Tableta celui așteptat să vină (14)

      

   Tableta celui așteptat să vină 

 

    Un prieten apropiat lui Nichita Stănescu, lăsase în scris o mărturie despre felul acestuia de a da unele replici, care te lăsa interzis pe moment. Spunea el că, venind adeseori în vizită la poet, în apartamentul acestuia găsise mai mereu ușa deschisă. Îngrijorat, îl întrebase: „Nu ți-e teamă să lași întotdeauna ușa deschisă?” „Dar dacă într-o bună zi vine să mă caute un tânăr care se va dovedi un nou Eminescu, și va găsi ușa închisă, nu a mea va fi toată vina că tocmai eu sunt cel care îi va întârzia apariția în literatură? Decât să găsească ușa închisă atunci când va veni, mai bine să fie mereu deschisă” i-ar fi răspuns poetul necuvintelor. Există, totuşi, un optimism în această așteptare continuă pentru cei care vin după noi. Credem că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea și imaginația lor poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de lume și natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-și odihni capul”. Și noi știm ce fiori ne dă cutremurătoarea frază (vezi iarăși, Luca 11, 33): „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina”... Dar, dacă și Sfânta Scriptură nu ne-a lămurit cu privire la cel ce are să vină? Acel fiu risipitor din pilda lui Iisus poate fi și scriitorul a cărui viață s-a risipit într-o carte, pentru a-i urma noi căutările: cu cât risipirea este mai mare, cu atât căința este mai puternică și mai urgentă. În copilărie, uneori lăsam o carte deoparte, închideam ochii și mă gândeam la acest fiu risipitor, scriitorul „Se întoarce acasă pentru ca să ia lucrurile de la început, așa cum trebuie” îmi spuneam. Asta face și scriitorul când începe o nouă carte. (Pilda a fost utilizată de Thomas Mann în romanul „Iosif și frații lui” și alții. La noi Radu Tudoran în romanul „Fiul risipitor”. Parabola lui Iona (preluată de M. Sorescu în piesa cu același titlu). Speranța este una dintre virtuțile teologice. Mă uit în jur și observ cum astăzi, cultura este într-un pericol fără margini. Țipătul omului lui Munch, într-o lume în care adevărul e pus sub lama ghilotinei pare că nu ne-a trezit. Și universul, iată, e plin de țipete! Isus spunea pentru toți : „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Azi accesul la adevăr, împiedicat de ajutoarele lui Claudius, fratele regelui Hamlet, de a umple zilnic vasul cu otravă, spre a fi turnat în urechile noastre, ar însemna de fapt trezirea tuturor a „omului cu țipătul”, ar fi calea spre salvarea noastră. Și ei (cei de la putere) știu asta, așa cum întoarcerea fiului risipitor, acum, ar fi primită cu brațele deschise de tații acestuia (adică popoarele care trăiesc într-o mare surdină a trâmbițașilor plătiți regește).  

     Când scriu despre momentul celui așteptat să vină, am impresia că mă simt în tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului” pentru a-i ghici țigăncile destinul. Stațiile la care ne oprim uneori, unde se face și schimbul de cai cu care poştalionul acela a lui Gavrilescu era condus spre capătul drumului, sunt momente din viața noastră. Mulți dintre noi facem parte din povestea fiecăruia dintre acești autori. La ei vom găsi, cândva (să sperăm) și CHEIA pentru a descifra taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA. Or, cum mult mai bine o spunea J.L.Borges: „O carte (aici un text, o schiță) ascunde o lume!” Și să nu fie deschisă la timp, ar însemna o mare pierdere pentru toți.

       Spunea poetul Nicolae Dabija: „Veneam dintr-o aşchie de ţară de dincolo de Ţară unde Dumnezeu a fost cel mai umilit. Ce înseamnă o ţară din care e alungat Dumnezeu? Ne întrebăm şi căutăm răspunsul împreună. O ţară fără biserici e o ţară tristă, iar o ţară fără Dumnezeu e o ţară moartă”. Dabija vorbeşte de „ţara” lui, dar care pe vremea fanarioţilor era cam ce spunea Nichita în elegia a noua, cam tot. Păi, bine, bre! – cum ar fi spus un Mitică din Momentele lui Nenea Iancu: cine a tot şmirgheluit la cuvântul Domnului de nu mai are loc Domnul pe pământ? Fac prinsoare că datorită metehnei noastre scriitoriceşti de a învârti vorbele după bunul plac al celor care au pus stăpânire pe tron, va trebui să ne întoarcem la vremea fanarioţilor, să căutăm şi-n punga cu vorbe a cronicarului de atunci. Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români, trăgând ca Nastratin porţile Orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie” (spune, în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul) – după cele citite de mine, cândva, prin N. Iorga, pare-mi-se. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul ne spune cum (tocmai, la un astfel de caz) un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi vârând hangerul în pântecele lui Vodă, strigând să-i audă şi ciohodarii lui Vodă: „dur bre ferman!” , ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea, pline, mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşitorul Vodă. Că, mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări. Și aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse, la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor, prin paturile agalelor (…) Adică, ce să mai spui: fără comentarii! Înseamnă, aceasta, că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române? „Câtuşi de puţin!” – scria cronicarul. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci, dar şi de pe-acum), din punct de vedere literar. Aşa că n-o fac nici eu. Dar mă întreb: de ce trebuie să ne comportăm, pe mai departe, ca poliţaiul de raion, în faţa lui Akaki Akakievici, care, în loc să dea atenţie punctului principal al situaţiei după ce-i ascultă plângerea, cu jefuirea mantalei, „se apucă să-l descoasă pe A.A., întrebându-l de ce se întorcea acasă atât de târziu, dacă nu cumva trecuse pe la vreo casă deocheată”. La urma urmelor scriitorul tot va sfârşi ca şi Oedip, adică unul dintre cei judecaţi. În lăstărişul lacom al gurilor flămânde după popularitate, cuvintele bune se întâlnesc, în cele din urmă, tocmai atunci când se va simţi nevoia de ele. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere a timpului” e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ura (atenţie!) nu transmite decriptări de la faţa locului, precum ne învăţase cronicarul, cândva. Ura, faţă de oricine nu gândeşte ca el, îi înscenează în final moartea prin cuvinte, pentru nesocotinţa acelui care a crezut, ca şi Icar, că îi era permis chiar şi gestul de a se apropia prea mult de soare. Că astăzi, nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas. Apoi (cu pile şi tupeu, cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor. Că unii au pus săbiile jos a neputinţă, că alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor în mâna lor stângă, spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au născut, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei. Şi la final nu avem cum să nu cădem cu toţii de acord. Faust vrea să fie mai mult decât el însuşi şi pierde şi el. Hamlet moare, pentru că rolul nebuniei, jucat în faţa unchiului său nu atinge perfecţiunea şi jocul îi este destrămat prin a fi ghicit de cei cărora duhul tatălui său ar fi trebuit să le provoace insomnii. Poate tu, cititorule, crezi că nu e de nici un folos să spui povești, dar dacă ai avut, cândva, în mână cartea celor „O mie și una de nopți”, ai înțeles încă de pe atunci că asta e cea mai mare putere pe care o avem noi oamenii. Puterea de a vindeca și salva vieți prin zicerea poveștilor. Adică puterea secretă pe care a avut-o și eroul lui Creangă Ivan Turbincă, atunci când a dat nas în nas cu moartea. O fi fost și el unul dintre cei așteptați de Dumnezeu și Sfântul Petru când au pornit să vadă lumea și au trecut pe la acel cap de pod. Pe măsură ce creștem auzim multe povești, iar o parte importantă a frumoasei și sănătoasei noastre creșteri este să învățăm să le păstrăm și să le prețuim. Povestea acelui tânăr de la țară, care și-a iubit și prețuit bătrânul tată încât l-a ascuns în beci și nu l-a predat împărăției care dăduse ordin ca toți bătrânii din acea împărăție să fie executați, fiindcă nu mai foloseau (zicea orânduirea) la nimic, a circulat ca o pildă în vremea copilăriei mele. Și el chiar era cel așteptat să salveze țara și acel popor întreg amenințat cu pieirea prin sabie de împăratul vecin cu țara lor. Povestea auzită de la mama, în copilăria mea, spunea cam așa: cândva fuseseră două țări vecine care trăiseră în armonie, până la ordinul dat de împăratul uneia dintre cele două țări ca toți bătrînii să fie executați fiindcă, ziceau ei, consumau hrană degeaba. Lefegii țării au trecut la executarea ordinului, doar că, într-o familie de nevoiași, fiul și-a ascuns tatăl într-un beci de sub casă, unde săpase dinainte multe tuneluri ciudate, iar într-unul dintre ele își pusese la adăpost părintele. Cum a auzit că țara vecină își încheiase grozăvia de a-i trimite pe bătrânii țării pe lumea cealaltă, celălat împărat, mult mai puternic, a și trimis o misivă împărăției vecine că le va trece prin foc și sabie țara dacă nu i se pune dinainte de către împăratul vecin o frânghie de nisip împletită în șase fuioare de nisip. Noroc cu bătrânul ascuns în beci care a rezolvat soluția problemei, trimițând răspuns împăratului vecin că, dacă le prezintă o mostră dintr-o altă frânghie de nisip, asemănătoare, vor face și ei una la fel de reală. Astăzi, poporul acesta așteaptă pe cel desemnat de Dumnezeu ca să destrame povestea rea în care e adus poporul să își ducă traiul, cu una mai bună. Deci, dacă o poveste rea trebuie schimbată, s-o găsi cineva să poată face și asta. Și nu mă gândesc decât la cel venit, scandalagiul Randle Patrick McMurphy, în ospiciul condus cu mână de fier de sora-șefă Ratched, adepta unor metode de tratament barbare din romanul lui Ken Kesey „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Privind, în zilele astea la ce ni se întâmplă și nouă aici, în țara mea, de multe ori cred că mă trezesc ca și McMurphy într-o secție a unui spital de nebuni, mai ceva ca eroul K, a lui Kafka, din Castelul. Și, ca și acela, pare că singura cale de a te salva pe tine însuți este să te zbați pentru a-i salva pe ceilalți. Dar ceilalți, te întrebi, vor să se salveze? McMurphy caută să le deschidă ochii pacienților obișnuiți deja, de cca șase luni ori un an, cu metodele de tratament barbare. Iată ce-l întreabă el pe unul dintre pacienți: „Și chiar crezi că rahatul ăsta scormonit în ședința de azi o să-ți aducă vindecarea?” Lecturând povestea zguduitoare a pacienților din acest ospiciu, nu ai cum să nu te întrebi: ce frământări pot fi într-o societate în care nebunii cred că li se cuvine totul? Cum au fost aduși în stadiul ăsta, prin ce metode pe care ei le-au aplaudat mai întâi? Povestea pare o parabolă profetică, sau arată acea realitate care ne scapă nouă celor supuși puterii și autorității lor tiranice? Dar vorba unui pacient ce pare a nu fi auzit de nimeni după zilnicele „tratamente” la care este supus: „Am înghițit atîtea batjocuri c-am murit. M-am născut mort. N-am ce să fac. Îs istovit. Mi-e silă să mai încerc. Voi încă mai aveți șanse”. Prin ochii altui pacient, cel numit șeful Bromden, un indian uriaș, asistăm la încleștarea dintre cei doi, Bromden și McMurphy, care capătă proporții incredibile. Toți îl credeau surdo-mut pe uriașul indian. E și asta o stratagemă de a rezista aici, într-un ospiciu al groazei: „Toată lumea mă crede surdo-mut. Eu-s destul de viclean și de ascuns ca să-i prostesc măcar cu atâta”. McMurphy se dovedește destul de inteligent, până la urmă, să-i demaște șiretenia și să și-l ia ca aliat în dărâmarea șandramalei, din care McMurphy nu mai avea să iasă de-acolo. Indianul devine confidentul lui McMurphy, iar acesta din urmă se gândește la un plan prin care el și Bromden să evadeze, însă nu-l poate convinge să ridice consola hidroterapeutică cu care, eventual, să spargă geamul spitalului și să evadeze. În urma revoltei din ospiciu, pusă la cale de McMurphy, terminată cu asaltul la gâtul asistentei șefe, acesta e izolat și supus „tratamentului ” ce-l va aduce până la stadiul de legumă și singura soluție aleasă de pacienți a fost să-i curme viața prin asfixiere. Doar uriașul indian își va afla în cele din urmă scăparea din acel infern.

     Ca o concluzie, haideți să ne mai aruncăm o privire, asupra gândirii filosofilor, care au lăsat să se înţeleagă că la sfatul bătrânilor mai e, încă, loc pentru adevărul acelui Godot mult aşteptat. Vidul trebuie umplut cu oameni de credinţă. Oameni care, pe întreg Pământul tind să instaureze egalitatea între state, respectarea drepturilor omului de către alt stat etc... Ce mântuire v-aduce viitorul, umbrit de prorocirile Apocalipsei, decât moartea sau viaţa, la urma urmelor? Să fie vagabonzii lui Becket, mesagerii unei noi Evanghelii pe Pământul acesta? Sau încă mai căscăm gura la profețiile acelui indian (lansat în zilele noastre de securiști) care ne spunea că va răsări unul din popor pe care să-l așteptăm cuminți cu toții, adică un nou Godot care să vină să ne salveze pe toți, să salveze țara, deși știm că n-are să vină niciodată. Deși tare mi-ar plăcea să vină, să stea la masa unde vă scriu toate astea, s-ar așeza chiar la taifas cu mine, eu să fi susținut pe ale mele, el pe ale lui și, să aud, la plecare cum mi-ar fi spus: „Are o troahnă!”, precum fiul Militrisei din „Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu. Dar dacă ar fi venit cu adevărat, nu ca în piesa lui Godot, oare chiar ar salva-o? Și nu mă gândesc decât la bunelul lui Vanka dintr-o schiță a lui Cehov: dacă ar fi ajuns scrisoarea la el, oare ar fi venit să-l ia de unde fusese dat la stăpân să muncească, acolo unde bietul copil muncea ca ocnașii din „Mizerabilii” lui Hugo. Ia închipuiţi-vă domniile voastre, pe Vanka Jukov: undeva prin Moscova, în cămăruţa aia prăpăstioasă, într-o lume ostilă, cu toată povara unei lumi nedrepte apăsându-i umerii, scriindu-i bunicului să vină şi să-l ia acasă. Apoi închizând plicul şi scriind adresa: „Bunicului, în sat la noi”. Apoi dacă-i aşa, de ce m-aş mai întreba... În lumea celor care așteaptă „Dar muieți-s posmagii?”, lumea ar rămâne veşnic nedumerită cum stă ăla şi se miră şi el, la rândul lui, că nu e, totuși, salvat. Şi crede că face şi el ceva dacă așteaptă să vină cineva.

De ziua lecturii (15 februarie, 2026)

 

Un grupaj de poezii, cititorilor mei, publicate recent în revista DUNĂREA de JOS/Galați nr. 287 februarie, 2026

Tableta celor care au văzut minunile (13)

 

Tableta celor care au văzut minunile 

 

     Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume necunoscut. Vorbea Saharei, fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-am spus: „Vă înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, amară-i pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fiii, iar urmaşii acestora vor trebui să le dea glas prin cele scrise. Altfel vom merge prin viață, mai departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?” Sau, de aici încolo, începe mâna lui Dumnezeu să ne arate drumul? În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină”, Zinovie. Tot mai înmormântată ţărâna neamului acesta au vrut-o ei, cei care, odată aleși de popor încep să ne privească ca pe niște cerșetori la cap de pod, cum zicea Creangă că Dumnezeu și Sfântul Petru îl întâlnise pe Ivan Turbincă; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelei morți naive, captivă într-o turbincă. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea, adică Omului-care-scrie. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. Și totuși, de unde începe atunci lumea posibilului și a imposibilului?     

     Pe vremuri, când îl citeam şi eu liniştit pe E. V. Däniken, despre care îmi atrăgea cineva atenţia: Nostradamus, făcea cimilituri din profeţiile sale, dar dacă încă nu l-ai citit, cititorule, ia aminte! E cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a văzut limpede cum „ieşea fum dintre roţi”, când împreună cu Eva priveau înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu. Îşi argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în Manuscrisele de la Marea Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi, furat de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de cutremurător?” ... Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate fi demonstrat. Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem. Ovidiu, în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcări la Palilii”. Ce nu ne-a spus Ovidiu, despre cea dintâi bănuială a cugetului, se găsesc poeţii azi să ne spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: „Împlinit e din partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu l-ai rugat”. (Homer: Iliada). Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre faimoasele cariere de piatră de la Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i elibera şi a-i readuce la viaţă”. Ion Gheorghe, poetul buzoian, crede că lui i-a fost hărăzit, de zei, să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a monezii, aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face magistral în cele versuri ale sale. Şi noi să luăm aminte: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în versuri” (Ion Gheorghe). Măcar aşa, nu le pricepe mai nimeni. „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt (grăia bătrânul lui Hemingway). Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui. Sau, are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe. Pietrele Doamnei? l-aș fi întrebat, atunci când i-am făcut o vizită la Sărățeanca, acasă. Poftim întrebare! Pietre şi gata! „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu:Epistola I-a). Și dacă ar fi fost în picioare, cine, înaintea lui Heinrich Schliemann, ar fi avut norocul să descifreze istoria scrisă între acele pietre? Până acolo, acest popor al nostru cu ce este vinovat de și-a întors Dumnezeu fața de la noi? Parcă ne urmăresc (pe toţi) vorbele lui Cioran: „Acesta este nenorocul românesc: un popor care n-a câştigat niciodată, în istorie, vocaţia lui este să piardă”. După Cioran, mai putem să încheiem într-un mod optimist? Poate doar dacă ne vom apleca asupra celor rostite de Eugen Simion, într-un interviu: „Am crezut şi eu că sabia spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume. Optez şi azi pentru o nouă îngăduinţă”. Întrebat de ce crede astfel, E. Simion a răspuns exemplar: „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche”. Dar, oare, sunt pregătiți scriitorii, azi, să răspundă la întrebarea pusă de o multitudine de gânditori și scriitori de-a lungul istoriei, de la filosofi antici (Platon, Aristotel) la autorii moderni (Kafka, Dostoievski, Huxley, Camus, Cioran, etc.), reflectând căutarea constantă a sensului existenței umane: „Ce e omul?” Iar eu încerc să caut un răspuns la întrebare, ascultându-i pe precursorii acestora mai sus menționați. Mai interesantă decît discuţia în jurul precursorilor îmi pare a fi concluzia lui Borges: „Fapt este că fiecare autor îşi creează precursorii“! Iar în În lumina parabolelor kafkiene, îi citim, azi, într-o altă cheie pe autorii care l‑au precedat pe Kafka. Ori ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din proza propusă de Mircea Eliade, cum e cea din „Ivan” (un alt Ivan decât cel din povestea lui Creangă). Iar la Eliade e vorba de un vis ce cred eu că s-a petrecut în mintea lui Darie. Și parcă îi aud strigătul lui Darie înainte de a trece podul salvator spre casă și îl asurzise o explozie sonoră nefiresc alcătuită: „Nu mă trezi, Laura! Mai lasă-mă să-i văd. Să-i văd trecând podul”. Au și visele tâlcul lor, ori o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filosoful Darie), cerul, ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august nu-i tulbura ochii.  Era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei, ori chiar trăgea să moară când îl găsise cei trei dezertori: Zamfira, Darie și Iliescu. Și parcă pe Zamfira o auzise: „Binecuvântează-ne Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului”. Fiindcă știa ea o vorbă, cam cum se spunea acasă, în popor: dacă te binecuvântează cineva când trage să moară, îți aduce noroc”. Și pe Ivan îl purtară pe carabine până când aveau să-i constate moartea și se și „vedeau” săpându-i groapa.  „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie, din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, prozatorul aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine poate să le dea un rost?” Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Ori noi ne găsim la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde, încă, nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Și atunci, Darie își aminti: „Nu i-am binecuvântat”. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate, se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar, câtă e realitate, aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni, cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu. „...dar când? când? în ce viață?”

                              Tudor Cicu

„Rugă de iubire”- poezii de Constantin Petcu

 

1.     „Rugă de iubire” – Constantin Petcu, ed. editgraph/2024

                                  Motto:

                   „fiecare cuvânt/ un glonte | el mă traversează | și apoi mă scrie”

                                                   (din poezia sa: cuvântul).

 

 

     Prin anii 2006-2007 Marin Ifrim mi-a arătat (cred că ne aflam în biblioteca de la Casa Sindicatelor /Buzău), o Antologie scoasă unui prieten poet care trecuse la Ceruri. Se numea „Anotimpul plecării” și fusese scoasă în memoria poetului Constantin Petcu, profesor-poet din Pogoanele, amic și coleg de cenaclu (la Alexandru Sahia) cu cel care îi scosese antologia. Plecat în urmă cu 26 de ani, Constantin Petcu ar fi avut acum (în 2026) 77 de ani. În timpul vieții  publicat patru volume de poezii. Primul volum „În așteptare” îl scosese în 1987. Manuscrisul asupra căruia ne aplecăm cu lectura a fost rămas în păstrarea poetului Mihai Macovei și credem că poetul Constantin Petcu, dacă ar mai fi trăit, ar fi revenit asupra lui aducându-i corecții și îmbunătățiri. Încă de pe atunci, când Marin Ifrim îmi arătase antologia aceea, s-a consolidat în mine convingerea că cel mai mare avantaj al cititorului, de a-l „cunoaște” pe poet, îl constituie acea lectură de texte culese, de către prietenii săi (M. Ifrim și L. Mănăilescu), într-o antologie. Mă gândeam că prin culegerea acelor texte i se acorda și cititorului accesul la acest mod de cunoaștere a unui poet înzestrat, a cărui ascensiune în viața literară vine doar odată cu experiența. Am ales să fac această lectură pentru a-i face și un  comentariu, deoarece simțeam nevoia de claritate a ceea ce scrisese până la acest manuscris nerevizuit de poet. „Rugă de iubire” - (volumul are trei cicluri: Bucurii de ceară; Rug(ă); Zece poeme albe) – e volumul care se constituie într-o lacrimă, singura lacrimă cu care poetul îi închina „ei” (iubitei necunoscute) aceste poeme ale uitării și cu care o mai poate plânge cineva. Sau cum spunea un alt mare poet care scrisese „Ieudul fără ieșire”, aceste poeme erau (pe vremea când fuseseră scrise) precum „o lacrimă mare, care să ducă odată cu sine/și ochii celui ce te plângea”. Ca și poetul „Ieudul(ui) fără ieșire” (Ioan Es. Pop), fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu poate fugi în braţele dragostei de temerile sale. Prin poezie își construiește, însă, lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi, în dragoste. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Însă tristețea poetului din cuvinte, la Constantin Petcu, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „Nu puteam realiza cu privirea/ nimic | acum/ aceasta/ar trebui să te învăluie | să te descompună/ să te distribuie egal | apoi să te îmbrace/ pe aripile ei | de curcubeu | și să te poarte înapoi/ spre sursă | aici | în/ ochiul meu | pentru | a/te/zdrobi/ de lespedea | acestei lacrimi...” (Privire magică).

      Constantin Petcu aduce în prim plan o spaimă concretă, spaimă care țâșnește din teama unei neîmpliniri a unei dorite revederi: „vezi tu iubito cuvintele sunt | doar pielea ta catifelată de căprioară...” (poem 8). În poemul acesta face prima adresare directă la ființa iubită, important însă că el nu se revoltă, ci rămâne în spiritul poeticii lui: cu teama înstrăinării în lume și nesiguranța viitorului (vezi: poem 5). În aceste poeme/rămase în manuscris chiar își trăia la intensitate maximă biografia lui tumultoasă la tinerețe, cu zdruncinările și deziluziile înstrăinării din anotimpul iubirii, cu acel zbucium al unei existenței marcate de neoexpresionism în poezie, unde retorica funcționează la obsesia împăcării cu soarta. Despărțirea de cea căreia îi sunt închinate aceste poeme ale uitării este acceptată de poet ca pe una dintre emoțiile ce trebuiesc îmbrățișate și transformate în energie pozitivă. Spune el: „undeva în depărtare stai aprinsă ca farul | unui țărm” (poem 9). Ultimul din cele zece poeme, din ciclul al treilea, care descrie tragicul pulsatoriu al lumii, amintește de tristețea acestei pierderi ireversibile, pe care doar visul în care se refugiază (cu ajutorul cuvintelor), îi mai poate aduce acel alean, acea mângâiere ca urmare a unei pierderi nerostite concret, adică („himera dorită sub aripi căutându-și un cuib | hârtia aceasta”. Cităm: „....de la tine aici tot aici mă întorc | mă lipesc de această pagină/ albă/ cade sufletul tău | de sânul / pe care/ nu l-am mai putut mângâia” (poem 10). Viziunea sa despre lumea în care se simte înstrăinat este profund romantică, exprimată în forme lirice de un evident modernism. Se observă o părelnică angoasă, ușor otrăvitoare, a unor trăiri din gama celor devenite momente apocaliptice cu trecerea timpului: „...timpul/ nu este decât viermele/ ce trebuie |călcat în picioare/ strigătul lui/ o sabie otrăvită | aici/ între coaste unde |ecoul/ a devenit/ întreaga mea | ființă” (poem 2). Depresia, ca urmare a pierderii copilăriei, devine o nouă tară la realism-biografismul unui peisaj mereu actual: „copilăria ta uitată/ rămasă | în urmă în tine pierdută/ îți e rușine cu ea și | totuși/ o cauți o invoci o înviezi în tine cât poți (poem 1).

      Temele recurente din ciclul „Rug(ă)”: tristețea toamnei („ne-ai dat efemeri”); pierderea ființei dragi („îmi simt ființa goală”); strigătul temător al iubirii („Adică/să fi declanșat în mine/numai lupul?/numai prada?”); părăsirea locurilor unde a copilărit cu părinții („ca o gărgăriță/zburasem cu fiul de împărat spre alte locuri”); dorința („Fata din bar | are părul negru sânii mari | și rotunzi | picioarele bronzate și robuste | Fata are ochii albaștri | ca o apă adâncă |în ochii ei aș dori | să mă arunc/ să mă înec |așa/ doar | ca o plecare spre cer.” (din Așa, așa); acea bucurie a cuvintelor devenite poeme („sunt oglinda lacului | din care sorb vulturii | viața eu eu eu | ce sunt eu în această clipă | o pulbere de diamant? | ce se împrăștie în fiecare suflet | pentru a se naște încă odată | din poezie.”);  căutările zilnice și setea de cunoaștere a unui sine fracturat de angoase („Și dacă îți caut avid privirea de rouă | de aur | este | pentru că privirea mea aburită de ploi acide |descoperă în | privirea ta | cuibul și pasărea lui” (din pentru că) etc... poate fi, aici, un nou început de discurs poetic despre rostul existenței, sau stări ale unui suflet asaltat de o mulțime de lucruri stranii cu rezonanțe pe care le întâlnim ca un ecou în poezia universală. Ruga poetului atinge tensiuni lirice, iar ființa concretă e singura care îi poate transcende acea ipostază a poetului împlinit de o dragoste care a dat buzna în viața lui: „de ce te caut eu aici, înăuntru, | unde mă închid | ca să nu te pierd | ca să nu te simt/ așa | ca un foc ce mă arde | și pe care nu vreau să-l las | să ardă afară | unde nu mai găsesc | pe nimeni pe nimeni | și nimic” (***) Pesemne (se explică undeva): „Mai presus de toate acestea este sufletul tău | nicio cale a luminii nu se poate deschide | pentru a-l înțelege.” (tu). Sau, redăm din alt poem: „Tu încerci să găsesti | o altă lumină. | Atunci/ eu | ce poem | ți-aș mai putea scrie” (***).

      Când și când acest poet, în singurătatea sa, trimitea către cititorii săi acel straniu avertisment pentru cei osândiți la un veac de singurătate și de a nu le fi fost dată o a doua șansă pe pământ. Acum nu contează, în viaţă (părea a spune), decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu și (într-un fel) sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte, așa cum și lumea în care am fost trimiși se va sfârși încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată și nicicum, după cum profețise G G Marquez. Dar să redăm și strigătul poetului: „Cineva | îmi leagă mâinile picioarele/ ochii | și stau/ nemișcat | ca la stâlpul de execuție | în această hărmălaie | a sirenelor | nu poți răsări | ești departe | ca steaua aceea | la care nu vei ajunge | niciodată” (și nu de aceea).

      După ce ai dat glas poemului abia lecturat, te frământă (totuşi) un gând: „Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile” – cum spunea Paul Claudel.  Iar când ecoul versurilor sale s-au stins, în urma acestor comentarii, rămâne să-i descifrăm poetului cuvintele „urmărindu-se pe dinăuntru” (cum ar fi spus Nichita), ori dacă nu cumva ne-am dat noi seama că poetul ne vorbise în vis şi noi simţim în glasul acestui poet prezenţa unei a doua fiinţe: „atât de ușor/ aproape aer | ca și cum mi-a sustras | cineva/ corpul | pot să apar în orice loc | ai coborî pe orice planetă pustie/ unde | în caz că te văd | revin corp/ apoi om | și toate vor începe să curgă | prin mine | și veninul prin artere | cel care s-ar pune din nou | în mișcare” (plecarea IV). Să fi stins în acest „vis” resemnarea din faţa Destinului? Ori asta e încercarea poetului de a zări pe sub poarta închisă umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că nu rămân în scena redată de poet, atunci când s-a aflat singur la masa de scris? Iată o întrebare care merită a fi lansată și cititorului.

 

                                                                   Tudor Cicu

                                                    (membru USR Fililala Dobrogea)

 

Tableta omului aflat între noroc și nenoroc (12)

 

Tableta omului aflat între noroc și nenoroc 

 

     M-am întrebat într-o zi aflat puțin în derută la masa de scris dinaintea foilor unui manuscris început cu câțiva ani înainte și apoi abandonat: pentru cine să mai scrii, când nu mai vezi pe nimeni dincolo de foile tale? Și m-am văzut precum Oedip mergând pe drumul dintre Teba și Delfi prin deșert și încă nu a ajuns la acea răscruce unde îi va surâde norocul. Cred că ați ghicit că mă gândeam la răspântia unde legenda spune că l-a întâlnit pe tatăl său Laios, fără să-l recunoască, iar dintr-o ceartă l-ar fi omorât, așa după cum îi și prezisese Oracolul. Și cred că m-am și văzut în mijlocul Tebei, taman când Oedip bătea toba în gura mare strigând: „Ei, ce mai așteptați, alungați-mă, siliți-mă să-mi scot ochii și pe urmă îmbrânciți-mă pe poarta cetății ca să-mi ispășesc vina”. Sigur că în memoria mea rămăsese povestea spusă de Eschil în „Cei șapte împotriva Tebei”, că tatăl lui Oedip, Laios, cunoscând profeția Oracolului din Delfi, îl abandonase pe muntele Citeron cu picioarele rănite și legate, în speranța că profeția Oracolului nu mai avea să se petreacă. Ajuns printr-o întâmplare fericită la curtea regelui Polibos, devenit adult, Oedip pornește spre Delfi pentru a consulta Oracolul care a pronunțat teribila profeție cum că are să-și ucidă tatăl și are să comită un incest cu mama sa. Grozăvia oracolului nu numai că l-a speriat, dar l-a și determinat pe Oedip să nu se mai întoarcă în Corint la curtea lui Polibos pe care îl considera tatăl său. Legenda spune că în împrejurimile Tebei se afla Sfinxul care îi teroriza pe toți cei care nu aveau cum să-i dezlege faimoasa ghicitoare: „Cine e ființa cu patru picioare, apoi cu două și apoi cu trei, dar cu un singur glas și cu cât are mai multe picioare, cu atât e mai slab?” Oedip dă răspunsul la ghicitoarea Sfinxului, spunând că acesta e OMUL... și astfel tebanii îl pun, conform făgăduielii date pe tron și îi încredințeză mâna Iocastei, profeția Oracolului fiind astfel îndeplinită. Noroc că în toată povestea asta cineva a avut ideea să amestece destinul. Iar destinul are atât părți ale norocului, cât și părți ale nenorocului. 

     Scriind cele de mai sus mi-am amintit de o scenă din „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, când Duniașka primi știrea că fratele ei, Grigori, rănit în război, va fi demobilizat și trimis acasă. Scena, care se petrece între ea și soțul ei Mihailov ne pare, acum, neverosimilă. Cum adică? Un soț să-și acuze soția numai pentru că fratele acesteia nu se dăduse de partea ălor roșii și lupta de partea, na chestie, de partea cazacilor! Întrebat ce i se putea întâmpla lui Grigori (fratele Duniașkăi), Mihailov (cumnatul, deci) spune: „Ce să-l aștepte? Judecata și Tribunalul!”. Adică, îi împărtășea Duniașkăi gândul (de necrezut, între soți), că pe Grigori, chiar era posibil să-l osândească la moarte prin împușcare. Și, când spunea asta, nici măcar nu clipea din ochi. Atât era de convins și de sigur pe el. De ce mi-am amintit de scena aceasta? Pentru că, adus acasă de un car cu boi (scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote, acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări), de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, lui Grigori, primul foc făcut la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplase, că mergea acasă pentru ca în sfârșit, să se apuce de treabă, să stea cu copiii și cu Axinia...? Că ar fi avut noroc, cum s-ar zice. Vise!... Și tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens, dusă între cei care continuă să scrie azi ca să dea publicului o carte (și care nu primesc NIMIC), ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori). Înțelegem că viața lui se făcuse neagră, asemeni stepei pustiite de focul războiului. Pierduse (spunea Șolohov) tot ce avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul și îi dărâmase toate visele. Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alteia), ca urmare a războiului dintre roșii și albi, Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia Ciumakov: „Încotro vrei să pleci?” Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt trai mai ușor. Poate că mergi și tu cu mine?” Grigori are un răspuns dezarmant: „Nu, du-te singur!”... De unde acest gând al lui Grigori? Din acel moment el nu va mai ști decât un drum: unde l-o duce norocul! Căci fiecare (nu-i așa?) merge de unul singur pe drumul lui. Care e... nu se știe! Dar, vorba lui Ciumakov: „Viață e asta?” Iată de ce a zis Baudelaire că destinul își râde și de infern și de cer. Și nemaiașteptând să vină primăvara când poate avea să se dea amnistia, în pădurea unde era ascuns alături de alți dezertori, Grigori ia hotărârea să plece spre casă, deși nu știa ce avea să se aleagă de soarta lui. Ajunși la sfârșitul romanului constatăm că lui Grigori i s-a împlinit visul, după atâtea și atâtea nopți de nesomn. Acela de a se afla ajuns la capătul drumului chiar la poarta casei sale, ținându-și fiul, pe Mișenka, în brațe... Dar spre nenorocul lui, îi mai rămăsese doar să viseze lângă casa lui. „Era tot ce-i mai rămânea în viață, tot ce-l mai lega de pământ și de toată lumea uriașă ce strălucește sub soarele rece” ...Era! Așa își încheie M. Șolohov cel mai strălucit roman al secolului său.

     E ceva mai mult decât o destăinuire a fiecăruia dintre noi, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva” despre înrâurirea scrierilor și destinul lor. Alexandra Ryplei continua celebrul roman „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, încercând să ne întoarcă la Scarlett şi Rhett, să ne întoarcem la cea mai frumoasă poveste de dragoste a literaturii americane. Ar fi trebuit să-i urmeze „Pasărea spin” de Collen McCullough (merita)! Şi, de ce nu, „Delirul” lui Marin Preda, rămas nescris după moartea sa, deși Ștefan Dumitrescu (în urma unui concurs, având ca temă continuarea cărții lui Preda) a scris Delirul vol II. Nu l-am citit, dar înclin să cred că e cam ceea ce a făcut Dinu Săraru în „Ciocoii noi cu bodyguard” după acel „Ciocoii vechi și noi” al lui Nicolae Filimon. E o taină în toate astea. Cum e și în povestea celor patru călugări dintr-un schit, care în timp ce își pregăteau lucrurile pentru a începe slujba s-a produs o pană de curent. Și atunci ei au început să se roage, pe rând lui Dumnezeu să se facă lumină. Primii trei și-au terminat rugăciunile, dar lumină nu s-a făcut. Și s-au aruncat la pământ, considerând că „îndoiala” credinței lor fusese pricina că Dumnezeu nu le ascultase ruga. Cel de-al patrulea, ceva mai bâlbâit și considerat mai „ușurel” la minte ca ceilalți, fiindcă tot se împiedica în rostirea ei, ținea să-și argumenteze defectul vorbirii, spunând că rugăciunea nu-i decât o pălăvrăgeală oarecare. Dar tot rugându-se, acesta s-a îndreptat prin întuneric spre tabloul de siguranțe și a reparat defecțiunea, schimbând lițele, pe rând, la cele siguranțe. Când a terminat rugăciunea s-a aprins și lumina. Avusese noroc. S-a folosit de norocul său și le-a zis celorlalți: „Vedeți că Dumnezeu și-a făcut timp să-mi asculte rugăciunea până la capăt. De azi înainte să-mi ascultați și să dați crezare, și voi, ce-i al meu!”

     Un prieten susținea (la o discuție) că ea, taina, ar urma să fie împlinită într-un orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă dimensiune, după care ar urma o vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum fac ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre cel decedat, se zice. Și, în timp ce spunea toate astea, gândul meu era la acel corb din povestea lui Ispirescu, venit să îmi arunce un cioc de apă vie pentru a mă trezi la realitate, atunci când era gata-gata să mă car de pe lumea asta, doar pentru că fusesem tare curios să știu când avea să vină Moș Crăciun cu daruri pe la casele oamenilor cu copii ca mine. Întâmplarea de care mi-aduc aminte s-a petrecut pe la vârsta de 5-6 ani, când abia am așteptat ca tata să facă pârtie prin zăpada de un metru și ceva ca să dau fuga la bunicul să-mi spună când avea să vină Moșul cu daruri la copii. Era în ajunul Crăciunului. Casa bunicului era la o uliță de casa noastră, așa că n-am mai așteptat ca mama să mă îmbrace bine, ca pentru gerul de afară și într-o cămășuță, și niște pantalonași de casă am dat fuga la casa bunicilor. M-am trezit a doua zi, înfășurat în pături, cu mama alături care mă frecționa de zor pe la tâmple cu oțet. Când am făcut ochii mari și am dat primele semne că revenisem la viață, mama mi-a spus că abia într-un târziu au observat lipsa mea și, știind că la întoarcerea tatei acasă, după ce făcuse pârtia, întrebasem dacă deschisese drum până la casa bunicilor, și-au închipuit încotro o zbughisem din casă. Așa m-au găsit: căzut în drumul deschis prin troianul de zăpadă, foarte aproape de casa bunicului, înghețat și vânăt tot. Când m-au întrebat ce căutam să dau fuga la bunici și le-am povestit că bunicul avea să-mi spună când avea să sosească pe sania lui trasă de cai moșul cu daruri, l-am auzit pe tata: „Mă, da prost mai ești! Ce-ai crezut, că bunicu-tău a făcut armata cu Moș Crăciun? Că s-au tras ei de brâu unul pe altul cum face moș Novac cu moș Ion Dogaru când se salută pe uliță?” Mare noroc avusesem. Și, acestor amintiri ale mele, dacă le-ar da prin cap să bea din ceea ce zeul suprem, corbul din poveste, ar arunca apa vie la dorința voinicului, ori ar vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul, cum făcea Șperlă Voinicul când se lăsase pe pământ hergelia de iepe din cer, ce minunat ar fi! Dar, na! Vine o vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: ,,Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!” Adică, te-a ajuns nenorocul din urmă. (Veți spune: ia te uită!, meteahnă de copil trăit în lumea poveștilor!) Dar mi-l închipui, la masa de scris, dincolo de foaia de hârtie şi pe cel care ascultă, alături de voinicul din poveste (și chiar transformat în el) - căutând într-o parte şi alta. Ți-l imaginezi deja, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând (asemeni voinicului din povestea lui Ispirescu), el nu găsi decât un cufăr hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas hodorogit, ca al Morții, îi zise: „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Și ăla chiar nu avusese noroc. Pesemne, un destin, ceva diferit de al legendarului Oedip, la o răspântie a vieții, ne așteptă pe toți. „Cheamă norocul în ajutor, dar dă și din mâini” spunea Plutarh. Iar la mine în satul natal era un proverb turcesc care spunea. „Nu construiești o geamie cu banii de la jocul de noroc!” Dar înainte de a pune mâna pe noroc, mai bine chibzuiește încă o dată, să nu ajungi în pragul nebuniei ca nefericitul acela din „Două loturi” a lui Caragiale. Ori a căuta o interpretare a faptelor tale, viața m-a învățat că asta e ca și cum ai căuta, în mișcarea norilor, semne viitoare ale norocului și nenorocului tău în cărțile de tarod sau ghiocul țigăncii. Și poate nu ar fi prea greu să dai frâu liber imaginației, pe o coală albă de hârtie, nicidecum să o ascunzi de alții privind doar către cer.

 

„Marile întâlniri” – de Diana Dobrița Bîlea

 

Marile întâlniri – Diana Dobrița Bîlea

 

Trecând firesc de la real la fantastic și de la cele lumești la cele sfinte, cartea scriitoarei dobrogene Diana Dobrița Bîlea „Marile întâlniri” (Ed. Editgraph, 2025) ne spune povestea tulburătoare a unei orfeline, pe numele ei Floare, căreia îi îmbracă povestea într-un destin al suferinței, un destin care pare a nu accepta că din suferință se va naște, poate, un miez de speranță. Viața ei începe chiar din clipa când, încercând să-și curme viața aruncându-se de la etajul șapte al unui bloc, îngerul mamei, de acolo de Sus, transformat într-o pasăre, o lovește peste față, aruncând-o înapoi în brațele sorții. Iar pe măsura scrierii acestor întâmplări din viața ei, ficționalitatea acumulează în mod gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie drama vieții personajului principal al romanului, pornind de la reperele unei realități identificabile. E un text care pune întrebări și pentru credincioși, și pentru cei care încă mai șovăie în credință, dar nu neapărat cu scopul de a-l duce pe cititor pe calea religiei, cât pentru a-l avea ca interlocutor pe tot parcursul romanului în lămurirea ideii de bunătate și de salvare a sufletelor îngenuncheate de viața grea. Suflete ce urmează a fi salvate de la a renunța să lupte pentru iubire; un mesaj țintă ce trebuie să ajungă la cititori. Conflictele epice ale eroinei cu viața și cu moartea sunt de natură a pune în lumină complexitatea unui demers de psihanaliză a personajelor din roman, iar morala pe care o putem trage din „Marile întâlniri” transmite un sentiment al vinovăției celor care se intersectează în viață mereu în goana după dragostea trăită, meditată și din nou retrăită pe piscuri primejdioase.

„Există multă viață reală în roman, dar și multă spiritualitate. Marile întâlniri conduc la ideea că sufletul și trupul se pot elibera de moarte prin înțelegerea binelui și practicarea acestuia” – scrie Ovidiu Dunăreanu în prezentarea succintă a cărții, pe coperta a IV-a. Rămasă semiorfană (mama ei se sinucisese aruncându-se în mare ca urmare a asumării unui accident stupid de automobil, iar tatăl se retrăsese deja la o mănăstire din zona Iașului fără a mai lua legătura cu familia), Floare se trezește, după gestul neîmplinit de a se arunca de la balconul mătușii nenorocite de un soț satrap, direct la orfelinat, nimerind dintr-un hău al vieții în alt hău. Întrebarea mătușii – „Care va fi scopul vieții tale?”– , pusă înainte să-și dea duhul după bătaia soțului, devine un leit-motiv în viața ei de acum înainte: pentru ce să trăiască, pentru ce să lupte, să se bucure și să iubească? Prima minune care i se arată e rugăciunea „Tatăl nostru”, spusă continuu la căpătâiul unei colege din orfelinat (și pe care o readuce din moarte), pare a fi calea în viață. Dar viața se dovedește mult mai crudă: tatăl din mănăstire nu-și mai vrea fiica în viața lui. Prima tentativă de a deveni mireasă, alături de fiul naiv și ciudat al agentului de pază al orfelinatului, eșuează. Alungată direct din nuntă pe drumuri, Floare e salvată, printr-o coincidență, de un regizor care îi asigură adăpost în cabina teatrului. Aici, Floare pare a-și găsi drumul vieții jucând rolul lui Lady Macbeth. Talentul autoarei, pe de o parte, de a-și pune ideile în pagină, și diversele ipostaze și cumpeni ale protagonistei, pe de alta, este pus în evidență prin acel simț epic  dezvoltat pas cu pas în acțiunea romanului. Și la drept vorbind, cele mai bune romane ale Dianei Dobrița Bîlea, dintre cele apărute până acum, au împletit firesc ficțiunea cu realitatea, acestea fiind scrise după rețeta realismului magic. Adică se situează undeva la granița dintre real și fantastic, unde realitatea și povestea se amestecă și nu se mai pot distinge una de cealaltă (în romanul de față: vezi scenele apariției fantomei Lady Macbeth prin încăperile teatrului, când deopotrivă imaginația și fantasma dau dimensiunea magicului).  

Înzestrată cu o nestăvilită  libertate a imaginarului, Diana Dobrița Bîlea derulează scenele cu rapiditate, de la emoția nunții Floarei la alungarea sa pe drumuri, de la primii fiori ai iubirii alături de regizorul Ioan la viața de succes pe scenă, de la fuga ei în brațele lui Mirel (un tânăr arătos, dar de un cinism incredibil) la moartea acestuia și, apoi, la fuga ei cât mai departe de orașul de la malul mării, cu urmăritorii asasini ai lui Mirel pe urmele ei. Naratorul este și el un personaj mascat, care trage sforile acestei narațiuni spre întâmplări uimitoare prin care va trece Floare de acum înainte. Aici, autoarea se dovedește o bună mânuitoare de conflicte dramatice. În ciuda acestor structuri scenice, redate cinematografic, textul reușește să fie captivant pe tărâmul magiei și spiritualului, iar poveștile devin palpabile și credibile. Și ceea ce este interesant e că nu sunt create dificultăți de psihanaliză în a urmări fiecare relatare, în fapt, a fiecărui personaj analizat în parte: bunul samaritean (chinezul Lao Tzu), pustnicul Zaharia, urmăritorii interlopi, femeile ciudate din pădurea muntelui Rarău etc. Ceea ce dovedește că autoarea a demonstrat, în scriere, că ficțiunea e doar un mod de a ajunge din urmă realitatea. Întâlnirea Floarei cu pustnicul Zaharia îi asigură protagonistei o șansă în acest necunoscut univers: să priceapă atât cât îi trebuie ori că trăiește pe un fir care se poate rupe oricând dacă s-ar abate de la drumul credinței și încrederii în bunătatea sufletului uman. Ce este omul în acest mare Univers? „Ce ești Tu, Doamne? Ajută-mă să Te înțeleg! Cine să le spun că ești?” se întreabă ea după ce îl vede pe Hristos stând pe patul părintelui Zaharia, în chilia unde venise să se spovedească. Și apariția Lui acolo pare să o încredințeze, dacă încă se mai îndoia, că venise să o asigure că El nu o va lăsa singură în încercarea de a-și salva sufletul. De aici încolo numai noi, cititorii, îi putem urmări și îi putem judeca faptele Floarei, putem crede în judecata instanțelor judecătorești și a altora de tot felul, dar părintele Zaharia o asigură că nu e„omul mai mare ca Dumnezeu” și că doar El poate măsura exact dimensiunile faptelor noastre. Făcând un salt peste „condiția de simplu muritor” a omului (așa cum ne sugerează Ovidiu Dunăreanu), eroina se sacrifică de dragul credinței, salvând copii și oameni care îi apar în cale; și astfel, dramul de înțelegere atins în chilia părintelui Zaharia îi condiționează viitoarea căutare a adevărului pe calea Domnului. În final, Floare își află dragostea în brațele regizorului Ioan și al copilului ei, Vlăduț, în scenarii succesive care se multiplică și se amplifică, menținând suspansul și făcându-i pe cititori să uite să mai respire.

Vocaţia de a îmbina epicul realist cu un fantastic aproape basmic, în povestea narată (atât de intuitiv şi natural), nu poate să fie decât o vocaţie a perseverenței, care nu vine la comandă atunci când inventezi  o succesiune de întâmplări, fiindcă trebuie să ai atât maturitatea și claritatea mesajului, cât și acea pasiune crescândă pentru actul scrisului. Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile; după mine, răbdarea de a duce o poveste la bun sfârșit înseamnă conștiința propriei valori. Cred că pentru autoarea Diana Dobrița Bîlea scrisul reprezintă un angajament total, o responsabilitate de a conduce scriitura, trecând și prin dimensiunea estetică, spre eticul indispensabil vieții omului pe Pământ.

 

                                                        Tudor Cicu