Tableta cântărețului fără de frică și fără de prihană (21)

 

Tableta cântărețului fără de frică și fără de prihană 

     

     „Iată voi trimite nenorociri asupra locului acesta şi asupra locuitorilor lui” stă înscris în (Împăraţi, cap. 22. v. 16) - judecată cu care nu mă puteam împăca nicicum, făcând cu gândul o trimitere la ceea ce se petrecuse în acea iarnă din 2012 în ţinuturile din Buzău şi nu numai de aici. Că tot încercasem să ajung la stupii mei de la țară și mă întorsesem de câteva ori din drum, fiindcă nicio primărie nu scosese utilajele să elibereze drumul. Plecam dimineața în zori și mă întorceam mereu din drum, iar noaptea visam cum mă luptam cu nămeții. Ziua mă trezem și nu mai știam ce fusese realitate și ce era ficțiune în toate astea. Și îmi venea să plâng de ciudă că nu aveam să ajung la stupii mei să-i eliberez dintre nămeții de zăpadă. Acum însă realizez că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de întâmplări care ne vin în minte când ne găsim la masa de scris, noi, cei care am ales să facem asta. Dintr-o astfel de ficțiune îmi rămăsese întipărit în minte scena pe care Lev Tolstoi o redă, din sânul familiei Rostov, cu privire la scrisoarea primită de la Nicolai Rostov, proaspăt ofiţer şi rănit în lupta de la Schöngraben (vezi: vol. I, partea a IV-a, cap. VI). Nataşa, fire sensibilă, consideră această ştire, ca pe una solemnă şi plină de bucurie. Abia când văzu impresia produsă asupra Soniei, simţi Nataşa toată partea tristă a acestei veşti. Ca atare, se aruncă în braţele Soniei şi începu să plângă. Astfel de scene nu-l putea mişca însă pe Petea (fratele mai mic a lui Nicolai), şi care, ca orice copil „care se simte prea devreme bărbat”, exclamase: „Sunteţi nişte sclifosite şi nu înţelegeţi nimic”. Nu putea Rostov să le spună celor de faţă, că, de la un trap, el căzuse de pe cal şi-şi scrântise mâna. „A povesti adevărul e foarte greu...” – conchide Lev Tolstoi, în cap. VII, adică, imediat următorul, la cel amintit mai sus. Ei bine! – îmi veţi spune. La ce ne foloseşte nouă acuma, această relatare? Vom trage câteva concluzii după ce vom termina şi cele ce urmează. De aceea vă zic: să-i mulţumim lui Dumnezeu, că nu se găsesc, iată, pe lumea asta, oprelişti şi cazne, ori altă putere care să-i înfrângă Omului, puterea. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre o nouă eşuare. „Prost e cine plânge pentru toate nimicurile” îi reproşa soră-si, adică Nataşei. Bănuiam cam ce ar fi vrut el să îi spună Natașei, că sufletul şi voinţa omenească nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că oricât de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile în „călătoria cântărețului fără de frică și fără de prihană”, cum spunea Dorin Tudoran într-o poezie: „așteaptă-ne, clipă, așteptă-ne!/numai așa vei putea trece: păzită/de cântecul fiului nostru/cel fără de frică și fără prihană”. Dar, vin și eu să vă spun: „A meritat poetul să îndure suferinţa pentru nesimţirea tuturor?”, cum se întreba Ion Murgeanu în „Himera literaturii” a lui Ion Lazu. Pentru a vă răspunde, va trebui neapărat să-ţi spun, dragă cititorule, povestea acelei nopţi, când Ion Murgeanu şi prietenul său, Ion Lefter, plecaseră, în toiul iernii, cu adresa Bucureşti, ca să scrie G. Călinescu despre ei. Iat-o: „…mergeam printr-o zăpadă neatinsă în acei zori de zi, pe culmea unui deal spre gara Fârţăneşti, mai mult prin intuiţia cărării sau drumului, din timpuri normale metereologic, şi deodată, în paralel cu noi văzurăm un şir de lupi disciplinaţi, păşind „în armonie”cu noi, ai fi spus, pe-o culme paralelă… însă la „câţiva paşi” de noi…săltau, căci se hârjoneau cu paşi mici, iar noi înotam cu paşi minusculi…când am realizat iminentul pericol, ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârşit (Cântecul Morţii?!) impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc, era ultima soluţie, nu ne puseserăm cel puţin de acord, era discursul premiilor Nobel neobţinute niciodată, şi salvarea umanităţii în două exemplare imberbe şi inconştiente… Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieşit din două voci neacordate şi necomandate, lupii au mers ce-au mers şi o cotiră la un moment dat, în sens opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi, şi nici cu o câtime  din cântat, căci nici la gara Fărţăneşti ajunşi nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului… ar fi putut să nu mai fie. Suiţi în trenul de Galaţi mai cântam încă… purtând cu noi oroarea inexprimată a unei întâmplări la limită, remodelaţi pentru vecie şi însemnaţi să reuşim altfel, decât atâţia alţii, mâncaţi de lupi prin valuri succesive, noaptea trecută, sau cu două săptămâni în urmă, cu o lună, cu un an, există folclorul omului păpat de lupi în zonă. De ce vom fi făcut noi atunci excepţie?!”      

     Dar grozăvia, grozăviilor (scrisă vreodată) s-a petrecut tot iarna, când „peste câmpia pustie a Munteniei strigau ciorile (fugeau dinaintea viscolului), iar întâmplarea se petrecea în câmp, la „Cățelu”, scrie Eugen Barbu în romanul „Groapa”. Formația țiganilor lăutari: Neacșu la armonică, Anghel la contrabas și Dumitru la țambal, condusă de starostele Mitică Ciolan, cel cu vioara , se aflau la o nuntă, când așa într-o doară n-au mai vrut să le cânte nuntașilor până la ziuă, deși ginerele mai plusase 300 de lei să rămână toată noaptea și să distreze nuntașii. Ei nu și nu: își ziceau să ajungă la ibovnicele lor și să le împartă darurile. Și au plecat în grabă cu sania unui mesean, cerând să-i ducă acasă. Doar că, presimțind viscolul și ninsoarea care nu mai înceta, meseanul i-a debarcat la bariera Bucureștiului și a întors sania înapoi de unde plecase, la o adică nici ei nu voiseră a sta în noaptea aia cu nunta și să distreze lumea. Lăutarii urmau să treacă de fortu Cățelu, apoi o pădurice și după o jumătate de ceas aveau să ajungă la cârciuma lui „Spânzuratu”, din sat. În câmpia pe unde treceau crivățul începuse a fluiera înfricoșător și cu chiu cu vai, trăgând de instrumente, au ajuns în păduricea de la Cățelu. Se făcuse și întuneric așa că, atunci când au ieșit din pădurice, la o margine nu văzură nicio lumină. Se rătăciseră. Cine știe încotro se pierduse Bucureștiul! Iar țiganii, după alt ceas de bâjbâit drumul, au auzit în pustietatea aia urletul lupilor. În curând, haita aia alcătuită din șapte sau opt arătări avea să-i înconjoare. Chibriturile, câte le aveau asupra lor, nu se mai aprindeau din cauza viforului care le stingea imediat flacăra. Singura șansă de a speria orătăniile era să cânte, iar starostele Dumitru le-a poruncit să pornească instrumentele. Sunetele instrumentelor a ținut o vreme lupii la distanță, dar gerul le amorți degetele țiganilor pe instrumente și lupii, în lipsa sunetelor stridente, prinseseră deja curaj. Zăpada îi îngropase până la genunchi. Pas de a mai putea să se desprindă țiganii de pe loc. Neacșu cu armonica crezuse că se poate salva, pornind de unul singur înainte cu armonica, scoțând sunete grave, deși starostele și ceilalți îi strigau să nu plece, ci să stea strânși laolaltă, doar așa credeau că se pot salva. Nebunia acordeonistului, grăbit să-i ducă niște cercei ibovnicei, avea să se sfârșească sub colții lupilor care l-au doborât și sfârtecat acolo în nămeți. Ceilalți continuau să cânte, mai întâi zdrăngănind instrumentele, apoi și din gură, pentru a ține lupii la distanță. Începuse să mijească de ziuă când starostele căzu în zăpadă, îi stătuse inima de frică și înghețat bocnă muri. Dumitru bătea în draci în țambalul lui și striga la Anghel: „Nu te lăsa, Anghele, cântă, Anghele, zi-i Nuneasca”. „În aceeași zi, spre seară, niște vânători (scrie E. Barbu) găsiră lângă șanțul fortului „Cățelu” pe Anghel, cântând încă în fața hoiturilor starostelui și al țambalagiului”. Vânătorii împușcaseră doi dintre lupi și îi alungaseră pe ceilalți, și ca de pe altă lume priveau uimiți la nebunul care nu-și mai termina cântecul. Nu se oprise din cântat nici când îl urcară, în sanie, cu cei doi morți la picioarele lor și încă le vorbea celor doi morți ca și cum nu se întâmplase nimic.  Bietul Anghel, înnebunise.

     Mi-am adus aminte de scena lui Barbu din „Groapa”, fiindcă imaginea acordeonistului Neacșu mi-a apărut în fața ochilor la înmormântarea poetului textualist al Buzăului, Gheorghe Ene.       Fiind dobrogean, acum câțiva ani la ceremonia de înmormântare a poetului Gheorghe Ene, mi-au fost neclare unele secvenţe ale ritualului care se desfăşura în văzul tuturor. Nu înţelegeam de ce acordeonul lăutarului – care însoţea alaiul – trebuia chiar să facă parte din decor. Poate, mi-am zis, că prin muzică sufletul se apropie cel mai mult de marele ţel pe care se luptă să-l atingă o ceremonie, atunci când ceea ce îl animă e și un instrument popular. Că la crearea clipei absolute, nu-i nimeni altul, decât Sentimentul Poetic al celui condus la biserică. „O fi datând de dinaintea pământului și datina asta...” mi-am mai zis.  Iată de ce spuneam, în primele note ale acestor însemnări, că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de întâmplări de materii rupte, împrăştiate, din câmpul nostru energetic... Mi s-a explicat, mai apoi, că acesta e prin părțile astea obiceiul atunci când se însoţeşte pe ultimul drum un cavaler rămas tomnatic, adică necăsătorit. Poemul clipei respective devine deci un median, o poartă către altceva. „Şi iată şi/ cheia în care murmurul meu nu uită/ muzica s-aducă la zi din zigzag” – scria Gh. Ene. Simţi (ca și poetul nostru) „cu aceste cuvinte/ chiar simt/ cât de dincolo/ de mine/ deodată/ eu urc”, cum le treci pragul, cum se închid după tine cuvintele, pentru a-ţi subordona închipuirile şi poate chiar raţiunea de a gândi, pentru că „te prind acolo”. Iarăşi sunt nevoit la un intermezzo cu poetul: „Stai în pragul porţilor hotarului tău, lipită/ cu faţa de trunchiul/ unuia dintre arborii care te încarcă, şi priveşti în gol”. Și e ca şi cum viaţa e o carte care nu ţi se deschide la timp. O carte e ca şi o oglindă, în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar criticul e un hăitaş: goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar, o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Dacă vreți, e ca în anecdota cu violonistul acela trezit în plin deșert și, nemaiștiind încotro s-o apuce, dusese vioara la ureche și se pusese pe cântat. Un leu, aflat prin preajmă, a auzit sunetul viorii și s-a apropiat. Dând cu ochii de artist, s-a pitulat după tufe și, pâș-pâș, s-a îndreptat către prada sa cu gând să o înfulece. Numai că la doi-trei metri de artist, muzica îngerească a acestuia l-a făcut să se așeze în iarbă și să asculte, dând doar din coadă. Un al doilea leu s-a apropiat și el, auzind sunetul viorii. Și păru chiar mirat că leul din iarbă nu sărise asupra prăzii. Dar, ca și celălalt, muzica l-a făcut să se așeze alături de semenul lui și să asculte, dând și el, după muzica viorii, din coadă. Un al treilea, se spune, a venit și el aproape de cei doi și tare mirat a fost că cei doi lei dinaintea lui stăteau tolăniți în iarbă și nici gând să-și atace prada. Așa că, nici una nici două, a făcut un salt și și-a sfârtecat prada. De îndată, doi corbi, care stătuseră mai înainte la taifas pe o cracă, în pomul apropiat, s-au și pornit pe sfadă: „Ce ți-am zis eu, mă! Dacă vine surdul ăsta s-a zis cu muzica... Ți-am zis?”

     Andrei Pleșu scria undeva că găsise el într-un text de prin secolul al XI-lea, atribuit unui chinez, ideea că într-un astfel de peisaj, ca cel amintit în anecdota de mai sus, se și poate locui fără nicio temere din afară. Tot astfel există, spunea el, peisaje prin care poți călători, peisaje pe care le poți admira îndelung, altele prin care te poți pierde și altele, așa cum ziceam, poți locui în ele. Așa și cu scriitorul aflat la masa de scris: își închipuie scena care are loc, firesc, într-un peisaj... și își duce personajul pentru a trăi în el, a sta în el așa cum stai tu, cititorule, în sinele tău cel mai adânc, acum când reflectezi la călătoria cântărețului fără de frică și fără de prihană al poetului Dorin Tudoran: „călătorule ascultă cântecul meu iartă-mă și treci/mai departe e noaptea peste care nici timpul nu mai poate așeza nimic”.

     Mă uit pe fereastră, e noapte, și parcă se-aude vocea cuiva, spunându-mi că e târziu, că e timpul să las stiloul jos, precum și toate cântecele neprihănite cu care poetul a amăgit cetățile, fiindcă și ochii acestuia se închid, iar cerul pâlpâie cu toate stelele sub fruntea orbului cântăreț.

 

                                            Tudor Cicu

 

 

Tableta celor care au plecat la un război al nimănui (20)

 

Tableta celor care au plecat la un război al nimănui 

 

1.

     Ţaţa Vasilca era o femeie văduvă din satul meu dobrogean care îşi creştea cei doi copii, pe Nicu şi Gică Dima, după puterile ei. Întrebam acasă, pe ai mei: „Ţaţa Vasilca n-are, şi ea, bărbat, cum au toate femeile?” Mi se explica, mai pe ocolite, mai pe direct, că, da, avusese bărbat. Şi, ce bărbat! Dar, îl înrolase în armată (odată cu tata) și de-acolo îi luase în vagoane și îi trimisese țara la război şi nu se mai întorsese. Nici că a murit pe front, nici că trăia pe undeva, ţaţa Vasilca nu aflase. Ţaţa Vasilca îşi iubise bărbatul. Tot satul ştia cum îi gătea ea calul, cu ocazia întrecerilor între flăcăi, şi cum, după aceea, se afişa alături de Costică Dima, în tot satul, după victoria acestuia. Nu primise nicio veste de pe front. Ziarele, care mai anunţau, din când în când, despre moartea ostaşilor noştri pe frontul rusesc, nu-i aminteau numele. I s-a dat în cărţi, în bobi, ba s-a dus şi la vrăjitoare: nicio veste. Unii (aşa mai sunt câte unii) mai râdeau, pe la colţuri. Se auzea că a fost mai întâi prins prizonier, că, după ce ai noştri au întors armele împotriva nemţilor, prizonierii n-au mai fost lăsaţi să plece. Ba, şi mai ceva: venise un zvon (asta mult după terminarea războiului), cum că soldatul Costică Dima ar fi fost zărit într-o gubernie rusească, unde lucra la extragerea cărbunilor din mină şi că era însurat cu o rusoaică. Că ar avea şi două fetiţe, cu noua lui soţie de pe alte pământuri. „Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura” – îi zisese prinţul Mâşkin lui Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau şi ţineau atât de mult la cea care se chema Nastasia Filippovna. Aşa şi cu ţaţa Vasilca. Nu-i de mirare, că ura, la auzul unor astfel de veşti nenorocite, îi luase minţile. O întrebam pe mama, dar ea dădea din cap și-mi spunea ceva ce nu prea pricepeam eu pe atunci: cum că țața Vasilca înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pe toți, unul câte unul, pe rând, pentru a ne introduce şi, mai apoi, pregătiți pentru lumea ce va urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei soioase, „amețind cu vorba de o potrivă femei și bărbați”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, despre universul celei care le vorbea mereu de „bucurii ce nu se arătau”, era singurul său prilej de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că, odată va spune ca Lișca: „Nu mai e să vă dau...”  Și, peste muțenia cerului, deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să joace, pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă îndrăznise să creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit. Dar țața Vasilca nu a plecat în îndepărtata Rusie să-și caute bărbatul, fie și căsătorit cu o rusoaică și poate cu doi copii, așa cum se spunea.

     De aceea, nu am a crede că istoriile acelor vremuri deţineau și acele profeţii, prin care doar părintele Zosima, cel întâlnit în „Fraţii Karamazov” a lui Dostoievski îi mărturisea lui Ivan: „Oricât aş fi de fericit, se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu judecata omenească”. Când Nataşa Rostov (din „Război şi pace”, de Lev Tolstoi) îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise la țața Vasilca de la noi din sat. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Dar, cu siguranţă, când Tolstoi scrisese „Război şi pace” nu se gândea că, peste mulţi ani, unul dintre copiii țaței Vasilca avea să plece în Rusia să caute, să întrebe unde fusese sfătuit de unii și alții ca să dea de urma tatălui său.  Dar plecase „câine surd la vânătoare”, cum se spune în popor. Soția lui Nicu Dima îl însoțise la tren și îi spusese să scrie o carte poștală de îndată ce va ajunge în Rusia. Și Nicu Dima a scris. Acea scrisoare mi-a arătat-o țața Vasilca și mie, atunci când mă duceam la fântâna de lângă casa lor și mă ruga să-i mai citesc din cartea aia „Donul liniștit”, că tare îi plăcuse cum se ruga unul ca Pantelei Prokofievici când fusese mobilizat la oaste. După cele scrise în acea scrisoare am întocmit eu scrisoarea fictivă, trimisă de pe front, acasă, a eroului meu din romanul „Pierduți prin Siberia”. Spunea în ea, cam așa: „Cât am mers cu trenul prin Rusia, vântul a tot urlat ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Știu că mă va duce acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie, din care, așa cum mi s-a spus, a făcut parte și tata, a dus lupte grele în drumul deschis către Stalingrad în dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, când i s-au pierdut urmele. Acolo în gară, de la fereastra vagonului o căutam prin mulțime pe Sanda. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ținuse să îmi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa să mi-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare, și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul în ea, de parcă aș fi plecat pe front. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru mine:

                                  „Mâine trebuie să plec

                                    Numai voi privi-o

                                    Și în lacrimi să-mi înec

                                    cel din urmă-adio!”...

     Vocea guturală a cântărețului ajutându-se de amărâtul acordeon se răsfira odată cu vântul ce urla ca un câine. Atât mi-a rămas, în clipa când am auzit șuieratul locomotivei, de trei ori, prelung, apoi ușor-ușor, într-un scrâșnet metalic ce avea să-mi fie, tot drumul, atât de familiar. Privii o clipă, ca prin ceață, spre locul unde se afla acordeonistul acela, apoi, ochii mei căutau cu înfrigurare locul felinarului, unde se ținea Sanda, agățată ca pe vecie. Atunci când s-a pus trenul în mișcare, am strigat: „Sper să mă întorc cu vești bune!” Nu cred că m-a auzit. Vântul turbat mi-au răsucit cuvintele sub roțile trenului”.

     Poate procedez acum şi eu, precum Catherine a lui Hemingway din „Adio arme”, care-i spunea lui Henry: „Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război?” „E foarte greu. N-ai cum să nu vorbeşti... Nimic nu-i mai rău ca războiul!” – i se răspunde. „Doar când te gândești la războiul din care abia ai scăpat, că ți-a dat Dumnezeu zile, simți așa că ți-ai pierdut pentru o clipă mințile”, îmi zicea bunicul, când avea chef de vorbă și se găsea cu mine prin preajmă. Mi-a zis odată: „Uite, am trecut ieri pe la moșu’ Ion Dogaru, ăla de stă la marginea satului. L-am găsit rezemat de bârnele ocolului pentru oi. Moțăia la soare pe un scaun. Nici nu m-a simțit, nici când m-am apropiat și am dat noroc, nici când am pus mâna pe umărul lui de l-am scuturat din amorțeală. „Mă, ce ai visat?” l-am întrebat. A dat din umeri, după ce m-a privit, așa, ca și cum nici n-aș fi fost de față, apoi când și-a revenit mi-a povestit că stătea și el așa, rezemat de bârnele ocolului, de privea pierdut în zarea ceea a câmpiei și, odată i-a apărut, ca din senin, făptura unui om care i-a atras atenția. Răsărise de nicăieri, chiar acolo, în mijlocul străzii. Deși s-a frecat la ochi, nedumerit la acea stranie apariție, făptura aceea înainta pe stradă, ca și cum nimic nu era în jur s-o deranjeze. Dacă ar fi fost cu baba lui acolo, și i-ar fi spus „fă, cine e omul ăla”, baba i-ar fi zis că avea vedenii. Dar el l-a văzut aievea: era un soldat lungan și slab, îmbrăcat ciudat, cu haine parcă din alte vremuri. Era ponosit și căra în spate o pușcă lungă și veche, cu baionetă-n vârf, cum nu mai văzuse decât prin cărțile de școală, unde se scria despre acei dorobanți participanți la Războiul de Independență din 1877. Soldatul mergea încet, parcă avea plumb în picioare, fără să se uite în dreapta și în stânga. A crezut că-l avea dinainte chiar pe sergentul Peneș Curcanul, din poezia aia de-o învățau la școală, cum se întorcea ăla către casă, târând după el piciorul rănit. L-a urmărit cu privirea până când un gard ivit în față l-a ascuns. L-a văzut apoi trecând de el, dar, dintr-o dată, ca și cum l-ai fi luat cu mâna, a dispărut. A simțit atunci că-l trec fiori reci pe spinare. Soldatul acela târându-și picioarele, obosit, prin aburii zilei, îl tulburase adânc. Hotărât lucru, aici ceva nu era curat”. „Mă, ai grijă, așa ceva spunea și moșul meu, înainte să moară!” „Nu cred că e despre asta”, mi-a zis moșu’ Ion. Că, într-o zi, după o ploaie năprasnică, a văzut, tot așa, un soldat trecând, de data aia, înapoi, spre câmpie. Era tot unul care venea din vechime, după cum arătau pușca și hainele. O vedenie stranie care dispăruse, mai apoi, ca luată de vânt. „Da, da. Aici nu-i lucru curat!” Și nu și-a explicat decât într-un fel: morții n-au liniște, în lumea lor, și ne apar nouă dinainte, parcă vor să ne transmită ceva”.

    Nu am stat să descâlcesc ce voia bunicul, prin acea relatare a moșului Ion, să-mi transmită, dar uneori tresar când o astfel de năzărire parcă sună ca o alertă maximă transmisă de câteva dintre cele mai strălucite minți care ne-au lăsat în mână cărțile la care vă tot trimit în ultima vreme în aceste tablete, și îmi zic: universul omului începe să devină, când mă uit spre orizont, tot mai imprevizibil și profeția lui Arsenie Boca, auzită tot mai des, pare a-mi vesti un viitor tare sumbru... și ființa umană dispare din fața ochilor mei, că pare a nu mai avea puterea și rolul ei în acest univers. Liderii acestei lumi par a fi aleși de diavolul care i-a luat locul lui Dumnezeu după plecarea acestuia din lume și au metehnele unor oameni cu vădite probleme psihice. Iar în urma lor parcă aud îndemnul liotei care bătea stepa, mânca, bea, se ușura, jefuia, sugruma și urla: „înainte, mereu înainte!”, liota aceea despre care vorbea Ilya Ehrenburg în „Furtuna”. Iar liota aceea de oameni, vă rog să mă credeți, înfășurați în foi de cort camuflate, cu noroiul până la genunchi (uzbecii din batalionul de luptă al căpitanului Gorohov), „n-aveau nimic din atmosfera unui basm”.

     Și mă uit în urmă: apune o lume. Fără întoarcere. Unul dintre locotenenții nemți, participanți la masacrul de la Stalingrad (în cartea lui Ilya Ehrenburg), unul Müllers (care spusese unui camarad că Hitler e un psihopat), zice o frază,  la care nu ai cum să nu tresari: „Să strângi tot tineretul Germaniei, să-i azvârli în iadul ăsta și apoi să-l părăsești... E groaznic. Brr! E dezgustător!... Dar pentru ce să mor? Habar n-am, habar n-am de nimic”. Cu alte cuvinte, o grozăvie urâtă, nu poate să fie decât, tot urâtă”. Și sper să mă credeți că în această grozăvie omul nu mai înseamnă nimic. Avea dreptate Diogene, să caute ziua-n amiaza mare cu felinarul, omul...

 

 

 

2.

    

     „Sunt clipe când omul, pierdut în noianul de griji mărunte se înalță și are dintr’odată revelația vieții în toată complexitatea ei!, scria Ilya Ehrenburg în romanul „Furtuna”. Se spune că după moartea lui Stalin, rușii au numit epoca de după moartea tiranului „dezghețul”, după titlul unui roman al său. Și mă întorc din nou pe teritoriul cărților mele citite în tinerețe, că îmi pare că lucrurile merg în zilele noastre prea departe, acolo unde mintea noastră nu are puterea să pătrundă, nici cutezanța înaintașilor noștri să ajungă. Păi, cum altfel să te extragi din realitatea tot mai sumbră a acestor zile, decât la adăpostul cărților mele de căpătâi? Și îmi construiesc o lume paralelă, o lume în labirintul căutărilor mele, încercând să supraviețuiesc, cât de cât, în lumea aceea cât mai autentic și firesc. Manole a zidit-o pe Ana între zidurile mănăstirii sale și ea dăinuie și acum acolo. Trecem pe acolo, ne rugăm, iar ea ne face cu ochiul: vedeți?, eu am fost ființa care am devenit operă. După Manole un alt meșter de geniu, pe nume Brâncuș, a pus ființa în opera sa, dar noi am trecut nepăsători pe lângă geniul său. Cei care au avut un dram de judecată și l-au vrut adus acasă, au fost îndepărtați și determinați prin mijloace de  denigrare să se țină cât mai departe de o asemenea aventură a recunoașterii unui nou geniu pe pământ românesc, deși au strigat peste tot că dreptatea e de partea lor, până și-au dat seama că lupta este inegală și egală cu zădărnicia. Un filosof a reușit să rezume aceste nuanțe prin două mituri caracteristice: mitul lui Pygmalion pe de o parte și acela al lui Wu-tao-tse pe de alta. Despre Wu-tao-tse se spune că, după ce a pictat un peisaj pe un perete, a intrat în pictura sa și a dispărut odată cu ea. Fiindcă un pictor adevărat știe mai bine ca oricine că, în fața fiecărui peisaj trebuie să te simți ca Oedip dinaintea Sfinxului, știind că ascunde o taină. Orice peisaj, spunea acel filosof, e o stare sufletească. Și argumenta printr-o parabolă, cam așa: un mare artist, învinuit de ceva ce nu făcuse, fusese dus de temniceri și aruncat într-o celulă a unei închisori pentru a aștepta acolo ziua judecății. Acesta desprinsese din zidul celulei un colț de cărămidă roșie, o gresie de culoare neagră, o piatră de var și încă alte elemente găsite în zid. Cu ele a început să aștearnă pe un perete al celulei o pădure tenebroasă în care te puteai pierde pe o mică cărăruie în ea. Dar dincolo de pădure desenase plaja unei mări întinse, apoi o luntre cu un om în ea. A doua zi gardienii s-au prezentat la ușa celulei, de au deschis-o, pentru a-l aduce pe artist dinaintea spânzurătorii deja pregătite în piața orașului, acolo unde se adunase deja mulțimea. Judecata se dăduse în lipsa lui, iar verdictul de a fi spânzurat fusese trâmbițat cu surle și trâmbe în tot orașul. Când gardienii au deschis ușa celulei au rămas încremeniți. În celulă nu era țipenie de artist, iar când și-au aruncat privirile spre direcția acelui perete au văzut pădurea, apoi cărarea care o străbătea și luntrea pe mare care deja se desprinsese de țărm cu artistul. O barcă stingheră, ce adăsta la țărmul acela, părea că îi aștepta pe cei doi gardieni. Așa că, n-au stat prea mult pe gânduri și s-au repezit înspre cărarea ceea din pădure, să ajungă la barcă... și cu ea, să alerge pe urmele condamnatului. Dar ciudat lucru: în sprintul lor spre cărăruie, să ajungă cât mai repede la țărmul unde zăriseră barca aceea, au dat cu capetele de zidul de piatră al celulei și au căzut amândoi, deodată, la pământ. Au stat acolo până i-au găsit alți doi cei trimiși după gardienii care nu mai veneau cu condamnatul. Așa își explica Wu-tao-tse convingerea sa, că omul care pictase acel peisaj devenise și se cofundase cu opera sa. James Turber avea o fabulă intitulată „Corbul şi privighetoarea”, în care morala ne spune nouă că, fiecare înţelege ce crede că-l doare şi îl caracterizează, sau ce vrea el să înţeleagă şi îi convine – şi nu ceea ce ne transmite din capul locului cel care îşi spune povaţa. Şi de aici... tristeţea şi supărarea fiecăruia.   

    Ori, cum spunea Mircea Eliade, lumea va fi salvată de cel care crede cu adevărat în cuvântul rostit. Cel care se minte, crezând că scrisul său e TOTUL, ignorându-i pe cei din jurul său, ori neținând seama de ceilalți, va sfârși, firesc, doar în uitare. Eu însă rețin doar lacrima tatălui meu, care nu fusese prinsă în vreo povestire de-a mea. Era în urmă cu mulți ani. Plecasem în lume să-mi fac un rost în bătălia cu viața. Când, după mulţi ani, m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi mi-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. L-am auzit, vorbind ca pentru sine: „Când eram în război şi intram în cutare sat, pe undeva anume, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?... l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu acum... Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. „Ați îngropat mulți camarazi în pământurile acelea străine?” l-am întrebat. „Din păcate au rămas în pământ străin mulți dintre ai noștri. Toți am vrut să vedem soarele de acasă, apoi să cânte, să petreacă și să bea cu ai lor, dar pesemne așa a fost dat: să ne aducem aminte doar unii dintre cei plecați la război ce mult ar fi vrut și ei să trăiască, și să mai vadă o dată pământul acesta”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce se hârjoneau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită atât de târziu. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine lămurindu-mi, acolo, taina unei astfel de lacrimi. Ismail Kadare relata în romanul său „Generalul armatei moarte” povestea unui general dintr-o țară străină care pleacă cu misiune în Albania, însoțit de un preot și o echipă de specialiști, pentru a găsi locurile unde au fost îngropați morții lor de război. Fusese cerința mamelor celor dispăruți pentru a repatria osemintele ostașilor căzuți în Al Doilea Război Mondial. „Armata” acelui general (cum s-ar zice) rămăsese încremenită în pământul Albaniei, cu singurul medalion ca însemn de recunoaștere la gât, iar el primise misiunea de a le recupera osemintele putrezite (după 20 și ceva ani) și a le aduce acasă. În timp ce mii de mame așteptau acasă, cu speranța că își vor înmormânta fii în pământul lor, generalul, înarmat cu hărți, adrese, memorii scrise de supraviețuitorii acelor scene de război, credea acum că era pregătit să înfrunte pe acel pământ străin un război al nervilor. Studiase toate documentele și înscrisurile despre regimentele, batalioanele, diviziile care luptaseră în Albania. Îi atrăsese atenția numele unui Batalion Albastru (de represalii) condus de un colonel Z. dispărut fără urmă. Dar odată ajuns pe pământul Albaniei, pe urmele soldaților morți și îngropați, în locurile însemnate pe hărțile aduse de acasă, generalul nici nu avea să bănuiască cum va fi târât în această acțiune, luând contact cu cruzimile și izbucnirile paranoice ale localnicilor albanezi și avea să reflecteze, și în somn, la cât de străin se poate simți omul într-o altă țară. O primă confruntare cu „nebunia grozavă” a tot ceea ce fusese în acel război, avea să cunoască chiar în primul cimitir unde îi atrăsese atenția un mormânt, pe al cărei cruce de marmură era înscris numele unei femei și inscripția „căzut pentru patrie”. Avea să afle de la localnici, că aceasta era una dintre fetele de la bordelul special deschis în timpul războiului pentru soldații străini. Înființarea acestui bordel, cu toată opoziția localnicilor din oraș, făcuse deja primele victime. Băiatul unui om de seamă al orașului frecventase bordelul pentru o anumită curtezană și își părăsise logodnica, fapt nemaiîntâlnit acolo în Albania. Tatăl băiatului încercase să-l dea pe brazdă, dar fără rezultat. Și atunci, lovit în mândria de om de vază al orașului, acesta a pătruns în bordel și a împușcat-o pe curtezană, ceea ce i-a atras spânzurătoarea de către ocupanții străini. Această curtezană era îngropată, de către forțele ocupante străine, cu cruce de marmură la căpătâi, în acel cimitir. Iar pe măsură ce ostașii morți sunt dezgropați, poveștile acestora, care mai de care mai dureroase și teribile, ies la iveală: cum e și aceea din jurnalul ostașului dezertor ce slujise la un morar albanez până când avea să fie găsit de armata Batalionului Albastru și împușcat pentru dezertare, precum și cea a morții stupide ce avea să-l ajungă pe groparul șef al expediției condusă de general, acolo la podul unde se dăduse, cândva, bătălii grele. Dar oriunde se duceau, în căutarea locurilor unde au fost îngropați ostașii căzuți în război, imaginea aestor căutări, zugrăvită magistral de autor, e una terifiant de sinistră: „Pe aici a trecut cumplitul Batalion Albastru, care a incendiat și spulberat satul acesta, a împușcat femeile și copiii, iar pe bărbați i-a spânzurat de stâlpii de telegraf” scrie autorul la un moment dat. Iar la retragerea către casă, după doi ani de căutări, întâmplarea din satul albanez de câmpie, unde are loc acea nuntă de oameni simpli, la care participă doar generalul împreună cu preotul, avea să le provoace o amară deziluzie ce mai târziu va reveni în visele generalului ca un coșmar, întrucât nu avea să mai poată uita vreodată chipul aspru și plin de ură al unei bătrâne, care, ghebuită într-un colț, părea a le transmite din priviri: „Stai la masă și râzi, cum râd ăia cu o doagă lipsă. De ce nu te ridici, să-ți pui paltonul și să pleci prin ploaie de unde ai venit? Nu pricepi că aici ești în plus, blestematule?” Și în mintea ei, bătrâna știa că străinii invitați la nuntă veniseră să-și caute morții, dar pe cel care îi împușcase bărbatul și îi siluise fiica (nimeni altul decât acel colonel Z. comandantul Batalionului Albastru), n-aveau cum să-l găsească, își zicea. Și asta, pentru că, atunci, demult, după ce fiică-sa, ca să-și spele rușinea se aruncase într-o fântână și acolo își găsise moartea, nimeni, în tot satul, nu știa că pe colonel îl omorâse cu mâinile ei, îi săpase groapa lângă pragul casei și pe o ploaie câinească (ca și aceea din timpul nunții) îi aruncase trupul. Scena acelei participări la nuntă a generalului, cu bătrâna gârbovită, urmărindu-l pe general din colțul încăperii, cu atâta ură în priviri, devine una halucinantă atunci când bătrâna dispare după o altercație verbală cu generalul intrat în horă, și cât pe-aci să degenereze în ceva care să inflameze pe toți nuntașii, și în final reapare la nuntă cu sacul în care scosese oasele colonelului îngropat și i-l aruncă generalului la picioare, cu toate blestemele de pe lume ieșite din gura ei. În clipa aceea toată iamginea acelui colonel Z., știut de familia sa în țară ca cel mai bun fiu și soț, cel mai onest și bun părinte, se dărâmă, exact cum s-ar prăbuși o șandrama la pământ după o furtună puternică. Pentru a alunga imaginea scenei care începuse a-i provoca coșmaruri generalului, sacul nu ajunsese la familia colonelului Z. în țară, deși familia îi pregătise un imens cavou de marmură, ci fusese aruncat, pe drum, după un pod, în apele unui rîu. Însă, nebunia avea să se întâmple în țară, când, pentru bani, autoritățile rupeau înscrisurile de pe sacii cu rămășițele morților și le returnau, în schimbul unor sume de bani de la familiile care-și doreau cu orice preț fiului lor întors, iată, după amar de ani, în pămânul natal. 

     Când am terminat de citit această carte, atât de tare mi-au rămas imaginile teribilei povești în minte, încât am așternut pe ultima filă rămasă albă a cărții, următoarele versuri:

 

                       Acum trăim cu gândul la morminte

                        Unde ne și vom duce, rând pe rând.

                        Dar, când iubirea ne era fierbinte,

                        Am râs de viață... iată, până când?

    

     ...Iar dedesuptul acelor versuri am scris fraza: „Cu orice om ce l-am pierdut în lume, o lume de speranțe am îngropat!” Și cred, tot atunci, m-am și pus la masa de scris de am așternut pe hârtie povestea acelui Demirgean din satul meu natal în povestirea „Gângania din cap”. Fiindcă, asemeni generalului lui Ismail Kadare, tot capul lui Demirgean era (ca și în al meu după lectura romanului lui Ismail Kadare) o morişcă zbârnâitoare. În cazul turcului din povestirea mea, soluţia se pare că o găsise un Hoge bătrân, ieşit de curând la pensie, din satul meu dobrogean, care spunea ceva cam așa despre apariția unor năzăriri cum se pare că fusese și cele ale lui moș Ion Dogaru: „Aici sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult, îşi găsiseră locul lor sub pământ, dar, acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti, până când nu le va porunci marele Alah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul om”.

 

 

 

 

Tableta celui care se luptă cu năluca sa (19)

 

Tableta celui care se luptă cu năluca sa 

 

      În Biblie (Daniel, cap.1, v.17), ni se spune că numai „…Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama era cea care ne tâlcuia, la toţi, visele şi nălucirile. Năluca e greu s-o iei de gât şi s-o dobori cu o singură lovitură, cum spunea V. Hugo, aşa că, atunci când ai curaj, eşti răsplătit, dar, nu totdeauna după cântarul tău. Și totuși, nălucile nu sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei noastre, oamenii de știință spun că ar fi nişte reflectări ale angoaselor provocate de tulburări temporare ale minții, în planul raţiunii.

     Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu lancea în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote care plecase în lume să arate, prin vitejia de care spera să i se ducă vestea, că Dulcineea lui nu e o nălucă cum credeau mai toți, ci chiar o frumoasă domniță cum nu-i nimeni alta pe pământ, așa cum se spune în basmele noastre despre frumoasa Ileana Cosânzeana. Să ne amintim momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, pe care-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. Cât de scărmănat a ieșit de acolo, asta-i altă poveste! Dar ce-i sucise mintea scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don Quijote? ne-am întrebat noi citind isprăvile bravului hidalgo din cartea lui Cervantes „Don Quijote”. Doar promisiunea unui ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l ascultăm ce spune chiar acesta: „Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit, că fie el cât o fi de mare, m-oi pricepe eu să-l cârmuiesc”. Se mai îndoiește cineva că, fiecare dintre eroii întâlniți în cărțile pe care le citeam în tinerețe, aveau un vis măreț în care credeau? Altfel, unii nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în căutarea frumoasei domnițe Dulcineea). Iată cum explică el acest vis măreț, însoțitorilor care îi duceau la galere pe acei osândiți ai Majestății Sale. Întrebați în parte, unul spune că osânda sa se datora faptului „de îndrăgostit ce era”, ceea ce-l uimește pe Cavalerul Tristei Figuri, care spune ceva magnific: „Păi dacă-i așa și numai pentru că sunt îndrăgostiți sunt duși oamenii la galere, de când ar fi trebuit eu să fiu pe ele, vâslind!”. Se iscă din nou o bătaie, iar după eliberarea ocnașilor, uluiala acestora e și mai mare când au să afle că drept răsplată, ciudatul cavaler le cere să se ducă în cetatea Toboso și acolo să se înfățișeze domniței Dulcineea de Toboso și să-i spună că robul acesteia, Cavalerul Tristei Figuri, i-a trimis să i se închine și să-i istorisească despre această faimoasă aventură a sa. Auzind una ca asta, ocnașii săriră pe el și pe scutier de-i făcură zob, după care își iau tălpășița căci nu aveau, zic ei, de-a face cu niște oameni tocmai în toate mințile.

     Nici tânărul locotenent Giovani Drogo (din „Deșertul tătarilor” al lui Dino Buzzati), personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote a lui Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. a lui Kafka, nu pare a fi în toate mințile. Dar dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi odată) anumite lucruri măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice?  Așa se face că Giovani Drogo, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată în creierul munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al tătarilor), pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică, iar cititorul încearcă să desluşească, mai apoi, mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă vreo 30 de ani pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate care se pregăteşte minuţios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei va suna atacul tătarilor veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi de celelalte personaje ale romanului, cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa că astfel de fapte măreţe se şi vor înfăptui. Vom aluneca, încet-încet în mirajul povestirii, unde doar năluca duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte speranţele soldaţilor din enigmaticul fort. Ce-i întreţine pe toţi în această speranţă, e doar visul: „…i se părea că pe undeva trebuia să existe nişte legături obscure între vis şi întâmplările viitoare”. Legenda e arma cu care autorul îşi impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea  tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată povestea asta ceva care nu stă în picioare”. Şi, vor trece ani fără să se şi întâmple ceea ce aştepta şi cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta îi şi dă romanului mantaua de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe tărâmul văii plângeri, uitând că în urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă vreodată. Iar lui Giovani Drogo, muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie cu viaţa pentru că, năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele. Bătălia eroică, în cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot ce fusese mai bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai acum, când în sfârşit începuse războiul?” Totul avea să se petreacă (conchide autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de întoarcerea către casă a bravului Don Quijote, pe un braţ de paie, într-un car tras de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!”

     Cum nu era nimeni, în afară de glasul mamei și mâna lui Dumnezeu, cu mine, la căpătâiul patului, atunci după ce cărasem cu mare efort până acasă mânzul căruia tata voise, mai întâi, a-i lua gâtul cu briceagul, acolo în câmp și zăcusem zile întregi cu febră, și fără nicio speranţă de însănătoşire. Mă aflam și eu la hotarul unde nălucile întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. Țineam minte doar cum mă târâsem ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Și am povstit asta într-o povestire intitulată „Mânzul”, din cartea mea Azaplar. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduia şi se frământa mama la căpătâiul meu. M-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu –, dar şi atunci pentru a bâigui, celor din preajmă, numai vise care de care mai aiurite şi halucinante. Le spuneam: „Aseară Mânza noastră a adus pe lume un pui micuţ, un căluţ roşcat…” „Care mânză?” mă întrerupeau ceilalţi fraţi, strânşi roată în jurul patului pe care zăceam. „…Așteptați! ţin minte tot. Şi văd acum totul, atât de limpede. Dormeam cu bunicul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor, bunicul a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: Ce faci bunicule, nici tu nu ai somn?” „Dar buniclul e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vedeți că iar aiurează? o auzeam pe soră-mea. „Taci tu copilă!… o oprea mama la timp și îi punea repede degetele la gură. Dacă își amintește, înseamnă că nu e rătăcit” „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul să vezi ce n-ai văzut, a zis bunicul, continuam eu. Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat. Ştii, mamă… era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Și l-am auzit pe bunicul: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…” Atunci i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc fratelui meu Constandin.” „Dar şi Constandin a murit demult, măi, mamă, a murit la naștere, n-are de unde să-l ştie el se arăta îngrijorată soră-mea cea mare. „Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum!” Doar mama mă asculta fericită. Ea credea.  „...Aşa că l-am pus între cele două geamuri din lucarnă, în care i se vedea doar umbra. Când o ieşi soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă mătăsos, ca al Mânzei. O să vedeţi!”

     Păi, ce altceva putea să le povestească un copil ca mine, în situația aia, când viața îmi plutea între cele două lumi? „Dar nici să inventez povești de dragoste nu puteam”, cum spune Ismail Kadare în romanul „Umbra”. La fel, cred, gândea și el: „Dar, tocmai atunci când mă apropiam mai mult de o explicație, gândurile mi-o luau razna”. Doar că umbra lui este povestea unei iubiri imposibile trăite tot la hotarul dintre două lumi. Tânărul cineast albanez, dintr-o țară aflată la granița cu infernul găsește o altă lume, odată ajuns la Paris, iar povestea lui de dragoste cu frumoasa actriță, franțuzoaica Silvaine, e năluca care îl preia din gheara celeilalte, rămasă acasă, în viața aflată sub dictatură. Că nici nu mai înțelegi când depășise frontierele și se simțea în adevărata viață. E povestea unei dureroase prăbușiri, în care eroul nu mai știe în care dintre vieți îi rămăsese ființa. Fraza care îl va măcina tot timpul: „acolo noaptea este altfel de noapte, iar ziua, altfel de zi...”, spune totul.

     Și fiindcă tot am început cu un citat din Biblie, să închei acum cu un alt citat din Ioan (8-7):  Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Dar cât de greu să fie păcatul unora, când până și Cel de Sus aruncă piatra? Dacă în cazul celor doi amintiți mai sus (Don Quijote și locotenentul Giovani Drogo), năluca era o plăsmuire a minții, iar în cazul cineastului albanez năluca avea „ochiul și timpanul” celor care ne-au urmărit și pe noi în dictatură, oare copilul care am fost, ce păcat să fi cunoscut? Nălucile lui, îmi șoptiți voi, veneau din fricile și spaimele cu care tatăl scosese briceagul să taie gâtul mânzului abia născut, știind că o turmă de oi nu se urnește din câmp, atunci când măgăreața nu se dezlipește de puiul ei până când nu se pune zdravăn pe picioare și poate să umble. Se putea sta cu oile în câmp la cheremul lupilor de seară, sau, odată sacrificat, avea să îngroape tata mânzul și măgăreața avea să-și plângă puiul pornind ,totuși, la drum? Grea dilemă! Atunci, la cei 10 -11 ani, am decis să iau mânzul în spinare și să-l car vreo 4 km din câmp, până acasă, cu măgăreța pe urmele mele. Și în perioada cât am zăcut la pat, ca să nu mă doboare „forțele răului”, mama mă lua de mână și mă scotea la lumina zilei în grădina noastră, de îmi arăta caișii înfloriți. „Vezi și tu ce frumoși sunt pomii, acum înfloriți?” îmi spunea. Mă strângeam în brațele mamei, să mă apere... și țipam: „Da’ nu-i vezi pe ăia cum își bat caii cu bicele și mână carele să dea cu roțile peste mine?” Nu era niciun chip să mă scoată din ghearele năzăririlor mele. Iar tu cititorule, firesc, te întrebi: „Ce șanse are un copil să se lupte cu forțele unor năluci?” Spunea undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăvește pe jumătate. Mi se părea ciudat că nimeni, dintre ai mei, nu vedeau nălucile care mă urmăreau. Dar parcă poți să iei de gât și să dobori o nălucă?  

 

                                         Tudor Cicu

 

Propoziții pretențioase (vol 2) - de Sorin Călin

 

Propoziții pretențioase - din seria „Vremea Călinilor”- ed. editgraph/2026 d Sorin Călin         

 

     Cu cel de-al doilea volum al lui Sorin Călin, „Propoziții pretențioase” (378 pagini) apărut recent la ed. editgraph, eul său auctorial își creează propriul spațiu și timp care este al scriiturii și textului ca alcătuire finită și care, chiar poartă amprenta unui scriitor aparte ce ne învață prin exemplul său, consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor, asupra cărora, iată, m-am aplecat și eu. Cert este că lectorul unui asemenea roman memorialistic (simultan și document/istorie) știe că autorul ridică punți de comunicare, unele legături, între întâmplările datate în volumele anterioare și cel prezent. Autorul mărturisește că a început scrierea acestui al doilea volum doar la câteva zile după decesul tatălui său, având în memorie că, încă de prin 2013, într-o discuție cu un amic, din formația cu care cânta la nunți, acesta i-a lansat provocarea de a scrie despre oamenii urbei natale, despre locuri cunoscute și întâmplările petrecute sub ochii săi, în acest univers al urbei natale. „Nimeni, îi spunea amicul acela, nu a lăsat un cuvânt în documentele scrise ale orașului Rîmnicu-Sărat, atât despre oamenii locului, cât și despre casele și locurile în care au trăit aceștia... că de oameni nu-i pasă nimănui” îi spunea amicul. Și ca atare cineva trebuia s-o facă, să lase o amintire, o mică întâmplare despre ei, una care să fie consemnată, notată și să rămână într-o carte. Mai ales că nici „Gazeta Săteanului” apărută cândva în trecut, în orașul Rîmnicu-Sărat, nu a lăsat generațiilor actuale și viitoare prea multe informații. Precum nici o monografie,  mai bine sau mai puțin bine scrisă, dar suficient de profesionist întocmită ale caselor istorice, străzilor, a oamenilor de vază din oraș, nici așa ceva nu există.    

      Ca experiment, proiectul început este interesant și în concluzie cartea, deși ciudată prin contextul cuvintelor tehnice și arhaice din DEX, este interesantă. Ciudățenia ei vine și de la multitudinea de combinații contextuale, interpuse în text, pe de o parte, din modalitățile de construcție al unui text subiectiv, pe de altă parte, cât și din hazardul lingvistic (amintit deja) al folosirii unor cuvinte (uneori tehnice, alteori ca arhaisme) cu scopul de a creea indicii aleatorii pe contextul cuvintelor. Dar soarta acestor arhaisme are ca scop de a reda amprenta unei epoci apuse și să creeze un spațiu nou de rezonanță interpretativă textului. Iar relația de coprezență între două texte apropiate (datate într-un jurnal confesiv), pleacă de la impresia directă că autorul nu se lasă confiscat nici de termenii necunoscuți cititorului (pe care doar DEX-ul îi consemnează), nici de trăirile personale în faimoasa echipă a unei echipe de meseriași tinichigii, ci realizează perspectiva dăinuirii destinului colectiv la care participă fiecare locatar, fiecare locuință civilă.    

     Astfel de tipologii ale lucrătorilor meseriași în tinichigerie și acoperișul caselor, apoi procedeele și mijloacele de expresie aparent ireconciabile cu literaturizarea textului, demonstrează, în tot ceea ce este relatat în acest jurnal-document, că nimic nu este inutil de a a fi comentat. În consecință, cartea este construită după arhitectura corespunzătoare unei lucrări cu caracter științific decât literatura cu precădere epicizată. Fantezia autorului se sprijină pe o informație documentară și multe procedee ale meseriei de tinichigiu, cu multe detalii din înzestrarea sa tehnică. Aspectul de scriere pseudo-anticipativă a unei astfel de scrieri aparent foletonistice sunt sub controlul rațiunii și nu iese, totuși, din tiparul literaturizării. Echilibrul interior pe care și-l corectează cu fiecare însemnare din jurnal, revenind adesea la memoria tatălui și alte figuri importante ale urbei natale, dă relief jocului său de a ironiza agonia unei epoci istovitoare pentru mulți meseriași (ca cea a propriei sale familii), de a câștiga banii cinstit prin muncă și îi fixează, teoretic, poziția față de un biografism al celor întâlniți în viața sa. Toate aceste procedee stilistice, îngăduite de scrierea oferită de un hazard lingvistic (uneori pur tehnic, alteori mult arhaic), credem că îi asigură autorului capacitatea de a ne stimula participarea la trăirile sale. Firească și necesară (pentru înțelegerea stilului de scriere) ni se pare nota autorului, la un momenta dat: „Scurtez fraza, altfel nu mai înțeleg nici eu ce am dorit să spun!” Doar că Sorin Călin știe să povestească și să își asume hazardul lingvistic în care pare că se joacă cu acele cuvinte ce numai în DEX le poți întâlni, folosite acum, nu numai în text, cât și în titlurile însemnărilor zilnice din jurnalul memorialistic. Doar că, aparent, titlul însemnărilor din jurnal nu pare să aibă vreo legătură cu însemnarea propriu zisă ce urmează a fi relatată în desfășurarea evenimentelor. Multe dintre însemnările din roman amintesc și de oamenii care au fost, despre cum au fost: vezi de exemplu însemnarea cu titlul Agrăiți, datată la 2 Mai 2022, e despre fostul director al fabricii de confecții locale și îi urmează imediat textul Agrafie ce continuă amintirea fostului director Nicolae, apoi despre casa moșului Benescu cu povestea lui, casa Tânțu etc. Astfel jurnalul e mai mult document și însemnare memorialistică pentru oamenii amintiți, locurile călcate de echipa de meseriași, casele etc. Dar în primul rând oamenii băștinași, de pe vremea când tatăl era coordonatorul echipei, sunt amintiți pentru a-i umple în suflet golul adus prin decesul tatălui. Astfel de memorii sunt pentru a arăta cum negociau proprietarii cu meseriașii în tinichigerie, la construcții de acoperișuri, burlanele de scurgere pentru apa ploilor, cazane cupru etc. Dar printre aceste personaje, în fapt proprietarii caselor la care echipa familiei Călin execută lucrările, își fac loc și cei din familie, precum și muzicanții cu care autorul asigura petrecerea la nunți. Mai interesante sunt momentele comice sau triste (după caz) ale oamenilor trăitori în urbea natală și cele mai savuroase dialoguri sunt cu tatăl său, pe când încă nu era plecat la ceruri.

     Cartea e scrisă în stilul celui care ține dinadins să poarte un monolog, când  cu sinele său, când cu cei întâlniți într-o viață de om. Cartea are densitate temporală în chiar frumusețea sau puterea ei de expresie, pentru că viața ne arată că suntem pe un drum fără întoarcere și memoria cărții, cu siguranță, va reține în această carte o lume așa cum a fost.          

 

                                                              Tudor Cicu

 

 

 

Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un gând anume (18)

 

Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un gând anume 

 

     Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, ca cel iniţializat de „La Stampa” sau „Die Zeit” ori „The Times”, cei peste zece mii de cititori se prea poate să se fi înşelat punând în fruntea unui clasament al valorilor pe cei zece magnifici: Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante, Kafka, Thomas Mann, Moliere, Joyce, Dickens... lipsind din acest clasament, la prima vedere, alţi magnifici ca: Homer, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Mihail Șolohov, Hermann Hesse, Oscar Wilde, Camus, V. Hugo, E.A. Poe, Rimbaud, Panait Istrati, Gabriel Garcia Marquez şi mulţi alţii. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud.

   Asemeni temerarului „cavaler rătăcitor” de pe banchiza de gheață, scriitorii au pornit, odată cu cărțile lor, în lume. Nu au avut ca țintă un „Pol Sud” ori un „Pol Nord”, ci doar inima cititorilor de pretutindeni. Putem spune şi aşa: au pornit în lume şi au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o „nenorocire” de care, cei ce vor veni mai pe urmă vor trebui să țină seama că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii şi pe care destinul sau dimpotrivă, hazardul, ni le hărăzesc, tuturor, pe pământ.

     Ca mulți alții și eu m-am născut ȋntr-o familie săracă, și eu am plecat singur de-acasă spre un oraș mare pentru a-mi croi un viitor. Cred că aveam cam 10 – 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă”, de Nicuţă Tănase. Dar câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule cărţi („Moromeţii” etc, dar şi amintirile scriitorilor  buzoieni Titi Damian și A. Anghel), unde părinţii se făceau luntre şi punte pentru a-şi trimite copiii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase), l-am auzit, explicându-i mamei, răspicat, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. Și atunci, împreună cu Nabi (un tătar, coleg de clasă) am plănuit să fugim la mătușa lui din Constanța ca să dăm la Liceul Industrial Energetic. Nu aveam nici o lețcaie de bani la mine, dar cum el nu era destul de pregătit, i-am promis că îl voi pregăti eu, iar el se obliga să vorbească cu mătușa că așa puteam să le plătesc șederea mea acolo. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi chiar al 11- lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merita a fi scris. La aflarea veștii că nepotul ei nu a intrat la liceu, mătuşa prietenului meu din sat a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo, cu geamantanul făcut în grabă, pe o fereastră. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (deja mă „dăduseră”, la miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania…” etc., că numai fuga m-a salvat.

     Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Și mi-am amintit că Hans Ch. Andersen s-a născut în orăşelul Odense din Danemarca în familia unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru „a-şi cuceri celebritatea”, cum notează, mai târziu, în „Povestea vieţii mele”, o carte frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18 ani?), că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta, ca să-i dai apoi cititorului, scrieri gătite cu hainele cele mai bune pentru a ieşi în lume. Mulți ar putea zice: bine, bine, dar cum o să se descurce până atunci? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a descurcat datorită poveștilor avute în cap, pe care avea să le scrie la îndemnul lui Romain Roland. Iar Holden Caulfield, eroul lui J.D.Salinger din „De veghe în lanul de secară”, pleacă de acasă, subliniind nevoii de iubire din partea părinților, culegerea atâtor sfaturi și învățăminte pentru orientarea sa în lume, și chiar să-și descopere „măsura minții și așa mai departe”. Chiar așa spune: „Am plecat de la școala pregătitoare Pencey... Groaznică școală, oricum ai apuca-o”. Înainte de a pleca trece pe la profu’ lui de istorie de la care reține că „viața este un joc pe care trebuie să îl jucăm conform regulilor”. Fiindcă i se zisese de către o prietenă că e un sălbatic „și n-am nicio direcție în viață”, Holden a reținut asta... și avea s-o probeze prin lumea largă. „Sunt chestii pe care e greu să ți le amintești”, spune el la un moment dat. Citind însă cartea afli că povestea lui Holden, de unul singur prin lume, e fascinantă. Mamă, mamă! Și ce-i mai mergea melița când se dădea la vorbă, cu unul, cu altul! Așa afli că circulă prin lumea asta, țăcăniții, ca furnicile. Spre final riscă o „furişare” în locuinţa părinţilor (ce nu aflase încă, pocinogul fiului lor), spre a se întâlni cu sora lui Phoebe. Îi mărturiseşte gândul său nebunesc, de a părăsi oraşul şi a se instala la marginea unei păduri, să-şi facă o cabană micuţă unde să-şi aştepte sfârşitul, dar renunţă când sora lui îşi face bagajul decisă să-l urmeze, fie şi până la capătul lumii. În cele din urmă, familia se reuneşte în ajunul Crăciunului, mai ales că şi fratele lui mai mare, D.B, soseşte cu logodnica lui tocmai de la Holywood. „Aș sta de veghe în lanul de secară și-atât. Știu că-i o nebunie, dar e singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac”, spune uneva. Și cred că v-am făcut curioși să o recitiți. Merită să dai o zi din viața ta, cititorule ca să parcurgi visul lui Holden până la capăt. 

     Visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care l-a visat o viaţă și pentru care George Milton și Lennie Smal pleacă de acasă, e și al celor doi eroi ai lui John Steinbeck din „Șoareci și oameni”. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintr’odată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. Dar e un vis la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, ca visul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”) şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad de California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor încă de la început. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti.

     Toţi visăm. Aşa începe lunga noastră călătorie, a omului-care-scrie, pe coala de scris. Și vă mărturisesc că și eu am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Și cu gândul la visul meu, visele altora, până la urmă nimeni nu poate ști cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Când crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte că atunci când cineva e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie care ne privește pe toți!