Tableta celor care au dansat cu lupii (16)

 

Tableta celor care au dansat cu lupii 

   

      „Legenda biblică spune că lipsa oricărei munci, lipsa totală de ocupaţie, a fost condiţia fericirii întâiului om până la căderea lui în păcat”, scria L. N. Tolstoi în Război şi pace. Prevestea el, peste ani, un război între scriitorii de azi?! Zice lumea, că e de ajuns să tot dai de astfel de ştiri pe ici şi colo ca să ţi se otrăvească toată ziua. Parcă-ţi vine să rosteşti, precum N. V. Gogol: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!... Plânge-l, măicuţă, pe bietul tău băiat bolnav!... ascunde-l la sânul tău pe bietul orfan”. Și a fost o vreme când o parte a breslei scriitoricești s-a năpustit, imediat după revoluție, asupra lui N.Breban. De ce o fi fost atât de furioasă lumea pe N. Breban? Am scris, cândva, un pamflet şi cred că am încheiat acest capitol. „Ştiam eu, se gândi Nicolai (N. Rostov – n.n.), că nu voi pricepe niciodată nimic din lumea asta tâmpită”. (Cap. II, partea IV-a din Război şi pace). Citind tot ce se scrie, de o vreme, despre autorul Francescă-i, îmi revin mereu pe dinaintea ochilor vânătoarea lupului bătrân din pădurea Otradnoe. Mai ţineţi minte vânarea bătrânului lup, de către acea cohortă pornită de la curtea contelui Rostov?  Recitiţi scena teribilă a vânătorii şi veţi remarca asemănarile cu acest nefericit moment, numit „hăituirea din U.S”, de care ni se vorbea în presa acelor zile și se aude că a fost reîncălzită. Momentul acela (spunea Tolstoi), fu pentru Nicolai Rostov, „cel mai frumos din viaţa lui”. Ați reținut, cred,  strigătul lui Rostov din momentul când bravul său câine Carai se rostogolise cu lupul de beregată în şanţul din tufărişul pădurii? – „Doamne! Pentru ce?...”  Mai e nevoie să repetăm la infinit: iată, ce a refuzat Ulise, în insula nimfei Calypso? – distrugerea cuvintelor! Păi, da! Ne zdrobeşte, în rostogolirea sa, bolovanul lui Sisif şi nu mai avem puterea să ne ridicăm iarăşi în picioare? Cineva... tot se bucură la această tânguire a clopotului, de care vorbea I. Druţă. Oare, cine?           

     Dar oare acea „bucurie” a lor nu semăna cu acel trist scâncet al lupului de stepă din romanul lui Hermann Hesse. Și când citeam povestea lupului hăituit din romanul lui H. Hesse eram foarte trist. Dar, după vânătoarea din pădurea de la Otradnoe, acea tristețe avea un iz nostalgic. Mai exact, descrie această nostalgie a tristeții, Esenin: „O tinerețe fuge cu-aprindere./Unde mi-s oare zilele proaspete?/ Dar fericirea ce-am vrut-o oaspete?/ Toate pieriră-n iarna sălbatică,/   Precum această troică zănatică”. Tristețea îl apasă pe cel părăsit și, grea și mâhnită își mai simte inima aceasta. Iar mângâiere, unde să afli? Hermann Hesse, cel despre care am amintit, s-a născut la Calw, în Württemberg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini baltice. La 50 de ani scrie „Lupul de stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă autobiografică, în care H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă proză de-a sa, de dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi atrăsese atenţia prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul epicului constituit pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor cu paltoane groase, vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe moarte, cu bâte şi ciomege. Iar el (lupul) „n-a mai simţit nimic”, scrie autorul. Prin ochii stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema hăituirii fiarei, inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o halucinantă scenă a dresării lupului de stepă, de către o societate aflată pe prag de nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi mai jalnic decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda lupul, şi omul trebuia să-i dea ascultare”. Romanul poate fi privit şi din perspectiva unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune pe seama aceasta însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea realmente printr-o situaţie stresantă). Scris fluent şi îmbinând realul şi fantasticul, foarte convingător, că mă întreb oare cum l-ar fi privit J.L Borges? L-ar fi privit ca pe un vrăjitor fericit care a renunţat la îndeletnicirea de magician din prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială pentru enormele edificii dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la măreţia prozei sale scurte şi nu la acest proiect grandios al senzaţionalului, care-l va face faimos, mi-ar fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea să spună: „După câte ştiu, nu există nici un motiv pentru care universul ar putea să fie lesne de înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un anume Harry Haller (în care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi filozofului Nietzsche, nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre acei oameni al căror destin îi condamnă să-şi trăiască viaţa sub forma unui chin continuu. Se simte Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul acestei lumi, când dintre toate ţelurile ei nu împărtăşeşte niciunul? Asemeni unui lup vânat de către toți, se simțea și Grigori din „Donul liniștit”. De ce mi-am amintit de scenele din această cartea? Pentru că, adus acasă de un car cu boi, de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări. Lui Grigori, primul foc, făcut la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplaseră, că mergea acasă pentru ca în sfârșit să se apuce de treabă, să stea cu copiii, cu Axinia...? Vise!... Și, tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens dusă între cei care continuă să scrie azi, ca să dea publicului o carte și care nu primesc NIMIC, ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori)...

      Și totuși, am trăit și eu o întâmplare cu lupii pe vremea când eram elev de școală. Era o vreme când peste satele din câmpia Dobrogei natale venise iarna și zăpezile spulberate de vijelia crivățului îți tăiau fața când te aflai pe drum. Era prin februarie, cam pe vremea când lupii umblau în haite de câte trei-patru, în căutare de lupoaice pentru împerechere. Pe o astfel de vreme mă aflam pe drum venind de la școală către casă. Mergeam cu alți trei, patru băieți printr-o zăpadă neatinsă, când am cârmit-o spre niște văgăuni de la marginea satului, cu gândul să le-o iau tuturor înainte și să ajung mai repede acasă. Ajuns în dreptul văgăunilor, am ocolit păduricea de salcâmi de la marginea satului și, deodată, m-am oprit îngrozit. Dinaintea mea stăteau nemișcați o haită formată din patru arătări fioroase care săltaseră în sus din boturi și își căscaseră gurile, lăsând să li se vadă niște dinți fioroși. Ochii le sticleau tare ciudat. „Lupii! mi-am zis. S-a terminat cu mine”. M-am gândit să îmi spun în gând Tatăl nostru și să-l rog să mă salveze. Dar cred că erau sătui de cât „Tatăl nostru” haliseră până la mine, așa că am strigat tare lecția ce tocmai ni se predase la școală: „Lecția de gramatică: Părțile principale de propoziție. Primul exemplu: „Lupii mănâncă oile”. „Cine mănâncă oile? Lupii”. Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „cine mănâncă?”, se numește subiect și este partea principală de propoziție. „Ce fac lupii? Mănâncă” Partea de propoziție care răspunde la întrebarea „ce face?” se numește predicat și este tot parte principală de propoziție. Iar „oile” este partea secundară de propoziție. Lupii întinseseră boturile umede spre mine și ascultau nemișcați. Cred că făcusem pe mine de frică și mă gândeam doar la biata mea mamă și la câte lacrimi urmau să umezească țărâna în urma mea. Dar nici lupii nu dădeau semne că ar fi vrut să atace. Am strigat mai departe: Exemplul numărul doi: „Lupii nu mănâncă oameni”… și am închis ochii să îmi aduc aminte cum ni se predase lecția mai departe. Când i-am deschis, lupii se risipiseră prin pădure. Ascultaseră lecția de gramatică spusă pe de rost și o asimilaseră repede. Le fusese de ajuns câtă gramatică ascultaseră și nu mai voiau să audă din lecție mai departe. De atunci, la lecțiile de gramatică, gândul nu-mi era decât la haita de lupi cărora le fusese de ajuns și prima lecție. Însă, acasă, tata, când i-am povestit întâlnirea cu animalele alea fioroase, mi-a zis: „Fugi mă, cu prostiile tale! Mereu am trecut pe acolo și doar niște căței jigăriți am întâlnit pe drumul ăla! Trebuia doar să arunci cu o piatră spre ei și i-ai fi văzut cum o și luau la sănătoasa!” N-am mai insistat. Ce, lupii nu se puteau încarna în haita aia de cățeluși? Citisem câte ceva despre reîncarnare, dar să-i explic asta tatei, era deja prea mult.

     Acum, dacă îmbrăţişăm teoria reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei teorii se bazează pe faptul că în oameni sălăşluiesc laolaltă, într-o îmbinare şi întrepătrundere duşmănoasă şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a omului Harry, din romanul lui Hesse, câte două suflete – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. Ca act ciclic, prin sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să se sacrifice din nou, să dispară şi să se întoarcă la „începutul începuturilor”. La acest zig zag, sălbatic şi nehotărât al traiectoriei eroului, va asista şi cititorul, încercând să înţeleagă de unde a pornit însingurarea lui Harry Haller, cel peste care viaţa s-a năruit peste noapte, iar dragostea şi încrederea i s-au transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă şi moarte cu ororile războiului trecut şi ale celui care bate la uşă. O primă lectură ar scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizabil, aşa zisul monolog de analiză al romanului psihologic de factură postmodernistă, dar şi curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care tablourile ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche. În afara unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de stomac, eroul lui H. Hesse pare atins de otrava unui gând iminent al sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se furişa pe la spatele meu”. La restaurantul „Vulturul negru”, singura fiinţă amabilă (o domnişoară, Hermina), îi ghiceşte gândurile şi, după câteva dialoguri, tânăra îi dezvăluie temerile şi-l cucereşte prin descoperirea făcută: „Am înţeles foarte bine povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă”. Pe parcurs ce înaintăm în mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât oglinda lui psihologică, karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru nu va mai fi decât un joc magic, pe care cititorul îl va trăi intens la finalul cărţii, în moartea prin moarte. Şi, iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise dintr-odată o fereastră deschisă prin care viaţa năvălea din nou. Să fi însemnat această domnişoară, o ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul întunecat al spaimei?” Şi, vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie „că eu sunt pentru tine un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva anume, care îţi răspunde şi te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al jocului magic, ca în cel al oglinzilor borgesiene, în care autorul include cerul, infernul, lumea şi haosul în acest odios destin al firii omului dezlănţuit de propriul chip în multe alte felurite şi mai vechi chipuri de dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine, în momentul de faţă, pentru că eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu. De aici, poate că începe şi enigma cărţii. Se va înfăptui (şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul dragostei, avute cu Maria pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în aşternuturi, e doar „esenţialul” poveştii de dragoste ce avea să urmeze, fiindcă „în eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă”. Cândva eroul nostru îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele gânduri”. Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un produs schizofrenic al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit vinovat şi acuzat de cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, cum că ar fi abuzat în mod necugetat de acel teatru magic „în care nu există realitate, ci doar imagini”. În cele din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare Hermina, care se joacă de-a oglinzile-gânduri cu această oroare a unei duplicităţi sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, cititorul va afla şi deznodământul destinului unui „lup de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi posibilităţi, care odinioară nu existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră acum realitate”.

     Cât despre „infernul dinlăuntrul meu”, când am citit cartea, acolo în prisaca mea de la țară, văzând în mine același lup de stepă, hăituit de „vipera cu corn” care se strecurase pe blogul meu și n-am scăpat de el până nu l-am închis, vă las pe voi să ghiciți. Parcă un diavol s-a strecurat, făcându-și culcuș în gândurile mele și nu-mi mai dă pace de o vreme. Și tot îmi suna în ureche o voce care venea de nicăieri: „Să vedem unde o să mai găsești tu pantofiori ca ai Cenușăresei pe care ea să mai fie bucuroasă să ți-i încerce!” Cum i-ar fi răspuns Oxana din „Noaptea de ajun” a lui Gogol, lui Vakula fierarul: „Să vedem unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei!”...

     Și acum, ca să răspund nedumeririi lui Tolstoi, cu privire la legenda biblică amintită în Război și pace, noi, cei care am căzut în păcat, nu vom găsi condiția fericirii decât la masa de scris. Nu singuri, ci, cu Dumnezeu.

                                Tudor Cicu

Tableta celui jertfit pe altarul iubirii (15)

 

Tableta celui jertfit pe altarul iubirii 

 

  Tu înțelegi cititorule de ce au ales ca jertfă pe altarul iubirii moartea, unii dintre eroii cărților pe care le-ai citit? Moartea prin metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, chiar ea moartea, se opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. După ce citeşti o carte – spunea cândva un amic – musai să ai şi îndoieli. Adică, e ceva de cartea asta, sau nu? Doar simplul cuvânt „moarte” ne și trimite la povestea lui Creangă, și deja ni-l închipuim pe Ivan Turbincă al nostru cum se aşeza el la capăt de pod (c-aşa stă scris şi-n povestea aia faimoasă), iar pe sub pod curge Akeronul. Care ar fi rostul acestei povești? Dacă am explica dinainte totul e ca şi cum am rămâne în mână cu cele două carboave nedate lui Dumnezeu. Dacă cel care va mai scrie despre ea n-ar avea humorul humuleşteanului (cu „păstura vorbei” ironice a moldoveanului), mai că am zice că eleganţa şi sobrietatea autorului, modul în care îşi migăleşte fraza, ne-ar trimite la „eseistica”  lui Cioran, dar şi unele pagini suprarealiste care îi vor oferi în continuare cititorului câteva schiţe cu iz urmuzian. O astfel de scriere ar însemna și o evadare într-o lume paralelă, care are ca final jertfa marilor iubiri, acel scop pentru a îndepărta sau măcar a amăgi moartea implacabilă. Şi noi îl credem pe un astfel de autor: doar se află în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, meditând la moarte ca la un fenomen universal. Dar câți au reținut din povestea lui Ispirescu dacă moartea așteaptă la capătul drumului, sau ea te urmărește de când te-ai născut, ca să faci o greșeală? Sau chiar joacă o carte cu soarta noastră? Ca în parabola învățăceilor și mentorul lor, care spune așa: odată un învățăcel enervat peste măsură că învățătorul pare să aibă mereu dreptatea de partea lui, se sfătuiește, pe ascuns, cu colegii săi, cum să pună la cale o farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor pe înțelept. Și se pun de acord ca cel care a venit cu această idee să ia un pui de vrăbiuță, să-l țină ascuns în mâini și să-l întrebe pe înțelept dacă pasărea ținută prizonieră în căușul palmelor e vie ori e moartă. Hotărâseră împreună cu învățăceii, că dacă înțeleptul va zice că e vie, cel pus să-l înfrunte să răsucească iute gâtul păsării și să i-o arate că e moartă. Iar dacă va zice că e moartă, copilul să-i dea drumul păsării ca să zboare și astfel să-l facă de rușine în fața copiilor, dovedind prin asta că nu știe totul. Zis și făcut. Cu pasărea ținută la spate, în palme, a sosit și clipa ca acel învățăcel să-și întrebe mentorul: „Învățătorule, vrăbiuța ce-o țin în mâini e vie ori moartă?” Învățătorul l-a privit lung și după o clipă de așteptare pentru toți cei aflați de față, i-a răspuns: „E ceea ce ai gândit înainte de a pune întrebarea, fiind în mâinile tale soarta acelei pasări ține doar de tine.” Nici acum nu mă dumiresc de ce bunicul spunea că e îndeajuns să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo se duc sufletele după moarte. Sau să fii în locul lui Zaharia Stancu (din relatarea Sânzianei Pop), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa și le striga celor nedumeriți: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi, dintr-o dată, ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi aflat la miezul nopţii prin pădurea de la Iasnaia Poliana, strigând: „Nu există moarte, nu există moarte!” – întins ca un ţipăt disperat, ţâşnit peste un continent pustiu. Şi pesemne ecoul încă mai răsună în pădurea de mesteceni. Cum să nu faci o legătură aici, chiar să rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu moartea pe urmele sale. Acum, dacă facem abstracție de Ispirescu, în basmul acela a lui Vladimir Colin, intitulat și el „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, răsfăţatul prinţ Agim porneşte în lume în căutarea a ceea ce spune titlul. Tu, cititor interesat de descoperirea autorului, porneşti pe urmele lui Agim şi, în locul aurului din cufărul îngropat, nu zăreşti decât Bătrâneţea şi Moartea care îl aşteaptă, mult interesat, pe prinţ la capătul drumului. De ce interesat? Pentru că,  la un moment dat, chiar tu ai putea fi prinţul Agim., până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Moartea „chinuită de moarte” de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela şi să fugi la infinit de moarte ca Zaharia Stancu. Și nici să strigi ca Rogojin (din Idiotul lui Dostoievski) care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!” Și câtă posesie arăta asupra moartei! Și chiar sub acest aspect mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit, sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. Cine a înțeles cui i-a folosit moartea Nastasiei? Cum nu mi-a dat de înțeles nici David (din romanul lui Dan Elias „Două morți și-o înviere”), cel ce m-a dus cu gândul la Mercuțio, prietenul credincios al lui Romeo (din tragedia shakesperiană), simbolul unei morți absurde. Prin acest personaj (numit când David, când Dav), Dan Elias a reconstruit, în plan realist, parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși, viață. E acolo un fel de orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. Am subliniat determinismul lui David pentru că, firesc (cum și gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Norma și atracția inexplicabilă pentru copila Tessa, dovedită prin analize făcute pe furiș că era fiica lui. Imaginea fetei întemnițată pe un pat de spital era legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Catastrofă pe care David o va preîntâmpina prin a se jertfi și dărui inima sa, prin transplant, fiicei. În pragul unei catastrofe vedeam la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apare uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. În tinerețe făceam ca și eroina lui Tolstoi, cale pentru a-mi întâmpina prietena, în fiecare zi, la gară. Și chiar cu aceeași întrebare: „Când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, mi se părea că vedeam în ea pe Anna Karenina cum se ruga fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...” Și iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, dar chiar insistent în vremea îvățământului școlar când, datorită unei întâmplări nefericite, am stat imobilizat în casă mai mult de o lună de zile. Acel episod l-am povestit în schița „Trei creioane”, într-o carte și deci, nu mai revin asupra lui. În acea perioadă cred că am devorat din biblioteca satului dramele anticilor greci Eschil, Sofocle, Euripide etc. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. Iar tragediile anticilor greci mi-au mai diminuat durerile proprii, citind că suferințele grecilor au fost, cândva, incomensurabil mai mari. Euripide fusese primul care mă îngrozise cu șirul morților din piesa Ifigenia în Aulis: Agamemnon e nevoit să-și ucidă fiica (Ifigenia) pentru a-i potoli mânia zeiței Artemis, Ciltmenestra (soția regelui) îl omoară pe soțul ei la întoarcerea din războiul troian, iar Oreste, spre a-și răzbuna tatăl o ucide pe Clitmenestra. Un lanț de omoruri generat de o jertfă cerută de o zeiță pentru a potoli furia apelor pe care trebuia să călătorească oștirea lui Agamemnon spre a cuceri Troia. Apoi cum să nu te impresioneze Antigona lui Sofocle prin jertfa ei, de a încălca porunca lui Creon și își îngroapă fratele, pe Polinice, deși încălcarea poruncii îi atrăgea ei moartea. Antigona știa că numai morții îngropați sau incinerați erau primiți în lăcașul morții lui Hades. Ea îl sfidează pe Creon cu cuvintele: „Natura m-a făcut să iubesc, nu să urăsc”. Iar Alcesta lui Euripide este tragedia soției care acceptă să moară în locul soțului său. În piesă, Euripide își arată sentimentalismul poetic și îl va trimite în Infern pe Hercule spre a o aduce înapoi pe Alcesta. Printre tragediile lui Euripide o voi nominaliza și pe Hecuba (soţia lui Priam, regele Troiei), care într-o singură zi a fost silită să vadă cadavrele celor doi copii ai săi: Polidor, ucis de Polinistor regele Traciei şi Polixenia cea jertfită de greci pentru că aşa cerea fantoma lui Ahile. Răzbunarea Hecubei, în urma groaznicelor suferințe îndurate la moartea celor doi copii, se înfăptuiește atunci când ea îi scoate ochii lui Polinistor şi-i omoară și lui, copiii. Prin ei trăiam și eu, copilul dintr-un sat al Dobrogei, între realitate și ficțiune. Pe atunci încă nu bănuiam cum poate ficțiunea, într-atât, să modeleze realitatea. Ca și astăzi, am înțeles mult mai târziu că viclenia este una a timpului său. Iar ea fusese preluată în reinventarea epopeii, din dramele antice, în literatura celor veniți după secolul al XVII-lea. Ajunși aici mă opresc din scris asupra unei alte idei din care vreau a descătușa un tâlc al întâmplării. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea.

     La noi, pot spune că m-a impresionat povestea adevărată (între dragoste și tragedie) din romanul „Inelul de aur” care îl are ca autor pe Ion Topolog. E povestea nemuritoare de dragoste dintre muzicianul George Enescu şi Maria Cantacuzino (zis Maruca), cât şi tabloul zguduitor al unei perioade istorice dintr-o Românie aflate sub pecetea regalităţii şi despre care istoria comunistă nu ne-a strecurat decât veninul ei. Acţiunea romanului se petrece începând cu anul 1907, în vremea domniei lui Carol I şi a reginei Elisabeta, odată cu întâlnirea dintre George Enescu şi divina doamnă Maria Cantacuzino şi se sfârşeşte odată cu moartea muzicianului, în 1955. Atmosfera în care G. Enescu a cunoscut-o pe Maruca (Perla Moldovei, cum i se mai spunea) e una demnă de cadrul regizoral al unui film celebru, ca „Pe aripile vântului”. Moartea soţului I. G. Cantacuzino, în 1928, de care Maruca nu s-a despărţit niciodată, oricâte insistenţe a avut din partea lui Enescu, îi atrage unele rătăciri femeieşti. Nu mai vrea să audă de Enescu şi muzica lui şi se retrage într-un apartament din Bucureşti. Aici, îl cunoaşte pe profesorul Nae Ionescu, alături de care trăieşte aventuri amoroase până în 1933, când acesta o părăseşte pentru Cella Delavrancea. Acest fapt este şi cauza unei tentative de sinucidere a Marucăi, prin stropire cu arsenic (după care îşi dă foc). Enescu, înştiinţat de prieteni, o salvează ducând-o la spital, în Viena. O jertfă pe altarul iubirii, poveste adevărată și pilduitoare.

     Dacă nu v-am convins, nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul - aşa cum ne îndeamnă viața să facem la cutare sau la cutare poveste pe care o supunem atenţiei voastre.

 

                

                             

„Galaxii printre cuvinte” – de Sandiana Ionela Gheorghe

 

„Galaxii printre cuvinte” – de Sandiana Ionela Gheorghe (ed. Alchimia Cuvintelor, 2025)

 

     Am citit de curând cartea autoarei Sandiana Ionela Gheorghe „Galaxii printre cuvinte” (ed. Alchimia Cuvântului, 2025) și pe tot timpul lecturii gândul îmi era la acele versete din Sfânta Scriptură (1Corinteni 13-4,7): „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă; nu se umflă de mândrie; nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău... acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”. Și iată cum aceste texte semiscurtisime (cca. 140), dau impresia unei redări directe a unor file de jurnal ținute cu vocația de a îmbina epicul şi liricul într-un text eseistic, sau o proză foarte scurtă, precum vocația acelor creatori care și-au putut lăsa imaginația să zidească cetăți de vis, să umple golurile lor cu o nouă lume și să dea o nouă direcție pilduitoare pentru toți. Spuneam undeva că a scrie, mai cu seamă proză scurtă, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile, iar rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații, de a depăși universul concret și a ajunge la inima cititorului, dincolo de orice strigăt al tău care vine din interior. Pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. E ceea ce îi reușește autoarei acestor texte semiscurtisime. „Nu-i ușor a scrie o poveste, dar nici greu, atunci când aceasta este o plăcere” spune autoarea în „Povestea mea”. Și dacă tot e să îi reproducem câteva gânduri, am putea spune fără tăgadă, că aceste proze scurte sunt „scrise pentru suflet și din tot sufletul”. Pesemne sunt ca acele însemnări făcute într-un jurnal, multe dintre ele menite să îi aducă „pace și fericire” în acele clipe dedicate scrisului, „încât ar fi așternut zi și noapte gândurile” sale pe o coală de hârtie. Încât nu ai cum să nu tresari, constatând că e o „frumoasă binecuvântare” pe care o găsise în scris, pentru a putea trăi și izbândi unele praguri ale acelei dureri lăuntrice, ce pare a striga, precum o făcuse Iisus: „Ajunge zilei răutatea ei!”  

      Pornind de la această constatare ne punem, firesc, întrebarea: „Cum e scrisă această carte?” fiindcă se pot întreba și unii dintre cititorii ei. Ca o poveste, ori precum învățăturile esopiene, pentru a defini, în adâncime, realitatea reală a trăirilor ei de o viață? Sau poate că plasează confesiunea sub auspiciile sincerității, între rațiune și sentiment? Iată ce ne spune chiar autoarea acestei cărți asupra căreia ne-am aplecat: „Nu-i nici greu, dar nici ușor să scrii o poveste”, (fiindcă) „există povești de iubire, care se termină brusc, ca și aceste povestiri” pe care, iată, le-a prins într-o carte de suflet. Iar optimismul benefic al autoarei are amprenta multor proze scurte din această carte: „Printre picături; Femeia din tablou; Poveste de mărțișor; Variante; etc).

       Alteori, fericirea e țelul spre care tind eroinele din prozele autoarei. Eroine care par a ne spune și nouă că am acceptat să venim în această lume pentru a trăi experiențe care să ne ajute să creștem spiritual și să ne înălțăm. Vezi : Fericirea; Când muzele tac; Vioara fermecată; etc. Dar oare în acest act al creației, e proza scurtă doar un concentrat emoțional alcătuit din cuvinte? Și asta nu e doar o iluzie, e o realitate. Psihologii au atras deja atenția spre lipsa de conversație (ori mult denaturată) între tinerii din ziua de azi. Ea fiind înlocuită de share-uit imagini și frânturi de exclamații. Ori, aici, în aceste texte, conversația între tineri e una plăcută și educativă. Și mai nimic, din ce vedem pe rețelele sociale, nu pare a ne aminti că a apărut o nouă generație de droguri sintetice care a a invadat piața „pe sub mână” și a dat naștere unor zombi pe străzi, mulți clătinându-se pe picioare, căzuți în zvârcoliri pe jos, incapabili de reacție și durere, care par și părăsiți de darul vorbirii după cum scrie presa. Oare așa ne dorim și de la copiii și nepoții noștri? Sau ne dorim ca aceștia să se regăsească în scris și vorbire cu cititorul, să parcurgă mesajul trăirilor lor, împreună cu cel care îi citește? Cum aceste trăiri ale autoarei sunt bine fragmentate și redau un soi de respirație scurtă, fiind lucrate pe distanțe mici, la lectură ele mi se par a emite un discurs al interiorității și câte ceva din acel minimalism biografic, conturând o narațiune inițiatică aparent confesivă. Așadar: ca să reușești trebuie să ai har scriitoricesc, să redai câte ceva și din viața proprie, trăiri care produce literatură. Iar eseurile din prezentul volum sunt niște exemple de viață reală „exemplificate” cu tot felul de imersiuni în lumea literară a poveștilor. Cu alte cuvinte, astfel de imersiuni în lumea logosului scot în relief măiestria autoarei şi trezesc curiozitatea cititorului dincolo de limitele a ceea ce, prin eseul în speţă, şi-a propus să descifreze ori să clarifice. Și astfel, jurnalul i-a devenit un alter ego, adică un confesor ideal la masa de scris, unul care îi poate ostoi durerile și tristețile (vezi: Visul unei lebede; Regăsirea; Inocența sufletului; Suflet hoinar; Pelerinul; Trandafirul; etc).

     Cartea „Galaxii printre cuvinte” este și o carte de proză constituită din „firimituri” de proză în care autoarea își ia drept confident însuși subconștientul, evocând şi alte întâmplări din viața autoarei, sub forma unor povestioare-eseu, în care lirismul iradiant aplicat scrierii e un soi, aș spune, de autobiografie care scoate în evidență faptică un discurs de tip eseistic-jurnalier cu unul didactic-educativ. Structura narativă există peste tot, nu doar în povești. Aici putem încadra prozele scurte în număr de 10: „Dialog cu Bogdan”, texte ce aduc „o picătură de frumos în suflet”. Iar prin poveste, am putea spune, autoarea poate trăi cu imaginația ei și e un semn bun că, prin ficțiune, lumea și oamenii se pot salva. E un mesaj care ridică problema sensului existenței umane până la cotele unor mesaje generatoare de salvare a sufletelor rănite. Suflete care au înțeles sensul vieții adevărate, al lumii, al credinței, al rostului lor de a sluji, de a fi utili, de a face bine în jurul lor. Prin poveste și-a lăsat imaginația să rătăcească, să umple golurile întâmplărilor din viața ei și chiar să le dea o nouă viață. Deci, înapoi la basm, că înainte mult mai este! Dar chiar și atunci când autoarea oferă realitatea, așa cum ar trebui să fie, eseistul/povestitorul (din ea) creează propria ficțiune, fie decupând cinematografic detalii semnificative, fie mișcând focalizarea într-o proză de atmosferă și de observație, fiindcă misiunea literaturii nu e să îndrepte, ci să reflecte lumea în care trăim spre folosul cititorului. Și aici putem încadra cele două proze: Labirintul și Castelul. Prin această lume a basmului înțelegem (în calitate de cititori) că trebuie să știi să trăiești bunătatea acestor „povești la ceas de seară”... și să citești viața din ele. Scopul acestor texte este doar acela de a pătrunde pe o cale ușor accesibilă în propriul suflet. După cum se observă textele sunt relativ scurte, se referă la vise, la semnificația psihologică a unor fapte și biografii, la spaimele și minunile trăite pe patul unui spital. Vezi povestirile: Efectul iubirii; Nisipuri mișcătoare; Lănțișorul de argint (1-4); etc.

     Nu putem încheia fără a atrage şi cititorului atenţia asupra unor texte, în care credința îi oferă cititorului o cale a adevărului biblic. Cu alte cuvinte, dacă vreți ca Dumnezeu să ne ajute, să ne apere, să ne scape de situații grele, avem la îndemână rugăciunea și sprijinul Celui-de-Sus, ca în povestirile cu demersuri pilduitoare intitulate: Ușa sufletului; Când soarele zâmbește; Mama; etc. Iar pe cititorul ei îl bucură că autoarea și-a ales teme atractive și le relatează direct, firesc, pe înțelesul cititorului simplu, însoțind expunerea cu un mesaj necesar care dezvoltă o anumită idee. În labirintul acestor trăiri și stări lirice, sufletul nu poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își cere oaza lui de empatie cu toate ființele încrezătoare în viață. Fiindcă teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt repere care le vor aşterne poteci de străbătut, dinspre gândul slobod ce aleargă ȋncărcat de cuvinte, spre proza care induce și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie, în a decripta destine diferite. Și merită efortul în a descoperi acel cântec despre frumusețea acestei lumi, întrucât nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina.

                                                               Tudor Cicu

                                                                     

Tableta celui așteptat să vină (14)

      

   Tableta celui așteptat să vină 

 

    Un prieten apropiat lui Nichita Stănescu, lăsase în scris o mărturie despre felul acestuia de a da unele replici, care te lăsa interzis pe moment. Spunea el că, venind adeseori în vizită la poet, în apartamentul acestuia găsise mai mereu ușa deschisă. Îngrijorat, îl întrebase: „Nu ți-e teamă să lași întotdeauna ușa deschisă?” „Dar dacă într-o bună zi vine să mă caute un tânăr care se va dovedi un nou Eminescu, și va găsi ușa închisă, nu a mea va fi toată vina că tocmai eu sunt cel care îi va întârzia apariția în literatură? Decât să găsească ușa închisă atunci când va veni, mai bine să fie mereu deschisă” i-ar fi răspuns poetul necuvintelor. Există, totuşi, un optimism în această așteptare continuă pentru cei care vin după noi. Credem că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea și imaginația lor poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de lume și natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-și odihni capul”. Și noi știm ce fiori ne dă cutremurătoarea frază (vezi iarăși, Luca 11, 33): „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina”... Dar, dacă și Sfânta Scriptură nu ne-a lămurit cu privire la cel ce are să vină? Acel fiu risipitor din pilda lui Iisus poate fi și scriitorul a cărui viață s-a risipit într-o carte, pentru a-i urma noi căutările: cu cât risipirea este mai mare, cu atât căința este mai puternică și mai urgentă. În copilărie, uneori lăsam o carte deoparte, închideam ochii și mă gândeam la acest fiu risipitor, scriitorul „Se întoarce acasă pentru ca să ia lucrurile de la început, așa cum trebuie” îmi spuneam. Asta face și scriitorul când începe o nouă carte. (Pilda a fost utilizată de Thomas Mann în romanul „Iosif și frații lui” și alții. La noi Radu Tudoran în romanul „Fiul risipitor”. Parabola lui Iona (preluată de M. Sorescu în piesa cu același titlu). Speranța este una dintre virtuțile teologice. Mă uit în jur și observ cum astăzi, cultura este într-un pericol fără margini. Țipătul omului lui Munch, într-o lume în care adevărul e pus sub lama ghilotinei pare că nu ne-a trezit. Și universul, iată, e plin de țipete! Isus spunea pentru toți : „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Azi accesul la adevăr, împiedicat de ajutoarele lui Claudius, fratele regelui Hamlet, de a umple zilnic vasul cu otravă, spre a fi turnat în urechile noastre, ar însemna de fapt trezirea tuturor a „omului cu țipătul”, ar fi calea spre salvarea noastră. Și ei (cei de la putere) știu asta, așa cum întoarcerea fiului risipitor, acum, ar fi primită cu brațele deschise de tații acestuia (adică popoarele care trăiesc într-o mare surdină a trâmbițașilor plătiți regește).  

     Când scriu despre momentul celui așteptat să vină, am impresia că mă simt în tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului” pentru a-i ghici țigăncile destinul. Stațiile la care ne oprim uneori, unde se face și schimbul de cai cu care poştalionul acela a lui Gavrilescu era condus spre capătul drumului, sunt momente din viața noastră. Mulți dintre noi facem parte din povestea fiecăruia dintre acești autori. La ei vom găsi, cândva (să sperăm) și CHEIA pentru a descifra taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA. Or, cum mult mai bine o spunea J.L.Borges: „O carte (aici un text, o schiță) ascunde o lume!” Și să nu fie deschisă la timp, ar însemna o mare pierdere pentru toți.

       Spunea poetul Nicolae Dabija: „Veneam dintr-o aşchie de ţară de dincolo de Ţară unde Dumnezeu a fost cel mai umilit. Ce înseamnă o ţară din care e alungat Dumnezeu? Ne întrebăm şi căutăm răspunsul împreună. O ţară fără biserici e o ţară tristă, iar o ţară fără Dumnezeu e o ţară moartă”. Dabija vorbeşte de „ţara” lui, dar care pe vremea fanarioţilor era cam ce spunea Nichita în elegia a noua, cam tot. Păi, bine, bre! – cum ar fi spus un Mitică din Momentele lui Nenea Iancu: cine a tot şmirgheluit la cuvântul Domnului de nu mai are loc Domnul pe pământ? Fac prinsoare că datorită metehnei noastre scriitoriceşti de a învârti vorbele după bunul plac al celor care au pus stăpânire pe tron, va trebui să ne întoarcem la vremea fanarioţilor, să căutăm şi-n punga cu vorbe a cronicarului de atunci. Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români, trăgând ca Nastratin porţile Orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie” (spune, în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul) – după cele citite de mine, cândva, prin N. Iorga, pare-mi-se. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul ne spune cum (tocmai, la un astfel de caz) un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi vârând hangerul în pântecele lui Vodă, strigând să-i audă şi ciohodarii lui Vodă: „dur bre ferman!” , ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea, pline, mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşitorul Vodă. Că, mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări. Și aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse, la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor, prin paturile agalelor (…) Adică, ce să mai spui: fără comentarii! Înseamnă, aceasta, că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române? „Câtuşi de puţin!” – scria cronicarul. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci, dar şi de pe-acum), din punct de vedere literar. Aşa că n-o fac nici eu. Dar mă întreb: de ce trebuie să ne comportăm, pe mai departe, ca poliţaiul de raion, în faţa lui Akaki Akakievici, care, în loc să dea atenţie punctului principal al situaţiei după ce-i ascultă plângerea, cu jefuirea mantalei, „se apucă să-l descoasă pe A.A., întrebându-l de ce se întorcea acasă atât de târziu, dacă nu cumva trecuse pe la vreo casă deocheată”. La urma urmelor scriitorul tot va sfârşi ca şi Oedip, adică unul dintre cei judecaţi. În lăstărişul lacom al gurilor flămânde după popularitate, cuvintele bune se întâlnesc, în cele din urmă, tocmai atunci când se va simţi nevoia de ele. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere a timpului” e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ura (atenţie!) nu transmite decriptări de la faţa locului, precum ne învăţase cronicarul, cândva. Ura, faţă de oricine nu gândeşte ca el, îi înscenează în final moartea prin cuvinte, pentru nesocotinţa acelui care a crezut, ca şi Icar, că îi era permis chiar şi gestul de a se apropia prea mult de soare. Că astăzi, nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas. Apoi (cu pile şi tupeu, cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor. Că unii au pus săbiile jos a neputinţă, că alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor în mâna lor stângă, spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au născut, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei. Şi la final nu avem cum să nu cădem cu toţii de acord. Faust vrea să fie mai mult decât el însuşi şi pierde şi el. Hamlet moare, pentru că rolul nebuniei, jucat în faţa unchiului său nu atinge perfecţiunea şi jocul îi este destrămat prin a fi ghicit de cei cărora duhul tatălui său ar fi trebuit să le provoace insomnii. Poate tu, cititorule, crezi că nu e de nici un folos să spui povești, dar dacă ai avut, cândva, în mână cartea celor „O mie și una de nopți”, ai înțeles încă de pe atunci că asta e cea mai mare putere pe care o avem noi oamenii. Puterea de a vindeca și salva vieți prin zicerea poveștilor. Adică puterea secretă pe care a avut-o și eroul lui Creangă Ivan Turbincă, atunci când a dat nas în nas cu moartea. O fi fost și el unul dintre cei așteptați de Dumnezeu și Sfântul Petru când au pornit să vadă lumea și au trecut pe la acel cap de pod. Pe măsură ce creștem auzim multe povești, iar o parte importantă a frumoasei și sănătoasei noastre creșteri este să învățăm să le păstrăm și să le prețuim. Povestea acelui tânăr de la țară, care și-a iubit și prețuit bătrânul tată încât l-a ascuns în beci și nu l-a predat împărăției care dăduse ordin ca toți bătrânii din acea împărăție să fie executați, fiindcă nu mai foloseau (zicea orânduirea) la nimic, a circulat ca o pildă în vremea copilăriei mele. Și el chiar era cel așteptat să salveze țara și acel popor întreg amenințat cu pieirea prin sabie de împăratul vecin cu țara lor. Povestea auzită de la mama, în copilăria mea, spunea cam așa: cândva fuseseră două țări vecine care trăiseră în armonie, până la ordinul dat de împăratul uneia dintre cele două țări ca toți bătrînii să fie executați fiindcă, ziceau ei, consumau hrană degeaba. Lefegii țării au trecut la executarea ordinului, doar că, într-o familie de nevoiași, fiul și-a ascuns tatăl într-un beci de sub casă, unde săpase dinainte multe tuneluri ciudate, iar într-unul dintre ele își pusese la adăpost părintele. Cum a auzit că țara vecină își încheiase grozăvia de a-i trimite pe bătrânii țării pe lumea cealaltă, celălat împărat, mult mai puternic, a și trimis o misivă împărăției vecine că le va trece prin foc și sabie țara dacă nu i se pune dinainte de către împăratul vecin o frânghie de nisip împletită în șase fuioare de nisip. Noroc cu bătrânul ascuns în beci care a rezolvat soluția problemei, trimițând răspuns împăratului vecin că, dacă le prezintă o mostră dintr-o altă frânghie de nisip, asemănătoare, vor face și ei una la fel de reală. Astăzi, poporul acesta așteaptă pe cel desemnat de Dumnezeu ca să destrame povestea rea în care e adus poporul să își ducă traiul, cu una mai bună. Deci, dacă o poveste rea trebuie schimbată, s-o găsi cineva să poată face și asta. Și nu mă gândesc decât la cel venit, scandalagiul Randle Patrick McMurphy, în ospiciul condus cu mână de fier de sora-șefă Ratched, adepta unor metode de tratament barbare din romanul lui Ken Kesey „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Privind, în zilele astea la ce ni se întâmplă și nouă aici, în țara mea, de multe ori cred că mă trezesc ca și McMurphy într-o secție a unui spital de nebuni, mai ceva ca eroul K, a lui Kafka, din Castelul. Și, ca și acela, pare că singura cale de a te salva pe tine însuți este să te zbați pentru a-i salva pe ceilalți. Dar ceilalți, te întrebi, vor să se salveze? McMurphy caută să le deschidă ochii pacienților obișnuiți deja, de cca șase luni ori un an, cu metodele de tratament barbare. Iată ce-l întreabă el pe unul dintre pacienți: „Și chiar crezi că rahatul ăsta scormonit în ședința de azi o să-ți aducă vindecarea?” Lecturând povestea zguduitoare a pacienților din acest ospiciu, nu ai cum să nu te întrebi: ce frământări pot fi într-o societate în care nebunii cred că li se cuvine totul? Cum au fost aduși în stadiul ăsta, prin ce metode pe care ei le-au aplaudat mai întâi? Povestea pare o parabolă profetică, sau arată acea realitate care ne scapă nouă celor supuși puterii și autorității lor tiranice? Dar vorba unui pacient ce pare a nu fi auzit de nimeni după zilnicele „tratamente” la care este supus: „Am înghițit atîtea batjocuri c-am murit. M-am născut mort. N-am ce să fac. Îs istovit. Mi-e silă să mai încerc. Voi încă mai aveți șanse”. Prin ochii altui pacient, cel numit șeful Bromden, un indian uriaș, asistăm la încleștarea dintre cei doi, Bromden și McMurphy, care capătă proporții incredibile. Toți îl credeau surdo-mut pe uriașul indian. E și asta o stratagemă de a rezista aici, într-un ospiciu al groazei: „Toată lumea mă crede surdo-mut. Eu-s destul de viclean și de ascuns ca să-i prostesc măcar cu atâta”. McMurphy se dovedește destul de inteligent, până la urmă, să-i demaște șiretenia și să și-l ia ca aliat în dărâmarea șandramalei, din care McMurphy nu mai avea să iasă de-acolo. Indianul devine confidentul lui McMurphy, iar acesta din urmă se gândește la un plan prin care el și Bromden să evadeze, însă nu-l poate convinge să ridice consola hidroterapeutică cu care, eventual, să spargă geamul spitalului și să evadeze. În urma revoltei din ospiciu, pusă la cale de McMurphy, terminată cu asaltul la gâtul asistentei șefe, acesta e izolat și supus „tratamentului ” ce-l va aduce până la stadiul de legumă și singura soluție aleasă de pacienți a fost să-i curme viața prin asfixiere. Doar uriașul indian își va afla în cele din urmă scăparea din acel infern.

     Ca o concluzie, haideți să ne mai aruncăm o privire, asupra gândirii filosofilor, care au lăsat să se înţeleagă că la sfatul bătrânilor mai e, încă, loc pentru adevărul acelui Godot mult aşteptat. Vidul trebuie umplut cu oameni de credinţă. Oameni care, pe întreg Pământul tind să instaureze egalitatea între state, respectarea drepturilor omului de către alt stat etc... Ce mântuire v-aduce viitorul, umbrit de prorocirile Apocalipsei, decât moartea sau viaţa, la urma urmelor? Să fie vagabonzii lui Becket, mesagerii unei noi Evanghelii pe Pământul acesta? Sau încă mai căscăm gura la profețiile acelui indian (lansat în zilele noastre de securiști) care ne spunea că va răsări unul din popor pe care să-l așteptăm cuminți cu toții, adică un nou Godot care să vină să ne salveze pe toți, să salveze țara, deși știm că n-are să vină niciodată. Deși tare mi-ar plăcea să vină, să stea la masa unde vă scriu toate astea, s-ar așeza chiar la taifas cu mine, eu să fi susținut pe ale mele, el pe ale lui și, să aud, la plecare cum mi-ar fi spus: „Are o troahnă!”, precum fiul Militrisei din „Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu. Dar dacă ar fi venit cu adevărat, nu ca în piesa lui Godot, oare chiar ar salva-o? Și nu mă gândesc decât la bunelul lui Vanka dintr-o schiță a lui Cehov: dacă ar fi ajuns scrisoarea la el, oare ar fi venit să-l ia de unde fusese dat la stăpân să muncească, acolo unde bietul copil muncea ca ocnașii din „Mizerabilii” lui Hugo. Ia închipuiţi-vă domniile voastre, pe Vanka Jukov: undeva prin Moscova, în cămăruţa aia prăpăstioasă, într-o lume ostilă, cu toată povara unei lumi nedrepte apăsându-i umerii, scriindu-i bunicului să vină şi să-l ia acasă. Apoi închizând plicul şi scriind adresa: „Bunicului, în sat la noi”. Apoi dacă-i aşa, de ce m-aş mai întreba... În lumea celor care așteaptă „Dar muieți-s posmagii?”, lumea ar rămâne veşnic nedumerită cum stă ăla şi se miră şi el, la rândul lui, că nu e, totuși, salvat. Şi crede că face şi el ceva dacă așteaptă să vină cineva.

De ziua lecturii (15 februarie, 2026)

 

Un grupaj de poezii, cititorilor mei, publicate recent în revista DUNĂREA de JOS/Galați nr. 287 februarie, 2026

Tableta celor care au văzut minunile (13)

 

Tableta celor care au văzut minunile 

 

     Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume necunoscut. Vorbea Saharei, fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-am spus: „Vă înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, amară-i pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fiii, iar urmaşii acestora vor trebui să le dea glas prin cele scrise. Altfel vom merge prin viață, mai departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?” Sau, de aici încolo, începe mâna lui Dumnezeu să ne arate drumul? În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină”, Zinovie. Tot mai înmormântată ţărâna neamului acesta au vrut-o ei, cei care, odată aleși de popor încep să ne privească ca pe niște cerșetori la cap de pod, cum zicea Creangă că Dumnezeu și Sfântul Petru îl întâlnise pe Ivan Turbincă; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelei morți naive, captivă într-o turbincă. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea, adică Omului-care-scrie. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. Și totuși, de unde începe atunci lumea posibilului și a imposibilului?     

     Pe vremuri, când îl citeam şi eu liniştit pe E. V. Däniken, despre care îmi atrăgea cineva atenţia: Nostradamus, făcea cimilituri din profeţiile sale, dar dacă încă nu l-ai citit, cititorule, ia aminte! E cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a văzut limpede cum „ieşea fum dintre roţi”, când împreună cu Eva priveau înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu. Îşi argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în Manuscrisele de la Marea Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi, furat de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de cutremurător?” ... Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate fi demonstrat. Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem. Ovidiu, în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcări la Palilii”. Ce nu ne-a spus Ovidiu, despre cea dintâi bănuială a cugetului, se găsesc poeţii azi să ne spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: „Împlinit e din partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu l-ai rugat”. (Homer: Iliada). Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre faimoasele cariere de piatră de la Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i elibera şi a-i readuce la viaţă”. Ion Gheorghe, poetul buzoian, crede că lui i-a fost hărăzit, de zei, să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a monezii, aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face magistral în cele versuri ale sale. Şi noi să luăm aminte: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în versuri” (Ion Gheorghe). Măcar aşa, nu le pricepe mai nimeni. „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt (grăia bătrânul lui Hemingway). Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui. Sau, are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe. Pietrele Doamnei? l-aș fi întrebat, atunci când i-am făcut o vizită la Sărățeanca, acasă. Poftim întrebare! Pietre şi gata! „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu:Epistola I-a). Și dacă ar fi fost în picioare, cine, înaintea lui Heinrich Schliemann, ar fi avut norocul să descifreze istoria scrisă între acele pietre? Până acolo, acest popor al nostru cu ce este vinovat de și-a întors Dumnezeu fața de la noi? Parcă ne urmăresc (pe toţi) vorbele lui Cioran: „Acesta este nenorocul românesc: un popor care n-a câştigat niciodată, în istorie, vocaţia lui este să piardă”. După Cioran, mai putem să încheiem într-un mod optimist? Poate doar dacă ne vom apleca asupra celor rostite de Eugen Simion, într-un interviu: „Am crezut şi eu că sabia spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume. Optez şi azi pentru o nouă îngăduinţă”. Întrebat de ce crede astfel, E. Simion a răspuns exemplar: „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche”. Dar, oare, sunt pregătiți scriitorii, azi, să răspundă la întrebarea pusă de o multitudine de gânditori și scriitori de-a lungul istoriei, de la filosofi antici (Platon, Aristotel) la autorii moderni (Kafka, Dostoievski, Huxley, Camus, Cioran, etc.), reflectând căutarea constantă a sensului existenței umane: „Ce e omul?” Iar eu încerc să caut un răspuns la întrebare, ascultându-i pe precursorii acestora mai sus menționați. Mai interesantă decît discuţia în jurul precursorilor îmi pare a fi concluzia lui Borges: „Fapt este că fiecare autor îşi creează precursorii“! Iar în În lumina parabolelor kafkiene, îi citim, azi, într-o altă cheie pe autorii care l‑au precedat pe Kafka. Ori ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din proza propusă de Mircea Eliade, cum e cea din „Ivan” (un alt Ivan decât cel din povestea lui Creangă). Iar la Eliade e vorba de un vis ce cred eu că s-a petrecut în mintea lui Darie. Și parcă îi aud strigătul lui Darie înainte de a trece podul salvator spre casă și îl asurzise o explozie sonoră nefiresc alcătuită: „Nu mă trezi, Laura! Mai lasă-mă să-i văd. Să-i văd trecând podul”. Au și visele tâlcul lor, ori o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filosoful Darie), cerul, ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august nu-i tulbura ochii.  Era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei, ori chiar trăgea să moară când îl găsise cei trei dezertori: Zamfira, Darie și Iliescu. Și parcă pe Zamfira o auzise: „Binecuvântează-ne Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului”. Fiindcă știa ea o vorbă, cam cum se spunea acasă, în popor: dacă te binecuvântează cineva când trage să moară, îți aduce noroc”. Și pe Ivan îl purtară pe carabine până când aveau să-i constate moartea și se și „vedeau” săpându-i groapa.  „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie, din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, prozatorul aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine poate să le dea un rost?” Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Ori noi ne găsim la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde, încă, nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Și atunci, Darie își aminti: „Nu i-am binecuvântat”. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate, se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar, câtă e realitate, aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni, cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu. „...dar când? când? în ce viață?”

                              Tudor Cicu

„Rugă de iubire”- poezii de Constantin Petcu

 

1.     „Rugă de iubire” – Constantin Petcu, ed. editgraph/2024

                                  Motto:

                   „fiecare cuvânt/ un glonte | el mă traversează | și apoi mă scrie”

                                                   (din poezia sa: cuvântul).

 

 

     Prin anii 2006-2007 Marin Ifrim mi-a arătat (cred că ne aflam în biblioteca de la Casa Sindicatelor /Buzău), o Antologie scoasă unui prieten poet care trecuse la Ceruri. Se numea „Anotimpul plecării” și fusese scoasă în memoria poetului Constantin Petcu, profesor-poet din Pogoanele, amic și coleg de cenaclu (la Alexandru Sahia) cu cel care îi scosese antologia. Plecat în urmă cu 26 de ani, Constantin Petcu ar fi avut acum (în 2026) 77 de ani. În timpul vieții  publicat patru volume de poezii. Primul volum „În așteptare” îl scosese în 1987. Manuscrisul asupra căruia ne aplecăm cu lectura a fost rămas în păstrarea poetului Mihai Macovei și credem că poetul Constantin Petcu, dacă ar mai fi trăit, ar fi revenit asupra lui aducându-i corecții și îmbunătățiri. Încă de pe atunci, când Marin Ifrim îmi arătase antologia aceea, s-a consolidat în mine convingerea că cel mai mare avantaj al cititorului, de a-l „cunoaște” pe poet, îl constituie acea lectură de texte culese, de către prietenii săi (M. Ifrim și L. Mănăilescu), într-o antologie. Mă gândeam că prin culegerea acelor texte i se acorda și cititorului accesul la acest mod de cunoaștere a unui poet înzestrat, a cărui ascensiune în viața literară vine doar odată cu experiența. Am ales să fac această lectură pentru a-i face și un  comentariu, deoarece simțeam nevoia de claritate a ceea ce scrisese până la acest manuscris nerevizuit de poet. „Rugă de iubire” - (volumul are trei cicluri: Bucurii de ceară; Rug(ă); Zece poeme albe) – e volumul care se constituie într-o lacrimă, singura lacrimă cu care poetul îi închina „ei” (iubitei necunoscute) aceste poeme ale uitării și cu care o mai poate plânge cineva. Sau cum spunea un alt mare poet care scrisese „Ieudul fără ieșire”, aceste poeme erau (pe vremea când fuseseră scrise) precum „o lacrimă mare, care să ducă odată cu sine/și ochii celui ce te plângea”. Ca și poetul „Ieudul(ui) fără ieșire” (Ioan Es. Pop), fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu poate fugi în braţele dragostei de temerile sale. Prin poezie își construiește, însă, lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi, în dragoste. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Însă tristețea poetului din cuvinte, la Constantin Petcu, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „Nu puteam realiza cu privirea/ nimic | acum/ aceasta/ar trebui să te învăluie | să te descompună/ să te distribuie egal | apoi să te îmbrace/ pe aripile ei | de curcubeu | și să te poarte înapoi/ spre sursă | aici | în/ ochiul meu | pentru | a/te/zdrobi/ de lespedea | acestei lacrimi...” (Privire magică).

      Constantin Petcu aduce în prim plan o spaimă concretă, spaimă care țâșnește din teama unei neîmpliniri a unei dorite revederi: „vezi tu iubito cuvintele sunt | doar pielea ta catifelată de căprioară...” (poem 8). În poemul acesta face prima adresare directă la ființa iubită, important însă că el nu se revoltă, ci rămâne în spiritul poeticii lui: cu teama înstrăinării în lume și nesiguranța viitorului (vezi: poem 5). În aceste poeme/rămase în manuscris chiar își trăia la intensitate maximă biografia lui tumultoasă la tinerețe, cu zdruncinările și deziluziile înstrăinării din anotimpul iubirii, cu acel zbucium al unei existenței marcate de neoexpresionism în poezie, unde retorica funcționează la obsesia împăcării cu soarta. Despărțirea de cea căreia îi sunt închinate aceste poeme ale uitării este acceptată de poet ca pe una dintre emoțiile ce trebuiesc îmbrățișate și transformate în energie pozitivă. Spune el: „undeva în depărtare stai aprinsă ca farul | unui țărm” (poem 9). Ultimul din cele zece poeme, din ciclul al treilea, care descrie tragicul pulsatoriu al lumii, amintește de tristețea acestei pierderi ireversibile, pe care doar visul în care se refugiază (cu ajutorul cuvintelor), îi mai poate aduce acel alean, acea mângâiere ca urmare a unei pierderi nerostite concret, adică („himera dorită sub aripi căutându-și un cuib | hârtia aceasta”. Cităm: „....de la tine aici tot aici mă întorc | mă lipesc de această pagină/ albă/ cade sufletul tău | de sânul / pe care/ nu l-am mai putut mângâia” (poem 10). Viziunea sa despre lumea în care se simte înstrăinat este profund romantică, exprimată în forme lirice de un evident modernism. Se observă o părelnică angoasă, ușor otrăvitoare, a unor trăiri din gama celor devenite momente apocaliptice cu trecerea timpului: „...timpul/ nu este decât viermele/ ce trebuie |călcat în picioare/ strigătul lui/ o sabie otrăvită | aici/ între coaste unde |ecoul/ a devenit/ întreaga mea | ființă” (poem 2). Depresia, ca urmare a pierderii copilăriei, devine o nouă tară la realism-biografismul unui peisaj mereu actual: „copilăria ta uitată/ rămasă | în urmă în tine pierdută/ îți e rușine cu ea și | totuși/ o cauți o invoci o înviezi în tine cât poți (poem 1).

      Temele recurente din ciclul „Rug(ă)”: tristețea toamnei („ne-ai dat efemeri”); pierderea ființei dragi („îmi simt ființa goală”); strigătul temător al iubirii („Adică/să fi declanșat în mine/numai lupul?/numai prada?”); părăsirea locurilor unde a copilărit cu părinții („ca o gărgăriță/zburasem cu fiul de împărat spre alte locuri”); dorința („Fata din bar | are părul negru sânii mari | și rotunzi | picioarele bronzate și robuste | Fata are ochii albaștri | ca o apă adâncă |în ochii ei aș dori | să mă arunc/ să mă înec |așa/ doar | ca o plecare spre cer.” (din Așa, așa); acea bucurie a cuvintelor devenite poeme („sunt oglinda lacului | din care sorb vulturii | viața eu eu eu | ce sunt eu în această clipă | o pulbere de diamant? | ce se împrăștie în fiecare suflet | pentru a se naște încă odată | din poezie.”);  căutările zilnice și setea de cunoaștere a unui sine fracturat de angoase („Și dacă îți caut avid privirea de rouă | de aur | este | pentru că privirea mea aburită de ploi acide |descoperă în | privirea ta | cuibul și pasărea lui” (din pentru că) etc... poate fi, aici, un nou început de discurs poetic despre rostul existenței, sau stări ale unui suflet asaltat de o mulțime de lucruri stranii cu rezonanțe pe care le întâlnim ca un ecou în poezia universală. Ruga poetului atinge tensiuni lirice, iar ființa concretă e singura care îi poate transcende acea ipostază a poetului împlinit de o dragoste care a dat buzna în viața lui: „de ce te caut eu aici, înăuntru, | unde mă închid | ca să nu te pierd | ca să nu te simt/ așa | ca un foc ce mă arde | și pe care nu vreau să-l las | să ardă afară | unde nu mai găsesc | pe nimeni pe nimeni | și nimic” (***) Pesemne (se explică undeva): „Mai presus de toate acestea este sufletul tău | nicio cale a luminii nu se poate deschide | pentru a-l înțelege.” (tu). Sau, redăm din alt poem: „Tu încerci să găsesti | o altă lumină. | Atunci/ eu | ce poem | ți-aș mai putea scrie” (***).

      Când și când acest poet, în singurătatea sa, trimitea către cititorii săi acel straniu avertisment pentru cei osândiți la un veac de singurătate și de a nu le fi fost dată o a doua șansă pe pământ. Acum nu contează, în viaţă (părea a spune), decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu și (într-un fel) sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte, așa cum și lumea în care am fost trimiși se va sfârși încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată și nicicum, după cum profețise G G Marquez. Dar să redăm și strigătul poetului: „Cineva | îmi leagă mâinile picioarele/ ochii | și stau/ nemișcat | ca la stâlpul de execuție | în această hărmălaie | a sirenelor | nu poți răsări | ești departe | ca steaua aceea | la care nu vei ajunge | niciodată” (și nu de aceea).

      După ce ai dat glas poemului abia lecturat, te frământă (totuşi) un gând: „Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile” – cum spunea Paul Claudel.  Iar când ecoul versurilor sale s-au stins, în urma acestor comentarii, rămâne să-i descifrăm poetului cuvintele „urmărindu-se pe dinăuntru” (cum ar fi spus Nichita), ori dacă nu cumva ne-am dat noi seama că poetul ne vorbise în vis şi noi simţim în glasul acestui poet prezenţa unei a doua fiinţe: „atât de ușor/ aproape aer | ca și cum mi-a sustras | cineva/ corpul | pot să apar în orice loc | ai coborî pe orice planetă pustie/ unde | în caz că te văd | revin corp/ apoi om | și toate vor începe să curgă | prin mine | și veninul prin artere | cel care s-ar pune din nou | în mișcare” (plecarea IV). Să fi stins în acest „vis” resemnarea din faţa Destinului? Ori asta e încercarea poetului de a zări pe sub poarta închisă umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că nu rămân în scena redată de poet, atunci când s-a aflat singur la masa de scris? Iată o întrebare care merită a fi lansată și cititorului.

 

                                                                   Tudor Cicu

                                                    (membru USR Fililala Dobrogea)