Tableta celor care au plecat la un război al nimănui
1.
Ţaţa Vasilca era o femeie văduvă din satul meu dobrogean care îşi
creştea cei doi copii, pe Nicu şi Gică Dima, după puterile ei. Întrebam acasă,
pe ai mei: „Ţaţa Vasilca n-are, şi ea, bărbat, cum au toate femeile?” Mi se
explica, mai pe ocolite, mai pe direct, că, da, avusese bărbat. Şi, ce bărbat!
Dar, îl înrolase în armată (odată cu tata) și de-acolo îi luase în vagoane și
îi trimisese țara la război şi nu se mai întorsese. Nici că a murit pe front,
nici că trăia pe undeva, ţaţa Vasilca nu aflase. Ţaţa Vasilca îşi iubise
bărbatul. Tot satul ştia cum îi gătea ea calul, cu ocazia întrecerilor între
flăcăi, şi cum, după aceea, se afişa alături de Costică Dima, în tot satul,
după victoria acestuia. Nu primise nicio veste de pe front. Ziarele, care mai
anunţau, din când în când, despre moartea ostaşilor noştri pe frontul rusesc,
nu-i aminteau numele. I s-a dat în cărţi, în bobi, ba s-a dus şi la vrăjitoare:
nicio veste. Unii (aşa mai sunt câte unii) mai râdeau, pe la colţuri. Se auzea
că a fost mai întâi prins prizonier, că, după ce ai noştri au întors armele
împotriva nemţilor, prizonierii n-au mai fost lăsaţi să plece. Ba, şi mai ceva:
venise un zvon (asta mult după terminarea războiului), cum că soldatul Costică
Dima ar fi fost zărit într-o gubernie rusească, unde lucra la extragerea
cărbunilor din mină şi că era însurat cu o rusoaică. Că ar avea şi două fetiţe,
cu noua lui soţie de pe alte pământuri. „Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă
omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura” – îi zisese prinţul
Mâşkin lui Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau şi ţineau atât de
mult la cea care se chema Nastasia Filippovna. Aşa şi cu ţaţa Vasilca. Nu-i de
mirare, că ura, la auzul unor astfel de veşti nenorocite, îi luase minţile. O
întrebam pe mama, dar ea dădea din cap și-mi spunea ceva ce nu prea pricepeam
eu pe atunci: cum că țața Vasilca înţelegea
durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pe toți, unul câte unul, pe
rând, pentru a ne introduce şi, mai apoi, pregătiți pentru lumea ce va urma
după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca
lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea
scriitorului, Lișca era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei
soioase, „amețind cu vorba de o potrivă femei și bărbați”. Cititorul meu a
înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea,
despre universul celei care le vorbea mereu de „bucurii ce nu se arătau”, era
singurul său prilej de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că, odată va spune ca
Lișca: „Nu mai e să vă dau...” Și, peste
muțenia cerului, deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să
joace, pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai
târziu să fie prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă
îndrăznise să creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit. Dar țața
Vasilca nu a plecat în îndepărtata Rusie să-și caute bărbatul, fie și căsătorit
cu o rusoaică și poate cu doi copii, așa cum se spunea.
De aceea, nu am a crede că istoriile
acelor vremuri deţineau și acele profeţii, prin care doar părintele Zosima, cel
întâlnit în „Fraţii Karamazov” a lui
Dostoievski îi mărturisea lui Ivan: „Oricât aş fi de fericit, se vede că
judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu judecata omenească”. Când Nataşa
Rostov (din „Război şi pace”, de Lev
Tolstoi) îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce
n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu
se gândise la țața Vasilca de la noi din sat. De fapt, Tolstoi nu recurge
întâmplător la Evanghelie. Dar, cu siguranţă, când Tolstoi scrisese „Război şi pace” nu se gândea că, peste
mulţi ani, unul dintre copiii țaței Vasilca avea să plece în Rusia să caute, să
întrebe unde fusese sfătuit de unii și alții ca să dea de urma tatălui
său. Dar plecase „câine surd la
vânătoare”, cum se spune în popor. Soția lui Nicu Dima îl însoțise la tren și
îi spusese să scrie o carte poștală de îndată ce va ajunge în Rusia. Și Nicu
Dima a scris. Acea scrisoare mi-a arătat-o țața Vasilca și mie, atunci când mă
duceam la fântâna de lângă casa lor și mă ruga să-i mai citesc din cartea aia „Donul liniștit”, că tare îi plăcuse cum
se ruga unul ca Pantelei Prokofievici când fusese mobilizat la oaste. După cele
scrise în acea scrisoare am întocmit eu scrisoarea fictivă, trimisă de pe
front, acasă, a eroului meu din romanul „Pierduți prin Siberia”. Spunea în ea,
cam așa: „Cât am mers cu trenul prin Rusia, vântul a tot urlat ca un
câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Știu că mă va duce
acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie, din care, așa cum mi
s-a spus, a făcut parte și tata, a dus lupte grele în drumul deschis către
Stalingrad în dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, când i s-au pierdut
urmele. Acolo în gară, de la fereastra vagonului o căutam prin mulțime pe
Sanda. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ținuse să
îmi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa să mi-o
dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca
și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe
picioare, și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură
și își astupa plânsul în ea, de parcă aș fi plecat pe front. O armonică scâncea
undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec
de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om
al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru mine:
„Mâine trebuie să plec
Numai voi privi-o
Și în lacrimi să-mi înec
cel din urmă-adio!”...
Vocea guturală a cântărețului ajutându-se de amărâtul acordeon se
răsfira odată cu vântul ce urla ca un câine. Atât mi-a rămas, în clipa când am
auzit șuieratul locomotivei, de trei ori, prelung, apoi ușor-ușor, într-un
scrâșnet metalic ce avea să-mi fie, tot drumul, atât de familiar. Privii o
clipă, ca prin ceață, spre locul unde se afla acordeonistul acela, apoi, ochii
mei căutau cu înfrigurare locul felinarului, unde se ținea Sanda, agățată ca pe
vecie. Atunci când s-a pus trenul în mișcare, am strigat: „Sper să mă întorc cu
vești bune!” Nu cred că m-a auzit. Vântul turbat mi-au răsucit cuvintele sub
roțile trenului”.
Poate procedez acum şi eu, precum Catherine a lui Hemingway din „Adio arme”, care-i spunea lui Henry:
„Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război?” „E foarte greu. N-ai cum să nu
vorbeşti... Nimic nu-i mai rău ca războiul!” – i se răspunde. „Doar când te
gândești la războiul din care abia ai scăpat, că ți-a dat Dumnezeu zile, simți
așa că ți-ai pierdut pentru o clipă mințile”, îmi zicea bunicul, când avea chef
de vorbă și se găsea cu mine prin preajmă. Mi-a zis odată: „Uite, am trecut
ieri pe la moșu’ Ion Dogaru, ăla de stă la marginea satului. L-am găsit rezemat
de bârnele ocolului pentru oi. Moțăia la soare pe un scaun. Nici nu m-a simțit,
nici când m-am apropiat și am dat noroc, nici când am pus mâna pe umărul lui de
l-am scuturat din amorțeală. „Mă, ce ai visat?” l-am întrebat. A dat din umeri,
după ce m-a privit, așa, ca și cum nici n-aș fi fost de față, apoi când și-a
revenit mi-a povestit că stătea și el așa, rezemat de bârnele ocolului, de
privea pierdut în zarea ceea a câmpiei și, odată i-a apărut, ca din senin,
făptura unui om care i-a atras atenția. Răsărise de nicăieri, chiar acolo, în
mijlocul străzii. Deși s-a frecat la ochi, nedumerit la acea stranie apariție,
făptura aceea înainta pe stradă, ca și cum nimic nu era în jur s-o deranjeze.
Dacă ar fi fost cu baba lui acolo, și i-ar fi spus „fă, cine e omul ăla”, baba
i-ar fi zis că avea vedenii. Dar el l-a văzut aievea: era un soldat lungan și
slab, îmbrăcat ciudat, cu haine parcă din alte vremuri. Era ponosit și căra în
spate o pușcă lungă și veche, cu baionetă-n vârf, cum nu mai văzuse decât prin
cărțile de școală, unde se scria despre acei dorobanți participanți la Războiul
de Independență din 1877. Soldatul mergea încet, parcă avea plumb în picioare,
fără să se uite în dreapta și în stânga. A crezut că-l avea dinainte chiar pe
sergentul Peneș Curcanul, din poezia aia de-o învățau la școală, cum se
întorcea ăla către casă, târând după el piciorul rănit. L-a urmărit cu privirea
până când un gard ivit în față l-a ascuns. L-a văzut apoi trecând de el, dar,
dintr-o dată, ca și cum l-ai fi luat cu mâna, a dispărut. A simțit atunci că-l
trec fiori reci pe spinare. Soldatul acela târându-și picioarele, obosit, prin
aburii zilei, îl tulburase adânc. Hotărât lucru, aici ceva nu era curat”. „Mă,
ai grijă, așa ceva spunea și moșul meu, înainte să moară!” „Nu cred că e despre
asta”, mi-a zis moșu’ Ion. Că, într-o zi, după o ploaie năprasnică, a văzut, tot
așa, un soldat trecând, de data aia, înapoi, spre câmpie. Era tot unul care
venea din vechime, după cum arătau pușca și hainele. O vedenie stranie care
dispăruse, mai apoi, ca luată de vânt. „Da, da. Aici nu-i lucru curat!” Și nu
și-a explicat decât într-un fel: morții n-au liniște, în lumea lor, și ne apar
nouă dinainte, parcă vor să ne transmită ceva”.
Nu am stat să descâlcesc ce voia bunicul, prin acea relatare a moșului
Ion, să-mi transmită, dar uneori tresar când o astfel de năzărire parcă sună ca
o alertă maximă transmisă de câteva dintre cele mai strălucite minți care ne-au
lăsat în mână cărțile la care vă tot trimit în ultima vreme în aceste tablete,
și îmi zic: universul omului începe să devină, când mă uit spre orizont, tot
mai imprevizibil și profeția lui Arsenie Boca, auzită tot mai des, pare a-mi
vesti un viitor tare sumbru... și ființa umană dispare din fața ochilor mei, că
pare a nu mai avea puterea și rolul ei în acest univers. Liderii acestei lumi
par a fi aleși de diavolul care i-a luat locul lui Dumnezeu după plecarea
acestuia din lume și au metehnele unor oameni cu vădite probleme psihice. Iar
în urma lor parcă aud îndemnul liotei care bătea stepa, mânca, bea, se ușura,
jefuia, sugruma și urla: „înainte, mereu înainte!”, liota aceea despre care
vorbea Ilya Ehrenburg în „Furtuna”.
Iar liota aceea de oameni, vă rog să mă credeți, înfășurați în foi de cort
camuflate, cu noroiul până la genunchi (uzbecii din batalionul de luptă al
căpitanului Gorohov), „n-aveau nimic din atmosfera unui basm”.
Și mă uit în urmă: apune o lume. Fără întoarcere. Unul dintre
locotenenții nemți, participanți la masacrul de la Stalingrad (în cartea lui
Ilya Ehrenburg), unul Müllers (care spusese unui camarad că Hitler e un psihopat),
zice o frază, la care nu ai cum să nu
tresari: „Să strângi tot tineretul Germaniei, să-i azvârli în iadul ăsta și
apoi să-l părăsești... E groaznic. Brr! E dezgustător!... Dar pentru ce să mor?
Habar n-am, habar n-am de nimic”. Cu alte cuvinte, o grozăvie urâtă, nu poate
să fie decât, tot urâtă”. Și sper să mă credeți că în această grozăvie omul nu
mai înseamnă nimic. Avea dreptate Diogene, să caute ziua-n amiaza mare cu
felinarul, omul...
2.
„Sunt clipe când omul, pierdut în noianul de griji mărunte se înalță și are
dintr’odată revelația vieții în toată complexitatea ei!, scria Ilya Ehrenburg
în romanul „Furtuna”. Se spune că
după moartea lui Stalin, rușii au numit epoca de după moartea tiranului
„dezghețul”, după titlul unui roman al său. Și mă întorc din nou pe teritoriul
cărților mele citite în tinerețe, că îmi pare că lucrurile merg în zilele
noastre prea departe, acolo unde mintea noastră nu are puterea să pătrundă,
nici cutezanța înaintașilor noștri să ajungă. Păi, cum altfel să te extragi din
realitatea tot mai sumbră a acestor zile, decât la adăpostul cărților mele de
căpătâi? Și îmi construiesc o lume paralelă, o lume în labirintul căutărilor
mele, încercând să supraviețuiesc, cât de cât, în lumea aceea cât mai autentic
și firesc. Manole a zidit-o pe Ana între zidurile mănăstirii sale și ea dăinuie
și acum acolo. Trecem pe acolo, ne rugăm, iar ea ne face cu ochiul: vedeți?, eu
am fost ființa care am devenit operă. După Manole un alt meșter de geniu, pe
nume Brâncuș, a pus ființa în opera sa, dar noi am trecut nepăsători pe lângă
geniul său. Cei care au avut un dram de judecată și l-au vrut adus acasă, au
fost îndepărtați și determinați prin mijloace de denigrare să se țină cât mai departe de o
asemenea aventură a recunoașterii unui nou geniu pe pământ românesc, deși au
strigat peste tot că dreptatea e de partea lor, până și-au dat seama că lupta
este inegală și egală cu zădărnicia. Un filosof a reușit să rezume aceste
nuanțe prin două mituri caracteristice: mitul lui Pygmalion pe de o parte și
acela al lui Wu-tao-tse pe de alta. Despre Wu-tao-tse se spune că, după ce a
pictat un peisaj pe un perete, a intrat în pictura sa și a dispărut odată cu
ea. Fiindcă un pictor adevărat știe mai bine ca oricine că, în fața fiecărui
peisaj trebuie să te simți ca Oedip dinaintea Sfinxului, știind că ascunde o
taină. Orice peisaj, spunea acel filosof, e o stare sufletească. Și argumenta
printr-o parabolă, cam așa: un mare artist, învinuit de ceva ce nu făcuse,
fusese dus de temniceri și aruncat într-o celulă a unei închisori pentru a
aștepta acolo ziua judecății. Acesta desprinsese din zidul celulei un colț de
cărămidă roșie, o gresie de culoare neagră, o piatră de var și încă alte
elemente găsite în zid. Cu ele a început să aștearnă pe un perete al celulei o
pădure tenebroasă în care te puteai pierde pe o mică cărăruie în ea. Dar
dincolo de pădure desenase plaja unei mări întinse, apoi o luntre cu un om în
ea. A doua zi gardienii s-au prezentat la ușa celulei, de au deschis-o, pentru
a-l aduce pe artist dinaintea spânzurătorii deja pregătite în piața orașului,
acolo unde se adunase deja mulțimea. Judecata se dăduse în lipsa lui, iar
verdictul de a fi spânzurat fusese trâmbițat cu surle și trâmbe în tot orașul.
Când gardienii au deschis ușa celulei au rămas încremeniți. În celulă nu era
țipenie de artist, iar când și-au aruncat privirile spre direcția acelui perete
au văzut pădurea, apoi cărarea care o străbătea și luntrea pe mare care deja se
desprinsese de țărm cu artistul. O barcă stingheră, ce adăsta la țărmul acela,
părea că îi aștepta pe cei doi gardieni. Așa că, n-au stat prea mult pe gânduri
și s-au repezit înspre cărarea ceea din pădure, să ajungă la barcă... și cu ea,
să alerge pe urmele condamnatului. Dar ciudat lucru: în sprintul lor spre
cărăruie, să ajungă cât mai repede la țărmul unde zăriseră barca aceea, au dat
cu capetele de zidul de piatră al celulei și au căzut amândoi, deodată, la
pământ. Au stat acolo până i-au găsit alți doi cei trimiși după gardienii care
nu mai veneau cu condamnatul. Așa își explica Wu-tao-tse convingerea sa, că
omul care pictase acel peisaj devenise și se cofundase cu opera sa. James
Turber avea o fabulă intitulată „Corbul şi privighetoarea”, în care morala ne
spune nouă că, fiecare înţelege ce crede că-l doare şi îl caracterizează, sau
ce vrea el să înţeleagă şi îi convine – şi nu ceea ce ne transmite din capul
locului cel care îşi spune povaţa. Şi de aici... tristeţea şi supărarea
fiecăruia.
Ori, cum spunea Mircea Eliade, lumea va fi salvată de cel care crede cu
adevărat în cuvântul rostit. Cel care se minte, crezând că scrisul său e TOTUL,
ignorându-i pe cei din jurul său, ori neținând seama de ceilalți, va sfârși,
firesc, doar în uitare. Eu însă rețin doar
lacrima tatălui meu, care nu fusese prinsă în vreo povestire de-a mea. Era în
urmă cu mulți ani. Plecasem în lume să-mi fac un rost în bătălia cu viața. Când,
după mulţi ani, m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit
pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de
fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi
proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a
desprins de marginea patului şi mi-a zis să-l urmez la marginea satului, pe
ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme
pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. L-am auzit, vorbind ca pentru
sine: „Când eram în război şi intram în cutare sat, pe undeva anume, luam
pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al
nostru, spuneam”. „Ei şi?... l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta
cum e?” „Nu mai ştiu acum... Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra
ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe
jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a
fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. „Ați îngropat mulți
camarazi în pământurile acelea străine?” l-am întrebat. „Din păcate au rămas în
pământ străin mulți dintre ai noștri. Toți am vrut să vedem soarele de acasă,
apoi să cânte, să petreacă și să bea cu ai lor, dar pesemne așa a fost dat: să
ne aducem aminte doar unii dintre cei plecați la război ce mult ar fi vrut și
ei să trăiască, și să mai vadă o dată pământul acesta”. După care a tăcut, cu
ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce se hârjoneau într-un pâlc de scaieţi,
după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită atât de
târziu. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat
cerul”, spunea H. Heine lămurindu-mi, acolo, taina unei astfel de lacrimi.
Ismail Kadare relata în romanul său „Generalul
armatei moarte” povestea unui general dintr-o
țară străină care pleacă cu misiune în Albania, însoțit de un preot și o echipă
de specialiști, pentru a găsi locurile unde au fost îngropați morții lor de
război. Fusese cerința mamelor celor dispăruți pentru a repatria osemintele
ostașilor căzuți în Al Doilea Război Mondial. „Armata” acelui general (cum s-ar
zice) rămăsese încremenită în pământul Albaniei, cu singurul medalion ca însemn
de recunoaștere la gât, iar el primise misiunea de a le recupera osemintele
putrezite (după 20 și ceva ani) și a le aduce acasă. În timp ce mii de mame
așteptau acasă, cu speranța că își vor înmormânta fii în pământul lor, generalul,
înarmat cu hărți, adrese, memorii scrise de supraviețuitorii acelor scene de
război, credea acum că era pregătit să înfrunte pe acel pământ străin un război
al nervilor. Studiase toate documentele și înscrisurile despre regimentele,
batalioanele, diviziile care luptaseră în Albania. Îi atrăsese atenția numele
unui Batalion Albastru (de represalii) condus de un colonel Z. dispărut fără
urmă. Dar odată ajuns pe pământul Albaniei, pe urmele soldaților morți și
îngropați, în locurile însemnate pe hărțile aduse de acasă, generalul nici nu
avea să bănuiască cum va fi târât în această acțiune, luând contact cu
cruzimile și izbucnirile paranoice ale localnicilor albanezi și avea să
reflecteze, și în somn, la cât de străin se poate simți omul într-o altă țară.
O primă confruntare cu „nebunia grozavă” a tot ceea ce fusese în acel război,
avea să cunoască chiar în primul cimitir unde îi atrăsese atenția un mormânt,
pe al cărei cruce de marmură era înscris numele unei femei și inscripția „căzut
pentru patrie”. Avea să afle de la localnici, că aceasta era una dintre fetele
de la bordelul special deschis în timpul războiului pentru soldații străini.
Înființarea acestui bordel, cu toată opoziția localnicilor din oraș, făcuse
deja primele victime. Băiatul unui om de seamă al orașului frecventase bordelul
pentru o anumită curtezană și își părăsise logodnica, fapt nemaiîntâlnit acolo
în Albania. Tatăl băiatului încercase să-l dea pe brazdă, dar fără rezultat. Și
atunci, lovit în mândria de om de vază al orașului, acesta a pătruns în bordel
și a împușcat-o pe curtezană, ceea ce i-a atras spânzurătoarea de către
ocupanții străini. Această curtezană era îngropată, de către forțele ocupante
străine, cu cruce de marmură la căpătâi, în acel cimitir. Iar pe măsură ce
ostașii morți sunt dezgropați, poveștile acestora, care mai de care mai
dureroase și teribile, ies la iveală: cum e și aceea din jurnalul ostașului
dezertor ce slujise la un morar albanez până când avea să fie găsit de armata
Batalionului Albastru și împușcat pentru dezertare, precum și cea a morții
stupide ce avea să-l ajungă pe groparul șef al expediției condusă de general,
acolo la podul unde se dăduse, cândva, bătălii grele. Dar oriunde se duceau, în
căutarea locurilor unde au fost îngropați ostașii căzuți în război, imaginea
aestor căutări, zugrăvită magistral de autor, e una terifiant de sinistră: „Pe
aici a trecut cumplitul Batalion Albastru, care a incendiat și spulberat satul
acesta, a împușcat femeile și copiii, iar pe bărbați i-a spânzurat de stâlpii
de telegraf” scrie autorul la un moment dat. Iar la retragerea către casă, după
doi ani de căutări, întâmplarea din satul albanez de câmpie, unde are loc acea
nuntă de oameni simpli, la care participă doar generalul împreună cu preotul,
avea să le provoace o amară deziluzie ce mai târziu va reveni în visele
generalului ca un coșmar, întrucât nu avea să mai poată uita vreodată chipul
aspru și plin de ură al unei bătrâne, care, ghebuită într-un colț, părea a le
transmite din priviri: „Stai la masă și râzi, cum râd ăia cu o doagă lipsă. De
ce nu te ridici, să-ți pui paltonul și să pleci prin ploaie de unde ai venit?
Nu pricepi că aici ești în plus, blestematule?” Și în mintea ei, bătrâna știa
că străinii invitați la nuntă veniseră să-și caute morții, dar pe cel care îi
împușcase bărbatul și îi siluise fiica (nimeni altul decât acel colonel Z.
comandantul Batalionului Albastru), n-aveau cum să-l găsească, își zicea. Și
asta, pentru că, atunci, demult, după ce fiică-sa, ca să-și spele rușinea se
aruncase într-o fântână și acolo își găsise moartea, nimeni, în tot satul, nu
știa că pe colonel îl omorâse cu mâinile ei, îi săpase groapa lângă pragul
casei și pe o ploaie câinească (ca și aceea din timpul nunții) îi aruncase
trupul. Scena acelei participări la nuntă a generalului, cu bătrâna gârbovită,
urmărindu-l pe general din colțul încăperii, cu atâta ură în priviri, devine
una halucinantă atunci când bătrâna dispare după o altercație verbală cu
generalul intrat în horă, și cât pe-aci să degenereze în ceva care să inflameze
pe toți nuntașii, și în final reapare la nuntă cu sacul în care scosese oasele
colonelului îngropat și i-l aruncă generalului la picioare, cu toate blestemele
de pe lume ieșite din gura ei. În clipa aceea toată iamginea acelui colonel Z.,
știut de familia sa în țară ca cel mai bun fiu și soț, cel mai onest și bun
părinte, se dărâmă, exact cum s-ar prăbuși o șandrama la pământ după o furtună
puternică. Pentru a alunga imaginea scenei care începuse a-i provoca coșmaruri
generalului, sacul nu ajunsese la familia colonelului Z. în țară, deși familia
îi pregătise un imens cavou de marmură, ci fusese aruncat, pe drum, după un
pod, în apele unui rîu. Însă, nebunia avea să se întâmple în țară, când, pentru
bani, autoritățile rupeau înscrisurile de pe sacii cu rămășițele morților și le
returnau, în schimbul unor sume de bani de la familiile care-și doreau cu orice
preț fiului lor întors, iată, după amar de ani, în pămânul natal.
Când am terminat de citit această carte, atât de tare mi-au rămas
imaginile teribilei povești în minte, încât am așternut pe ultima filă rămasă
albă a cărții, următoarele versuri:
Acum trăim cu gândul la
morminte
Unde ne și vom duce,
rând pe rând.
Dar, când iubirea ne
era fierbinte,
Am râs de viață...
iată, până când?
...Iar dedesuptul acelor versuri am scris fraza: „Cu orice om ce l-am
pierdut în lume, o lume de speranțe am îngropat!” Și cred, tot atunci, m-am și
pus la masa de scris de am așternut pe hârtie povestea acelui Demirgean din
satul meu natal în povestirea „Gângania din cap”. Fiindcă, asemeni generalului
lui Ismail Kadare, tot capul lui Demirgean era (ca
și în al meu după lectura romanului lui Ismail Kadare) o morişcă zbârnâitoare. În cazul turcului din
povestirea mea, soluţia se pare că o găsise un Hoge bătrân, ieşit de curând la
pensie, din satul meu dobrogean, care spunea ceva cam așa despre
apariția unor năzăriri cum se pare că fusese și cele ale lui moș Ion Dogaru: „Aici
sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult, îşi găsiseră locul lor sub
pământ, dar, acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti, până când nu
le va porunci marele Alah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul om”.
