Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 (III)

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026

                                                  (III)

1.     Didina Sava / „Graiul ochilor stinși”  

 

     Prin acest roman al adevărului dureros, privit ca în oglindă, dar și al exprimării unei stări patologice a stării sociale (ca ecou răspândit în întreaga populație a țării), Didina Sava confirmă un  prozator care deschide răni adânci în literatura satului. În scrierea romanului autoarea a strâns nenumărate întâmplări în urma trecerii ei prin satul pe care-l descrie. Viața și trăirile personajelor care apar în paginile romanului sunt reconstituite treptat pe parcursul unor reveniri în sat, odată cu parastasele (care se fac după obicei) tatălui decedat. Scris în grai moldovenesc romanul e o sondare psihologică a satului românesc de prin părțile Moldovei, un sat aflat în lunca Siretului, cu viața aspră din perioada colectivizării forțate, cu oamenii și durerile lor. Romanul ete scris la persoana I-a, urmărind trăirile pe mai multe planuri a femeii Dochița, acum, după moarea tatălului, întoarsă în sat pentru pomana de 40 de zile ce trebuie făcută conform obiceiurilor creștinești. Revederea cu satul de la podul către Lespezi, din frumosa Luncă a Siretului, îi provoacă amintiri nostalgice din copilăria naratoarei, dar și fața dureroasă a locuitorilor satului. Și din acest punct de vedere romanul intră în dimensiunea de autoanaliză a eroinei. Primul contact cu satul, găsit la întoarcerea Dochiței, avea să fie unul emblematic, specific unui sat uitat de lume: eroina, în drumul ei spre casa părintească, ia contact cu drama familiei Anica, decedată de curând, dar și cu imaginea tragică a copiilor ei rămași ai nimănui, singuri în casă. Printre aceștia noi vom reține chipul Angelicăi (Lica în desfășurarea romanului) și a surorilor ei Verginica și Mariana cea micuță, cât și a fratelui Ion. Dochița va urmări, în timp, evoluția sărmanei copile Lica, fata decedatei Anica, care la numai 17 ani rămăsese gravidă cu Vasile, băiatul cel mare al Vădiței și dus în repetate rînduri pe la pușcărie. După nașterea primulei ei copil, al lui Licuță, Lica trăiește în casa soacrei Vădița una dintre cele mai infernale vieți, ceva ce nu poate fi descris de câtă durere poate îndura. Între perioadele de executare a pedepselor în pușcării, Lica (rămasă singură acasă la soacră), îi va mai face lui Vasile un copil. În cele din urmă Vasile moare ca urmare a unei boli canceroase la creierul mic, iar Lica, pentru a-și crește copiii, va primi în casă un alt bărbat, care se va dovedi un bețiv și un trântor. Odiseea Licăi (făcută pe parcursul a trei-patru ani), este una strigătoare la cer. De fiecare dată, la întoarcerile Dochiței în sat, se va nimeri la câte un deces al locuitorilor satului: Nășculeasa, Poloboaca cea cu cârciuma, Nicu Groza, Vădița și mulți alții. Imaginea satului, pe parcurs ce oamenii înaintează în vârstă, devine una sinistră: „Aici și pietrele plâng noaptea, dacă știi să le asculți”. Traiul acestor oameni trăitori în bordeie de pământ este chinuitor. În general, femeile umplu bătătura cu copii, iar bărbații își duc viața în băutură și o țin tot în certuri cu nevestele lor. Dar ochii tuturor le sunt împăienjeniți de foame. În aceste locuri cu oameni săraci, moartea îi unește mai mult decât viața. Bătrânii satului par niște umbre lipite de pământ, de praguri, de stâlpii porților, de acolo unde privesc spre nicăieri. După moartea unuia sau altuia nu auzi decât: „Săraca de ea... bine că a luat-o Dumnezeu!” Satul nu moare brusc, ci ca o lumânare care arde cu flacără mică, pâlpâind înainte să se stingă de tot. Dacă soarta și boala avea să-l bage pe Vasile al Licăi în pământ, nici copiii lor nu aveau să aibă o soartă mai bună. Licuță fusese dat, mai întâi, la 7 ani, unui cioban căruia îi va sluji ca un câine, iar Andrei (cel mic) va ajunge dat în îngrijirea unei mame paternale. Lica se va pierde și ea, odată cu fetița avută cu cel de-al doilea soț, prin lumea largă, după ce casa îi va lua foc de la țigara bețivului soț pe care-l adusese în casă... unde va arde și el în vâlvătaia focului. Nici Mariana (sora cea mică a Licăi), nu va avea, în final, o soartă mai bună.

    Ce ne va oferi evoluția satului din Moldova, după revoluție? Iată ce scrie autoarea: „Multe din casele bătrânești s-au vândut sau au fost dărâmate de nepoții care muncesc prin Europa”. O imagine de o cruzime greu de descris încheie tabloul acesta idilic al satului unde a copilărit Dochița și rememorat în incursiunile de mai târziu de una dintre fiice. O carte tristă, dar reală.

 

2.     George Bratu/ „Vremuri de cumpănă”

     Scris într-o ținută de mare povestaș, romanul „Vremuri de cumpănă” de George Bratu (autorul buzoian orb, trăitor în satul de munte Vîrf), este un imn baladesc închinat eroilor săi purtați în aventurile vremurilor tulburi ale Țării Românești, în perioada domniilor fanariote a anilor dinainte și după 1800 și ceva. Un roman aproape basmic spre baladesc. Pe tot parcursul lecturii cititorul trăiește un adevărat scenariu derulat cinematografic, în care autorul se rupe de realismul și amprenta vremii, spre a nara o poveste condusă într-un teritoriu ca de basm, așa cum am mai întâlnit în „Săptămâna nebunilor” lui Eugen Barbu. Tărâmul în care autorul își poartă eroii prin poarta autenticității unor fapte posibile are ceva din frumusețea enigmatică a lumilor și istoriilor cântate de popor în multele sale doine, balade și cântece. Cu alte cuvinte, narațiunea de față este o scriere curată, visând uneori și lucruri pe care nu avem cui le povesti. Dar, când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne putem și noi întreba cum simte cititorul acestui poem-basmic țesătura misterului urzit pe parcursul celor 40 de capitole, când mai degrabă pare a se situa prizonier într-un labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume marginală a epocii demult apuse. Romanul întrunește toate ingerințele unei proze care te ține captiv în desfășurarea episoadelor la care participă eroii romanului: are acțiune, neprevăzut, suspans în desfășurarea evenimentelor, imaginație deosebită în a-și conduce eroii prin cele mai neașteptate situații, precum și personajele fără de care un roman n-ar ieși în evidență la prima lectură. Și printre aceștia să amintim doar câteva: tânărul Dide, căpitanul Crăcea, frumoasa copilă Dochița (cea  înzestrată cu iubire și inteligență, alături de tovarășele sale Ilinca și Florica), apoi haiducul Radu și legendarul Iancu Jianu, pandurii de seamă Mircea și Tănase și nu în ultimul rând slugerul Tudor. La „poiana pribegilor”, unde își făcuseră sălaș fugarii noștri (eroii din romanul „Poiana pribegilor”), un sol trimis de Tudor Vladimirecu le aduce vestea că Tudor îi vrea în oastea lui pentru o misiune urgentă, îndrăzneață. Auzise de faptele lor avute cu turcii în bătălia de la Radovanu. Cei doi viteji, Dide și Crăcea, își lasă logodnicele la stâna din poiană, pe Ilinca și Dochița, și pornesc pe urmele pandurului care le adusese vestea. Popasul la mănăstirea Tismana le oferă tuturor, atât acțiune, suspans dar și neprevăzut în a fugi din calea poterei care le luse urma. De aici, ajung la un han al lui Toma unde îl întâlnește pe slugerul Tudor care le încredințează misiunea de a iscodi ținutul bulgăresc și cetatea Vidinului a lui Pazvantoglu și a le spulbera planurile de a ataca Oltenia, cum se auzea. Celor doi viteji li se alătură și omul de încredere al slugerului Tudor, nimeni altul decât Iancu Jianu. Cititorii vor fi prinși mai apoi, captivi cu totul, în bătălia Vidinului cu turcii și uciderea lui Pazvantoglu, cât și în scenariile de trădare a pandurului Tudor, de către proprii lui căpitani. Finalul romanului ne oferă o lectură dramatică, dusă într-o zonă de sensibilitate condusă cu greutatea cuvintelor, care îl implică și pe cititor, direct. În paralel cu scenele războinice, scenele de trădare și uciderea lui Tudor de fanarioții lui Ipsilante, se petrece și povestea de iubire dintre Dide și Dochița, iar sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” (pe care ți-o dă povestea lor), poveste scrisă cu intermitențe și bătăi ale inimii. Numai că omul-care-scrie ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile. Ceea ce, lui George Bratu, i-a reușit.

 

3.     Marius Albert Neguț / „Șoaptele urii”

 

     Un roman care ne va situa pe poziția nesigură de a decide să desprinzi ficțiunea literară de circumstanțele care au făcut posibilă și inteligibilă scrierea aceasta ca produs aparținând unei narațiuni despre ființe umane. O narațiune scrisă după principiul în care Evgheni Vodolazkin și-a scris romanul său „Aviatorul”, construit pe însemnările zilnice într-un jurnal propriu de către cele trei personaje ale cărții. Marius Albert Neguț își construiește romanul ficțional, lăsând personajele, rând pe rând, să povestescă și să descrie stările și momentele trăirilor lor. E o poveste bazată pe mituri cunoscute, unele, altele inventate, dar trecute prin imaginația sa debordantă de autor science-fiction. E povestea micului Jai, cel care se naște în urma unei iubiri fulgerătoare și răscolitoare dintre Padma (soția rajahului din ținutul Vasanasi) și Ram (fiul unui slujbaș-oștean de la curtea rajahului, ucis, după câte se aude în cetate, chiar de mâna acestuia). Acțiunea romanului se petrece în ținuturile Indiei. Multe din obiceiurile și amprenta istoriei Indiei sunt preluate de autor pentru a ne introduce în atmosfera unui timp care nouă, cititorilor săi, ni se pare fabulos. Enigma răului care le stăpânesc sufletele acestor personaje din roman se află în persoana demonului Dveș, cel care li se strecoară cu forța în suflete, tuturor, dar mai ales celor care se privesc în oglinda magică din camera rajahului din Varanasi. Jai este fructul născut din iubirea pătimașă a Padmei și a lui Ram. Ram îl ucide pe rajahul din Varanasi strecurându-se cu un pumnal în camera acestuia, dar când descoperă oglinda în care se privește, demonul îi și înhață sufletul. Tradiția la indieni era ca la moartea prin incinerare a unui rajah să fie incinerată de vie și soția acestuia. Doar că Ram, cel care fusese ales de Padma să fie un fel de judecător al curții, o va salva pe Padma, anunțând tuturor că aceasta este însărcinată cu rajahul și pruncul, prin lege, va trebui să ajungă moștenitor al tronului în orașul Varanasi. Padma nu rezistă despărțirii de Ram, căruia demonul Dveș îi sucește mințile și alege, el, incinerarea în locul Padmei. Astfel, în apropierea zilei, când avea să nască, Padma, privindu-se în oglinda magică, se va îngrozi când va vedea ce monstru are în pântec și se va sinucide. Pruncul, încă viu, va fi aruncat, de căpetenia curții, la gunoaie, sub un pod unde locuiesc săracii cetății. El va fi găsit de o femeie sărmană, pe nume Ruha, care îl va crește mare. Menirea lui Jai, cel care va fugi, fără șansă, cu iubita Lila, în lume, va fi de-acum încolo să se răzbune pe ucigașii fetei și ai tatălui său adoptiv din groapa de gunoaie, cât și a elibera lumea de demonul Dveș care i-a posedat tatăl și mama naturală. Pe apele Gangelui, în barca lui, istovit și flămând, Jai este găsit de un mare dregător pe nume Deva, care îl va instrui pentru a se răzbuna și în cele din urmă îl va pune și rajah în cetatea Varanasi ca urmare a descoperirii tainei, făcută uitată, de la nașterea pruncului.

     Finalul acestui roman ficțional îl va găsi pe cititor într-o situație destul de ciudată, întrucât eliberarea tuturor, de demonul urii, va cere o jertfă incredibilă: moartea binefăcătorului Deva și sinuciderea lui Jai. Cu alte cuvinte, am lecturat o carte ficțională, scrisă cu multă imaginație, dar care își va purta cititorul prin ținuturi exotice necunoscute. Singura ieșire adevărată, dintr-o situație diavolească în care și realitatea e depășită (pare mesajul cărții), se află tocmai acolo unde nu există nici o ieșire pentru judecata omenească.  

 

                                                              (sfârșitul prezentării noastre)

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău (II)

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026

4.     Angela Dina-Moțățăianu / „Claviger”

     Cu romanul Claviger intrăm în sfera romanului de investigație și prezentare a unei cronici de familie, având-o ca eroină pe Mira. Autoarea își construiește foarte bine scenele epice, mizând pe atente analize sociale și pe un foarte atent rechizitoriu al relației umane cotidiene. După ce își pregătește copila, pe Reneè, să plece la studii în Franța, Mira este chemată de verișoara ei, Mira-Mica, să se ocupe de zilnic de recuperarea medicală a mătușii Marieta, în calitate de psiholog, așa cum practicase înainte de pensionare. Mătușa ei Marieta, avusese, după atacul cerebral suferit, un șoc de vorbire. Introspecțiile făcute de Mira, vorbindu-i la căpătâiul bolnavei despre momentele fericite ale membrilor familiei și rudelor apropiate, printre tot felul de amintiri asociate cu investigațiile făcute în trecutul familiei Răzeșanu, scot la iveală tot felul de încrengături sociale din viața personajelor care s-au perindat în familia lor: minciuna, adulterul, trădările și răceala dintre membrii familiei, ingratitudinea nepoților, dar și orientările politice monarhiste și răutatea caracterului a uneia ca Mira-Mica. Prin urmare autobiografismul afișat în narațiune de Mira este aici doar partea vizibilă a unei critici a limbajului și formelor acestei scrieri, iar eticheta ce am pune-o acestei narațiuni, ar părea că aduce cu a unui experimentalist al romanului psihanalitic.

     Metoda terapeutică folosită de Mira în recuperarea medicală a mătușii Marieta este una psihologică: adică, rememorarea momentelor frumoase din viața familiei. Vestea morții fostului soț, care o înșelase cu alta, și pentru care acela divorțase de Mira, este și ea una din tristețile zilelor ce vor urma. Doar că, sosirea fetei din Franța aduce din nou liniștea femeii. Însă, în casa Marietei, Mira este întâmpinată cu furie de Mira-Mica, pe motiv că nu venise la înmormântarea fostului ei soț. Dar are și o surpriză: Marietei îi revenise glasul. De fapt, Marieta o făcuse pe muta cu complicitatea doctorului care o tratase în urma atacului cerebral, cunoscând purtarea mizerabilă a familiei Răzeșanu (formată din Mira-Mica și soțul ei), aceea de a o trimite într-un azil de bătrâni și a scăpa de povara ei în casă. Romanul curge în continuare la fel de confesional (ca stil de scriere): Mira își investighează cu deamănuntul fiecare moment din viața ei și care părea că fusese dat uitării. Cartea este și un rechizitoriu sever la adresa unor copii care își abandonează părinții, la adresa micimii unor oameni care au făcut după revoluție trecerea de la calitatea de om la aceea de fiară. Finalul ne dezvăluie și altă fațetă a celui care s-a numit Artemir, nimeni altul decât soțul Marietei. Nu-și iubise nici acesta soția, cât iubirile lui ascunse, și ca urmare rezultase și un copil neștiut de ai săi. Acest copil, nimeni altul decât doctorul Costin, care o tratase și pe Mira cândva. Acest doctor avea să preia rolul samariteanului cel bun și să o aducă de la sanatoriul azil unde o azvârliseră proprii ei copii, la sanatoriul lui privat, unde îi va acorda toată atenția. Costin îi va mărturisi Mirei că el este copilul lui Artemir, venit pe lume ca urmare a iubirii pe asuns dintre acesta și mama sa, dar nimeni nu cunoștea acest secret, până acum. Așa că Marieta, după decesul mamei doctorului, îi „era” ca și o a doua mamă. Iar Mira, aflând secretul doctorului Costin, va trebui să ducă, mai departe (asemeni unui claviger: păstrătorul unor chei ale trecutului), condiția de claviger, adică de deținătoare a secretelor, și totodată să întrețină legătura între cele două lumi opuse și ostile dintre copii, frate vitreg și mamă.

 

 

5.     Ionelia Vladu / „Iris – pisicuța cu zgardă roșie”

 

     O carte-ficțională, atât pentru cei mici cât și pentru cei mari, în care ni se prezintă povestea unei pisicuțe ce are o zgardă roșie la gât și imprimată pe ea numele Iris, cât și un număr de telefon al proprietarei. Pisicuța fusese prețiosul cadou primit de profesoara Elsey, soția lui Carlos, de ziua ei. Dintr-un pui micuț, acum bine îngrijit, acesta se împlinește pe zi ce trece, fiind și mult iubit de cei doi (Carlos și Elsey), probabil și pentru că se căsătoriseră mult prea târziu și nu mai puteau avea copii. Doar că într-o bună zi se pornește dezastrul pentru pisicuța Iris. E chiar ziua când un curier le bate la ușă și le aduce un pachet. Pisicuța iese tiptil pe ușa deschisă curierului, acesta o zărește și îi pune un gând rău ca s-o fure în scopul de a face afaceri cu ea. Și, după ce o pândește pe stradă, o și înhață și o bagă într-un pachet legat cu fundă ca să nu iasă afară. Dar, ghinionul lui, fiindcă face accident, mașina se răstoarnă pe drum și pisica Iris iese din pachet și devine liberă, hoinărind de una singură pe străzi. Un băiat fugit de acasă, pe nume Eric, o găsește pe acoperișul unei clădiri în construcție și o ia acasă, oferind-o mamei sale Mila, o femeie bolnavă la pat. Aceasta o adoptă spre bucuria tuturor celor din casă. Zadarnice sunt acum toate căutările familei Carlos, iar șansa de a primi o veste nu mai este posibilă, întrucât și telefonul le este furat. Numai că mâncarea bună de la casa soților Carlos, cu care era învățată Iris, lipsește aici. În ajutor îi vine Simba, un motan care vânează șobolani și pentru hrana ei, ba chiar o însoțește pe Iris la vânătoarea de șobolani. Într-o zi însă cade în capcanele puse de oameni, dar e salvată de Eric. Zgarda roșie, prinsă și ruptă în capcană, va fi recuperată de Eric și făcută cadou unei fetițe pe nume Emily, o fetiță adoptată de familia vecină mai mult pentru a le face treburile din casă. Emily vine la școală, acolo unde profesa și doamna Elsey, chiar în clasa ei, cu zgarda roșie a pisicuței sub formă de brățară la mână. Acesta este și momentul în care profesoara Elsey recunoaște zgarda pisicuței, ia legătura cu familia fetiței ce o adoptase, și acolo are loc și regăsirea cu pisicuța Iris aflată la vecini. Un final fericit îi dă autoarea acestei povești, prin cererea de adopție a fetiței Emily, făcută autorităților de către Elsey, precum și angajarea soților care primise în casa lor pisicuța și se obișnuise cu ea, ca muncitori la ferma lui Carlos. E și o poveste despre visurile unei fetițe pentru o viață frumoasă de familie, a unei pisicuțe îndrăgite de oamenii simpli și cinstiți cu un hapy-end fericit. Putem spune că autoarea a pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești, lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și chiar o face, instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmplări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr.

 

 

3.                                   6. Maria Luisa Țuculeanu / „Casa dintre salcâmi”

 

     Maria Luisa Țuculeanu face literatură, dar refuză ficțiunea și folosește un gen de scriitură apropiată de cea autobiografică și eseistică, fiindcă atunci ideea de roman poate fi prezentă în astfel de încercări, în a-ți reda și propria poveste. Să scrii viața unor personaje e modul în care și-a definit tipul de scriitură în care se simte de la început responsabilitatea de a scrie în numele propriei profesii, cum e și aceea de profesor în învățământul școlar. Cartea aceasta este concepută ca o scriere poematică cu descrieri picturale despre un ținut din „Nordul Moldovei, unde oamenii trăiesc după legile vechi și se află o pădure măiastră ca o catedrală”. Acolo, într-un zăvoi de salcâmi, doi tineri veniți aici cu gânduri bune, doi oameni, un destin, și-au construit o casă ocrotită la umbra salcâmilor, și „în mijlocul lumii”. Cei doi protagoniști ai romanului sunt George și Lola. George, abia scăpat de pe băncile studenției, vine în acest colț de lume pentru a prelua funcția de învățător la școala din urbea respectivă. Îi urmează Lola, profesoara de literatură și limba română. O vreme cei doi se ocupă de educația copiilor, de pregătirea lor pentru viață, așa cum și ei au pornit pe acest drum. Gazdele la care trag cei doi se arată a fi gazde de oameni simpli și oameni primitori. Primul e George care vine în sat, apoi îi urmează și Lola, iar gazdele lor sunt în colțuri diferite ale satului. George va reține vorbele gazdei sale care îi spune: „Ia aminte la mine, odată ce bei apă de la izvorul din vale, aici te împământenești și tot aici te însori”. De altfel, aceasta e profeția care se va împlini nu mult după sosirea Lolei la școala unde predă George. Pentru că într-o bună zi George va veni cu un buchet de flori de câmp în mână, la gazda Lolei, unul nea Firică, și o va cere în căsătorie. Acum, odată însurat, e timpul să-și facă și o casă. Lola descoperise, în peregrinările ei prin pădure cu clasa și profesorii amici, un loc cu salcâmi, unde simțise ea că își va face o casă. Casa se va ridica, încet-încet, și cei doi își vor duce viața în mijlocul salcâmilor. Își vor amenaja și o grădină care va stârni admirația vecinilor lor. În viața lor vin repede și cele două fetițe, Selena și Eliza, iar autoarea ne introduce în largi descrieri poematice despre copilăria lor, viața școlară: mai întâi gimnaziul, apoi liceul și studenția în Iași. Drumurile spre orașul unde își petrec anii de liceu și cei de studenție, de acolo din ținutul pădurii și până la oraș, este uneori plin de peripeții și multe necunoscute. Uneori ne pierdem în hățișul descrierilor picante. Peste ani, trecând pe la mormintele celor doi învățători (George și Lola), fetele, dar și trecătorii locului, își vor reaminti momentele de fericire trăite de cei doi. Așadar, o carte omagiu adusă rădăcinilor celor care au construit casa dintre salcâmi, o narațiune scrisă cu penelul unei pictorițe. Și asta, pentru că nouă ni se pare că oscilează între notația jurnalieră și pagina de autoanaliză, de multe ori apropiindu-se de poemul în proză, în încercarea de a anexa noi teritorii de literaturitate.  

 

 

              (va urma curând: și ultima serie de 3 cărți prezentate)

Despre cărțile primite de juriu...

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 – în 2 octombrie va avea loc și manifestarea la Pârscov..

1.     Ileana Vlădușel /„Lentila spartă”

     Cititorul poate privi romanul „Lentila spartă”/de Ileana Vlădușel nu numai ca pe o poveste a regăsirii sinelui și a multiplicității identităților unui personaj, cât și ca pe o introspecție în viața unui om, întrucât cartea nu inovează în vreun fel tehnicile romanești, însă își câștigă cititorul prin diversitatea palierelor pe care poate fi citit: roman biografic, roman odiseic etc. Avem dinainte, totuși, un roman suprarealist-metaforă, în același timp și o călătorie de introspecție în viața lui Iov pictorul, personajul romanului. Și deodată vedem cum toate amintirile, toți cei dragi, se năpustesc asupra lui să-l judece. Iov se trezește ireal într-o piațetă pe care n-o mai văzuse vreodată. Se simte rătăcit în ea, singur, doar cu aparatul de filmat a cărei lentilă era și ea spartă. Asedit din toate părțile de umbrele care-l asaltează, în întunericul pieței, Iov le răspunde provocator umbrelor pentru a-și aminti cine a fost: își rememorează copilăria, ia în vizor părinții și cum a ajuns singur pe lume. De aici începe călătoria odiseacă: se trezește într-o cameră cu oglinzi, dar multe dintre ele sparte. Dar umbrele oglindite în acele cioburi îl privesc ca niște judecători aflați într-o cameră de judecată. Este asaltat cu întrebări de genul: „Unde ți-ai pierdut mințile?” etc. Și în ele Iov își vede copilăria și scene din familie în care se lepădase de Dumnezeu. Fiecare ciob din acele oglinzi avusese câte un fragment din viața lui ratată, care i se întorcea acum, împotrivă, și-l acuzau. Odată ieșit din camera oglinzilor, Iov se pierde într-un culoar orb, unde alte umbre îl asaltează iarăși cu întrebări despre rostul vieții sale. O foaie albă pusă pusă în mâna lui are să fie acoperită cu rânduri dintr-o scrisoare, scrisă pe moment, mamei. În ea își cere iertare pentru toate rătăcirile sale în viață. Lentila spartă de la aparatul de filmat ce i se mai lăsase pentru a privi prin ea, e doar pentru a vedea că lumea lăsată în urmă nu mai are formă și că e privit de toți cu un ochi abandonat: așa îl privește preotul care-l pusese să picteze biserica, tot așa și femeia care-l aștepta zadarnic să vină și încă mai ținea ferestrele deschise să-l vadă venind, la fel și fratele, ori copilul pe care îl certase că nu are să iasă nimic din el. Dar era timpul să se întoarcă, fiindcă înțelesese unde greșise și ai lui îl vor aștepta. Întoarcerea nu poate fi decât o purificare, pentru că acum știa să-și ceară iertare, să recunoască în sinea lui unde a greșit. Iar întoarcerea înseamnă izbăvire, și asta îl va salva. Nu trupește, ci în spirit. Fiindcă o barcă îl va aștepta la marginea unui lac, pe Iov, ca să-l ducă în „pacea” acelui loc de dincolo.

      Poate fi interpretat și ca un roman parabolă, între pilda fiului risipitor, a talantului îngropat pentru a nu fi pus la treabă și totul se încheie ca o întoarcere a fiului de împărat care își părăsise tinerețea cea fără de bătrânețe și se întorsese acasă să moară lângă ai lui.

 

 

2.     Gabriela Stanciu Păsărin/ „Alexandrescu 63”

 

     Povestea din acest roman ne vorbește despre iubire și calea către împlinire în dragoste (chiar și atunci când părea că totul s-a terminat), apoi mai vorbește despre reconstrucția vieții aflată la răscruce, astfel că niciodată iubirea nu este la sfârșitul unor existențe trecute, ci, dimpotrivă, în toate e un nou început. Romanul Gabrielei Stanciu Păsărin este unul psihanalitic despre viața unei femei care își pierde perechea și odată cu moartea soțului ei Costin, și lumea în care credea că își va găsi liniștea. Emilia Tișu (eroina cărții), trecuse în adolescență printr-o cumpănă grea. La cutremur își pierduse mama sub dărâmături, chiar ea fusese prinsă cu părul sub o grindă prăbușită a blocului în care locuia cu mama sa, dar fusese salvată după câteva zile, cât stătuse blocată sub dărâmături. Se îndrăgostește de doctorul Costin, cel care avusese grijă de ea în spital, apoi se căsătorise cu doctorul și avusese o viață liniștită în propriul ei cămin, dar la 61 de ani rămâne singură după decesul soțului, nenorocire venită în urma unui accident. Singura speranță care o mai ține în viață este femeia Tincuța, femeia care trei zile pe săptămână le făcea menajul în casă. Dar și Tincuța o părăsește, mai întâi pentru fiica ei din Italia, apoi definitiv ca urmare a unei boli de ficat, deși exista soluția cedării a o parte din ficat, prin transplant, de la una din fiicele acesteia. Cum aceasta nu se produce, întrucât fiicele își abandonează mama, moartea Tincuței survine în spital. Rămasă singură, Emilia se pensionează de la liceul unde era directoare și se apucă de traduceri. La prima ei lansare de carte îl reîntâlnește pe Manu Crioveanu, nimeni altul decât tânărul elev, un fost vecin cu blocul ei, pe care îl meditase la literatură când ea era încă studentă. Acum acesta devenise cel mai faimos critic literar al urbei. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată în momentul în care Emilia descoperă o antenă GSM vizavi de blocul ei, îndreptată chiar spre apartamentul ei. Realizând efectele nocive ale antenei, Emilia se hotărăște să își părăsească apartamentul și să se mute. Un agent imobiliar o înștiințează că i-a găsit un apartament așa cum și-l dorise, cu vedere la grădină și pomi, undeva pe strada Alexandrescu 63. Emilia rămâne uluită, fiindcă la această adresă locuise cândva, în blocul de garsoniere, un unchi și o mătușă de-a ei și chiar ea copilărise mult timp acolo. Acum, fostul locatar unise două garsoniere și o debara, noua locație devenind un apartament spațios. Cu această mutare Emilia își regăsește copilăria și noua identitate în persoana Emei, de data aceasta. Cu Manu Crioveanu se întâlnește tot mai des la revista literară pe care niște prieteni de-ai ei o înființează și unde publicau, în primul rând, chiar ei. Manu (care în timul meditațiilor se îndrăgostise sincer de studenta care îi preda cândva literatura) o invită acasă în ziua când mama lui împlinește 85 de ani, iar după moartea mamei sale, se îmbată și vine la Ema, unde i se destăinuie femeii că viața lui pare deja distrusă, mai ales că proprietarul unde stătea cu chirie îl soma să părăsească locuința. Ema se decide: îl va lua „chiriaș” pe Manu, la ea în apartamentul cu mai multe camere de pe strada Alexandrescu 63. De aici încolo romanul intră într-o nouă dimensiune: a unei iubiri regăsite în doi. O nouă abordare trepidantă a acțiunii, o dimensiune trepidantă și încărcată de suspans. Au pierdut fiecare câte ceva în viața asta, dar ceea ce urmează îi va uni trup și suflet. E o nouă încleștare de a-și trăi fiecare viața, fără să mai permită destinului de a le răpi și ultima speranță și doar moartea îi mai putea despărți. Singurătățile celor doi se recunosc acum, într-un nou început de iubire. Finalul, cu perioada de pandemie care cade ca un trăsnet, iar Ema se îmbolnăvește de Covid, e dramatic. Cartea e o nouă meditație pe care autoarea ne-o sădește în suflete, de parcă ar fi scris-o special pentru tristețile noastre. În fapt, cartea este un roman scris în manieră autobiografică despre încredere, iubire și șansa unei femei de a lupta pentru o nouă împlinire.

 

 

3.     Paul Negoiță /„Augustin”

 

    Părintele (profesor de religie din București), care publică ocazional și în Ziarul Lumina, scrie acest roman despre Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari părinți ai Bisericii și gândirii creștinătății, născut în 354 după Hr., în Thagoste, Numidia. O carte scrisă după procedeul autobiografic la persoana I-a. Născut din tată păgân și mamă creștin practicantă, Augustin a primit educație creștină în Thagoste, apoi a studiat la Madaura și Cartagina. Copilăria și începutul educației școlare ale Fericitului Augustin ne atrage prin sinceritatea scrierii și amprenta acelei epoci descrise de autor, încă de la primele pagini. În tinerețe Augustin a dus o viață dezordonată, cum mărturisește el (mai târziu) în „Confesiuni”, cartea lui de căpătâi. A avut și un fiu din flori, Adeodatus, care din păcate s-a prăpădit de tânăr. Augustin a studiat retorica și a devenit profesor de retorică în Cartagina pe care o părăsește din pricina necuviinței care începuse să domnească în școli. Pleacă din Africa să se perfecționeze și să profeseze în Roma, și mai târziu la Milano. A fost, după cum frumos relatează Paul Negoiță, în stil „autobiografic” (evocator telogic), un neobosit căutător al adevărului. Se află mai mereu în polemici cu cei mai distinși reprezentanți ai vremii: în domeniul maniheismului, al scepticismului, al neoplatonismului (care l-a și pregătit pentru creștinism). A fost apoi botezat de Sf. Ambrozie și în cele din urmă făcut preot. Din Roma se întoarce înapoi în Africa și înființează o comunitate monahală la Thagoste, în mănăstirea construită și cu ceva forțe proprii. După cinci ani de preoție este ridicat la rang de episcop. A scris peste 90 de cărți, printre care, fundamentale sunt „Confesiunile” și „Cetatea lui Dumnezeu”. Toată viața a căutat adevărul cu toată ființa. Discursurile sale ținute în comunitate n-au fost întotdeauna primite cu inima sinceră, dar a răzbit și și-a învins potrivnicii în credință. Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Paul Negoiță se dovedește și un bun povestitor. Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a Fericitului Augustin, aspecte din viața și concepția gândirii sale, docomentate din cele două cărți fundamentale amintite, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii, pentru a le topi în propria narațiune, Paul Negoiță își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Fiind o carte plină de învățătură și noțiuni teologice, lămuritoare cititorului, volumul de față, prin claritatea expunerii, ar merita să devină manual universitar în Facultățile de teologie, ca făcând parte din cărțile bisericii pentru a fi citite de cât mai mulți. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

                                        (va urma: într-o serie de câte 3 x 3 cărți prezentate)

 

 

Tableta unui descriitor al vieții

 

Tableta unui descriitor al vieții

1.

 

     „Dacă ar fi să cauți în memorie un moment al întâlnirii cu trecutul, care ar fi acela?” – m-a întrebat cineva. M-am gândit mai întâi dacă i-aș spune ceva ce ar fi fost în folosul meu sau măcar ceva ce mi-ar stârni și provoca memoria pentru a reconstitui câte ceva din trecutul meu. Și, așa, într-o doară, mi-am amintit – nu știu de ce mi-am refăcut-o în memorie – ziua când a apărut în viața mea primul avion pe cerul de deasupra casei natale. Mai auzisem de ele, dar nu le văzusem niciodată atât de aproape și, încă, zburând pe deasupra casei noastre de la țară.

     Eram în casă și mă certam cu fratele meu pe un căluț de lemn pe care ni-l cioplise tata dintr-un ciot. Mai mică de statură, sora mea, cocoțată la fereastră, a ridicat deodată o mână și ne arăta, prin fereastră, spre cer. Nimeni nu înțelegea ce arată acolo, sus. O altă năzărire de-a ei? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors pe cufărul primit ca zestre cândva și striga la tata: „Ia vezi, mă, pe ce se ceartă copiii ăștia?” Dar tata glumea cu mama și spunea că, de câteva zile, în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă și acum noi ne certăm pe ouăle din cuib. Avea treabă cu niște opinci cărora li se rupseseră găurile pentru curele. Apoi, ca să n-o supere pe mama, l-am auzit spunând: „Se-aude un avion pe cer, ce să fie!” Că, pesemne, surorii mele avionul acela îi atrăsese atenția.

     Cum am auzit de avion, în picioarele goale, eu și fratele meu am ieșit în curtea casei, prin băltoacele făcute de ploi, și am început să-i facem cu mâna pilotului – bănuiam că ne vede și el – și cântam de mama focului: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, să mă fac aviator!” Și i-am făcut cu mâna până s-a pierdut în depărtare.

     Și acum mă întreb, oare de ce mi-am amintit una dintre clipele nostalgice din lăcașul memoriei și nu m-am oprit la iarna aceea când zăpada ne acoperise casa și nu mai puteam ieși? Tata nu mai dăduse pe acasă de câteva zile. Fusese blocat cu oile C.A.P.-ului în câmp și Dumnezeu știe cum încerca să le scoată din zăpezi și să le aducă în saivanele de acasă. Aveam încredere că, fiind bărbat, se va descurca el într-un fel, dar noi? Cum să ieși din casă când ușa era blocată de nămeți și, până la magazia unde țineam ciocălăii de foc și mălaiul, cineva trebuia să facă pârtie cu lopata? „O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi.

     În iarna despre care se zice că înghețau și lemnele în sobă și când cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fugeam la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând câte un mort spre cimitir. Pentru unii, drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam surorii mele ca să mă dau deștept.

     Pe sora mea cea mică o încântau flăcările de un roșu aprins, cu stele tremurătoare, care, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea, spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” Apoi o auzeam suspinând ca pe Varia, fiica moșierei Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car, ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă pe cizme. Mama spunea, însă, că cineva ne umblă prin nămeți, pe afară. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin lovind un pom în Livada de vișini.

     Într-o seară am vrut să ies, alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în Primul Război Mondial. Tata nu se întorsese încă din câmpul unde rămăsese înzăpezit cu oile. De sub păturile cu care ne înveleam, o vedeam pe mama umblând prin casă cu lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. „Ce-o fi afară?... Ce-o fi afară?”... o auzeam, făcându-și cruce după cruce. Din sălița noastră puteam pune scara și mă urcam în pod. Mai găseam hârtii și alte lucruri vechi aruncate, pe care mama le punea să întrețină focul în sobă. Uneori săltam o țiglă și priveam pustietatea albă de afară.

     Peste câteva zile a venit tata cu o căruță, ne-a făcut pârtie pe afară și am scăpat de blocada nămeților pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi, sora mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță eliberată de zăpadă, cum în nopțile acelea de groază ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții”, le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, Dumnezeule, spunea asta! Eu dădusem în pod de o cărticică pe care nu mă îndurasem s-o punem pe foc și acolo am găsit o istorioară pe care o țin minte și acum. Mai știu că atunci le-am citit-o tuturor puștilor de pe strada noastră.

     În acea istorioară se spunea că primul țar al Rusiei, Ivan al IV-lea, îi făcuse o vizită regelui Angliei, Eduard, fiul lui Henric al VIII-lea. Regele Eduard îi dăduse la plecare, în dar, o cutie din cristale colorate și transparente, în care un purice de metal, imediat ce declanșai o rotiță, sărea de sus în jos, apoi și în lateral, întruna, iar, lovindu-se de pereții de cristal și de capacul cutiei, scotea niște sunete muzicale armonioase, ceva tare plăcut, care îți încânta auzul. Ivan al IV-lea fusese foarte încântat de dar și îi mulțumise regelui Angliei cu un cufăr cu bani de aur pentru năstrușnica cutiuță muzicală. Ajuns în țara lui, țarul își chemase curtenii și le-a arătat minunea. Niciunul nu mai văzuse până atunci o așa năzdrăvănie de cutie. Și atunci țarul și-a chemat meșterii imperiului și i-a provocat: „Cine poate reproduce minunea asta are de la mine câteva pungi cu galbeni de aur!”

     Unul dintre meșteri, după ce s-a învârtit pe lângă acea cutiuță, a zis că el se încumetă. Iar după o săptămână a venit cu cutiuța la țar. „Ei?...”, a întrebat Ivan al IV-lea. „Mi-ai adus înapoi cutiuța, dar unde este și lucrarea ta?” „Iertare, mărite țar!”, a răspuns meșterul. „Chiar aici, de față, se află. Încercați, Măria Voastră!” Uimit, țarul și-a recunoscut cutiuța muzicală, dar nu pricepea ce vor să însemne vorbele meșterului. A pus cutiuța pe măsuța din fața lui, așteptând să-i audă magnificele sunete. Dar puricele odihnea pe fundul cutiuței și, oricât a învârtit țarul de rotiță, aceeași liniște trona în jurul cutiei. „Cum așa? Acum nici nu mai cântă! Dacă mi-ai stricat jucăria, o să plătești cu capul!”, a răcnit țarul furios. „Măria Voastră!”, a îngenuncheat meșterul. „E adevărat că puricele nu mai sare, fiindcă l-am potcovit. Și, potcovit cu cele două potcoave de aur, acum greutatea din tălpi îl obligă să rămână nemișcat pe fundul cutiuței. Poate nu mai sare să producă acele sunete, dar, Măria Voastră, cine în lumea asta ar mai putea potcovi un purice? Prin asta dovedim tuturor meșterilor din lume că noi suntem cei mai buni!”

     Nu mai rețin finalul acestei istorisiri, dar ea mi-a fost readusă în memorie de povestea eroului lui Evgheni Vodolazkin din romanul Aviatorul. Acesta își amintise, scriind în jurnal, cum găsise odată, la unul dintre iarmaroacele din Rusia, o jucărie identică, pe care o numise „locuitorul australian”. Ce era jucăria, în fapt? Într-o sferă mică din sticlă, în care era apă, plutea un mic domn – tot din sticlă – cu ochi bulbucați. Deasupra sferei era lipită o membrană de cauciuc și, doar ce apăsai pe membrană, „locuitorul australian” se rotea în jurul axei sale cu o viteză amețitoare, ca un patinator, și se ducea la fund. Cel care mânuia minunea la iarmaroc le lua vederea tuturor cu anunțul uimitor că locuitorul australian se lăsase pe fundul mării să caute fericirea omenească!

     Romanul lui Evgheni Vodolazkin este povestea unui tânăr din Rusia începutului de secol XX, Innokenti Platonov, care este introdus în azot lichid pentru a fi „înghețat” la mijlocul anilor 1920, iar în 1999 – după circa șaptezeci de ani și ceva –, deja în altă lume, este „dezghețat” pentru a fi readus la viață. Cel care face experimentul „înghețului” este academicianul Muromțev, de pe vremea epocii staliniste, iar cel care îl readuce la viață prin „dezgheț”, în epoca Rusiei postsovietice, este medicul Geiger.

     Trezit pe un pat de spital, cu mintea limpede și într-o lume care nu mai e a lui, memoria lui Innokenti pare definitiv ștearsă. La început nici măcar nu înțelege ce s-a întâmplat cu el. Pentru a-și reveni, medicul Geiger îi pune dinainte un jurnal – „trebuie să-ți amintești singur totul”, i se spune – și îl îndeamnă să aștearnă în el orice i-ar trece prin minte, adică să descrie în însemnările ce le va face: obiecte, senzații, oameni, imagini și cam tot ce i-ar trece prin cap, cu speranța că „ceva” îi va declanșa memoria și își va reconstitui trecutul, în ideea că, dacă fiecare va descrie părticica lui, cât de mică, din această lume, se va găsi întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare ca s-o redea așa cum e. Iar, scriind zilnic în acest jurnal, Innokenti devine un fel de descriitor al vieții. Astfel, cu ajutorul însemnărilor zilnice, încep să apară în memoria lui Platonov, mai întâi, imaginea Petersburgului de la începutul secolului al XX-lea, copilăria, școala, întâia iubire, revoluția din 1917, lagărul în care e aruncat de regimul bolșevic etc. E un roman care îți arată cum poate fi fructificată memoria, ceva similar cu procesul de a-ți stârni și provoca memoria pentru a-ți reconstitui trecutul.

     Pe patul de spital, Innokenti află de la medic că vârsta lui biologică ar fi cam de 30 de ani, fiindcă în azotul lichid, în cei aproximativ 70 de ani cât a stat, nu i-a îmbătrânit niciun organ. O astfel de apariție, firesc să însemne pentru toți o curiozitate și să se uite la el ca la un pește în acvariu, poate chiar ca la cineva de pe altă planetă, și să fie examinat de toți ca un exponat de muzeu. Într-o zi i se învârtește în cap, ca o morișcă, ceva ciudat: cum că ar fi fost aviator în trecut. Întrebat, doctorul Geiger îi spune: „Din câte știu, nu!” Cuvântul îl obsedează într-atât, încât își amintește că a fost cu vărul său Seva în Golful Finic. Mânuiau, trase de ațe, zmeie-aeroplan pe plajă și strigau încântați unul către altul: „Aviator Platonov... aviator Seva... direcția înainte!”

     Medicul Geiger și asistenta lui, Valentina, stau tot timpul la căpătâiul lui și-l supraveghează. Valentina chiar se culcă pe pătură lângă el și îi mângâie părul. Asta îi răscolește amintirea Anastasiei, prima lui iubire, care, la fel, se culca lângă el când erau mici și îi mângâia părul, ceea ce îl făcea nespus de fericit. Când descoperă pe cutia de medicamente anul producerii – 1997 –, începe asiduu să-și forțeze memoria: „În ce fel de accident am putut eu nimeri ca să mă trezesc la celălalt capăt al secolului?” Și, într-o altă zi, își amintește clar cum a întâlnit-o pe Anastasia la cimitirul Smolensk, unde el venise pentru mormintele bunicii și al tatălui împușcat la revoluția bolșevică. Anastasia venise pentru mama ei. Acolo l-a întâlnit și pe Zarețki, cauza nenorocirii care l-a trimis mai târziu în lagăr și de acolo la „azotul lichid pentru îngheț”. De fapt, toți trei locuiau în aceeași clădire comună, în camere separate, cu uși blocate cu lemne bătute în cuie. Casă distribuită de regimul bolșevic după revoluția din 1917, când casele lor fuseseră distruse de război. Își amintește totul despre accidentul planorului și moartea aviatorului de pe aerodromul Komendantski, unde fusese pe la 11-12 ani cu tatăl său. Și da, atunci își jurase să se facă aviator.

     Încep ieșirile din spital însoțit de doctorul Geiger și își revede locuința unde au stat cu chirie: el cu mama sa, Anastasia cu tatăl ei, Voronin... și acel hoț de salam din fabrica unde lucra, nimeni altul decât Zarețki. Platonov începe să citească cărți, tratate etc., pentru a afla mai multe. Într-o discuție despre tehnica înghețului și dezghețului pe care academicianul Muromțev le făcea pe șobolani, e sceptic că cineva ar putea fi readus la viață după un astfel de îngheț cu azot lichid. Așa află de la Geiger că el era unul dintre cei care fusese „înviat” după un astfel de îngheț. Își amintește cum fusese arestat ca învinuit și trimis în lagăr după anchetele făcute pentru asasinarea lui Zarețki. Dar cine anume l-a asasinat pe Zarețki, cel care îl „demascase” – în mod eronat – și îl dăduse pe tatăl Anastasiei, pe profesorul Voronin, pe mâna miliției și a celor ajunși la putere, nu poate să-și amintească.

     Fiind o curiozitate pentru noua lume, Platonov începe a fi curtat de televiziuni, conferințe și chiar de primarul orașului. Începe să i se facă reclamă și să fie cunoscut de oameni. Părăsește chiar spitalul și se mută în vechiul lui apartament, cel din copilărie... și colindă cimitirele în căutarea vechilor „cunoștințe”. Geiger îl vizitează des la noua locuință, iar într-o zi îi dă vestea că Anastasia trăiește, că are acum 93 de ani și e internată într-un spital. Platonov găsește spitalul și o vede pe Anastasia în stare de legumă, inconștientă și neajutorată. Când s-au despărțit, el avea 23 de ani, iar ea 17. Acum el are 30 de ani și ea 93. Află la spital că Nastia, o nepoată a Anastasiei, o vizitează des și are grijă de ea. Nastia îi spune că l-a văzut la televizor și știe cine este, cine a fost, cam totul despre Innokenti Platonov. Anastasia – bunica Nastiei – începe să-și revină, chiar îl recunoaște pe Innokenti și, într-un moment de destăinuire, recunoaște că „Zarețki e păcatul meu”, că la comanda ei acesta a fost asasinat. Și intră apoi în comă, de unde nu mai iese decât într-un sicriu. Cu Anastasia se rupsese orice fir care îl lega pe Platonov de timpul său. Se întâlnește tot mai des cu Nastia și, în cele din urmă, au devenit „unul pentru altul” pentru totdeauna.

     Până aici – prima parte din roman – cartea e scrisă sub forma însemnărilor din jurnal, toate aparținând lui Innokenti Platonov. Izbânda însemnărilor din jurnalul lui Innokenti arată foarte limpede că, dacă încă nu a fost descoperit azotul lichid care să păstreze sunetele, culorile și limba unei lumi dispărute din viața unui om, pesemne doar însemnările ce conțin descrierea acestora, cu speranța de a le salva de la uitare, reprezintă reușita acelui „descriitor al vieții”, cum l-am numit noi aici. Doar un „descriitor” poate vedea asta în cuvintele așternute pe coala de scris, oricât ar încerca cineva să i le alunge din memorie. Doar așternându-le pe hârtie ne dăm seama cât de vii sunt cuvintele.

 

2.

 

     Dacă prima parte a romanului este scrisă de Evgheni Vodolazkin sub forma însemnărilor zilnice din jurnalul lui Innokenti Platonov, partea a doua mai are încă doi „descriitori” ai existenței și ai evoluției vieții lui Innokenti: medicul Geiger și Nastia. În vreme ce Innokenti oscilează între însemnările despre trăirile sale curente și salturile în memorie pentru limpezirea trecutului, ceilalți doi „descriitori” se axează doar pe evoluția zilnică a eroului „înviat” din azotul lichid. Astfel, autorul îi oferă cititorului o perspectivă mai largă asupra firului povestirii, ținută aprinsă de condeiul mai multor persoane aplecate asupra colii de scris, fiecare ținându-și, conform înțelegerii triple, propriul jurnal.

     În Biblie, în Evanghelia după Matei 19:26, când ucenicii au întrebat: „Cine poate atunci să fie mântuit?”, Iisus le-a răspuns: „La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință”. Când eram copii și ne citea mama din Sfânta Scriptură, nu prea înțelegeam ce ascunde de înțelegerea noastră fiecare dintre acele versete. Abia mai târziu am înțeles că Biblia este o carte cifrată și că în ea sunt rostite cuvintele lui Dumnezeu. Și că fiecare cuvânt ascunde adevărul. Îmi frământam mintea cum aș putea face să dețin o mașină de gândit care să-mi găsească adevărul din fiecare verset al Bibliei. Citind, în tinerețe, impresionanta carte Călătoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift, un amănunt m-a urmărit mereu. În partea a treia a Călătoriilor..., Swift ia în râs mașina de gândit a lui Ramon Llull, despre care se credea că ar deține revelația sigură a tuturor tainelor lumii, și propune o altă mașinărie alcătuită din cuburi de mărimea unui zar, pe fețele cărora erau scrise cuvinte. Printr-un sistem de manete neobișnuite se roteau cuburile, iar cuvintele afișate, puse într-o anumită ordine, trebuiau să ofere ceva inedit. Stăteam la umbra nucului din via noastră și mă închipuiam manevrând manetele mașinii de gândit, iar lumea plină de fraze trunchiate, pe care aveam să le scriu apoi într-un caiet, avea să ofere, credeam eu, un sistem enciclopedic al gândurilor. Dar când am descoperit fraza lui Emil Cioran din Cartea amăgirilor: „Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine!”, am renunțat la ideea mașinii de gândit.

     „Să scriem cu toții! La început, ideea mi s-a părut cam ciudată, dar pe urmă m-am gândit: de ce nu? O să fie un jurnal tripartit – păi e interesant!” – își nota Nastia în prima însemnare a jurnalului ei. Iar viața lui Innokenti – cum îi spune Geiger, fiindcă Nastia îl alintă cu diminutivul Platoșa – se scurge între plimbările zilnice prin diverse locuri sau pe la Arhiva de Istorie. Alteori, prin cimitire, în căutarea unor „cunoștințe” din trecutul său îndepărtat și obscur. Apoi urmează drumurile la Moscova pentru reportaje, filmările cerute de televiziuni și conferințele despre atrocitățile văzute și îndurate cu mulți ani în urmă în lagărul unde fusese aruncat sub bănuiala că l-ar fi ucis pe Zarețki.

     În apartamentul pe care îl avusese odinioară, locuiește acum cu Nastia, care este însărcinată, și, pe măsură ce trec zilele, mișcările lui devin tot mai nesigure. Fapt ce îl îngrijorează pe Geiger, așa că merg împreună să i se facă o tomografie, constatând că în creierul lui Innokenti au început să se „stingă” în masă celulele. Era de așteptat, zicea Geiger, ca refrigerarea să aibă influență asupra întregului organism. De la Arhiva de Istorie află despre soarta vărului său Seva, cu care înălța, în copilărie, zmeie pe plajă. Seva se înrolase în trupele KGB-iste: Innokenti își amintea că acesta venise în lagărul unde se afla el și se făcuse că nu-l recunoaște. O făcea doar ca să-și protejeze propria piele. Mai mult, Seva ordonase să fie trimis pe „insulă”, acolo unde a avut loc și congelarea în azot lichid. Dar, cum Dumnezeu le orânduiește tuturor o soartă după merit, Seva fusese împușcat la doar câțiva ani după ce Innokenti fusese înghețat în azot.

     Cum starea lui Innokenti se înrăutățește, Geiger aranjează să fie examinat la München. La întoarcere însă, avionului dinspre München i se blochează trenul de aterizare și, din această cauză, trebuie să facă mai multe încercări de aterizare. „Tocmai s-a anunțat de la aeroport”, notează Nastia în jurnal. Iar când avionul este obligat să intre pe pistă fără trenul de aterizare, echipajele de pompieri intră în alertă. „Ce noroc că Platoșa nu e în avionul ăsta!”... este ultima însemnare făcută de Nastia în jurnal. Innokenti Platonov era însă în avion și își nota – atunci îi revenise în memorie – cum l-a omorât cu statueta lui Themis, zeița dreptății, pe Zarețki, pe malul râului Jdanovka, în clipa când acesta își scotea salamul agățat cu o sfoară în pantaloni.

Copil fiind, mă întrebam: păsările mor și atunci când cad în picaj, ca fulgerate, din plin zbor? Uliul de ce nu se strivește de pământ când se repede din înaltul cerului? Nu găseam niciun răspuns, dar stăteam neclintit, privind pe fereastră. Și nici ploaia, nici vântul nu-mi răspundeau. „Acel ce n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” – știam de la E. Cioran. Și tot el se întreba: „De ce sfinții se opresc în cer?”. Oare și îngerul lui Innokenti s-o fi oprit în cer? Și mă gândeam cum sufla – și pe atunci – vântul printre brazi când Robert Jordan se întreba, în Pentru cine bat clopotele, dacă Maria n-are să fie niciodată a lui. Cum nu fusese pentru Innokenti Anastasia... și nici Nastia nu bănuia că fusese în acel avion. Doar noi murim, povestea rămâne.

 

 

O carte venită de la Constanța (de preot Marian Chivu)

 

        PE URMELE ISTORIEI LITERARE *

 

     Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Marian Chivu se dovedește, în cartea sa „Personalitate și Umanism creștin (în viața și creația literară a preoților Ion Agârbiceanu și Gala Galaction)” – apărută la Editura Star Tipp, 2019 –, și un bun povestitor.

     Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a celor doi autori-preoți, aspecte mai puțin comentate din viața acestora, precum și un discurs critic asupra operelor lor, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii pentru a le topi în propria narațiune, Marian Chivu își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Astfel, rânduiește viața, cariera și opera celor doi într-o monografie de 304 pagini.

     Incluzând și pagini autobiografice – despre copilăria petrecută în satul dobrogean Aliman, apoi despre activitatea de mai târziu de la Seminarul Teologic din Buzău –, autorul amintește că era atras de lectură încă de pe vremea când păzea gâștele familiei pe balta de la Aliman; furat de cărți, nici nu observa că vulpea îi rărea cârdul. Ai lui aveau motive să-și spună: „Citește el, dar nu poate păzi un cârd de gâște... Dacă o fi, Doamne, și în pastorație la fel?” Copilul însă își găsea repere morale în scrierile înaintașilor: de la Octavian Goga, în „Mărturisiri literare”, reținuse că „...am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”. Despre Ion Agârbiceanu, autorul „Arhanghelilor” și cel pe care Lucian Blaga l-a numit „sfânt părinte al literaturii române”, Marian Chivu își începe narațiunea cu data nașterii – 12 septembrie 1882, la Cenade, lângă Blaj –, al doilea dintre cei opt copii ai familiei. Urmează liceul la Blaj, perioadă hotărâtoare pentru formarea sa, și publică de timpuriu poezii și schițe în revistele vremii – „Tribuna”, „Tribuna literară” și „Unirea”. Autorul comentează viața lui Ionică Albu din romanul „Un licean... odinioară”, cu puternic caracter autobiografic.

     În septembrie 1900, Ion Agârbiceanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, etapă pe care Marian Chivu o reconstituie prin comentariul la „Povestea altei vieți”. Aflăm despre colaborările la „Gazeta Transilvaniei”, „Unirea”, „Familia” și „Luceafărul” de la Budapesta. Din amintirile lui Ion Brad, redate de autor, aflăm că prin 1948 opera lui Agârbiceanu era pomenită în cursurile universitare doar în formulă critică; abia după 1953, câțiva studenți entuziaști – printre care Mircea Zaciu și Ion Brad – fac demersuri pentru publicarea în foileton a romanului „Arhanghelii”. În 1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale îi conferă „Ordinul Muncii”, iar în 1955 Academia Republicii Populare Române îl alege membru de onoare. Ion Agârbiceanu s-a stins din viață în 1963, la 81 de ani. Profesorul și criticul literar Constantin Cubleșan, referindu-se la ediția academică a operei, vorbea despre „consolidarea unui tip de proză, în tradiția ardelenească, alături de Ion Slavici și Liviu Rebreanu”. Discursul narativ al preotului Marian Chivu impresionează prin documentarea atentă și prin împletirea cu propriile amintiri, astfel încât frământările personajelor să imprime pecetea epocii.

     În cea de-a doua narațiune, despre copilăria, viața și peregrinările lui Gala Galaction, Marian Chivu prezintă dificultățile unei existențe trăite între două lumi, greutăți pe care le înfruntă toți cei care își părăsesc țara pentru studii și pentru cele necesare traiului, îndurând poveri ce puteau să-i doboare. Găsim în poveste totul „ca pe tavă”, grație unei documentații bogate: presiunea educației familiale, rigorile unui mecanism social-religios restrictiv și trecerea dureroasă spre libertățile oferite de lumea scrisului – sacrificii ce au înnobilat „întotdeauna meritul unor asemenea apostoli ai credinței și ai culturii românești”, cum precizează Neculai Laza Bogdanovici, coordonatorul Cenaclului Literar „Mircea Eliade”, în postfață. Autorul acordă o atenție deosebită aparatului critic și bibliografiei, reușind să contextualizeze informația și să atragă cititorul într-o lectură utilă.

     Punând o floare la mormântul părintelui Grigore Pișculescu (numele real al lui Gala Galaction) de la cimitirul Mănăstirii Cernica, autorul rememorează mitul vrăjitorului care și-a vândut sufletul diavolului în schimbul unei nemăsurate comori, din povestirea „Moara lui Călifar” și își propune să-i scrie viața începută în 1879, la schitul monahal Didești, unde a avut o copilărie fericită în sânul familiei, lângă biserica de lângă conacul părintesc de la Roșiorii de Vede, județul Teleorman. Liceul îl face la Sf. Sava din București, la internat, ceea ce a însemnat prima despărțire de locurile natale. Alexandru Macedonski „i-a deschis ușa” cenaclului „Literatorul”, iar primii prieteni întâlniți aici sunt N. D. Cocea și Tudor Arghezi. „Gala Galaction – punctează autorul – era un tânăr religios și convins creștin, cu lecturi biblice și cu prezență la biserică; elevul de la Sf. Sava căzuse însă sub înrâuriri socialiste puternice”. Înțelegem că tânărul elev venise la București cu credință mare, iar în gândurile lui trebuia să fi fost o misiune mare, ascunsă, pe care trebuia să o îndeplinească. Și ca să nu i se spulbere visele, după liceu s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, pe care a părăsit-o după un an pentru a se înscrie, în 1899, la Facultatea de Teologie. În timpul facultății citește multă literatură și, nemulțumit de titlul de licențiat, pleacă în 1903 la Cernăuți „pentru alți șase ani de studiu în teologie superioară”. După doctorat, Spiru Haret îl numește defensor ecleziastic pentru județele Olteniei. Cutreieră astfel țara în lung și-n lat, strângând caiete întregi cu note de drum și observații sociale. Profesorii de la Teologie, văzând preocupările sale literare, s-au arătat nemulțumiți. Premiul „Eliade Rădulescu”, acordat de Academia Română, i-a fost „hrană cerească”: Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu l-au primit la „Viața Românească”, iar Constantin Banu l-a adus la „Flacăra”.

     Autorul revine la intenția sa de analiză și sinteză și ne introduce în atmosfera nuvelei „Dionis Grecoteiul” – pe care, mărturisesc, n-am citit-o –, atractiv comentată, în care eroul ajunge de la sacaua trasă alături de măgarul curții boierești „la scaunul episcopal pe care a stat odinioară Sfântul Ioan Gură de Aur”. Ni se mai spune că Galaction „a scris și a vorbit atât de preoțește, încât cititorii l-au crezut preot. Cei de la «Viața Românească» îi spuneau părinte și-l considerau față bisericească”. Și totuși nu era hirotonit. Abia la 43 de ani, mitropolitul primat Miron Cristea l-a hirotonit; astfel a ajuns profesor universitar la Catedra de Vechiul Testament, apoi academician și deputat.

     Marian Chivu surprinde și faptele mărunte – vorbea curent șapte limbi străine, inclusiv ebraica, trăia în sărăcie, ajuta săracii – recurgând la destăinuiri de familie, în special ale mamei părintelui Păun din Parohia Viile, Buzău, care l-a cunoscut personal, în relatări convingătoare și expresive. Narațiunile lui memorialistice vor să argumenteze că „scriitorii nu mor de tot; supraviețuiesc în și prin operele lor, iar slava lor continuă să crească”. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

 

                                    Tudor Cicu

 

 *cronica a apărut în revista LITERE/iulie-august 2026

 

 

 

O carte scrisă cu sufletul: „Taifas cu Daria”

 

La taifas cu Daria - comentariu de carte *

 

     Despre trăirile, pătimirile și iubirile proprii și ale omului de lângă tine, Costache Tudor nu-și propune, în Taifas cu Daria (ediția a II-a, Editura Ex Ponto, 2026), să scrie doar povestea vieții, aducând ca omagiu doar „o seamă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și menit să dăinuie în literatură: un roman psihanalitic scris ca un imn orfeic închinat dragostei.

     Citind cartea până la capăt, ajungi să te întrebi dacă nu ai întâlnit figura luminoasă a profesorului Pitaru, aflat într-un continuu dialog cu fosta sa elevă, Daria. Trăirile, pătimirile, iubirile, anecdotica și morala textelor din Taifas cu Daria își trag seva și dulceața din readucerea în prim-plan a celor prinși în cronicele acestor narațiuni prozo-poematice. Să scrii câte un „prozopoem” de dragoste despre cei din viața ta, în vremurile acestea de „distanțare socială” între oameni, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, ca într-un cântec al amintirilor.

     Cartea, scrisă sub forma unor dialoguri în doi, este incitantă pe de o parte prin cursivitatea firească și antrenantă a narațiunii, pe de altă parte prin firescul cu care eroii poveștilor relatate de profesor trec prin viață. Măiestria autorului constă în a dezvălui visul-speranță al eroilor - profesorul Pitaru, prima soție Elena, Larisa apărută în viața profesorului ca o cometă surprinzătoare, cea de-a doua soție Călina etc. - un vis-speranță al dragostei dictate de inimă, care este, de fapt, ceea ce este orice vis și care, uneori, se dovedește a fi fost o himeră. „Doar noi, oamenii, îmbătrânim, nu și iubirea!”, spune undeva autorul.

     Într-un anume fel, lumea fiecăruia dintre noi fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine ce-ți pot dezvălui că „nu trebuie să-ți pară rău că tinerețea a plecat. Marea îngrijorare vine în ceasurile când pricepi că bătrânețea începe să treacă”. O astfel de explorare în adâncul ființei cuprinde o zonă largă a trăirilor, iar Daria va primi această confesiune a profesorului mult timp după acele ore de dirigenție, când profesorul dezbătea analitic viața și dragostea, iar ea visa să poată intra „în mintea bărbaților”. Și înțelegând abia acum că „viața ne obligă să ne oprim din când în când pentru fugare staționări, continuându-ne apoi normalitatea călătoriei”.

     Într-o neobosită căutare a fericirii pentru personajele sale, autorul insistă pe o căutare radicală, cu doar două alternative: iubire absolută ori nimic. Ceea ce impresionează însă în acest roman psihanalitic este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I apropiindu-se de virtuțile confesiunii făcute la orele cu elevii, la cele două școli postliceale: Sanitară și de Turism. La prima a avut-o elevă pe confesoarea sa din roman, Daria, ca urmare a unei invitații în Delta Dunării, făcută de un alt coleg al Dariei și fost elev al profesorului. O astfel de invitație le va oferi celor doi șansa de a cotrobăi prin toate ungherele amintirilor trăite de profesorul Pitaru. Încercând să ne teleporteze, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde a simțit pentru prima oară că este îndrăgostit și că viața începuse să-i facă daruri, îl simțim pe Pitaru în sufletul celui acaparat de iubirea vieții lui, o iubire care este, în esență, o rotire a cursului vieții, încă de când urma la Galați cursurile Școlii de partid și o întâlnește pe Elena.

     Și trăita lor poveste de dragoste alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare, iar cu sufletul pustiit de toate la final îmi vin în minte cuvintele lui Dorian Gray din Portretul lui Dorian Gray: „Sufletul e o realitate cutremurătoare... Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”. Rezultatul iubirii lor sunt cei doi copii: unul cu probleme medicale de la naștere, celălalt va sfârși undeva prin Africa de Sud. Elena se va stinge și ea în urma unei boli cronice, iar povestea celor doi pare că s-a perindat de-a lungul și de-a latul unor sfâșieri neromantice, iar agonia învinsului, a profesorului rănit de destin, se lecuiește prin voluptăți paroxistice în brațele altei foste eleve, Larisa, care rostește o frază cutremurătoare cu privire la destinul lui: „Măi omule, e prea mult pentru tine, e nedrept de mult!”.

     Ca orice autor de romane în care poveștile de dragoste sunt sarea și piperul narațiunii, Costache Tudor știe că literatura nu este niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte strânsă cu tot ce freamătă într-o societate: chemarea inimii, cine are inițiativa în dragoste, singurătatea partenerului sau dragostea ca temă de discuție. Iar Daria a înțeles un lucru cert: scriitorul poate crea o lume nouă, o poate îndrepta pe cea strâmbă și veche. El deține în ranița lui de scriitor bagheta magică cu care poate face miracole pentru cel care îl citește, cele două planuri, cel real și cel ideal, deși par că se amestecă, au dintotdeauna scopul de a ne face să credem că și irealitatea e reală, pentru că viața e un vis cu multe alte vise în ea, iar a le citi în această ordine înseamnă a le trăi și a le visa deopotrivă. Și „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, pentru că, nu-i așa, „iubirea nu mai e decât o legendă, făcută pentru a fi cântată în versuri sau povestită în romane înșelătoare”, cum spunea Guy de Maupassant în Inima noastră. Și în povestea lui Maupassant, eroul romanului, André Mariolle, visa la dragostea lui. Fuga nu-l elibera, nu-l despărțea de ea, îl priva doar de prezența ei.

     În timp ce citeam romanul lui Maupassant, mă gândeam și la povestea de dragoste din romanul Manon Lescaut al abatelui Prévost, a cavalerului des Grieux și a iubitei lui. Cel puțin Manon Lescaut înșela, dar iubea, mințea, dar se dăruia! Fiindcă o astfel de poveste chinuitoare este nefericită în alcătuirea cuplului care trăiește aventura. Profesorul Pitaru putea aluneca ușor în depresie dacă nu ar fi avut ca reazem scrisul.

     Abia după ce o întâlnește pe Călina, căreia îi murise soțul într-un accident, „nenorocul nu a mai bătut la ușa” profesorului. Abia acum realizează că o viață întreagă alergase ani în șir după lumea „pe care, în sfârșit, o avea la picioare”. Iar cuvintele din final sunt elocvente: „Oamenii au nevoie de dragoste, în afara ei n-am fi decât niște sărmane ogoare vegetând fără mângâierea ploii...”

     Un roman confesional, specific studiului psihanalitic, destul de captivant, care se citește cu plăcere. Și asta pentru că la începuturile lumii stă povestea. Și sunt atâtea chipuri în care poți spune o poveste.

 

* cronica a apărut în revista BOEMA/ nr. 211 (9/2026)septembrie 

                                          Tudor Cicu

                               (membru USR Filiala Dobrogea)