lui Cain şi Abel în decorul Văii Salinas din California. Romanul, a carui acţiune se întinde din timpul Razboiului Civil american până la sfârşitul Primului Război Mondial, urmăreşte conflictele dintre două generaţii de fraţi, începând cu Adam şi Charles Trask. „Scriu această carte pentru băieţii mei... Le voi istorisi una dintre cele mai măreţe poveşti, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine şi rău, despre putere şi nevolnicie, despre iubire şi ură, despre frumuseţe şi hidoşenie... este singura carte pe care am scris-o vreodată.” (scria John Steinbeck).

     Deşi tatăl celor doi frați este pasionat de cariera militară, şi preferinţele sale ar fi de aşteptat să se îndrepte către Charles, ca fiind o persoană cu mult mai multe şanse de a reuşi în acest domeniu, el ţine mai mult la placidul Adam şi poate tocmai de aceea îl forţează să intre în armată, singura profesie pe care o considera demnă de un bărbat. Charles nu poate să nu observe afecţiunea tatălui pentru fratele său şi este chiar pe punctul de a-l ucide pe acesta din urmă într-o încercare disperată de a ajunge la dragostea tatălui. Povestea se repetă aproape identic atunci când Adam are doi fii gemeni, Aaron şi Caleb. Acum, intriga romanului o reprezintă apariţia lui Cathy (batută de proxenetul său) în casa familiei Trask. În adolescenţă aceasta îşi omorâse părinţii şi le furase banii; este deci întruchiparea răului, este monstrul din roman, şi cu toate acestea Adam se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea. Surprinzător (sau nu?) Cathy îl înşeală pe Adam cu Charles în chiar noaptea nunţii. Neputându-se înţelege cu fratele sau, Adam se mută la o fermă în Valea Salinas, unde îi cunoaşte pe cei din familia Hamilton. Acolo Cathy rămâne însarcinată şi încearcă fără  succes să facă un avort, vrând să rupă orice legatură cu soţul. Imediat după naşterea a doi copii (Aaron şi Caleb), Cathy îl împuşcă pe Adam şi fuge în oraşul Salinas unde îşi reia activitatea de prostituată la bordelul de acolo. Câştigând încrederea proprietarei o otrăveşte treptat până când aceasta moare şi îi ia locul. Adam nu moare, dar trece mult timp până când îşi revine din depresia provocată de gestul soţiei sale. Cel care îl ,,trezeşte" este Lee, servitorul chinez de o inteligenţă rară. Ajuns măricel, Caleb află totul despre mama sa, deşi Adam le spusese că a murit, şi se luptă cu gândul că este blestemat să ducă o viaţă de păcat la fel ca aceasta, care trebuie sa-i fi transmis trăsăturile sale. Din această cauză el este o altă întruchipare a lui Cain, avându-l ca şi corespondent pe fratele său; ba chiar se face o aluzie la Cain prin replica pe care o dă Caleb tatălui său ,,Eu trebuie să-i port de grijă?" (lui Aaron), asemănătoare cu ceea ce îi spune (în Biblie) Cain lui Dumnezeu, când El îl întreabă despre Abel. Cei doi sunt foarte diferiţi; Aaron este cel plăcut de toata lumea, este cel sensibil, fragil, şi chiar trăieşte un început de poveste de dragoste cu Abra, o fată din oraş. Dar pentru că se închide în religie, faptul acesta o îndepărtează pe Abra. Caleb însă, este mai rau, manipulator ca mama sa, gelos pe Aaron şi nepăsător faţă de alţi oameni. Cu toate acestea se străduieşte să învingă aceste trăsături ale sale şi să ducă o altfel de viaţă. Supărat că nu primeşte aceeaşi dragoste ca şi Aaron, Caleb îl duce pe fratele sau la Cathy. Aaron este dezgustat şi decepţionat, iar Cathy este profund rănită de reacţia fiului ei, comiţând poate singurul gest care arată ca în corpul de monstru există totuşi o inimă. Din păcate, Aaron se înrolează fără ştirea nimănui în armată. Primul Razboi Mondial era în plină desfăşurare. Sfârşitul romanului  este... optimist. Cum stă scris în Biblie: ,,Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti." Binele și răul au jucat întotdeauna ruleta vieții cu oamenii. Ca în roata norocului de care aminteam la început. O parte te ridică spre înălțimi, acolo unde toate visele sunt posibile, cealaltă te coboară cu picioarele la pământ definitiv. Ceea ce trebuie reținut din prezentarea celor două romane este o reamintire a cât rău poate face omul semenului său. Un avertisment de care oamenii n-au ținut seama niciodată de-a lungul istoriei. Între aceste două ipostaze (binele și răul) nu-ți rămâne decât un singur gând, de altfel, rostit de Ernest Hemingway în romanul său: „Sunt multe cărți pe care dacă le-ai citi, ai ajunge să înțelegi câte ceva din cele ce se întâmplă pe lume”. 

Tableta celor care au privit viața ca pe-o farsă (23)

 

       Tableta celor care au privit viața ca pe-o farsă 

 

     Nu-mi vine a crede! „Ea, furişată pe o portiţă a grădinii...”– ca într-un poem citit mai demult, simțeam eu când inspirația mă chema la masa unde scriu și cineva părea a se furișa prin spatele meu. Și chiar mi se părea cum se apropia tiptil, doar ca să-și arunce ochii asupra colii de hârtie.  Dar niciodată nu era nimeni. Și mai mereu credeam că ea, viața, încerca să-mi joace o farsă. Ştiţi ce ar fi trebuit să spun în clipa aceea? „Au uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada de vişini”). În această temniţă de piatră a gândului, am binecuvântat eu bezna şi zădărnicia celor care n-au înţeles, că, numai înlăuntrul altor vise, Dumnezeu, într-o sclipire de lumină, poate da Omului eliberarea din, ceea ce Claude Digeon numea, viața „o teribilă farsă”. Dar, niciodată nu m-am întrebat cine ar putea să se joace cu mintea mea. Scriam și îmi tremura mâna, pesemne, de la prea multă încordare a simțurilor. Și, în plus, pentru că memoria îmi ascundea tot restul. Aș fi vrut să exclam și eu ca eroul lui Evgheni Vodolazkin, aviatorul: „De ce nu-mi amintesc în întregime fericirea vieții mele?” Și tot el își răspundea: „Poate că atunci ar înceta să fie fericire”. Și avea dreptate, fiindcă pentru a înțelege tot restul ascuns de memorie trebuie să îți amintești tot. „Aviatorul” lui Evgheni Vodolazkin e cartea care îmi spunea câte ceva despre imposibilitatea de a a conserva și a face să dăinuie trecutul. Născut la începutul anilor 1900, Innokenti Platonov, aviatorul,  este înghețat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar prin 2000, deja în altă lume, este dezghețat. În spital el își notează într-un jurnal tot ce îi aduce, din labirinturi, memoria: copilăria, școala și întâia iubire. Odată cu ieșirea din spital pe Innokenti îl așteaptă o viață nouă, în care poate să iubească iar și să descopere lumea. Sus pe Acropole, în Grecia, m-am gândit la el și mi-am pus întrebarea: oare, cum s-a putut cuceri, în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cu vine să şi răspunzi la ea. Cândva, chiar am avut de pus o întrebare! Să o continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare, Pericle n-a îngăduit să lucreze, acolo, pe Acropole, niciun rob? Se ştie că, acolo, au lucrat marmura şi roca de granit, numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea, în artă, nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu, ori de câte ori era pus în încurcătură, aş zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop, care i-a batjocorit, după bunu-i plac, pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile, peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie, prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu traiesc din ezitări, ca Hamlet, şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, niciun adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov) este a unei umanităţi, ce, va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii, în afara ideii de Dumnezeu. Ce ciudat, nu-i așa? Omul care a scris și povestea lui Ivan nu mai este, dar cartea continuă să trăiască. Și cum nu-mi iese din minte acest Ivan, întind mâna și iau de pe noptieră o carte, și încep s-o frunzăresc. Citeam și parcă mă aflam în odaia lui Ivan Karamazov, așa cum se credea el și chiar era conștient că aiurează, și privea fix spre peretele din fața lui, când a fost vizitat de diavol. Și nu-mi ies din minte vorbele lui: „De câte ori descind pe pământ, îmi place să călătoresc și să visez, mai ales să visez”. Bineînțeles, Ivan nu-i crede apariția ca fiind adevărată, ci o plăsmuire a minții sale bolnave. Ca să-i arate că nu era o plăsmuire, diavolul se apucă și îi spune anecdota filozofului care nega totul, legile, conștiința, credința și mai cu seamă viața de apoi. Și care, murind, era cu totul convins că are să se mistuie cu totul în beznă, în neființă, și, când colo, s-a trezit pe lumea cealaltă. Și acolo a fost osândit să străbată prin beznă un cvadrilion de kilometri pe jos, ca abia după ce avea să străbată toată distanța, porțile raiului aveau să i se deschidă în fața lui și să i se ierte toate păcatele. „De ce să-mi bat picioarele...” și-a zis el, și doar s-a întins de-a curmezișul drumului de s-a culcat. După o mie de ani s-a sculat și și-a luat picioarele la spinare de a pornit la drum. Dar în momentul acela s-au deschis porțile raiului și odată intrat acolo s-a apucat să strige sus și tare că merită să faci nu un cvadrilion de kilometri, ci cvadrilioane de cvadrilioane de kilometri ca să ajungi acolo și s-a apucat să cânte „osana” fîcând exces de zel. Asta i-a amintit brusc lui Ivan, că povestea cu cvadrilionul de kilometri ca să ajungi în rai, el o scornise de pe vremea când era în liceu: „Mi-am amintit de ea ca prin vis. Înseamnă că vorbesc cu tine în somn. Și dacă nu ești decât în vis, nu exiști!” Vezi tu, cititorule, păi, dacă și diavolul s-ar apuca să cânte osanale, cine s-ar mai ocupa cu toate ticăloșiile pe pământ? Doar menirea lui e să le explice oamenilor că nu trebuie să distrugă nimic, că din momentrul când întreaga omenire va părăsi credința în Dumnezeire, concepția despre lume, care mai stă încă în picioare azi, se va prăbuși de la sine și va începe o epocă nouă. Că din moment ce Dumnezeu nu există, „totul este permis”. Adică așa cum îi sugerase Aleoșa (fratele), că dacă Dumnezeu nu există „totul este permis”: să ucidem părinții, să ne batem joc de surori, frate etc... dar dacă Dumnezeu există, toate astea nu ne sunt permise, fiindcă El ne va cântări faptele când ne vom înfățișa Lui la Marea Judecată. Și atunci? Nici diavolului nu i-ar trece prin cap la ce cazne vom fi supuși... Și mi se pare că bate cineva în fereastră, ori cineva face zgomot dincolo de fereastră. Absorbit de lectură nu realizasem dacă fusese o mișcare a patului sau eu mă mișcasem de pe o parte pe alta în timpul acela. Nu era nimeni pe afară. Măreață în strălucirea ei, doar luna plutea ca o corabie pe bolta cu puține stele. Pe undeva, prin sat, lătrau niște câini. Așa spuneau ai mei când fusese cutremurul acela, că lătraseră, puțin mai înainte, câinii în sat. „Mi se pare că nu-i nimeni” (gândea Pavel Ivanîci Vihodţev) – din schiţa lui Cehov -, dar când păşi în pavilion „zări o siluetă”… Acum de! Domniile voastre, tare ar dori să afle, sărind una-două, cu gura pe mine, să vă spun a cui o fi fost silueta? Mă strecor prin spatele casei să mai arunc o privire. Parcă aș fi Dinu Păturică din „Ciocoii vechi și noi” a lui Nicolae Filimon, pe care nu știu de ce mi-l imaginez astfel, când se strecura pe sub ferestre spionând pe chera Duduca – intreținuta postelnicului. Dar vicleana ca o vulpe, în persoana celei care era chera Duduca, intuiește în prefăcătoria și umilința disimulată a junelui Dinu „întunecoasele intențiuni și aspirări ce-i rodeau inima”. Nu ştiu de ce reţin în imagine, cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică, cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. „Raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei”, spunea N. Filimon. Încerc să-mi pun ordine în idei. Bunăoară, abia ieşit pe uşa unei biserici, de la noi din oraş, în care tocmai m-am rugat pentru neamul acesta, mi-am zis: „Dacă şi acolo, unde credeam că voi găsi toiagul şi traista pribeagului, ori pe a înţeleptului Oedip „sacru simbol al umilinţei şi pietăţii creştine”, eu am găsit ignoranţa întronată şi invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate mortale, atunci la ce mi-a folosit acest refugiu, Doamne, pentru a nu mă regăsi în casa Ta în „ceva” anume?”

     Vedeți? Sunt ca personajul acela din Kafka, de care, tot făceam mare tapaj în primele tablete. Odată am descins în pavilionul din crângul buzoian și privind aiurea de pe băncuța din interior, am avut impresia că spre pavilion înainta chiar Pavel Ivanîci din schița lui Cehov („În vilegiatură”), dornic s-o întâlnească pe blonda tinerică, într-o rochie azurie și cu un năsuc cârn ce (credea el) îi trimisese acea scrisoare ciudată, cu niște cuvinte de amor, încât își pierduse capul. Nu ştiu de ce lui Pavel Ivanîci, soarta nu-i arătase o inimă plină de recunoştinţă, după cum i se prefigurase în scrisoarea anonimă. Dar cred că deja ațipisem cu cartea pe brațe și visam ca acel Ivan al lui Dostoievski, după ce îi plecase vedenia din odaie și îl trezise bătaia în fereastră, făcută de Aleoșa, venit să-l anunțe că se sinucisese Smerdeakov. Cert e că, mie unuia, baierele cerului s-au deschis, de m-am liniștit de îndată când am descoperit pe aleea de ciment, chiar sub fereastra camerei unde mă culcasem, găleata de plastic cu gura în jos, în care băgasem un „lup al albinelor” prins peste zi. Avusesem de gând să-i arăt unul viu și soției, care nu credea în astfel de gângănii fioroase, așa că-l pusesem la păstrare acolo și uitasem de el. Acum, dezmeticit, se chinuia să iasă și, în zbaterea sa, se lovea cu aripile și carapacea solzoasă de fundul găleții, de unde și zgomotul care mă scosese din casă, în plină noapte. „Ce glumă proastă”, am murmurat asemeni lui Pavel Ivanîci al lui Cehov, ce descoperise că scrisoarea nu era decât o farsă a soției sale care nu știa cum să-l scoată din casă pentru a putea spăla dușumelele. Am dat drumul bondarului și m-am uitat după el cum își ia zborul spre luna mirată și ea de farsa de după miezul nopții. M-am întors în casă fără să mă mai întreb: oare s-o fi întâlnit până la urmă, Pavel Ivanîci (din schiţa cehoviană), cu vreo blondă tinerică, într-o rochie portocalie şi cu un năsuc cârn, după cum ne sugera autorul? Nu ne rămâne decât o singură şi tristă constatare, gândindu-ne la cele două planuri descrise mai sus: „Duşmanul viclean al Omului e tare!”

     Acum, ajuns la final cu scrierea, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia cu subconștientul meu, așa cum am arătat că o făcuse Ivan. I-aş reaminti, cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip, din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten, Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi, pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse, prin afirmaţia lui Ken Kesey, dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a condus la bârlogul lor”. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, trimise în acele „scrisori din străinătate”, mă învăţase, cândva, să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei. Şi dacă există nedreptăţi mari ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept, în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte, ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? Vor fi mulţi, vor fi nenumăraţi?

     Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim această „nouă epocă” (cum îi spunea diavolul lui Ivan), v-aş spune: cam cum privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar cititorul meu ştie că eroul său, pe care l-a îndrăgit cândva, trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui Creangă (acel moş Nechifor), însuşi ilustrul critic. Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). Eu zic, ca să mai tărăgănim cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine! Doar viața este farsa pe care trebuie să o interpreteze fiecare în felul său (spunea Arthur Rimbaud), dar mulți se pierd pe drum fără a realiza acest lucru.

      Acum chiar n-aş vrea să o dau pe modestia lui Cehov care, cu ocazia venirii la Moscova a marelui Tolstoi, invitat de scriitorul Serghienko să-l viziteze pe autorul lui „Război şi pace”, a replicat: „Cum mă pot duce eu, domnule?! Omul a scris „Anna Karenina” şi, când colo, na-ţi-o bună, vin şi eu la dânsul în ospeţie... Se poate aşa ceva?”. Rămâi fără replică. Cel dintâi monument al literaturii (şi nu cred că va fi egalat vreodată), Iliada, a fost compus acum trei mii de ani (!?). E verosimil, dacă ne gândim că în tot acest interval el a dus la vale, precum fluviul hrăpăreţ, către mare, toate afinităţile: viaţă-moarte, visare-trăire, iubire-dezamăgire... Şi ce univers a putut încăpea acolo! Iar, toate astea au fost iarăşi descoperite şi scrise de  atâtea ori. Dumnezeule, câte generaţii au mai scos antenele receptorilor săi, după! Ştiţi doar, ce se spunea despre Alexandru Macedon, cel care ţinea Iliada sub pernă! Că lui îi fusese cartea de căpătâi: și de învățăminte, și de tactici de război. Dar ţie, cititorule, îţi las viaţa din lumea cărţilor, ca să mai vii să mă cauţi prin aceste subterane ale tabletelor! Și vă mai aduceţi aminte de Kafka? Cel care se simţea asediat de o lume întreagă, acea lume în care se simţea un prizonier perpetuu? Că numai Dumnezeu ştie, pesemne, unde vine exclamaţia, unde trebuia să vină interogarea, şi, poate că din această confuzie literară, le-a pus pe amândouă alături. Vorba lui moş Nechifor Coţcariul: – ,,Tă-vă pustia, priveghetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!”. Că și el era pus, nu-i așa, pe farse. Doar știm și noi că toată lumea joacă teatru uneori, dar în viața adevărată joacă teatru numai acei care au ca scenă însăși lumea. Doar că viața îl învățase și pe moș Nechifor să o mai dea și pe glume!

 

Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor. (22)

 

Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor.  *

 

     Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Acolo unde uneori aud sunetul dombrei, sunet auzit prima oară în copilărie la nunțile tătărești din satul natal al Dobrogei.  Până la ei nu văzusem acest instrument popular cu gâtul lung și subțire și forma corpului alungită folosit, mai ales, în rândul comunităților turcice. „Cântă precum râul, plânge ca o mamă,/ tună ca un fulger, dombra mea de soc –”, așa începea și o poezie scrisă în adolescență. Tu, cititorule, ai ochi bătuţi de ploi, de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul i-ar fi dedicat, cândva, Iniei Diniei, frumoasa din povestea lui Ispirescu, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Sau am spune ca Slavici, în povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului. Din păcate, când am scris primul cântec pentru Inia Dinia, frumoasa din povestea cu Triști-copil, tocmai îşi închisese sufletul în „mânăstirea” pe care și-a făurit-o voit, iar eu a trebuit să mă împac doar cu ce scrisesem. Dar și aceasta e povestea pe care am încredințat-o, ca taină, doar măreției cerului. Acum, pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii acestor frământări ale mele. Pare a fi ca atunci când mi-am închis copilăria printre cărţi. Dar atunci ăsta era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Mă furișam în grădină, printre caiși, puneam o țoală pe jos și întins pe spate citeam fără să mă deranjeze cineva. Citeam ce citeam, apoi lăsam cartea pe piept și cu ochii închiși intram cu visul în lumea cărților. Odată chiar l-am visat pe Felix (din Enigma Otiliei) care încerca să-i răspundă Otiliei ce tocmai îl întrebase de ce o privește așa fix. „Sunt cuprins de un sentiment ciudat (îi spunea Felix). Prezența ta aici mă face fericit, te-am așteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări”. Apoi îl auzeam pe Felix cum o întreba pe Otilia dacă o iubește sau nu. Aceasta, pesemne să scape de privirea lui îi răspundea că îl iubește „de câte ori ți-am spus, pentru numele lui Dumnezeu?” Dar Felix vroia să fie sigur și îi cerea mai mult decât această mărturisire: „Te vei căsători vreodată cu mine?” Și auzeam prin somn cum Felix o tot sâcâia pe Otilia cu întrebările iar Otilia exploda mai mereu: „Felix, du-te și te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat”. Și fiindcă tare mult îi țineam partea lui Felix, și voiam să îi vin în ajutor, săream în sus de mă trezeam cu cartea, alunecând de pe piept, pe jos. Și îmi părea rău că nu i-am putut spune o vorbă pentru a-i alina durerea din suflet.

     Însă a venit, odată cu primele mele scrieri, vremea evadării din cetatea în care, de unul singur, mă ferecasem. Crescusem și plecasem în lumea largă pentru a-mi înfăptui visele. Uneori însă, în visele mele, mă trezeam tot acolo, în grădina cu caișii noștri de acasă. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destrăma precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!”. Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, el tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber, după această presupusă evadare. În fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard, din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”.

     Iar uneori a visa e ca şi cum ai fi pe ţărmul mării şi privești spre orizont. Şi ce auzi? „Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt”, cum și bat în surdină valurile. Se mai întâmplă să privești în gol deasupra colii de hârtie ca și cum ai privi spre orizont și să-i cerșești cuvântului, frumusețea lui. Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet în care numai şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelit în cuvânt. Și singura prezență, acolo la masa de scris, e a ta cititorule, cel care îți țugui buzele a mirare, văzând șovăiala mea, iar deasupra doar cerul în care ne urmărește pe amândoi Dumnezeu din tronul lui de aur. Cel ce a întrezărit Universul alături de poet se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat pe Mântuitor. Durerea e prezentă, iar tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a fi dusă cu noi toţi în mormânt îmi răscolește iarăși sufletul și încep din nou să aștern cuvintele pe foaie. Să fie el un nou cântec pentru frumoasa Inia Dinia? O, Inia Dinia care n-a cunoscut niciodată tristețea și apăsarea mănăstirilor! Pe când îi scriam „cântecul”, vă mărturisesc că încă n-o cunoscuse pe Sonia lui Dostoievski, cu siguranță! Monologul Soniei, ținut dinaintea lui Raskolnikov, sună ca o spovedanie care mișcă ceva în ființa lui și pleacă mai împăcat cu soarta sa spre Siberii. Cititorul e cel care va spune în final că gloria omului-care-scrie depinde, la urma urmelor, de interesul cu care generaţiile de după el îi vor recepta criticului care l-a avut în vizor, înzestrarea rostirii. De ce o fi spus Coleridge că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune cum a rezolvat ecuaţia aceasta I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate” (Ţiganiada C.10 v.9).

     Și cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul de pretutindeni, în prima mea carte de poezie, era singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi el, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea, mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori, din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi, mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? „O! voi, care treceți pe lângă mine, priviți și vedeți dacă este vreo durere ca durerea mea” se tânguia, în plângerile lui, Ieremia. Și parcă îl aud jeluindu-se: „Vai! Cum stă părăsită acum, cetatea aceasta atât de plină de popor altă dată!” (Ieremia 1-1). „O carte cuprinde o lume în ea”, dar cu ce s-o umplem, acum, noi? Cu lumea de aici, cu lumea plecată dincolo? Cineva tot se uită în interiorul celor două lumi să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că în cazul poporului român, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţată o nouă misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!) rătăcit deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă. Sau, așa părăsit de Dumnezeu, cum pare a fi în zilele astea, nu v-a auzi decât glasul dogit al fiului Militrisei (din „Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu): „Mă, nemâncaților, să vă dau un  galbin de pomană, ori v-ați ajuns!... Acum să vă văd târâturilor! Coate goale ce sunteți”… Durerea n-ar fi chiar atât de mare, dacă atunci când rostea toate astea, nu l-aș fi știut mușcând din o baklava, sau cum zic unii, ar fi strâns între craci o țigancă blondină, orice, înainte de moarte, pentru că, zice cronicarul, „moartea venise, era undeva aproape, sau se înșela el?” Adică… mai scrie cronicarul, erau doar ultimele lui zvârcoliri prin care avea „să trăiască cu spaimă ucigașă de Trimis, care tot nu sosise, și căruia avea să-i scape, pentru că avea să moară, murea, murise…” .

     Iar eu, adormit cu coatele pe masa de scris, cu gândul la Inia Dinia, la soarele tomnatic ce mai iese din când în când să îmi facă cu ochiul, mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape de bombardament (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Păi cum să nu se descurce? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a descurcat datorită poveștilor avute în cap și pe care avea să le scrie la îndemnul lui Romain Roland. Pescuit de scriitorul francez din apele profunde ale oceanului social, după încercarea nereuşită de a-şi tăia beregata, prin acea scrisoare netrimisă autorului (dar găsită asupra lui pe patul de spital), Panait Istrati, acest vagabond de geniu, hoinarul misteriosului Orient, a creat în limba franceză, în numele pământului strămoşesc, mult prea fermecătoare „poveşti” trăite. Rolland îi scria lui Panait Istrati spunându-i că trebuie să scrie într-atât de mult încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să treacă puţin câte puţin în paginile pe care le-a scris, până când cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce a fost cândva. Rolland chiar îi spusese, uluit de talentul de povestitor înnăscut al puşlamalei care voise să-şi ia viaţa: „Scrie, scrie, şarla dracului, ai talent!”. Hoinărind prin lume ca „pescuitor de bureţi” şi câte alte meserii şi îndeletniciri, are aerul unui Hamlet oriental, la 39 de ani scrie „Chira Chiralina”, ceva original pentru lumea occidentală. Iar nouă, povestea Chirei ne-a mişcat inimile la toți, nu numai inima mea. Desprinsă dintr-o baladă veche, cu arapi buzaţi şi feciori alunecoşi ca nişte şerpi (fraţii Kirei), nuvela lui Panait Istrati păstrează doar poemul de slăvire în proză a cântecului bătrânesc, în rest povestea e firească şi tumultuoasă. Ca și povestea Iniei Diniei și a lui Triști copil, pe care mama ne-o spunea ori de câte ori ne rugam de ea să ne-o mai spună încă odată, deși ne-o spusese și cu o seară înainte. Îmi plăcea cum se tânguia copila de împărat, tatălui, ca să-i ridice o mânâstire în care să stea cu cele douăsprezece fete culese de prin lume. Iar ultima, cea de a douăsprezecea venise cu Triști copil, de care și îngrijea după moartea părinților. Și când zugrăvea Triști copil, după lungi ani de rătăcire prin lumea largă, chilia în care locuia Inia Dinia, eu deja treceam la somn și visam cum voi ajunge, cândva, să zugrăvesc în cuvinte, chilia sufletului meu, și în care cititorul să-și găsească și el sufletul lui mângâiat de „cântecul” meu: „Și regret că vremea, ca năluca zboară,/cum s-arunc, în mare, dombra ca pe-un leș?/când ești Frumusețea, dulce și amară.../Inia Dinia – floare de cireș!”  

 * tableta a fost publicată în revista „Dunărea de jos”/nr. 288 martie 2026

                                      Tudor Cicu

 

DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE

 

Tudor CICU,

            DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE

               (Odiseea Așteptării în Halta Destinului)

 

     Sunt nopți în care, bântuit de o insomnie pe care am ajuns să o accept nu ca pe oboală, ci ca pe o prelungire necesară a timpului de veghe, când somnul este o bătălie pierdutădin start, îmi dau seama că singura formă de imortalitate care ne este permisă stă înșirată pe rafturile bibliotecii, cărțile. Pentru mine, o noapte în care reușesc să scot din abisul uităriisufletul unei cărți este o victorie măruntă, dar glorioasă, împotriva morții. La o recentă lansare de carte, la Buzău, prietenul Tudor CICU mi-a înmânat volumul de poezii, DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE (Editura Editgraph, Buzău, 2025, 124 p.). L-am citit dintr-o suflare, descoperind, pe măsură ce mă afundam în lectură, o poezie proaspătă, alta decât cea cu care mă obișnuise autorul până acum. Un volum unitar tematic și stilistic, în care poezia clasică trăiește în armonie și se completează cu poezia modernă. Tudor CICU nu scrie pentru a bifa o normă editorială. El scrie din acea urgență organică, din foamea sufletului care a simțit prea de timpuriu căderea cortinei. Căci, fără îndoială că, așa cum mărturisește chiar Domnia Sa în Cuvântul înainte, „poetul nu este creatorul (...) ci martorul lumii prin care trece”. Această umilință asumată în fața creației este chintesența unei etici literare care s-a cam uitat. Poetul, în viziunea lui CICU, este seismograful unei dureri pe care nu o poate vindeca, ci doar consemna, pentru ca urmașii, dacă vor mai ști să citească, să afle cum am suferit, iar „poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndreaptă un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive”.

     Titlul în sine, „Despre tine îmi vorbesc frunzele”, nu este un simplu artificiu romantic, o butaforie tomnatică pe care să o consumăm la o cafea. Aici, frunza căzută devine o probă arheologică a continuității. Ca arheolog al textului, nu pot să nu observ cum Tudor CICU transformă elementul vegetal într-un axis mundi al memoriei. Frunzele sunt relicve ale verilor trăite, așezându-se pe pământ ca niște stratigrafii ale durerii. Ele murmură istoria unui „Tu” eluziv, a unei iubiri care s-a consumat cândva, undeva la limita dintre vatră și exil, lăsând în urmă doar o „ticăloasă tăcere”. Iubita absentă din aceste poeme nu este o ființă din carne și oase, ci o umbră îmbrăcată într-o rochie de mireasă nefolosită, o fantomă care bântuie arhitectura fatalistă a fiecărui vers: „Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol/ Mă tem că și mâine locul e tot gol./O fi fost și noaptea o prințesă rea/ Că prea plânge noaptea în tăcerea grea/Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning…/”(„se zbârlește vremea…”).

     Spațiul dominant al acestei cărți este peronul. Gara pustie. Tudor CICU se dovedește aici a fi un cartograf al așteptării zadarnice. „dar te-aștept și acum, chiar când gara-i pustie/ și hăituit ca azi, niciodată n-am fost/ iată-mă și mirat, toate-au parcă un rost/ ca și frunza pe drum hăcuită-n prostie./”(„cu ultimul tren”) Trenul din poezia lui CICU este chiar acest Ananke, o forță implacabilă care vine să despartă apele. Ești, cum bine sugerează poetul, un Don Quijote modern, bătându-te nu cu morile de vânt, ci cu acele secundare ale orologiului care îți macină lent, ireversibil, tinerețea. Iată aici, să urmărim modul în care poetul sublimează această teroare a timpului pierdut: „Căci în vis, gândul vor să-mi abată/ și trecând ani și ani fac posibil un vis/: să oprească și-aici…trenul/ ce ne-a trimis un destin neînțeles dintr-o lume în cealaltă./” Observați finețea cu care trenul capătă dimensiuni ontologice. El nu mai transportă trupuri, ci deportează suflete dintr-o paradigmă a speranței (lumea de dincolo, a visului) în realitatea crudă a despărțirii. E un destin „neînțeles”, asumat stoic.

     Când prezentul devine o rană deschisă, ce refuză să se vindece, Tudor CICU face pasul înapoi, către izvoare. Așa cum și eu, asimilat în Bărăgan, tânjeam după aerul aspru de pe Vârful Vătraiului sau după huma Muscelului pentru a mă încărca, poetul se întoarce în timpul mitic al copilăriei. Acolo îl găsește pe Bunicul, păstrătorul de rânduială, cel care împletea „păpuși din pănuși” și știa să asculte mersul lumii. Contrastul este tăios: între orașul modern, locuit parcă de hoitari și „indieni” aroganți care gonesc pe sensuri giratorii blocate, și curtea bunicului, unde până și tăcerea avea sens, prăpastia este de netrecut. Este dialectica eternă a Munteanului coborât la câmpie, care și-a dus cu el zeii, dar i-a pierdut pe drumul asfaltat al așa-zisei civilizații. Mai mult decât atât, se simte în carte o teroare ancestrală, orchestrată parcă de Ursitoare. CICU vorbește despre „ursitoarele” care, „la o masă de unde îți scriu zâmbind”, au aruncat deja zarurile pentru el. Orice am face, noi, rasa nefericită a acestei Europe, plătim un preț de neimaginat pentru fiecare secundă de fericire. Pentru CICU, prețul plătit pentru poezie a fost însăși viața nefăcută, consumată în cuvânt, în loc să fie consumată în carne și în sânge. Și te întrebi, firesc: ce îi mai rămâne acestui însingurat pe peron? Îndrăznim să afirmăm că intertextualitatea la Cicu nu este o cochetărie de salon. Nu-i citează pe Eminescu, Villon, Kafka, Borges sau Cehov pentru a poza în erudit. Îi convoacă la masa tăcerii sale pentru că ei sunt îngerii păzitori tereștri. Dialoghează cu Borges și cu Eminescu, cu Poe așa cum ar vorbi cu vecinii peste pârleaz, pentru că suferința lor se înfrățește peste veacuri în aceeași matcă a deziluziei: „Azi umbra Poe din <Corbul> e-atotcuprinzătoare./ Nevrednic sunt când versul ridică nebunia/ Din Macbeth, Don Quijote, la Hamlet într-o dramă…/Zadarnic Porumbescu, Enescu-n <Rapsodia>/ Slăveau o țară-n strune, azi alți pitici se-nhamă,/ Să strângă robinetul…/” („Umbra lui Poe în Corbul”)

     Citind DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE, m-am izbit frontal de o temă care mă obsedează: conspirația tăcerii. În fața certitudinii pierderii, vorbele își pierd cursul de schimb. Poetul vorbește despre „ticăloasa tăcere” care se lasă după plecarea iubitei, o tăcere care taie mai adânc decât orice cuvânt. De-abia acum înțeleg, trecând eu însumi prin infernul existenței, că uneori tăcerea este suprema formă de iubire sau de capitulare. A tăcea înseamnă a refuza să mai dai explicații unei lumi care oricum nu vrea să te audă. Stilul lui Tudor CICU are o eleganță vetustă, nobilă, ferită de isteria modernismelor de doi bani. Nu caută să șocheze, nu folosește un vocabular obscen pentru a părea „autentic”. Autenticitatea sa vine din rigoare. Rigoarea unei dureri asumate. Tudor CICU își aplică singur această exigență tiranică asupra propriilor emoții. El nu se plânge, el constată ruinarea, lașitatea lumii, scurgerea timpului, și o face cu capul sus. Pentru noi, cei rămași aici să ducem mai departe flacăra – noi, prietenii din grupurile literare provinciale, acolo unde a organiza o lansare de carte a ajuns o liturghie de rezistență în fața barbariei – volumul acesta este un manual de supraviețuire. Este un „lucru temeinic făcut”. Când pui în pagină o asemenea „cartografie corporală” a suferinței, când fiecare rând pare scris cu huma uscată a satului natal, știi că ai în față un scriitor care a refuzat să-și batjocorească vocația: „când basmul care ne-a hrănit cândva/ își face, ultimul, culcuș pe vatră/ cu-o ultimă privire de la poartă/ satul natal l-am părăsit din ea./ și la îndemnul unui cal de vis/ plecasem către viața fără moarte/ că într-atât, ursite, mi-au promis/ in veac de fericire ca la carte./”(„când basmul”)

     Cartea lui Tudor CICU vine, parcă, dintr-o altă lume, de pe acel Caraiman al sufletului românesc, aducând cu ea mirosul de aer curat și tăios, dar și tristețea unei rase pe cale de dispariție. Prietenia, se știe, este judecata supremă după care îmi evaluez semenii. Și citind această carte, simt că l-aș fi putut numi pe Tudor CICU Mare Prieten. Mă regăsesc în revolta lui tăcută, în demnitatea cu care își privește bătrânețea și amintirile, în refuzul său de a face compromisuri cu „arhitectura fatalistă” a unei lumi strâmbe. A ierta face mai mult decât o sută de pedepse, spune un proverb, dar eu nu știu dacă CICU iartă timpul pentru ce i-a furat, sau dacă doar îl privește în ochi, sfidător, așteptând ca ultimul grăunte de nisip din clepsidră să cadă.

     Tudor CICU, prin acest volum, nu a făcut altceva decât să își sfințească propriile amintiri, scoțându-le din noroiul uitării și așezându-le în raftul unde stau cei drepți. Este o operă care ne aduce aminte că România nu este doar țara corupților și a oportunismului orb, ci și a spiritelor care se zbat, în liniștea nopții, să mai lase ceva durabil în urmă. Nu ne este teamă să spunem că volumul DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE se înscrie organic în marea tradiție a poeziei noastre elegiace. Este o carte grea, o carte care te face să te oprești, să închizi ochii și să auzi, dincolo de zgomotul străzii, cum picură timpul. Să te gândești la toți cei care s-au făcut oale și ulcele, la toți părinții care au mers desculți prin noroi pentru noi, la toți acei îngeri păzitori tereștri pe care i-am pierdut pe drum. Și s-a gândit Tudor CICU și la Eminescu într-un poem de o frumusețe tulburătoare: „ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor/și-aud cum vântu-afară tot urlă prin zăbrele/văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele/și gânguresc la câinii ce latr-așa de zor[…]/vezi sub al tău luceafăr ne strângem lângă tei,/ când România plânge, când râde ea cu ochii/precum Cenușăreasa-n nevisate rochii/ strângând la piept condurii acelui prinț holtei./” („scrisoare domnului Eminescu”) Ingratitudinea este, adesea, răsplata generozității, scriam undeva. Poate că publicul larg va ignora această carte, prea grăbit să mai caute poezie. Dar noi, cei puțini, știm că lupta trebuie dusă până la capăt. Titi DAMIAN nu capitulează. Și nici Tudor CICU. Amândoi continuăm să fim vigilenți, să construim, să lăsăm o dâră de lumină acolo unde alții aruncă doar gunoaie.

N.B. Autorul a scris o carte despre o lume care se stinge, despre frunze care poartă șoaptele celor absenți. Dar cutremurător nu este doar faptul că trenul acela ne înstrăinează de cei iubiți; tragedia cu adevărat sfâșietoare este că, într-o zi, pe acel peron pustiu, printre zăpezi și tăceri, nu va mai exista nici măcar un singur poet rătăcit care să lase mărturie că noi, toți ceilalți, am așteptat cândva acolo, plini de o dureroasă, cumplită speranță.

 

                                                 Titi Damian

Din seria: dintre cărțile ajunse la mine. (Azi: Cristina Tamaș)

 

În loc de studiu de caz

     În timp ce lecturam romanul de introspecție psihologică „Statornicele umbre” scris de autoarea Cristina Tamaș (apărut în noua ediție revăzută și adăugită, la editura pim Iași, 2025), axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, mă gândeam dacă AI-ul va putea vreodată să înlocuiască scriitorul uman, dacă va putea să și uimească cititorul într-un „studiu de caz” (așa cum mi-a făcut impresia, autoarea acestui roman), sau dincolo de latura biografică a personajelor, acesta poate să marcheze o astfel de perspectivă în ceea ce privește raportarea unor destine la epoca comunistă. Și, mă gândeam, privind istoria trăită de unii dintre noi ca pe un blestem, cum ar fi fost, purtând o asemenea povară a trăirilor, ca soarta individului acela „neputincios” (în fața unei uși hărăzite fără ieșire), să încerce, indiferent de urmări și a se elibera? Autoarea romanului de care facem vorbire, având o capacitate incontestabilă de a povesti cu notorietate orice amănunt din viața unor destine aflate sub povara unei sorți înrădăcinate în realitatea socială a acelor timpuri, reușește, ca într-o piesă de teatru, cu scene multiple din viața eroilor, să desfășoare un final apăsător de zbuciumat eroilor pe care îi poartă în cele 285 de pagini de carte. Spuneam că romanul ar detalia coordonatele unui studiu de caz, fiindcă povestea reflectă o experiență (dacă nu trăită, cel puțin istorisită de cineva și trecută prin filtrul conștiinței), și nu o doar o fantezie combinatorie a unor lecturi, sau un prilej de destăinuire a propriilor angoase. Privind în profunzimea narațiunii, ajungem și la concluzia evidentă prin etapele trăirilor celor trei eroi principali (Sandu, Vintilă și Timofte), că povestea nu poate exista în afara unui cadru al ideologiei comuniste și al unei reflectări vizionare asupra lumii din afara ei. Ca în orice piesă de teatru, decorul cu care cititorul face cunoștință, încă de la început, este casa doamnei Varvara, cu camerele și cămăruțele separate, situată undeva pe malul mării din Constanța și pe care distinsa și energica doamnă le închiria pentru turiști vara, când lumea venea pe litoral. De această dată cei trei chiriași (stomatologul Sandu și cei doi studenți veniți de la Iași: filologul Timofte și stagiarul în avocatură Vintilă) par a fi chiriași statornici de cursă lungă. Aceștia doi, din urmă, își încep odiseea primelor zile la locurile de muncă date prin repartiție. Avocatul Vintilă pornește cu dreptul în viață, în vreme ce profesorașul de română Timofte calcă, nefiresc, cu stângul. Și asta, fiindcă în lumea învățământului romănesc de la noi nu se putea răzbi decât cu ajutorul relațiilor de tot felul și a pilelor sus puse. Repartiția lui Timofte se dovedește a fi fost una „fără loc” și ca atare trebuia să se adreseze Inspectoratului școlar pentru o nouă repartiție. Cu ajutorul „pilei” stomatologului Sandu, unul dintre chiriașii doamnei Varvara, Timofte capătă o catedră la școala dintr-un sat dobrogean, pentru care va trebui să facă naveta. O școală de la țară cu neajunsuri de tot felul (lipsa lemnelor pentru încălzirea pe timp de iarnă a claselor, a condițiilor precare de pe timpul navetei, poi tirania directorașului ajuns acolo de la școala de partid Ștefan Gheorghiu și multe altele). Pe parcursul de început al lecturii, ca la orice piesă de teatru ai impresia de tărăgănare a deznodământului final, pentru că te aștepți ca autoarea să-ți pregătească o lovitură de imagine care pare că nu mai vine. În afară de petreceri și chefuri strecurate printre idilele de dragoste, pe care autoarea o aplică personajelor sale, acțiunea nu dă impresia că ne-ar putea conduce la un deznodământ tragic și antrenant. Balanța narațiunii e când și când înclinată, când ni se vorbește de neajunsurile care îi lovesc pe eroi și persecuțiile la care sunt supuși de regim. Dar să nu uităm orizonturile incerte scrutate de autoare și spre care își îndreaptă personajele, în acea societate aflată în derivă. Tinerii de astăzi își pot imagina, cu mari dificultăți sau chiar deloc, că au putut exista asemenea opreliști în regimul dictatorial de dinainte de decembrie ’89, iar lucrurile astea trebuiesc cunoscute și de ei. Și amintim aici acele amenințări cu tovarășii de la Cabinetul de Partid, scenă redată de autoare în confruntările lui Timofte cu directorașul școlii. Până aici am pendula și naviga în viața celor trei prieteni aflați în gazdă la doamna Varvara, cu visurile fiecăruia în parte, apoi fiecare cu povestea iubirii personale: mai întâi a stomatologului Sandu pentru profesoara Ioana (colegă de învățământ la aceeași școală cu Timofte) și idila fără șansă a avocatului Vintilă cu Elisabeta. În Sandu nu vedem decât acele mărturisiri, punctând spre final pe formularea cea mai clară a răului social resimțit de tinerii din generația lui, deși acestea sunt exprimate, îndeosebi, literar și nu politic. La Timofte ghicim cam ceea ce îi lipsește ca să se afirme și să se bucure de viață, dar și tragedia sufletească, ca experiență ultimă în viața lui. Și la amândoi, acea tristețe apăsătoare, ce avea să o resimtă Sandu după ce părăsise țara, lăsând acasă soția și cei doi copii și se refugiase după un vis iluzoriu în Germania: adică acea „umbră pe care o vedea prăbușindu-se, copleșită de tristețe și dor”. Simțindu-se trădată, Ioana consideră că nu mai are în față decât calea divorțului, iar apropierea lui Timofte (care face, primul, pasul de apropiere și iubire), pare a-i arăta colacul de salvare în căsnicia ei, deocamdată, ratată. „Timofte știe că greșise, încălcase o elementară regulă de prietenie, dar toate se întâmplaseră atât de firesc, de natural, încât prezența lui alături de Ioana i se părea  o întoarcere la existență ca și cum s-ar fi cunoscut mai de mult și viața lor s-ar fi întrerupt cândva” – scrie autoarea.

      Din trauma trăită în Germania și iubirea absurdă trăită lângă o altă româncă refugiată, Ingrid, cât și serviciile întreprinse acolo, care nu par a-i aduce bunăstarea promisă, Sandu va căpăta în cele din urmă acea formă de stoicism care va deveni în cele din urmă filozofia sa de viață, ceea cu certitudine, întrezărim noi, îl va salva. Amintirile de acasă îl chinuiesc la început: apoi refuză propunerea lui Ingrid de a fugi împreună în America și constată că, aici în Germania, murea în fiecare zi câte puțin cu aceste iluzii și fantasme ale vieții duse în străinătate, de aceea ia hotărârea să se întoarcă în țară la Ioana și copii. Chiar îi va spune, la un moment dat, Ioanei: „M-am lăsat atras de val, de himere întotdeauna... Habar n-ai ce tristă e imaginea României acolo!” Răspunsul Ioanei e categoric: „Suntem de un an împreună. Țin mult la el... la Timofte” Și totuși...

     Finalului antrenant, derulat ca într-un ultim act, autoarea îi asigură o substanțialitate conceptuală care angajează nu atât revolta cititorului, cât consacrata observație socială a autoarei, fiindcă iubirea și moartea mi se par că sunt formele extreme prin care putem să înțelegem schimbarea din finalul romanului. Mama nu este doar un canal unidirecțional de aducere în linie firească deznodământul narațiunii, ci punctul de sprijin, reazemul de încredere al Ioanei aflată în mijlocul torentului și vârtejului ce era cât p-aci s-o piardă. Cristina Tamaș îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii.          

     Și, ca o concluzie de final, într-un fel Cristina Tamaș a reconstruit în plan realist parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși, viață celor ce păreau a se prăbuși definitiv. E acolo un fel de orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. În pragul unei catastrofe (bănuită a o întâmpina, la lectură, în viața celor doi: Timofte și Ioana), vedeam la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apărea uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. Și iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, poate chiar exprimată de la început, și spusă de Socrate: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că, încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat.

 

                                            Tudor Cicu