Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor. (22)

 

Tableta mea către Inia Dinia, frumoasa poveștilor.  *

 

     Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Acolo unde uneori aud sunetul dombrei, sunet auzit prima oară în copilărie la nunțile tătărești din satul natal al Dobrogei.  Până la ei nu văzusem acest instrument popular cu gâtul lung și subțire și forma corpului alungită folosit, mai ales, în rândul comunităților turcice. „Cântă precum râul, plânge ca o mamă,/ tună ca un fulger, dombra mea de soc –”, așa începea și o poezie scrisă în adolescență. Tu, cititorule, ai ochi bătuţi de ploi, de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul i-ar fi dedicat, cândva, Iniei Diniei, frumoasa din povestea lui Ispirescu, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Sau am spune ca Slavici, în povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului. Din păcate, când am scris primul cântec pentru Inia Dinia, frumoasa din povestea cu Triști-copil, tocmai îşi închisese sufletul în „mânăstirea” pe care și-a făurit-o voit, iar eu a trebuit să mă împac doar cu ce scrisesem. Dar și aceasta e povestea pe care am încredințat-o, ca taină, doar măreției cerului. Acum, pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii acestor frământări ale mele. Pare a fi ca atunci când mi-am închis copilăria printre cărţi. Dar atunci ăsta era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Mă furișam în grădină, printre caiși, puneam o țoală pe jos și întins pe spate citeam fără să mă deranjeze cineva. Citeam ce citeam, apoi lăsam cartea pe piept și cu ochii închiși intram cu visul în lumea cărților. Odată chiar l-am visat pe Felix (din Enigma Otiliei) care încerca să-i răspundă Otiliei ce tocmai îl întrebase de ce o privește așa fix. „Sunt cuprins de un sentiment ciudat (îi spunea Felix). Prezența ta aici mă face fericit, te-am așteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări”. Apoi îl auzeam pe Felix cum o întreba pe Otilia dacă o iubește sau nu. Aceasta, pesemne să scape de privirea lui îi răspundea că îl iubește „de câte ori ți-am spus, pentru numele lui Dumnezeu?” Dar Felix vroia să fie sigur și îi cerea mai mult decât această mărturisire: „Te vei căsători vreodată cu mine?” Și auzeam prin somn cum Felix o tot sâcâia pe Otilia cu întrebările iar Otilia exploda mai mereu: „Felix, du-te și te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat”. Și fiindcă tare mult îi țineam partea lui Felix, și voiam să îi vin în ajutor, săream în sus de mă trezeam cu cartea, alunecând de pe piept, pe jos. Și îmi părea rău că nu i-am putut spune o vorbă pentru a-i alina durerea din suflet.

     Însă a venit, odată cu primele mele scrieri, vremea evadării din cetatea în care, de unul singur, mă ferecasem. Crescusem și plecasem în lumea largă pentru a-mi înfăptui visele. Uneori însă, în visele mele, mă trezeam tot acolo, în grădina cu caișii noștri de acasă. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destrăma precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!”. Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, el tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber, după această presupusă evadare. În fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard, din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”.

     Iar uneori a visa e ca şi cum ai fi pe ţărmul mării şi privești spre orizont. Şi ce auzi? „Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt”, cum și bat în surdină valurile. Se mai întâmplă să privești în gol deasupra colii de hârtie ca și cum ai privi spre orizont și să-i cerșești cuvântului, frumusețea lui. Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet în care numai şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelit în cuvânt. Și singura prezență, acolo la masa de scris, e a ta cititorule, cel care îți țugui buzele a mirare, văzând șovăiala mea, iar deasupra doar cerul în care ne urmărește pe amândoi Dumnezeu din tronul lui de aur. Cel ce a întrezărit Universul alături de poet se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat pe Mântuitor. Durerea e prezentă, iar tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a fi dusă cu noi toţi în mormânt îmi răscolește iarăși sufletul și încep din nou să aștern cuvintele pe foaie. Să fie el un nou cântec pentru frumoasa Inia Dinia? O, Inia Dinia care n-a cunoscut niciodată tristețea și apăsarea mănăstirilor! Pe când îi scriam „cântecul”, vă mărturisesc că încă n-o cunoscuse pe Sonia lui Dostoievski, cu siguranță! Monologul Soniei, ținut dinaintea lui Raskolnikov, sună ca o spovedanie care mișcă ceva în ființa lui și pleacă mai împăcat cu soarta sa spre Siberii. Cititorul e cel care va spune în final că gloria omului-care-scrie depinde, la urma urmelor, de interesul cu care generaţiile de după el îi vor recepta criticului care l-a avut în vizor, înzestrarea rostirii. De ce o fi spus Coleridge că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune cum a rezolvat ecuaţia aceasta I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate” (Ţiganiada C.10 v.9).

     Și cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul de pretutindeni, în prima mea carte de poezie, era singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt, ca şi el, un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi, în ochii sfinţilor din icoane. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea, mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori, din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi, mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? „O! voi, care treceți pe lângă mine, priviți și vedeți dacă este vreo durere ca durerea mea” se tânguia, în plângerile lui, Ieremia. Și parcă îl aud jeluindu-se: „Vai! Cum stă părăsită acum, cetatea aceasta atât de plină de popor altă dată!” (Ieremia 1-1). „O carte cuprinde o lume în ea”, dar cu ce s-o umplem, acum, noi? Cu lumea de aici, cu lumea plecată dincolo? Cineva tot se uită în interiorul celor două lumi să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că în cazul poporului român, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţată o nouă misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!) rătăcit deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă. Sau, așa părăsit de Dumnezeu, cum pare a fi în zilele astea, nu v-a auzi decât glasul dogit al fiului Militrisei (din „Săptămâna nebunilor” a lui Eugen Barbu): „Mă, nemâncaților, să vă dau un  galbin de pomană, ori v-ați ajuns!... Acum să vă văd târâturilor! Coate goale ce sunteți”… Durerea n-ar fi chiar atât de mare, dacă atunci când rostea toate astea, nu l-aș fi știut mușcând din o baklava, sau cum zic unii, ar fi strâns între craci o țigancă blondină, orice, înainte de moarte, pentru că, zice cronicarul, „moartea venise, era undeva aproape, sau se înșela el?” Adică… mai scrie cronicarul, erau doar ultimele lui zvârcoliri prin care avea „să trăiască cu spaimă ucigașă de Trimis, care tot nu sosise, și căruia avea să-i scape, pentru că avea să moară, murea, murise…” .

     Iar eu, adormit cu coatele pe masa de scris, cu gândul la Inia Dinia, la soarele tomnatic ce mai iese din când în când să îmi facă cu ochiul, mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape de bombardament (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Păi cum să nu se descurce? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a descurcat datorită poveștilor avute în cap și pe care avea să le scrie la îndemnul lui Romain Roland. Pescuit de scriitorul francez din apele profunde ale oceanului social, după încercarea nereuşită de a-şi tăia beregata, prin acea scrisoare netrimisă autorului (dar găsită asupra lui pe patul de spital), Panait Istrati, acest vagabond de geniu, hoinarul misteriosului Orient, a creat în limba franceză, în numele pământului strămoşesc, mult prea fermecătoare „poveşti” trăite. Rolland îi scria lui Panait Istrati spunându-i că trebuie să scrie într-atât de mult încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să treacă puţin câte puţin în paginile pe care le-a scris, până când cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce a fost cândva. Rolland chiar îi spusese, uluit de talentul de povestitor înnăscut al puşlamalei care voise să-şi ia viaţa: „Scrie, scrie, şarla dracului, ai talent!”. Hoinărind prin lume ca „pescuitor de bureţi” şi câte alte meserii şi îndeletniciri, are aerul unui Hamlet oriental, la 39 de ani scrie „Chira Chiralina”, ceva original pentru lumea occidentală. Iar nouă, povestea Chirei ne-a mişcat inimile la toți, nu numai inima mea. Desprinsă dintr-o baladă veche, cu arapi buzaţi şi feciori alunecoşi ca nişte şerpi (fraţii Kirei), nuvela lui Panait Istrati păstrează doar poemul de slăvire în proză a cântecului bătrânesc, în rest povestea e firească şi tumultuoasă. Ca și povestea Iniei Diniei și a lui Triști copil, pe care mama ne-o spunea ori de câte ori ne rugam de ea să ne-o mai spună încă odată, deși ne-o spusese și cu o seară înainte. Îmi plăcea cum se tânguia copila de împărat, tatălui, ca să-i ridice o mânâstire în care să stea cu cele douăsprezece fete culese de prin lume. Iar ultima, cea de a douăsprezecea venise cu Triști copil, de care și îngrijea după moartea părinților. Și când zugrăvea Triști copil, după lungi ani de rătăcire prin lumea largă, chilia în care locuia Inia Dinia, eu deja treceam la somn și visam cum voi ajunge, cândva, să zugrăvesc în cuvinte, chilia sufletului meu, și în care cititorul să-și găsească și el sufletul lui mângâiat de „cântecul” meu: „Și regret că vremea, ca năluca zboară,/cum s-arunc, în mare, dombra ca pe-un leș?/când ești Frumusețea, dulce și amară.../Inia Dinia – floare de cireș!”  

 * tableta a fost publicată în revista „Dunărea de jos”/nr. 288 martie 2026

                                      Tudor Cicu

 

DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE

 

Tudor CICU,

            DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE

               (Odiseea Așteptării în Halta Destinului)

 

     Sunt nopți în care, bântuit de o insomnie pe care am ajuns să o accept nu ca pe oboală, ci ca pe o prelungire necesară a timpului de veghe, când somnul este o bătălie pierdutădin start, îmi dau seama că singura formă de imortalitate care ne este permisă stă înșirată pe rafturile bibliotecii, cărțile. Pentru mine, o noapte în care reușesc să scot din abisul uităriisufletul unei cărți este o victorie măruntă, dar glorioasă, împotriva morții. La o recentă lansare de carte, la Buzău, prietenul Tudor CICU mi-a înmânat volumul de poezii, DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE (Editura Editgraph, Buzău, 2025, 124 p.). L-am citit dintr-o suflare, descoperind, pe măsură ce mă afundam în lectură, o poezie proaspătă, alta decât cea cu care mă obișnuise autorul până acum. Un volum unitar tematic și stilistic, în care poezia clasică trăiește în armonie și se completează cu poezia modernă. Tudor CICU nu scrie pentru a bifa o normă editorială. El scrie din acea urgență organică, din foamea sufletului care a simțit prea de timpuriu căderea cortinei. Căci, fără îndoială că, așa cum mărturisește chiar Domnia Sa în Cuvântul înainte, „poetul nu este creatorul (...) ci martorul lumii prin care trece”. Această umilință asumată în fața creației este chintesența unei etici literare care s-a cam uitat. Poetul, în viziunea lui CICU, este seismograful unei dureri pe care nu o poate vindeca, ci doar consemna, pentru ca urmașii, dacă vor mai ști să citească, să afle cum am suferit, iar „poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndreaptă un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive”.

     Titlul în sine, „Despre tine îmi vorbesc frunzele”, nu este un simplu artificiu romantic, o butaforie tomnatică pe care să o consumăm la o cafea. Aici, frunza căzută devine o probă arheologică a continuității. Ca arheolog al textului, nu pot să nu observ cum Tudor CICU transformă elementul vegetal într-un axis mundi al memoriei. Frunzele sunt relicve ale verilor trăite, așezându-se pe pământ ca niște stratigrafii ale durerii. Ele murmură istoria unui „Tu” eluziv, a unei iubiri care s-a consumat cândva, undeva la limita dintre vatră și exil, lăsând în urmă doar o „ticăloasă tăcere”. Iubita absentă din aceste poeme nu este o ființă din carne și oase, ci o umbră îmbrăcată într-o rochie de mireasă nefolosită, o fantomă care bântuie arhitectura fatalistă a fiecărui vers: „Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol/ Mă tem că și mâine locul e tot gol./O fi fost și noaptea o prințesă rea/ Că prea plânge noaptea în tăcerea grea/Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning…/”(„se zbârlește vremea…”).

     Spațiul dominant al acestei cărți este peronul. Gara pustie. Tudor CICU se dovedește aici a fi un cartograf al așteptării zadarnice. „dar te-aștept și acum, chiar când gara-i pustie/ și hăituit ca azi, niciodată n-am fost/ iată-mă și mirat, toate-au parcă un rost/ ca și frunza pe drum hăcuită-n prostie./”(„cu ultimul tren”) Trenul din poezia lui CICU este chiar acest Ananke, o forță implacabilă care vine să despartă apele. Ești, cum bine sugerează poetul, un Don Quijote modern, bătându-te nu cu morile de vânt, ci cu acele secundare ale orologiului care îți macină lent, ireversibil, tinerețea. Iată aici, să urmărim modul în care poetul sublimează această teroare a timpului pierdut: „Căci în vis, gândul vor să-mi abată/ și trecând ani și ani fac posibil un vis/: să oprească și-aici…trenul/ ce ne-a trimis un destin neînțeles dintr-o lume în cealaltă./” Observați finețea cu care trenul capătă dimensiuni ontologice. El nu mai transportă trupuri, ci deportează suflete dintr-o paradigmă a speranței (lumea de dincolo, a visului) în realitatea crudă a despărțirii. E un destin „neînțeles”, asumat stoic.

     Când prezentul devine o rană deschisă, ce refuză să se vindece, Tudor CICU face pasul înapoi, către izvoare. Așa cum și eu, asimilat în Bărăgan, tânjeam după aerul aspru de pe Vârful Vătraiului sau după huma Muscelului pentru a mă încărca, poetul se întoarce în timpul mitic al copilăriei. Acolo îl găsește pe Bunicul, păstrătorul de rânduială, cel care împletea „păpuși din pănuși” și știa să asculte mersul lumii. Contrastul este tăios: între orașul modern, locuit parcă de hoitari și „indieni” aroganți care gonesc pe sensuri giratorii blocate, și curtea bunicului, unde până și tăcerea avea sens, prăpastia este de netrecut. Este dialectica eternă a Munteanului coborât la câmpie, care și-a dus cu el zeii, dar i-a pierdut pe drumul asfaltat al așa-zisei civilizații. Mai mult decât atât, se simte în carte o teroare ancestrală, orchestrată parcă de Ursitoare. CICU vorbește despre „ursitoarele” care, „la o masă de unde îți scriu zâmbind”, au aruncat deja zarurile pentru el. Orice am face, noi, rasa nefericită a acestei Europe, plătim un preț de neimaginat pentru fiecare secundă de fericire. Pentru CICU, prețul plătit pentru poezie a fost însăși viața nefăcută, consumată în cuvânt, în loc să fie consumată în carne și în sânge. Și te întrebi, firesc: ce îi mai rămâne acestui însingurat pe peron? Îndrăznim să afirmăm că intertextualitatea la Cicu nu este o cochetărie de salon. Nu-i citează pe Eminescu, Villon, Kafka, Borges sau Cehov pentru a poza în erudit. Îi convoacă la masa tăcerii sale pentru că ei sunt îngerii păzitori tereștri. Dialoghează cu Borges și cu Eminescu, cu Poe așa cum ar vorbi cu vecinii peste pârleaz, pentru că suferința lor se înfrățește peste veacuri în aceeași matcă a deziluziei: „Azi umbra Poe din <Corbul> e-atotcuprinzătoare./ Nevrednic sunt când versul ridică nebunia/ Din Macbeth, Don Quijote, la Hamlet într-o dramă…/Zadarnic Porumbescu, Enescu-n <Rapsodia>/ Slăveau o țară-n strune, azi alți pitici se-nhamă,/ Să strângă robinetul…/” („Umbra lui Poe în Corbul”)

     Citind DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE, m-am izbit frontal de o temă care mă obsedează: conspirația tăcerii. În fața certitudinii pierderii, vorbele își pierd cursul de schimb. Poetul vorbește despre „ticăloasa tăcere” care se lasă după plecarea iubitei, o tăcere care taie mai adânc decât orice cuvânt. De-abia acum înțeleg, trecând eu însumi prin infernul existenței, că uneori tăcerea este suprema formă de iubire sau de capitulare. A tăcea înseamnă a refuza să mai dai explicații unei lumi care oricum nu vrea să te audă. Stilul lui Tudor CICU are o eleganță vetustă, nobilă, ferită de isteria modernismelor de doi bani. Nu caută să șocheze, nu folosește un vocabular obscen pentru a părea „autentic”. Autenticitatea sa vine din rigoare. Rigoarea unei dureri asumate. Tudor CICU își aplică singur această exigență tiranică asupra propriilor emoții. El nu se plânge, el constată ruinarea, lașitatea lumii, scurgerea timpului, și o face cu capul sus. Pentru noi, cei rămași aici să ducem mai departe flacăra – noi, prietenii din grupurile literare provinciale, acolo unde a organiza o lansare de carte a ajuns o liturghie de rezistență în fața barbariei – volumul acesta este un manual de supraviețuire. Este un „lucru temeinic făcut”. Când pui în pagină o asemenea „cartografie corporală” a suferinței, când fiecare rând pare scris cu huma uscată a satului natal, știi că ai în față un scriitor care a refuzat să-și batjocorească vocația: „când basmul care ne-a hrănit cândva/ își face, ultimul, culcuș pe vatră/ cu-o ultimă privire de la poartă/ satul natal l-am părăsit din ea./ și la îndemnul unui cal de vis/ plecasem către viața fără moarte/ că într-atât, ursite, mi-au promis/ in veac de fericire ca la carte./”(„când basmul”)

     Cartea lui Tudor CICU vine, parcă, dintr-o altă lume, de pe acel Caraiman al sufletului românesc, aducând cu ea mirosul de aer curat și tăios, dar și tristețea unei rase pe cale de dispariție. Prietenia, se știe, este judecata supremă după care îmi evaluez semenii. Și citind această carte, simt că l-aș fi putut numi pe Tudor CICU Mare Prieten. Mă regăsesc în revolta lui tăcută, în demnitatea cu care își privește bătrânețea și amintirile, în refuzul său de a face compromisuri cu „arhitectura fatalistă” a unei lumi strâmbe. A ierta face mai mult decât o sută de pedepse, spune un proverb, dar eu nu știu dacă CICU iartă timpul pentru ce i-a furat, sau dacă doar îl privește în ochi, sfidător, așteptând ca ultimul grăunte de nisip din clepsidră să cadă.

     Tudor CICU, prin acest volum, nu a făcut altceva decât să își sfințească propriile amintiri, scoțându-le din noroiul uitării și așezându-le în raftul unde stau cei drepți. Este o operă care ne aduce aminte că România nu este doar țara corupților și a oportunismului orb, ci și a spiritelor care se zbat, în liniștea nopții, să mai lase ceva durabil în urmă. Nu ne este teamă să spunem că volumul DESPRE TINE ÎMI VORBESC FRUNZELE se înscrie organic în marea tradiție a poeziei noastre elegiace. Este o carte grea, o carte care te face să te oprești, să închizi ochii și să auzi, dincolo de zgomotul străzii, cum picură timpul. Să te gândești la toți cei care s-au făcut oale și ulcele, la toți părinții care au mers desculți prin noroi pentru noi, la toți acei îngeri păzitori tereștri pe care i-am pierdut pe drum. Și s-a gândit Tudor CICU și la Eminescu într-un poem de o frumusețe tulburătoare: „ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor/și-aud cum vântu-afară tot urlă prin zăbrele/văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele/și gânguresc la câinii ce latr-așa de zor[…]/vezi sub al tău luceafăr ne strângem lângă tei,/ când România plânge, când râde ea cu ochii/precum Cenușăreasa-n nevisate rochii/ strângând la piept condurii acelui prinț holtei./” („scrisoare domnului Eminescu”) Ingratitudinea este, adesea, răsplata generozității, scriam undeva. Poate că publicul larg va ignora această carte, prea grăbit să mai caute poezie. Dar noi, cei puțini, știm că lupta trebuie dusă până la capăt. Titi DAMIAN nu capitulează. Și nici Tudor CICU. Amândoi continuăm să fim vigilenți, să construim, să lăsăm o dâră de lumină acolo unde alții aruncă doar gunoaie.

N.B. Autorul a scris o carte despre o lume care se stinge, despre frunze care poartă șoaptele celor absenți. Dar cutremurător nu este doar faptul că trenul acela ne înstrăinează de cei iubiți; tragedia cu adevărat sfâșietoare este că, într-o zi, pe acel peron pustiu, printre zăpezi și tăceri, nu va mai exista nici măcar un singur poet rătăcit care să lase mărturie că noi, toți ceilalți, am așteptat cândva acolo, plini de o dureroasă, cumplită speranță.

 

                                                 Titi Damian

Din seria: dintre cărțile ajunse la mine. (Azi: Cristina Tamaș)

 

În loc de studiu de caz

     În timp ce lecturam romanul de introspecție psihologică „Statornicele umbre” scris de autoarea Cristina Tamaș (apărut în noua ediție revăzută și adăugită, la editura pim Iași, 2025), axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, mă gândeam dacă AI-ul va putea vreodată să înlocuiască scriitorul uman, dacă va putea să și uimească cititorul într-un „studiu de caz” (așa cum mi-a făcut impresia, autoarea acestui roman), sau dincolo de latura biografică a personajelor, acesta poate să marcheze o astfel de perspectivă în ceea ce privește raportarea unor destine la epoca comunistă. Și, mă gândeam, privind istoria trăită de unii dintre noi ca pe un blestem, cum ar fi fost, purtând o asemenea povară a trăirilor, ca soarta individului acela „neputincios” (în fața unei uși hărăzite fără ieșire), să încerce, indiferent de urmări și a se elibera? Autoarea romanului de care facem vorbire, având o capacitate incontestabilă de a povesti cu notorietate orice amănunt din viața unor destine aflate sub povara unei sorți înrădăcinate în realitatea socială a acelor timpuri, reușește, ca într-o piesă de teatru, cu scene multiple din viața eroilor, să desfășoare un final apăsător de zbuciumat eroilor pe care îi poartă în cele 285 de pagini de carte. Spuneam că romanul ar detalia coordonatele unui studiu de caz, fiindcă povestea reflectă o experiență (dacă nu trăită, cel puțin istorisită de cineva și trecută prin filtrul conștiinței), și nu o doar o fantezie combinatorie a unor lecturi, sau un prilej de destăinuire a propriilor angoase. Privind în profunzimea narațiunii, ajungem și la concluzia evidentă prin etapele trăirilor celor trei eroi principali (Sandu, Vintilă și Timofte), că povestea nu poate exista în afara unui cadru al ideologiei comuniste și al unei reflectări vizionare asupra lumii din afara ei. Ca în orice piesă de teatru, decorul cu care cititorul face cunoștință, încă de la început, este casa doamnei Varvara, cu camerele și cămăruțele separate, situată undeva pe malul mării din Constanța și pe care distinsa și energica doamnă le închiria pentru turiști vara, când lumea venea pe litoral. De această dată cei trei chiriași (stomatologul Sandu și cei doi studenți veniți de la Iași: filologul Timofte și stagiarul în avocatură Vintilă) par a fi chiriași statornici de cursă lungă. Aceștia doi, din urmă, își încep odiseea primelor zile la locurile de muncă date prin repartiție. Avocatul Vintilă pornește cu dreptul în viață, în vreme ce profesorașul de română Timofte calcă, nefiresc, cu stângul. Și asta, fiindcă în lumea învățământului romănesc de la noi nu se putea răzbi decât cu ajutorul relațiilor de tot felul și a pilelor sus puse. Repartiția lui Timofte se dovedește a fi fost una „fără loc” și ca atare trebuia să se adreseze Inspectoratului școlar pentru o nouă repartiție. Cu ajutorul „pilei” stomatologului Sandu, unul dintre chiriașii doamnei Varvara, Timofte capătă o catedră la școala dintr-un sat dobrogean, pentru care va trebui să facă naveta. O școală de la țară cu neajunsuri de tot felul (lipsa lemnelor pentru încălzirea pe timp de iarnă a claselor, a condițiilor precare de pe timpul navetei, poi tirania directorașului ajuns acolo de la școala de partid Ștefan Gheorghiu și multe altele). Pe parcursul de început al lecturii, ca la orice piesă de teatru ai impresia de tărăgănare a deznodământului final, pentru că te aștepți ca autoarea să-ți pregătească o lovitură de imagine care pare că nu mai vine. În afară de petreceri și chefuri strecurate printre idilele de dragoste, pe care autoarea o aplică personajelor sale, acțiunea nu dă impresia că ne-ar putea conduce la un deznodământ tragic și antrenant. Balanța narațiunii e când și când înclinată, când ni se vorbește de neajunsurile care îi lovesc pe eroi și persecuțiile la care sunt supuși de regim. Dar să nu uităm orizonturile incerte scrutate de autoare și spre care își îndreaptă personajele, în acea societate aflată în derivă. Tinerii de astăzi își pot imagina, cu mari dificultăți sau chiar deloc, că au putut exista asemenea opreliști în regimul dictatorial de dinainte de decembrie ’89, iar lucrurile astea trebuiesc cunoscute și de ei. Și amintim aici acele amenințări cu tovarășii de la Cabinetul de Partid, scenă redată de autoare în confruntările lui Timofte cu directorașul școlii. Până aici am pendula și naviga în viața celor trei prieteni aflați în gazdă la doamna Varvara, cu visurile fiecăruia în parte, apoi fiecare cu povestea iubirii personale: mai întâi a stomatologului Sandu pentru profesoara Ioana (colegă de învățământ la aceeași școală cu Timofte) și idila fără șansă a avocatului Vintilă cu Elisabeta. În Sandu nu vedem decât acele mărturisiri, punctând spre final pe formularea cea mai clară a răului social resimțit de tinerii din generația lui, deși acestea sunt exprimate, îndeosebi, literar și nu politic. La Timofte ghicim cam ceea ce îi lipsește ca să se afirme și să se bucure de viață, dar și tragedia sufletească, ca experiență ultimă în viața lui. Și la amândoi, acea tristețe apăsătoare, ce avea să o resimtă Sandu după ce părăsise țara, lăsând acasă soția și cei doi copii și se refugiase după un vis iluzoriu în Germania: adică acea „umbră pe care o vedea prăbușindu-se, copleșită de tristețe și dor”. Simțindu-se trădată, Ioana consideră că nu mai are în față decât calea divorțului, iar apropierea lui Timofte (care face, primul, pasul de apropiere și iubire), pare a-i arăta colacul de salvare în căsnicia ei, deocamdată, ratată. „Timofte știe că greșise, încălcase o elementară regulă de prietenie, dar toate se întâmplaseră atât de firesc, de natural, încât prezența lui alături de Ioana i se părea  o întoarcere la existență ca și cum s-ar fi cunoscut mai de mult și viața lor s-ar fi întrerupt cândva” – scrie autoarea.

      Din trauma trăită în Germania și iubirea absurdă trăită lângă o altă româncă refugiată, Ingrid, cât și serviciile întreprinse acolo, care nu par a-i aduce bunăstarea promisă, Sandu va căpăta în cele din urmă acea formă de stoicism care va deveni în cele din urmă filozofia sa de viață, ceea cu certitudine, întrezărim noi, îl va salva. Amintirile de acasă îl chinuiesc la început: apoi refuză propunerea lui Ingrid de a fugi împreună în America și constată că, aici în Germania, murea în fiecare zi câte puțin cu aceste iluzii și fantasme ale vieții duse în străinătate, de aceea ia hotărârea să se întoarcă în țară la Ioana și copii. Chiar îi va spune, la un moment dat, Ioanei: „M-am lăsat atras de val, de himere întotdeauna... Habar n-ai ce tristă e imaginea României acolo!” Răspunsul Ioanei e categoric: „Suntem de un an împreună. Țin mult la el... la Timofte” Și totuși...

     Finalului antrenant, derulat ca într-un ultim act, autoarea îi asigură o substanțialitate conceptuală care angajează nu atât revolta cititorului, cât consacrata observație socială a autoarei, fiindcă iubirea și moartea mi se par că sunt formele extreme prin care putem să înțelegem schimbarea din finalul romanului. Mama nu este doar un canal unidirecțional de aducere în linie firească deznodământul narațiunii, ci punctul de sprijin, reazemul de încredere al Ioanei aflată în mijlocul torentului și vârtejului ce era cât p-aci s-o piardă. Cristina Tamaș îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii.          

     Și, ca o concluzie de final, într-un fel Cristina Tamaș a reconstruit în plan realist parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși, viață celor ce păreau a se prăbuși definitiv. E acolo un fel de orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. În pragul unei catastrofe (bănuită a o întâmpina, la lectură, în viața celor doi: Timofte și Ioana), vedeam la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apărea uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. Și iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, poate chiar exprimată de la început, și spusă de Socrate: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că, încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat.

 

                                            Tudor Cicu

Tableta cântărețului fără de frică și fără de prihană (21)

 

Tableta cântărețului fără de frică și fără de prihană 

     

     „Iată voi trimite nenorociri asupra locului acesta şi asupra locuitorilor lui” stă înscris în (Împăraţi, cap. 22. v. 16) - judecată cu care nu mă puteam împăca nicicum, făcând cu gândul o trimitere la ceea ce se petrecuse în acea iarnă din 2012 în ţinuturile din Buzău şi nu numai de aici. Că tot încercasem să ajung la stupii mei de la țară și mă întorsesem de câteva ori din drum, fiindcă nicio primărie nu scosese utilajele să elibereze drumul. Plecam dimineața în zori și mă întorceam mereu din drum, iar noaptea visam cum mă luptam cu nămeții. Ziua mă trezem și nu mai știam ce fusese realitate și ce era ficțiune în toate astea. Și îmi venea să plâng de ciudă că nu aveam să ajung la stupii mei să-i eliberez dintre nămeții de zăpadă. Acum însă realizez că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de întâmplări care ne vin în minte când ne găsim la masa de scris, noi, cei care am ales să facem asta. Dintr-o astfel de ficțiune îmi rămăsese întipărit în minte scena pe care Lev Tolstoi o redă, din sânul familiei Rostov, cu privire la scrisoarea primită de la Nicolai Rostov, proaspăt ofiţer şi rănit în lupta de la Schöngraben (vezi: vol. I, partea a IV-a, cap. VI). Nataşa, fire sensibilă, consideră această ştire, ca pe una solemnă şi plină de bucurie. Abia când văzu impresia produsă asupra Soniei, simţi Nataşa toată partea tristă a acestei veşti. Ca atare, se aruncă în braţele Soniei şi începu să plângă. Astfel de scene nu-l putea mişca însă pe Petea (fratele mai mic a lui Nicolai), şi care, ca orice copil „care se simte prea devreme bărbat”, exclamase: „Sunteţi nişte sclifosite şi nu înţelegeţi nimic”. Nu putea Rostov să le spună celor de faţă, că, de la un trap, el căzuse de pe cal şi-şi scrântise mâna. „A povesti adevărul e foarte greu...” – conchide Lev Tolstoi, în cap. VII, adică, imediat următorul, la cel amintit mai sus. Ei bine! – îmi veţi spune. La ce ne foloseşte nouă acuma, această relatare? Vom trage câteva concluzii după ce vom termina şi cele ce urmează. De aceea vă zic: să-i mulţumim lui Dumnezeu, că nu se găsesc, iată, pe lumea asta, oprelişti şi cazne, ori altă putere care să-i înfrângă Omului, puterea. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre o nouă eşuare. „Prost e cine plânge pentru toate nimicurile” îi reproşa soră-si, adică Nataşei. Bănuiam cam ce ar fi vrut el să îi spună Natașei, că sufletul şi voinţa omenească nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că oricât de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile în „călătoria cântărețului fără de frică și fără de prihană”, cum spunea Dorin Tudoran într-o poezie: „așteaptă-ne, clipă, așteptă-ne!/numai așa vei putea trece: păzită/de cântecul fiului nostru/cel fără de frică și fără prihană”. Dar, vin și eu să vă spun: „A meritat poetul să îndure suferinţa pentru nesimţirea tuturor?”, cum se întreba Ion Murgeanu în „Himera literaturii” a lui Ion Lazu. Pentru a vă răspunde, va trebui neapărat să-ţi spun, dragă cititorule, povestea acelei nopţi, când Ion Murgeanu şi prietenul său, Ion Lefter, plecaseră, în toiul iernii, cu adresa Bucureşti, ca să scrie G. Călinescu despre ei. Iat-o: „…mergeam printr-o zăpadă neatinsă în acei zori de zi, pe culmea unui deal spre gara Fârţăneşti, mai mult prin intuiţia cărării sau drumului, din timpuri normale metereologic, şi deodată, în paralel cu noi văzurăm un şir de lupi disciplinaţi, păşind „în armonie”cu noi, ai fi spus, pe-o culme paralelă… însă la „câţiva paşi” de noi…săltau, căci se hârjoneau cu paşi mici, iar noi înotam cu paşi minusculi…când am realizat iminentul pericol, ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârşit (Cântecul Morţii?!) impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc, era ultima soluţie, nu ne puseserăm cel puţin de acord, era discursul premiilor Nobel neobţinute niciodată, şi salvarea umanităţii în două exemplare imberbe şi inconştiente… Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieşit din două voci neacordate şi necomandate, lupii au mers ce-au mers şi o cotiră la un moment dat, în sens opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi, şi nici cu o câtime  din cântat, căci nici la gara Fărţăneşti ajunşi nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului… ar fi putut să nu mai fie. Suiţi în trenul de Galaţi mai cântam încă… purtând cu noi oroarea inexprimată a unei întâmplări la limită, remodelaţi pentru vecie şi însemnaţi să reuşim altfel, decât atâţia alţii, mâncaţi de lupi prin valuri succesive, noaptea trecută, sau cu două săptămâni în urmă, cu o lună, cu un an, există folclorul omului păpat de lupi în zonă. De ce vom fi făcut noi atunci excepţie?!”      

     Dar grozăvia, grozăviilor (scrisă vreodată) s-a petrecut tot iarna, când „peste câmpia pustie a Munteniei strigau ciorile (fugeau dinaintea viscolului), iar întâmplarea se petrecea în câmp, la „Cățelu”, scrie Eugen Barbu în romanul „Groapa”. Formația țiganilor lăutari: Neacșu la armonică, Anghel la contrabas și Dumitru la țambal, condusă de starostele Mitică Ciolan, cel cu vioara , se aflau la o nuntă, când așa într-o doară n-au mai vrut să le cânte nuntașilor până la ziuă, deși ginerele mai plusase 300 de lei să rămână toată noaptea și să distreze nuntașii. Ei nu și nu: își ziceau să ajungă la ibovnicele lor și să le împartă darurile. Și au plecat în grabă cu sania unui mesean, cerând să-i ducă acasă. Doar că, presimțind viscolul și ninsoarea care nu mai înceta, meseanul i-a debarcat la bariera Bucureștiului și a întors sania înapoi de unde plecase, la o adică nici ei nu voiseră a sta în noaptea aia cu nunta și să distreze lumea. Lăutarii urmau să treacă de fortu Cățelu, apoi o pădurice și după o jumătate de ceas aveau să ajungă la cârciuma lui „Spânzuratu”, din sat. În câmpia pe unde treceau crivățul începuse a fluiera înfricoșător și cu chiu cu vai, trăgând de instrumente, au ajuns în păduricea de la Cățelu. Se făcuse și întuneric așa că, atunci când au ieșit din pădurice, la o margine nu văzură nicio lumină. Se rătăciseră. Cine știe încotro se pierduse Bucureștiul! Iar țiganii, după alt ceas de bâjbâit drumul, au auzit în pustietatea aia urletul lupilor. În curând, haita aia alcătuită din șapte sau opt arătări avea să-i înconjoare. Chibriturile, câte le aveau asupra lor, nu se mai aprindeau din cauza viforului care le stingea imediat flacăra. Singura șansă de a speria orătăniile era să cânte, iar starostele Dumitru le-a poruncit să pornească instrumentele. Sunetele instrumentelor a ținut o vreme lupii la distanță, dar gerul le amorți degetele țiganilor pe instrumente și lupii, în lipsa sunetelor stridente, prinseseră deja curaj. Zăpada îi îngropase până la genunchi. Pas de a mai putea să se desprindă țiganii de pe loc. Neacșu cu armonica crezuse că se poate salva, pornind de unul singur înainte cu armonica, scoțând sunete grave, deși starostele și ceilalți îi strigau să nu plece, ci să stea strânși laolaltă, doar așa credeau că se pot salva. Nebunia acordeonistului, grăbit să-i ducă niște cercei ibovnicei, avea să se sfârșească sub colții lupilor care l-au doborât și sfârtecat acolo în nămeți. Ceilalți continuau să cânte, mai întâi zdrăngănind instrumentele, apoi și din gură, pentru a ține lupii la distanță. Începuse să mijească de ziuă când starostele căzu în zăpadă, îi stătuse inima de frică și înghețat bocnă muri. Dumitru bătea în draci în țambalul lui și striga la Anghel: „Nu te lăsa, Anghele, cântă, Anghele, zi-i Nuneasca”. „În aceeași zi, spre seară, niște vânători (scrie E. Barbu) găsiră lângă șanțul fortului „Cățelu” pe Anghel, cântând încă în fața hoiturilor starostelui și al țambalagiului”. Vânătorii împușcaseră doi dintre lupi și îi alungaseră pe ceilalți, și ca de pe altă lume priveau uimiți la nebunul care nu-și mai termina cântecul. Nu se oprise din cântat nici când îl urcară, în sanie, cu cei doi morți la picioarele lor și încă le vorbea celor doi morți ca și cum nu se întâmplase nimic.  Bietul Anghel, înnebunise.

     Mi-am adus aminte de scena lui Barbu din „Groapa”, fiindcă imaginea acordeonistului Neacșu mi-a apărut în fața ochilor la înmormântarea poetului textualist al Buzăului, Gheorghe Ene.       Fiind dobrogean, acum câțiva ani la ceremonia de înmormântare a poetului Gheorghe Ene, mi-au fost neclare unele secvenţe ale ritualului care se desfăşura în văzul tuturor. Nu înţelegeam de ce acordeonul lăutarului – care însoţea alaiul – trebuia chiar să facă parte din decor. Poate, mi-am zis, că prin muzică sufletul se apropie cel mai mult de marele ţel pe care se luptă să-l atingă o ceremonie, atunci când ceea ce îl animă e și un instrument popular. Că la crearea clipei absolute, nu-i nimeni altul, decât Sentimentul Poetic al celui condus la biserică. „O fi datând de dinaintea pământului și datina asta...” mi-am mai zis.  Iată de ce spuneam, în primele note ale acestor însemnări, că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de întâmplări de materii rupte, împrăştiate, din câmpul nostru energetic... Mi s-a explicat, mai apoi, că acesta e prin părțile astea obiceiul atunci când se însoţeşte pe ultimul drum un cavaler rămas tomnatic, adică necăsătorit. Poemul clipei respective devine deci un median, o poartă către altceva. „Şi iată şi/ cheia în care murmurul meu nu uită/ muzica s-aducă la zi din zigzag” – scria Gh. Ene. Simţi (ca și poetul nostru) „cu aceste cuvinte/ chiar simt/ cât de dincolo/ de mine/ deodată/ eu urc”, cum le treci pragul, cum se închid după tine cuvintele, pentru a-ţi subordona închipuirile şi poate chiar raţiunea de a gândi, pentru că „te prind acolo”. Iarăşi sunt nevoit la un intermezzo cu poetul: „Stai în pragul porţilor hotarului tău, lipită/ cu faţa de trunchiul/ unuia dintre arborii care te încarcă, şi priveşti în gol”. Și e ca şi cum viaţa e o carte care nu ţi se deschide la timp. O carte e ca şi o oglindă, în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar criticul e un hăitaş: goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar, o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Dacă vreți, e ca în anecdota cu violonistul acela trezit în plin deșert și, nemaiștiind încotro s-o apuce, dusese vioara la ureche și se pusese pe cântat. Un leu, aflat prin preajmă, a auzit sunetul viorii și s-a apropiat. Dând cu ochii de artist, s-a pitulat după tufe și, pâș-pâș, s-a îndreptat către prada sa cu gând să o înfulece. Numai că la doi-trei metri de artist, muzica îngerească a acestuia l-a făcut să se așeze în iarbă și să asculte, dând doar din coadă. Un al doilea leu s-a apropiat și el, auzind sunetul viorii. Și păru chiar mirat că leul din iarbă nu sărise asupra prăzii. Dar, ca și celălalt, muzica l-a făcut să se așeze alături de semenul lui și să asculte, dând și el, după muzica viorii, din coadă. Un al treilea, se spune, a venit și el aproape de cei doi și tare mirat a fost că cei doi lei dinaintea lui stăteau tolăniți în iarbă și nici gând să-și atace prada. Așa că, nici una nici două, a făcut un salt și și-a sfârtecat prada. De îndată, doi corbi, care stătuseră mai înainte la taifas pe o cracă, în pomul apropiat, s-au și pornit pe sfadă: „Ce ți-am zis eu, mă! Dacă vine surdul ăsta s-a zis cu muzica... Ți-am zis?”

     Andrei Pleșu scria undeva că găsise el într-un text de prin secolul al XI-lea, atribuit unui chinez, ideea că într-un astfel de peisaj, ca cel amintit în anecdota de mai sus, se și poate locui fără nicio temere din afară. Tot astfel există, spunea el, peisaje prin care poți călători, peisaje pe care le poți admira îndelung, altele prin care te poți pierde și altele, așa cum ziceam, poți locui în ele. Așa și cu scriitorul aflat la masa de scris: își închipuie scena care are loc, firesc, într-un peisaj... și își duce personajul pentru a trăi în el, a sta în el așa cum stai tu, cititorule, în sinele tău cel mai adânc, acum când reflectezi la călătoria cântărețului fără de frică și fără de prihană al poetului Dorin Tudoran: „călătorule ascultă cântecul meu iartă-mă și treci/mai departe e noaptea peste care nici timpul nu mai poate așeza nimic”.

     Mă uit pe fereastră, e noapte, și parcă se-aude vocea cuiva, spunându-mi că e târziu, că e timpul să las stiloul jos, precum și toate cântecele neprihănite cu care poetul a amăgit cetățile, fiindcă și ochii acestuia se închid, iar cerul pâlpâie cu toate stelele sub fruntea orbului cântăreț.

 

                                            Tudor Cicu

 

 

Tableta celor care au plecat la un război al nimănui (20)

 

Tableta celor care au plecat la un război al nimănui 

 

1.

     Ţaţa Vasilca era o femeie văduvă din satul meu dobrogean care îşi creştea cei doi copii, pe Nicu şi Gică Dima, după puterile ei. Întrebam acasă, pe ai mei: „Ţaţa Vasilca n-are, şi ea, bărbat, cum au toate femeile?” Mi se explica, mai pe ocolite, mai pe direct, că, da, avusese bărbat. Şi, ce bărbat! Dar, îl înrolase în armată (odată cu tata) și de-acolo îi luase în vagoane și îi trimisese țara la război şi nu se mai întorsese. Nici că a murit pe front, nici că trăia pe undeva, ţaţa Vasilca nu aflase. Ţaţa Vasilca îşi iubise bărbatul. Tot satul ştia cum îi gătea ea calul, cu ocazia întrecerilor între flăcăi, şi cum, după aceea, se afişa alături de Costică Dima, în tot satul, după victoria acestuia. Nu primise nicio veste de pe front. Ziarele, care mai anunţau, din când în când, despre moartea ostaşilor noştri pe frontul rusesc, nu-i aminteau numele. I s-a dat în cărţi, în bobi, ba s-a dus şi la vrăjitoare: nicio veste. Unii (aşa mai sunt câte unii) mai râdeau, pe la colţuri. Se auzea că a fost mai întâi prins prizonier, că, după ce ai noştri au întors armele împotriva nemţilor, prizonierii n-au mai fost lăsaţi să plece. Ba, şi mai ceva: venise un zvon (asta mult după terminarea războiului), cum că soldatul Costică Dima ar fi fost zărit într-o gubernie rusească, unde lucra la extragerea cărbunilor din mină şi că era însurat cu o rusoaică. Că ar avea şi două fetiţe, cu noua lui soţie de pe alte pământuri. „Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura” – îi zisese prinţul Mâşkin lui Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau şi ţineau atât de mult la cea care se chema Nastasia Filippovna. Aşa şi cu ţaţa Vasilca. Nu-i de mirare, că ura, la auzul unor astfel de veşti nenorocite, îi luase minţile. O întrebam pe mama, dar ea dădea din cap și-mi spunea ceva ce nu prea pricepeam eu pe atunci: cum că țața Vasilca înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pe toți, unul câte unul, pe rând, pentru a ne introduce şi, mai apoi, pregătiți pentru lumea ce va urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei soioase, „amețind cu vorba de o potrivă femei și bărbați”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, despre universul celei care le vorbea mereu de „bucurii ce nu se arătau”, era singurul său prilej de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că, odată va spune ca Lișca: „Nu mai e să vă dau...”  Și, peste muțenia cerului, deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să joace, pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă îndrăznise să creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit. Dar țața Vasilca nu a plecat în îndepărtata Rusie să-și caute bărbatul, fie și căsătorit cu o rusoaică și poate cu doi copii, așa cum se spunea.

     De aceea, nu am a crede că istoriile acelor vremuri deţineau și acele profeţii, prin care doar părintele Zosima, cel întâlnit în „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski îi mărturisea lui Ivan: „Oricât aş fi de fericit, se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu judecata omenească”. Când Nataşa Rostov (din „Război şi pace”, de Lev Tolstoi) îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise la țața Vasilca de la noi din sat. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Dar, cu siguranţă, când Tolstoi scrisese „Război şi pace” nu se gândea că, peste mulţi ani, unul dintre copiii țaței Vasilca avea să plece în Rusia să caute, să întrebe unde fusese sfătuit de unii și alții ca să dea de urma tatălui său.  Dar plecase „câine surd la vânătoare”, cum se spune în popor. Soția lui Nicu Dima îl însoțise la tren și îi spusese să scrie o carte poștală de îndată ce va ajunge în Rusia. Și Nicu Dima a scris. Acea scrisoare mi-a arătat-o țața Vasilca și mie, atunci când mă duceam la fântâna de lângă casa lor și mă ruga să-i mai citesc din cartea aia „Donul liniștit”, că tare îi plăcuse cum se ruga unul ca Pantelei Prokofievici când fusese mobilizat la oaste. După cele scrise în acea scrisoare am întocmit eu scrisoarea fictivă, trimisă de pe front, acasă, a eroului meu din romanul „Pierduți prin Siberia”. Spunea în ea, cam așa: „Cât am mers cu trenul prin Rusia, vântul a tot urlat ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Știu că mă va duce acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie, din care, așa cum mi s-a spus, a făcut parte și tata, a dus lupte grele în drumul deschis către Stalingrad în dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, când i s-au pierdut urmele. Acolo în gară, de la fereastra vagonului o căutam prin mulțime pe Sanda. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ținuse să îmi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa să mi-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare, și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul în ea, de parcă aș fi plecat pe front. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru mine:

                                  „Mâine trebuie să plec

                                    Numai voi privi-o

                                    Și în lacrimi să-mi înec

                                    cel din urmă-adio!”...

     Vocea guturală a cântărețului ajutându-se de amărâtul acordeon se răsfira odată cu vântul ce urla ca un câine. Atât mi-a rămas, în clipa când am auzit șuieratul locomotivei, de trei ori, prelung, apoi ușor-ușor, într-un scrâșnet metalic ce avea să-mi fie, tot drumul, atât de familiar. Privii o clipă, ca prin ceață, spre locul unde se afla acordeonistul acela, apoi, ochii mei căutau cu înfrigurare locul felinarului, unde se ținea Sanda, agățată ca pe vecie. Atunci când s-a pus trenul în mișcare, am strigat: „Sper să mă întorc cu vești bune!” Nu cred că m-a auzit. Vântul turbat mi-au răsucit cuvintele sub roțile trenului”.

     Poate procedez acum şi eu, precum Catherine a lui Hemingway din „Adio arme”, care-i spunea lui Henry: „Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război?” „E foarte greu. N-ai cum să nu vorbeşti... Nimic nu-i mai rău ca războiul!” – i se răspunde. „Doar când te gândești la războiul din care abia ai scăpat, că ți-a dat Dumnezeu zile, simți așa că ți-ai pierdut pentru o clipă mințile”, îmi zicea bunicul, când avea chef de vorbă și se găsea cu mine prin preajmă. Mi-a zis odată: „Uite, am trecut ieri pe la moșu’ Ion Dogaru, ăla de stă la marginea satului. L-am găsit rezemat de bârnele ocolului pentru oi. Moțăia la soare pe un scaun. Nici nu m-a simțit, nici când m-am apropiat și am dat noroc, nici când am pus mâna pe umărul lui de l-am scuturat din amorțeală. „Mă, ce ai visat?” l-am întrebat. A dat din umeri, după ce m-a privit, așa, ca și cum nici n-aș fi fost de față, apoi când și-a revenit mi-a povestit că stătea și el așa, rezemat de bârnele ocolului, de privea pierdut în zarea ceea a câmpiei și, odată i-a apărut, ca din senin, făptura unui om care i-a atras atenția. Răsărise de nicăieri, chiar acolo, în mijlocul străzii. Deși s-a frecat la ochi, nedumerit la acea stranie apariție, făptura aceea înainta pe stradă, ca și cum nimic nu era în jur s-o deranjeze. Dacă ar fi fost cu baba lui acolo, și i-ar fi spus „fă, cine e omul ăla”, baba i-ar fi zis că avea vedenii. Dar el l-a văzut aievea: era un soldat lungan și slab, îmbrăcat ciudat, cu haine parcă din alte vremuri. Era ponosit și căra în spate o pușcă lungă și veche, cu baionetă-n vârf, cum nu mai văzuse decât prin cărțile de școală, unde se scria despre acei dorobanți participanți la Războiul de Independență din 1877. Soldatul mergea încet, parcă avea plumb în picioare, fără să se uite în dreapta și în stânga. A crezut că-l avea dinainte chiar pe sergentul Peneș Curcanul, din poezia aia de-o învățau la școală, cum se întorcea ăla către casă, târând după el piciorul rănit. L-a urmărit cu privirea până când un gard ivit în față l-a ascuns. L-a văzut apoi trecând de el, dar, dintr-o dată, ca și cum l-ai fi luat cu mâna, a dispărut. A simțit atunci că-l trec fiori reci pe spinare. Soldatul acela târându-și picioarele, obosit, prin aburii zilei, îl tulburase adânc. Hotărât lucru, aici ceva nu era curat”. „Mă, ai grijă, așa ceva spunea și moșul meu, înainte să moară!” „Nu cred că e despre asta”, mi-a zis moșu’ Ion. Că, într-o zi, după o ploaie năprasnică, a văzut, tot așa, un soldat trecând, de data aia, înapoi, spre câmpie. Era tot unul care venea din vechime, după cum arătau pușca și hainele. O vedenie stranie care dispăruse, mai apoi, ca luată de vânt. „Da, da. Aici nu-i lucru curat!” Și nu și-a explicat decât într-un fel: morții n-au liniște, în lumea lor, și ne apar nouă dinainte, parcă vor să ne transmită ceva”.

    Nu am stat să descâlcesc ce voia bunicul, prin acea relatare a moșului Ion, să-mi transmită, dar uneori tresar când o astfel de năzărire parcă sună ca o alertă maximă transmisă de câteva dintre cele mai strălucite minți care ne-au lăsat în mână cărțile la care vă tot trimit în ultima vreme în aceste tablete, și îmi zic: universul omului începe să devină, când mă uit spre orizont, tot mai imprevizibil și profeția lui Arsenie Boca, auzită tot mai des, pare a-mi vesti un viitor tare sumbru... și ființa umană dispare din fața ochilor mei, că pare a nu mai avea puterea și rolul ei în acest univers. Liderii acestei lumi par a fi aleși de diavolul care i-a luat locul lui Dumnezeu după plecarea acestuia din lume și au metehnele unor oameni cu vădite probleme psihice. Iar în urma lor parcă aud îndemnul liotei care bătea stepa, mânca, bea, se ușura, jefuia, sugruma și urla: „înainte, mereu înainte!”, liota aceea despre care vorbea Ilya Ehrenburg în „Furtuna”. Iar liota aceea de oameni, vă rog să mă credeți, înfășurați în foi de cort camuflate, cu noroiul până la genunchi (uzbecii din batalionul de luptă al căpitanului Gorohov), „n-aveau nimic din atmosfera unui basm”.

     Și mă uit în urmă: apune o lume. Fără întoarcere. Unul dintre locotenenții nemți, participanți la masacrul de la Stalingrad (în cartea lui Ilya Ehrenburg), unul Müllers (care spusese unui camarad că Hitler e un psihopat), zice o frază,  la care nu ai cum să nu tresari: „Să strângi tot tineretul Germaniei, să-i azvârli în iadul ăsta și apoi să-l părăsești... E groaznic. Brr! E dezgustător!... Dar pentru ce să mor? Habar n-am, habar n-am de nimic”. Cu alte cuvinte, o grozăvie urâtă, nu poate să fie decât, tot urâtă”. Și sper să mă credeți că în această grozăvie omul nu mai înseamnă nimic. Avea dreptate Diogene, să caute ziua-n amiaza mare cu felinarul, omul...

 

 

 

2.

    

     „Sunt clipe când omul, pierdut în noianul de griji mărunte se înalță și are dintr’odată revelația vieții în toată complexitatea ei!, scria Ilya Ehrenburg în romanul „Furtuna”. Se spune că după moartea lui Stalin, rușii au numit epoca de după moartea tiranului „dezghețul”, după titlul unui roman al său. Și mă întorc din nou pe teritoriul cărților mele citite în tinerețe, că îmi pare că lucrurile merg în zilele noastre prea departe, acolo unde mintea noastră nu are puterea să pătrundă, nici cutezanța înaintașilor noștri să ajungă. Păi, cum altfel să te extragi din realitatea tot mai sumbră a acestor zile, decât la adăpostul cărților mele de căpătâi? Și îmi construiesc o lume paralelă, o lume în labirintul căutărilor mele, încercând să supraviețuiesc, cât de cât, în lumea aceea cât mai autentic și firesc. Manole a zidit-o pe Ana între zidurile mănăstirii sale și ea dăinuie și acum acolo. Trecem pe acolo, ne rugăm, iar ea ne face cu ochiul: vedeți?, eu am fost ființa care am devenit operă. După Manole un alt meșter de geniu, pe nume Brâncuș, a pus ființa în opera sa, dar noi am trecut nepăsători pe lângă geniul său. Cei care au avut un dram de judecată și l-au vrut adus acasă, au fost îndepărtați și determinați prin mijloace de  denigrare să se țină cât mai departe de o asemenea aventură a recunoașterii unui nou geniu pe pământ românesc, deși au strigat peste tot că dreptatea e de partea lor, până și-au dat seama că lupta este inegală și egală cu zădărnicia. Un filosof a reușit să rezume aceste nuanțe prin două mituri caracteristice: mitul lui Pygmalion pe de o parte și acela al lui Wu-tao-tse pe de alta. Despre Wu-tao-tse se spune că, după ce a pictat un peisaj pe un perete, a intrat în pictura sa și a dispărut odată cu ea. Fiindcă un pictor adevărat știe mai bine ca oricine că, în fața fiecărui peisaj trebuie să te simți ca Oedip dinaintea Sfinxului, știind că ascunde o taină. Orice peisaj, spunea acel filosof, e o stare sufletească. Și argumenta printr-o parabolă, cam așa: un mare artist, învinuit de ceva ce nu făcuse, fusese dus de temniceri și aruncat într-o celulă a unei închisori pentru a aștepta acolo ziua judecății. Acesta desprinsese din zidul celulei un colț de cărămidă roșie, o gresie de culoare neagră, o piatră de var și încă alte elemente găsite în zid. Cu ele a început să aștearnă pe un perete al celulei o pădure tenebroasă în care te puteai pierde pe o mică cărăruie în ea. Dar dincolo de pădure desenase plaja unei mări întinse, apoi o luntre cu un om în ea. A doua zi gardienii s-au prezentat la ușa celulei, de au deschis-o, pentru a-l aduce pe artist dinaintea spânzurătorii deja pregătite în piața orașului, acolo unde se adunase deja mulțimea. Judecata se dăduse în lipsa lui, iar verdictul de a fi spânzurat fusese trâmbițat cu surle și trâmbe în tot orașul. Când gardienii au deschis ușa celulei au rămas încremeniți. În celulă nu era țipenie de artist, iar când și-au aruncat privirile spre direcția acelui perete au văzut pădurea, apoi cărarea care o străbătea și luntrea pe mare care deja se desprinsese de țărm cu artistul. O barcă stingheră, ce adăsta la țărmul acela, părea că îi aștepta pe cei doi gardieni. Așa că, n-au stat prea mult pe gânduri și s-au repezit înspre cărarea ceea din pădure, să ajungă la barcă... și cu ea, să alerge pe urmele condamnatului. Dar ciudat lucru: în sprintul lor spre cărăruie, să ajungă cât mai repede la țărmul unde zăriseră barca aceea, au dat cu capetele de zidul de piatră al celulei și au căzut amândoi, deodată, la pământ. Au stat acolo până i-au găsit alți doi cei trimiși după gardienii care nu mai veneau cu condamnatul. Așa își explica Wu-tao-tse convingerea sa, că omul care pictase acel peisaj devenise și se cofundase cu opera sa. James Turber avea o fabulă intitulată „Corbul şi privighetoarea”, în care morala ne spune nouă că, fiecare înţelege ce crede că-l doare şi îl caracterizează, sau ce vrea el să înţeleagă şi îi convine – şi nu ceea ce ne transmite din capul locului cel care îşi spune povaţa. Şi de aici... tristeţea şi supărarea fiecăruia.   

    Ori, cum spunea Mircea Eliade, lumea va fi salvată de cel care crede cu adevărat în cuvântul rostit. Cel care se minte, crezând că scrisul său e TOTUL, ignorându-i pe cei din jurul său, ori neținând seama de ceilalți, va sfârși, firesc, doar în uitare. Eu însă rețin doar lacrima tatălui meu, care nu fusese prinsă în vreo povestire de-a mea. Era în urmă cu mulți ani. Plecasem în lume să-mi fac un rost în bătălia cu viața. Când, după mulţi ani, m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi mi-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. L-am auzit, vorbind ca pentru sine: „Când eram în război şi intram în cutare sat, pe undeva anume, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?... l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu acum... Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. „Ați îngropat mulți camarazi în pământurile acelea străine?” l-am întrebat. „Din păcate au rămas în pământ străin mulți dintre ai noștri. Toți am vrut să vedem soarele de acasă, apoi să cânte, să petreacă și să bea cu ai lor, dar pesemne așa a fost dat: să ne aducem aminte doar unii dintre cei plecați la război ce mult ar fi vrut și ei să trăiască, și să mai vadă o dată pământul acesta”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce se hârjoneau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită atât de târziu. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine lămurindu-mi, acolo, taina unei astfel de lacrimi. Ismail Kadare relata în romanul său „Generalul armatei moarte” povestea unui general dintr-o țară străină care pleacă cu misiune în Albania, însoțit de un preot și o echipă de specialiști, pentru a găsi locurile unde au fost îngropați morții lor de război. Fusese cerința mamelor celor dispăruți pentru a repatria osemintele ostașilor căzuți în Al Doilea Război Mondial. „Armata” acelui general (cum s-ar zice) rămăsese încremenită în pământul Albaniei, cu singurul medalion ca însemn de recunoaștere la gât, iar el primise misiunea de a le recupera osemintele putrezite (după 20 și ceva ani) și a le aduce acasă. În timp ce mii de mame așteptau acasă, cu speranța că își vor înmormânta fii în pământul lor, generalul, înarmat cu hărți, adrese, memorii scrise de supraviețuitorii acelor scene de război, credea acum că era pregătit să înfrunte pe acel pământ străin un război al nervilor. Studiase toate documentele și înscrisurile despre regimentele, batalioanele, diviziile care luptaseră în Albania. Îi atrăsese atenția numele unui Batalion Albastru (de represalii) condus de un colonel Z. dispărut fără urmă. Dar odată ajuns pe pământul Albaniei, pe urmele soldaților morți și îngropați, în locurile însemnate pe hărțile aduse de acasă, generalul nici nu avea să bănuiască cum va fi târât în această acțiune, luând contact cu cruzimile și izbucnirile paranoice ale localnicilor albanezi și avea să reflecteze, și în somn, la cât de străin se poate simți omul într-o altă țară. O primă confruntare cu „nebunia grozavă” a tot ceea ce fusese în acel război, avea să cunoască chiar în primul cimitir unde îi atrăsese atenția un mormânt, pe al cărei cruce de marmură era înscris numele unei femei și inscripția „căzut pentru patrie”. Avea să afle de la localnici, că aceasta era una dintre fetele de la bordelul special deschis în timpul războiului pentru soldații străini. Înființarea acestui bordel, cu toată opoziția localnicilor din oraș, făcuse deja primele victime. Băiatul unui om de seamă al orașului frecventase bordelul pentru o anumită curtezană și își părăsise logodnica, fapt nemaiîntâlnit acolo în Albania. Tatăl băiatului încercase să-l dea pe brazdă, dar fără rezultat. Și atunci, lovit în mândria de om de vază al orașului, acesta a pătruns în bordel și a împușcat-o pe curtezană, ceea ce i-a atras spânzurătoarea de către ocupanții străini. Această curtezană era îngropată, de către forțele ocupante străine, cu cruce de marmură la căpătâi, în acel cimitir. Iar pe măsură ce ostașii morți sunt dezgropați, poveștile acestora, care mai de care mai dureroase și teribile, ies la iveală: cum e și aceea din jurnalul ostașului dezertor ce slujise la un morar albanez până când avea să fie găsit de armata Batalionului Albastru și împușcat pentru dezertare, precum și cea a morții stupide ce avea să-l ajungă pe groparul șef al expediției condusă de general, acolo la podul unde se dăduse, cândva, bătălii grele. Dar oriunde se duceau, în căutarea locurilor unde au fost îngropați ostașii căzuți în război, imaginea aestor căutări, zugrăvită magistral de autor, e una terifiant de sinistră: „Pe aici a trecut cumplitul Batalion Albastru, care a incendiat și spulberat satul acesta, a împușcat femeile și copiii, iar pe bărbați i-a spânzurat de stâlpii de telegraf” scrie autorul la un moment dat. Iar la retragerea către casă, după doi ani de căutări, întâmplarea din satul albanez de câmpie, unde are loc acea nuntă de oameni simpli, la care participă doar generalul împreună cu preotul, avea să le provoace o amară deziluzie ce mai târziu va reveni în visele generalului ca un coșmar, întrucât nu avea să mai poată uita vreodată chipul aspru și plin de ură al unei bătrâne, care, ghebuită într-un colț, părea a le transmite din priviri: „Stai la masă și râzi, cum râd ăia cu o doagă lipsă. De ce nu te ridici, să-ți pui paltonul și să pleci prin ploaie de unde ai venit? Nu pricepi că aici ești în plus, blestematule?” Și în mintea ei, bătrâna știa că străinii invitați la nuntă veniseră să-și caute morții, dar pe cel care îi împușcase bărbatul și îi siluise fiica (nimeni altul decât acel colonel Z. comandantul Batalionului Albastru), n-aveau cum să-l găsească, își zicea. Și asta, pentru că, atunci, demult, după ce fiică-sa, ca să-și spele rușinea se aruncase într-o fântână și acolo își găsise moartea, nimeni, în tot satul, nu știa că pe colonel îl omorâse cu mâinile ei, îi săpase groapa lângă pragul casei și pe o ploaie câinească (ca și aceea din timpul nunții) îi aruncase trupul. Scena acelei participări la nuntă a generalului, cu bătrâna gârbovită, urmărindu-l pe general din colțul încăperii, cu atâta ură în priviri, devine una halucinantă atunci când bătrâna dispare după o altercație verbală cu generalul intrat în horă, și cât pe-aci să degenereze în ceva care să inflameze pe toți nuntașii, și în final reapare la nuntă cu sacul în care scosese oasele colonelului îngropat și i-l aruncă generalului la picioare, cu toate blestemele de pe lume ieșite din gura ei. În clipa aceea toată iamginea acelui colonel Z., știut de familia sa în țară ca cel mai bun fiu și soț, cel mai onest și bun părinte, se dărâmă, exact cum s-ar prăbuși o șandrama la pământ după o furtună puternică. Pentru a alunga imaginea scenei care începuse a-i provoca coșmaruri generalului, sacul nu ajunsese la familia colonelului Z. în țară, deși familia îi pregătise un imens cavou de marmură, ci fusese aruncat, pe drum, după un pod, în apele unui rîu. Însă, nebunia avea să se întâmple în țară, când, pentru bani, autoritățile rupeau înscrisurile de pe sacii cu rămășițele morților și le returnau, în schimbul unor sume de bani de la familiile care-și doreau cu orice preț fiului lor întors, iată, după amar de ani, în pămânul natal. 

     Când am terminat de citit această carte, atât de tare mi-au rămas imaginile teribilei povești în minte, încât am așternut pe ultima filă rămasă albă a cărții, următoarele versuri:

 

                       Acum trăim cu gândul la morminte

                        Unde ne și vom duce, rând pe rând.

                        Dar, când iubirea ne era fierbinte,

                        Am râs de viață... iată, până când?

    

     ...Iar dedesuptul acelor versuri am scris fraza: „Cu orice om ce l-am pierdut în lume, o lume de speranțe am îngropat!” Și cred, tot atunci, m-am și pus la masa de scris de am așternut pe hârtie povestea acelui Demirgean din satul meu natal în povestirea „Gângania din cap”. Fiindcă, asemeni generalului lui Ismail Kadare, tot capul lui Demirgean era (ca și în al meu după lectura romanului lui Ismail Kadare) o morişcă zbârnâitoare. În cazul turcului din povestirea mea, soluţia se pare că o găsise un Hoge bătrân, ieşit de curând la pensie, din satul meu dobrogean, care spunea ceva cam așa despre apariția unor năzăriri cum se pare că fusese și cele ale lui moș Ion Dogaru: „Aici sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult, îşi găsiseră locul lor sub pământ, dar, acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti, până când nu le va porunci marele Alah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul om”.