Polemici
cordiale cu participanții la concurs
În vara aceasta, aflat pe o
plajă din Creta, mi-am adus aminte de discuția avută cu un amic, discuție despre
cititul cărților de către românii noștri, discuție care nu l-a prea convins. Îi
spuneam amicului meu despre ceea ce arătau statisticile: că statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre
români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul
de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne
gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate
lipseau? Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte,
nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte.
Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe
an, suntem pe locul 27 din 28 de țări din Europa, continentul în care s-a făcut
statistica. Acolo, pe plaja din Creta, departe de casă, zile la rând, atenția
mi-a fost atrasă de cei 5-6 inși de pe cele 20 de șezlonguri (din acea zonă a
plajei) care citeau câte o carte. Am repetat exercițiul acesta, de a-i număra
pe cei care citeau, ceva mai târziu, când m-am aflat în țară, pe una din plajele
noastre. Din 100 de locuri (câte număra zona în care eram instalat) aflate sub
umbrelele ce adăposteau turiștii, unul singur avea alături, pe măsuța dintre
șezlonguri, o carte. Nici acela, însă, nu citea din ea, ci butona mobilul cu o
curiozitate care îl acaparase cu toată ființa. Și nu de alta, dar întâlnești pe
plajele noastre turiști de toate vârstele, cu trupuri încinse de căldură,
tatuate în toate felurile și de cele multe ori, în apă, pe nisip, încingând o
horă dezlănțuită ca să se distreze. Pe stradă, dacă te uiți atent la oamenii
care se foiesc în jurul tău, vei descoperi fețe golite de orice expresie, ochi
stinși, chipuri pe care nu pare să fi trecut vreodată fiorul vreunei emoții
înalte, al vreunui gând mai adânc. Asta îmi aduce aminte de vorbele lui
Schiller, care fusese întrebat dacă mai are subiecte de scris pentru piesele
sale, iar el a răspuns foarte convins, că atâta timp cât întâlnește pe stradă,
oamenii ce iradiază pe fețe atâta prostie, încă nu i s-au epuizat subiectele de
scris. Spun toate acestea cu gândul la ceea ce aș fi vrut să găsesc și în
textele celor asupra cărora m-am aplecat, în acest concurs aflat la a V-a
ediție (Voi sunteți lumina lumii), concurs
organizat de Liga Scriitorilor Buzău. Ne-a interesat modul în care le erau absorbite
(în texte) gândurile și imaginile și cum ochiul naratorului avea să se întoarcă
spre sine pentru a-și arăta zborul aflat la granița între permis și nepermis,
ori să-mi întărească convingerea pe care o avea și Brâncuși când spunea: „Eu nu
creez Păsări, ci Zboruri”. Și așteptam să descopăr în fiecare dintre ei acea
legătură invizibilă a scrisului lor între cer și pământ, precum și faza „revelației”
exprimate în scris: cea metaforică prin scrierea poetică sau cea metonimică
prin scrierea descriptivă, într-o povestire în care fiecare să încadreze
dorințe, visuri și întâmplări vesele sau triste, în care să fi aruncat (precum
prințul din poveste) piatra care să se facă munte între el și cititor. Ca
lector mi-ar fi plăcut să găsesc în aceste texte doar povestea care evoluează
în acel efemer care se află, cum s-ar zice, în priză direct cu viața. Și lucrul
cel mai important, acel text menit de a nu plictisi cititorul. Fiindcă (aviz la
spusele lui Schiller) există și acest sentiment că lumea noastră e un loc cât
se poate de misterios și că orice fapt miraculos se poate întâmpla. Asta e ceea
ce se numește realism magic, ceva care nu se manifestă în realitate, dar care
se petrece în imaginația noastră. Și asupra câtorva ne vom opri și noi, riscând
unele „polemici cordiale” cu cei care nu ne-au atras atenția. Pentru unii,
acest discurs (ca de școală creativă) poate fi o ocazie de autocunoaștere, de
explorare a propriilor adâncimi și vârfuri în scrierea lor. Și cum se va vedea,
alții vor înțelege că proza trebuie să de acel „semnal” că-și redobândește
libertatea spunerii, curajul de a imagina lumi ficționale plauzibile artistic.
Mulți vor înțelege, însă, că poezia lor e în suferință fiindcă își poate pierde
publicul, continuând a însăila „întregânduri” fără sentimente și trăiri
emoționale. Nu-i un secret că a fi scriitor, trebuie să te naști scriitor, să
citești, să exersezi continuu. Iar proza momentului alunecă spre o textură prea
terestră și biografică, riscă de a deveni o relatare fotografică. Mulți nu mai
vor să cunoască nimic în afara internetului. Cumpără totul de-a gata doar de
aici. În marea lor majoritate, cei care scriu azi ignoră tot ce s-a scris până
la ei, nu citesc... și fără nicio tresărire de regret au cu totul altă
înțelegere a literaturii, cum „că literatura e un râu care curge, care vine de
undeva și merge undeva” – cum spunea un cronicar. Și cel mai mult observăm că
ficțiunea a pierdut autoritatea pe care o avea în trecut, la predecesorii
noștri. Și experiențele lor se istorisesc în stilul „dezbrăcat de neprevăzut,
suspans și imaginație”, asociat unei narări care nu ne cere să-i descifrăm adevărurile
ultime, ori să articuleze mesajul într-o cheie complet diferită pentru fiecare
dintre cititori, mai curând autorul de text pare să se apropie de cititori mai
mult prin propria persoană decât eroul lui. Dar, la masa de scris - de-o
parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum
îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai
ales personajul care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se
poate scrie proză) -, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care gândirea va
trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină:
narațiunea imaginară. Adică, acea narare în care imaginația rămâne singurul
instrument care, conferind anodinei realități o tentă metaforizantă, mai poate
salva mesajul adresat lumii. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între
posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin
subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”, dar dintre acești scriitori
„vizionari” puțini sunt cei care mai experimentează idei noi.
Acum, vorbind despre concursul
organizat în cea de a V-a ediție „Voi sunteți lumina lumii”, în urma
căruia a rezultat și Antologia (trimisă la tipar), toți cei înscriși
s-au folosit de mesajul din titlu pentru a vorbi despre teme de viață, unele
morale. Analizând un prim capitol (al Boboceilor) ne-am bucurat să vedem
că, într-o perioadă când copiii petrec o groază de timp pe telefoane, pe
telefoanele inteligente, unii dintre ei mai sunt interesați de povești, iar
dacă găsesc cărți bune, având și interesul lor pentru descifrarea acestei lumi,
le vor citi. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri câte
un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte periculos, pentru că
tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, nici în rândul
artiștilor sau sportivilor performanți, ci văd mai degrabă modele în „influencerii” care cultivă o lume a
drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Și când totul, în textele
lor, sună a basm, povestea curge de la sine. Acest aspect l-am remarcat
începând cu Spînu Sara Ioana din
textul scurt „Să ai încredere”, pentru care teatrul reprezintă rampa
de lansare, un amestec de bucurie și tristețe, câștiguri și pierderi” în
încercarea de a-și găsi drumul în care crede. Natalia Păunoiu din schița
„O inimă mare”, redă povestea
Alexandrei, colega lui de bancă, fata care a găsit în colegul ei „lumina” care
îi dă curajul să creadă în ea și să meargă mai departe. Cu mână sigură de
povestitor, Ciopîrtac Ines Ioana, din schița „Fricile mele”, simte că prezența unui „prieten”, pisoiul Tobit, îi
asigură curajul de a înfrunta furtuna și fulgerele unei nopți în singurătatea
casei, pentru totdeauna. Mînăscurtă Ștefania Cristina, din
textul „Memorabilă zi”, narează o
întâmplare în care câștigă încrederea unui copil trimis să cerșească,
salvându-l pe trecerea de pietoni și vorbindu-i ca unui „frățior” mai mic. Îi
supunem atenției cititorului și pe Nămălosu Sofia-Ioana cu „Daruri neprețuite” și pe Malacu
Sofia cu schița „Câte stele sunt pe cer?” Trecând la copiii de gimnaziu,
ne găsim într-un dialog cu cei un pic mai mari, care nu aduc doar strălucirea
unui spectacol al scrisului, ci unul care să lărgească mereu şi mereu, alte
orizonturi unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, precum şi
o evadare într-o lume paralelă, pentru a arăta că viața îți oferă surprize
mari. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc
din astfel de refulări ale vieții, omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte
continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, ori comunicarea
neîngrădită cu semenii. Micii condeieri pricep că „poezia textului”, care
depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum și-au propus), are un număr al
sensurilor prin care cititorul poate aluneca şi pe care le poate scoate în faţa
minţii, fără ca întregul să sufere. Ne îndreptăm atenția la Tiu
Eliza Rosanna cu a sa povestire „Dincolo
de toamnă” și ne simțim atrași de „jocul peniței pe hârtie” menit a-i
vindeca sufletul, atât celui care își scrie pentru sine „Basmul de foc”, cât și
copiilor din orfelinat, și cărora le dedică povestea. E „o poveste despre
cineva ca ei, care să îi învețe cum să-și descopere drumul”, o poveste emoționantă
despre participare la inițiativa de a lua viața împreună. Grosu Cezara cu schița „Sclipici de licurici!”, notează în
evoluția ei unele realizări demne de interes în domeniul literaturii, muzicii,
dansului și înțelege că această muncă trebuie continuată și cu surioara mai
mică „un sclipici de licurici!”, căreia îi va asigura, prin muncă, un drum
identic. Sebastian Ionescu în textul „Și eu sunt lumina lumii!”, ne vorbește (în calitatea celui care
crede că are ceva de spus prin scris) despre un „fitil” pe care fiecare îl are,
important e ca să-l aprindă în viață și pentru a-i lumina pe ceilalți, fiindcă
„lumină înseamnă și a-i inspira pe ceilalți”. O frumoasă poveste ne scrie Ștefan
Ana Maria Daria în textul „Și eu
aș putea fi lumina lumii!”. Întâlnirea (după planul lui Dumnezeu) cu atlasul
„Anatomia corpului uman” îi dă credința că a găsit calea de urmat: medicina.
Dar și încrederea că, salvând suflete, va urma calea plănuită de Cel-de-Sus, o
cale plină de speranțe și bucurii. Tacaliuc Alisa cu „Aripile albe”, ne istorisește cum, aflat
în parc la joacă, a dat peste un puiandru de cățeluș abandonat, într-o plasă,
de către un suflet hain. Nu a stat pe gânduri, l-a luat acasă și cu ajutorul
părinților a învățat să-l hrănească și să-l crească. Un gând care avea să-l
conducă spre visul de o viață: Facutatea de Medicină, pentru a salva sufletele
necuvântătoarelor. Și tot la categoria gimnaziu amintim și pe Irimia
Luca cu povestirea sa „Tot mereu
spre bine!”. E povestea unui copil pe nume Luca pe care bunicul i-a spus-o,
ca pildă a binelui făcut. În biserică Luca face gălăgie, încercând să-și
adjudece scaunul unei bătrâne care tocmai lipsea de la slujbă. Dat afară de
mama sa, copilul pornește spre casa bătrânei pentru a afla de ce lipsea de la slujbă.
Găsind-o bolnavă în pat Luca se întoarce la biserică pentru a-i mobiliza pe
oameni să sară în ajutorul bolnavei. Acest gest îl va evidenția pe Luca în fața
oamenilor. Nu aceleași frumoase gânduri le putem exemplifica despre poezia
elevilor de gimnaziu (precum și a
celor de liceu, cât și a celor din
categoria tineret) prezenți cu texte
lirice la concurs. Textele lor lirice sunt doar niște ecouri ale unor voci
disonante, care nu are cui să se adreseze, neavând toate argumentele pentru a
fi convingătoare și emoționante.
Trecând de la categoria gimnaziu, la cei din Liceu, eu așa cred: ca să convingă
cititorul că „exprimă ceea ce simte”,
cel-care-scrie va trebui să-și pună în tablouri cât mai convingătoare visele,
spaimele, trăirile și speranțele, deoarece cititorul, ca partener de dialog (am
mai spus asta!), simte mai ceva decât cel-care-scrie, că mâna întinsă care nu
spune o poveste seamănă mult cu glasul Cassandrei care nu sensibilizase nici o
inimă în toată Troia. Așadar, la categoria liceu ne-a reținut atenția Alice
Tania Bulf cu schița „Zăpezile unor
vremuri de mult apuse”, un text scris în stil epistoliar, cu adresare
tatălui. Asaltat de amintiri, trecerea de la copilărie spre maturitate a
naratorului se face într-un proces de beatitudine după clipele copilăriei
trecute și încărcate de nostalgii. Radu Noemi-Alexia cu schița „Secretul succesului” și Nica
Bianca Andreea cu schița „Lumina
prin ochii ei”, au ca temă credința în Dumnezeu și binefacerile aduse pe
calea credinței. Ne simțim norocoși să lecturăm două povestiri bine scrise: e
vorba de Manciu Marius-Alexandru cu schița „Și eu sunt lumina lumii”, un gen apropiat de cel al realismului
magic de care aminteam în aceste polemici, o istorioară credibilă în povestea
fetiței Dorothea, cea care aduce lumina de la o lumânare în casele oamenilor
rămași pe întuneric, apoi îi unește pe toți în biserica Domnului. Pop
Roberta Luciana în „O mare de
suflete”, ne istorisește cum, începând cu ziua în care deschide ușa clasei
surorii mai mici, simte chemarea către pedagogie, ceea ce o face să meargă, mai
târziu, ca voluntar, la o asociație pentru copiii nevoiași pentru a da
„speranță cui avea cu adevărat nevoie”. Și iat-o și pe Gheorghe Alexandra cu
povestirea „Ea o lume, eu o lumină –
împreună o viață”, care ne încântă cu o poveste bine scrisă și un contur
narativ întregit de talentul sigur al naratoarei, „povestea unui suflet ce își
alege un nou drum”, dar și povestea de viață și camaraderie a „două jumătăți
care, în sfârșit, au găsit echilibrul”. În fine, tot aici, Tarnovețchi Ioana cu „O zi specială din viața mea”, în care se
simte emoția admiterii, la Liceul Eminescu, în glasul autoarei. Trecând la
proza celor tineri, două nume ne-au atras atenția: Cîrlugea Andreea-Marina
cu schița „Un far în întuneric”; Denisa
Elena Cristian cu povestirea de suflet „Eroul meu – Tata” și Rareș-Ionuț Cristea cu schița „Mergând pe mare”, prea puțin însă
conturate pentru niște tineri care caută tâlcul povestirii în sacii abandonați în lada copilăriei, dar nu fac decât să scormone prin
memorie după ceva ce seamănă uneori cu o narațiune de atmosferă, care să umple
un spațiu epic.
În sfârșit, încheiem cu
categoria grea (la adulți), unde e și cum zicea Kafka: că niciodată, poarta
cetăţii nu se va deschide dinaintea
ta, dacă nu ești destinat ei. Cetatea va rămâne, veşnic, cufundată
într-o vrăjită tăcere de moarte.
Ce și-ar dori cel mai mult cel-care-scrie, decât să ajungă la sufletul și
mintea cititorului, cu lumea ascunsă într-o narațiune de fiecare participant și
să-i inducă o stare nouă de visare. Nu vom analiza textele, așa cum am făcut-o
la celelate categorii, dar dacă aş fi cititorul de dincolo de imaginea
tabloului prezentat de acei care au dovedit că au mână de condeier, oare, ce
mi-aş dori? Ştiu şi eu, că, o lume, pe care scriitorul ar vrea să o redea
cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca să poată privi, liniştit, de
acolo, de sus, spre ea. Lumea asta va fi ca via (din pilda biblică), pe care ai
sădit-o cu propriile mâini. Numai rodul viei, pe care ai îngrijit-o cu
propriile mâini, poate să fie de aur curat, ca grâul care se „scutură greu pe
pământ” în poezia lui Zaharia Stancu. Dar să-i trecem în revistă pe cei
merituoși, și la secțiunea proză avem pe: Frusina Agheană cu schița „Sunt și eu o lumină!”; George
Dimitriu cu „Dând viață cu un
surâs”; Carmen Gogolan cu „Și eu
sunt lumina lumii”; Marțian Toni cu „Palma”; Liliana-Elena Simion cu „Labirintul luminii”; Lilioara
Macovei cu „Lumină pentru Codruț”;
Delia
Smaranda Terțan surprinde frumos cititorul cu „Catarsis și fidelitate”; Neta Muscă Ionică cu „Între două lumi”; Bobu Daniela cu „Licuricii”; Marcel Serea cu „Lucrarea de cercetare”... și o
distincție specială pentru Cristian Ovidiu Dinica din frumoasa
narațiune „Naivul”. La secțiunea
poezie amintim pe: Constantin Mosor cu poezia „Dacă
vin demolările”; Geta Lipovanciuc cu poezia de
dragoste „Doar bolul de iubire”; Adriana
Apostol cu poezia „Întâlnire cu
Dumnezeu”; Teodorescu Lăcrămiora cu poezia „Rugă”; Grațiela Cristina Herghelegiu cu cele două poezii: „Eu m-am născut să fiu lumină”și „Calea spre lumină”; Angela Petre cu „Rondel de lumină” și „Demers spre nemurire” ș.a.
Ne-a mai atras
atenția și participanții la secțiunea reportaj, cum sunt: Manciu Marius Alexandru; Mara Elena Untea;
Victoria Maria Pripon; Denisa Elena Cristian și uimitor (și aici la
reportaj) o găsim pe Gheorghe Alexandra.
Când
gândul mă poartă către autorii participanți la această ediție a V-a „Voi sunteți lumina lumii”, a căror lume
a încântat și celor din juriu imaginația, am impresia că mă simt în tramvaiul
care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La
țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului”. Mulți dintre noi facem parte din
povestea fiecăruia dintre acești autori. La ei vom găsi, cândva (să sperăm) și CHEIA pentru a descifra taina lumii; pășind peste FIINȚĂ,
în adâncul tuturor lucrurilor. Adică: o nesfârșită căutare a singurului lucru
care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA. Or, cum mult mai bine o spunea
J.L.Borges: „O carte (aici un text, o
schiță) ascunde o lume!” Dar sunt și din cei care nu se regăsesc în textele
lor, sau într-o poezie, atunci când tocmai am terminat lectura: pentru aceștia,
asta trebuie să fie un mare motiv de tulburare. Salutări tuturor! (pentru că
asta contează în acest concurs de proză-viață și poezie).
Tudor Cicu
(membru USR, președintele juriului)
