Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău,
2026
(III)
1.
Didina Sava /
„Graiul ochilor stinși”
Prin acest roman al adevărului dureros,
privit ca în oglindă, dar și al exprimării unei stări patologice a societății -
ca ecou răspândit în întreaga populație a țării -, Didina Sava confirmă
profilul unei prozatoare care deschide răni adânci în literatura satului. În
scrierea romanului, autoarea a adunat nenumărate întâmplări trăite în satul pe
care îl descrie. Viața și trăirile personajelor care apar în paginile romanului
sunt reconstituite treptat, pe parcursul revenirilor în sat, odată cu
parastasele făcute, după obiceiul locului, pentru tatăl decedat.
Scris în frumosul grai moldovenesc,
romanul este o sondare psihologică a satului românesc din părțile Moldovei, un
sat aflat în lunca Siretului, cu viața aspră din perioada colectivizării
forțate, cu oamenii și durerile lui. Romanul este scris la persoana I, urmărind
trăirile, pe mai multe planuri, ale femeii Dochița, întoarsă în sat, după
moartea tatălui, pentru pomana de 40 de zile ce trebuie făcută conform
obiceiurilor creștinești. Revederea satului, de la podul către Lespezi, din
frumoasa luncă a Siretului, îi trezește nostalgice amintiri din copilăria
naratoarei, dar îi dezvăluie și fața dureroasă a locuitorilor. Și din acest
punct de vedere, romanul intră în dimensiunea de autoanaliză a eroinei. Primul
contact cu satul, la întoarcerea Dochiței, avea să fie unul emblematic,
specific unui sat uitat de lume: eroina, în drumul ei spre casa părintească, ia
contact cu drama familiei Anicăi, decedată de curând, dar și cu imaginea
tragică a copiilor ei rămași ai nimănui, singuri în casă. Printre aceștia
reținem chipul Angelicăi (Lica în desfășurarea romanului) și al surorilor ei,
Verginica și Mariana cea micuță, precum și al fratelui Ion. Dochița va urmări,
în timp, evoluția sărmanei copile Lica, fata decedatei Anica, care la numai 17
ani rămăsese însărcinată cu Vasile, băiatul cel mare al Vadiței, cel dus în
repetate rânduri la pușcărie. După nașterea primului ei copil, a lui Licuță,
Lica trăiește în casa soacrei, Vadița, una dintre cele mai infernale vieți,
dincolo de câtă durere poate îndura o ființă umană. Între perioadele de
executare a pedepselor în pușcărie, Lica, rămasă singură acasă la soacră, îi va
mai face lui Vasile încă un copil. În cele din urmă, Vasile moare în urma unui
cancer la cerebel, iar Lica, pentru a-și crește copiii, va primi în casă un alt
bărbat, care se va dovedi un bețiv și un trândav.
Odiseea Licăi, narată pe parcursul a
trei-patru ani, este una strigătoare la cer. De fiecare dată, la întoarcerile
Dochiței în sat, ea nimerește la câte un deces al locuitorilor: Nășculeasa,
Poloboaca cea cu cârciuma, Nicu Groza, Vadița și mulți alții. Imaginea satului,
pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, devine una sinistră: „Aici și
pietrele plâng noaptea, dacă știi să le asculți”. Traiul acestor oameni care
locuiesc în bordeie de pământ este chinuitor. În general, femeile umplu
bătătura cu copii, iar bărbații își duc viața în băutură și o țin tot în
certuri cu nevestele lor. Dar ochii tuturor sunt împăienjeniți de foame. În
aceste locuri cu oameni săraci, moartea pare să îi unească mai mult decât
viața. Bătrânii satului par niște umbre lipite de pământ, de praguri, de
stâlpii porților, de acolo de unde privesc spre nicăieri. După moartea unuia
sau a altuia nu auzi decât: „Săraca de ea... bine că a luat-o Dumnezeu!”. Satul
nu moare brusc, ci ca o lumânare care arde cu flacără mică, pâlpâind înainte să
se stingă de tot. Dacă soarta și boala aveau să-l bage pe Vasile al Licăi în
pământ, nici copiii lor nu par să aibă o soartă mai bună. Licuță fusese dat,
mai întâi, la 7 ani, unui cioban căruia îi slujea ca un câine, iar Andrei, cel
mic, va ajunge în îngrijirea bunicii paterne. Lica se va pierde și ea, cu
fetița avută cu cel de-al doilea soț, pe undeva prin lumea largă, după ce casa
îi va lua foc de la țigara bețivului pe care-l adusese în casă, care va sfârși
și el în vâlvătaia focului. Nici Mariana, sora cea mică a Licăi, nu va avea, în
final, o soartă mai bună.
Ce ne va oferi evoluția satului din
Moldova după Revoluție? Iată ce scrie autoarea: „Multe dintre casele bătrânești
s-au vândut sau au fost dărâmate de nepoții care muncesc prin Europa”. O
imagine de o cruzime greu de descris încheie acest tablou al satului unde a
copilărit Dochița, rememorat apoi în incursiunile de mai târziu ale uneia
dintre fiice. O carte tristă, dar reală.
2.
George
Bratu/ „Vremuri de cumpănă”
Scris într-o ținută de mare povestaș,
romanul „Vremuri de cumpănă” de George Bratu (autorul buzoian
orb, trăitor în satul de munte Vîrf), este un imn baladesc închinat eroilor săi
purtați în aventurile vremurilor tulburi ale Țării Românești, în perioada
domniilor fanariote a anilor dinainte și după 1800 și ceva. Un roman aproape
basmic spre baladesc. Pe tot parcursul lecturii cititorul trăiește un adevărat
scenariu derulat cinematografic, în care autorul se rupe de realismul și
amprenta vremii, spre a nara o poveste condusă într-un teritoriu ca de basm,
așa cum am mai întâlnit în „Săptămâna nebunilor” lui Eugen Barbu. Tărâmul în
care autorul își poartă eroii prin poarta autenticității unor fapte posibile,
are ceva din frumusețea enigmatică a lumilor și istoriilor cântate de popor în
multele sale doine, balade și cântece. Cu alte cuvinte, narațiunea de față este
o scriere curată, visând uneori și lucruri pe care nu avem cui le povesti. Dar,
când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne putem și noi întreba cum simte
cititorul acestui poem-basmic țesătura misterului urzit pe parcursul
celor 40 de capitole, când mai degrabă pare a se situa prizonier într-un
labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume
marginală a epocii demult apuse. Romanul întrunește toate ingerințele unei
proze care te ține captiv în desfășurarea episoadelor la care participă eroii
romanului: are acțiune, neprevăzut, suspans în desfășurarea evenimentelor,
imaginație deosebită în a-și conduce eroii prin cele mai neașteptate situații,
precum și personajele fără de care un roman n-ar ieși în evidență la prima
lectură. Și printre aceștia să amintim doar câteva: tânărul Dide, căpitanul
Crăcea, frumoasa copilă Dochița (cea înzestrată cu iubire și inteligență,
alături de tovarășele sale Ilinca și Florica), apoi haiducul Radu și legendarul
Iancu Jianu, pandurii de seamă Mircea și Tănase și nu în ultimul rând slugerul
Tudor. La „poiana pribegilor”, unde își făcuseră sălaș fugarii noștri
(eroii din romanul „Poiana pribegilor”), un sol trimis de Tudor Vladimirecu le
aduce vestea că Tudor îi vrea în oastea lui pentru o misiune urgentă,
îndrăzneață. Auzise de faptele lor avute cu turcii în bătălia de la Radovanu.
Cei doi viteji, Dide și Crăcea, își lasă logodnicele la stâna din poiană, pe
Ilinca și Dochița, și pornesc pe urmele pandurului care le adusese vestea.
Popasul la mănăstirea Tismana le oferă tuturor, atât acțiune, suspans dar și
neprevăzut în a fugi din calea poterei care le luse urma. De aici, ajung la un
han al lui Toma unde îl întâlnește pe slugerul Tudor care le încredințează
misiunea de a iscodi ținutul bulgăresc și cetatea Vidinului a lui Pazvantoglu
și a le spulbera planurile de a ataca Oltenia, cum se auzea. Celor doi viteji
li se alătură și omul de încredere al slugerului Tudor, nimeni altul decât
Iancu Jianu. Cititorii vor fi prinși mai apoi, captivi cu totul, în bătălia
Vidinului cu turcii și uciderea lui Pazvantoglu, cât și în scenariile de
trădare a pandurului Tudor, de către proprii lui căpitani. Finalul
romanului ne oferă o lectură dramatică, dusă într-o zonă de sensibilitate
condusă cu greutatea cuvintelor, care îl implică și pe cititor, direct. În
paralel cu scenele războinice, scenele de trădare și uciderea lui Tudor de
fanarioții lui Ipsilante, se petrece și povestea de iubire dintre Dide și
Dochița, iar sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” (pe care ți-o dă
povestea lor), poveste scrisă cu intermitențe și bătăi ale inimii. Numai că
omul-care-scrie ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să
întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile. Ceea ce, lui George Bratu, i-a
reușit.
3.
Marius Albert
Neguț / „Șoaptele urii”
Un roman care ne așază într-o poziție nesigură, aceea de a decide dacă
putem desprinde ficțiunea literară de circumstanțele care au făcut posibilă și
inteligibilă scrierea acesteia ca produs al unei narațiuni despre ființe umane.
O narațiune construită după principiul în care și Evgheni Vodolazkin și-a scris
romanul „Aviatorul”, o carte alcătuită din însemnările zilnice consemnate
într-un jurnal de cele trei personaje ale sale. Marius Albert Neguț își
construiește, la rândul său, romanul ficțional lăsând personajele, rând pe
rând, să povestească și să descrie, chiar din clipa în care se produc, stările
și momentele propriilor trăiri. Este o poveste întemeiată pe mituri cunoscute,
dar și pe altele inventate, toate trecute însă prin imaginația debordantă a
autorului de literatură science-fiction. Este povestea micului Jai, cel care se
naște în urma unei iubiri fulgerătoare și răscolitoare dintre Padma, soția
rajahului din ținutul Varanasi, și Ram, fiul unui slujbaș-oștean de la curtea
rajahului, ucis, după câte se aude în cetate, chiar de mâna acestuia.
Acțiunea romanului se desfășoară în ținuturile Indiei. Multe dintre
obiceiurile și amprenta istoriei acestei țări sunt preluate de autor pentru a
ne introduce în atmosfera unei lumi care nouă, cititorilor, ni se înfățișează
ca una fabuloasă. Enigma răului care stăpânește sufletele personajelor își află
întruchiparea în demonul Dveș, cel care se strecoară cu forța în sufletele
tuturor, dar mai ales în cele ale oamenilor care se privesc în oglinda magică
din camera rajahului din Varanasi. Jai este rodul iubirii pătimașe dintre Padma
și Ram. Ram îl ucide pe rajahul din Varanasi, strecurându-se cu un pumnal în
camera acestuia, dar, atunci când descoperă oglinda în care se privește,
demonul îi înhață sufletul. Tradiția indienilor cerea ca, la moartea prin
incinerare a rajahului, să fie incinerată de vie și soția acestuia. Ram însă,
cel pe care Padma îl alesese să fie un fel de judecător al curții, o va salva
în cele din urmă, anunțând tuturor că aceasta este însărcinată cu rajahul și că
pruncul, potrivit legii, va trebui să ajungă moștenitor al tronului din
Varanasi. Padma nu rezistă însă despărțirii de Ram, căruia demonul Dveș i-a
sucit mințile, și alege ea însăși incinerarea în locul lui. Astfel,
apropiindu-se ziua în care urma să nască, Padma se privește în oglinda magică
și se îngrozește când vede ce monstru poartă în pântec. Înspăimântată, se
sinucide, spintecându-și burta cu un pumnal.
Pruncul, încă viu, dar considerat deja
mort, este aruncat de căpetenia curții la gunoi, sub un pod unde locuiesc
săracii cetății. Va fi găsit de o femeie sărmană, pe nume Ruha, care îl va
crește și îl va ocroti. Menirea lui Jai, cel care va fugi în lume, alături de
iubita sa, Lila, va fi, de acum înainte, să se răzbune pe ucigașii fetei și ai
tatălui său adoptiv din groapa de gunoi și, totodată, să elibereze lumea de
demonul Dveș, cel care i-a posedat tatăl și mama naturală.
Pe apele Gangelui, în barca sa, istovit
și flămând, Jai este găsit de un mare dregător, pe nume Deva. Acesta îl va
încredința unor luptători pentru a se instrui și a se pregăti să-și ducă la
îndeplinire răzbunarea. În cele din urmă, după un atac în iureș, cu elefanți,
asupra cetății Varanasi, Deva îl va așeza pe Jai pe tronul locului în care
acesta se născuse, în urma descoperirii adevărului despre cele petrecute în
cetate la nașterea pruncului.
Finalul acestui roman ficțional îl va găsi pe cititor într-o situație
destul de ciudată, întrucât eliberarea tuturor de acel demon al urii va cere o
jertfă incredibilă: moartea binefăcătorului Deva și sinuciderea lui Jai. Cu
alte cuvinte, am lecturat o carte ficțională scrisă cu multă imaginație, o
carte care își poartă cititorul prin ținuturi exotice și lumi necunoscute.
Singura ieșire adevărată dintr-o situație diavolească, în care până și
realitatea pare depășită de avalanșa evenimentelor — acesta fiind, după cum
înțelegem, mesajul cărții — se află tocmai acolo unde nu mai există nicio
ieșire pentru judecata omenească.
Tudor Cicu
(sfârșitul prezentării noastre)
