Un pas către necunoscutul care se ascunde în sine *
Universul din O parte de infinit de
George Eugen Itoafă (apărut la Ed. Ex Ponto, 2026) dizolvă granițele dintre
condiția poetului – zborul – visele – minunile lui Dumnezeu – iubirea și poezia
risipită în marea unor gânduri, pentru a le da un contur la nivel de imaginar.
Prefațatoarea volumului, Anca Denisa
Șogor, ne pune în temă: „Există un cuib al scriitorului... (acest următor pas)
către necunoscutul care se ascunde în sine, în lume și pe care dorește să îl
exploreze cu propriile forțe și după propria pricepere”. Din păcate – trebuie
s-o spun – poetul nu este creatorul (deși, într-o carte, el își creează lumea
lui – sugestie venită de la J. L. Borges), ci martorul lumii prin care trece.
Dacă ar fi fost creată de poeți, lumea ar fi arătat cu totul altfel. Dar când
întâlnești un poet pentru care poezia se întoarce la scară umană și se
prozaizează în registrul celor înscriși în plutonul autenticismului și lansează
mai multe direcții de interpretare într-un volum care se deschide în evantai de
cicluri, cum sunt cele nouă secțiuni ale volumului, putem afirma că am întâlnit
poetul care scrie o poezie de notație în registru fragmentarist.
Senzația de intimitate a trăirilor sale nu
se insinuează ca parte din întregul unor elemente care ne înconjoară, ci
funcționează ca o interfață pentru redarea unor stări ce pot fi rezumate la un
criteriu tematic. Și cum poezia nu e niciodată în afara lumii, ci într-o
relație foarte strânsă cu tot ce freamătă într-o societate, acești poeți ai
autenticismului au înțeles un lucru cert: poetul poate crea o lume nouă; el
deține în raniță bagheta magică cu care poate face minuni, ca să ne arate că
această luptă nu poate fi zadarnică.
Marele poet Pessoa spunea într-un vers:
„nici un efort nu-i mare ca să fii salvat”. Așadar, poezia e singura formă de
comunicare cu aproapele tău, cititorul, un prim pas către sufletul său care
ascunde o lume: „caut metafora / care pâlpâie în piept”, spune poetul, și are
ceva din frica unui copil trezit din somn ori a unui „prizonier / în colivia
propriilor versuri”. Arcul „cu care își caută săgeata” e libertatea sa de a
„gândi” în zbor, cu propriile aripi, dar convins că în această călătorie va
aduna de prin cuiburi cântecele păsărilor pentru a face pace cu sufletul. Iar
„mica lume mare” e văzută și prin ochii copilului: „Colivia stă deschisă / pe
policioara prăfuită. / Penele risipite pe fund / așteaptă aripi / ce nu se mai
întorc acasă.” (Unde bătea o inimă) „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă
urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” stă scris
în Sfânta Scriptură (Ioan 8, 12). Și înțelegem că procedeul de a interveni cu
„lumina gândului”, cum tinde și poetul acesta, în corecția înțelegerii unui
fenomen sau mister oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera și
cititorului sentimentul coparticipării la interpretare și imaginație: „Cândva,
/ credeam că minunile / trebuie să sfideze legile lumii.” (Minunile lui
Dumnezeu)
Până și cititorul simplu simte, citind o
poezie curată, clară, adevărată – pe un ton mai confesiv și mai neliniștit –,
că în ea cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă
o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, iar ca
să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Iar în acest vortex de mistere
ale lumii, ca într-o încleștare a regăsirii sinelui, poetul nu arată
respingere, ba chiar e îngăduitor: „Lasă-mă să visez, / nu-mi ucide visele” (Dreptul
de a visa). Iar spectacolul lumii în poezie, la acești poeți evocatori,
implică și această punere în scenă care mizează pe un biografism evocator.
George Eugen Itoafă îl invită și pe cititor la un joc de puzzle pentru găsirea
adevărului, transformându-l în martorul zbaterilor lui interioare, într-o
realitate ce nu mai poate permite o stare normală a lucrurilor: „Am urcat în
podul amintirilor / și am început să caut / printre lucrurile pe care timpul /
le lăsase în urmă.” (Puzzle) Și, sub acest impuls al nevoii de
confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday, iar
acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă participare la
spectacolul halucinant din sala unde a rămas singurul spectator (vezi: Ventriloc;
Monstrul).
Alunecăm ușor, în lectură, și pe
teritoriul iubirii și chiar îl găsim cum își „adună sufletul într-un puzzle /
în care fiecare piesă își găsește locul”, ceea ce îi configurează poetului
plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității, într-un sistem
de oglinzi menit să ne redea proiecția unui suflet prins în colivia unor
așteptări amânate: „Când îți atingeam părul / mi se umpleau degetele de lumină
/.../ Când mâinile îmi oboseau, / inima continua să înainteze, / căutându-ți
lumina, / temătoare că frumusețea aceasta / nu poate fi atinsă prea mult” (Al
cincilea anotimp). Însă, în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și
captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a
acționa și de a ne iubi cu adevărat: „Cum să explic / că iubirea / nu se
povestește, / ci se trăiește înlăuntru?” (Strălucire lăuntrică).
Inventând un timp paralel, o viață, o
iubire, într-un anume fel lumea / scenă din catedrala marilor întrebări, fiind
o lume a simțurilor personale (acea „dezvelire de sine” amintită), noi credem
că, prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Iar convingerile
sale estetice, suflul interior al sufletului (acest spațiu infinit al
trăirilor), sunt temnițele în care poetul pendulează între măștile auctoriale
ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare rostit
într-un zbor lin, cu aripile deschise: „de fiecare dată / pentru ca urcușul să
nu fie ultimul, / iar gândul să-și caute din nou menirea” (Aripi deschise).
Colivia, copacii, trecătorii, ploaia,
pasărea, zborul, marea... compun arheologia elementelor cu care glisează pe
nesimțite din înlăuntru spre exterior, poemele construind fragmentar structura
unei călătorii către necunoscutul care se ascunde în sine. Iar după aria de
acțiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se
valorifică mai mult prin lirismul imaginației simbolistice, uzând și de
metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică: „Se cerne iarna, /
îmbrăcând ulița / într-o haină nepătată. / Ninge / peste ciutura scobită de
timp, / peste urma apei ce-i adăpa cândva miezul, / iar de pe coama casei / o bufniță
scutură noaptea / de vise” (Veghe). Iar când tablourile ceva mai
picturale par ca și înrămate la „hotarul dintre mare și cer”, poezia ni se
arată ca o captură prinsă în năvod (vezi: În derivă).
Asemenea unor poeți întemnițați în
singurătatea zilei, George Eugen Itoafă își rostuiește poemele adunate în cele
nouă secțiuni „asemenea unor piese de puzzle care își căutau locul într-un
întreg. Piesă cu piesă, golurile dintre ele s-au completat, iar imaginea care
se dezvăluia treptat a devenit O parte de infinit”, după cum ni se
mărturisește. Și trebuie să-l credem, pentru că doar poezia are atâta mister
cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.
* cronica a apărut în revista PLUMB/nr. 236 noiembrie 2026
Tudor Cicu



