Un roman rural al
durerilor înăbușite
După trei volume de proză scurtă, Petre
Rotaru-Colți (un povestitor „de seară” la marginea celor trăite și văzute pe
spirala vieții), se prezintă cititorilor săi cu un roman rural al durerilor
înăbușite a unor oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor, undeva într-un
sat de munte (Muscelu-Cărămănești), scris cu credința că îi va scoate din matca
unei „nepăsătoare uitări”. Într-o cronică (prin 2017?) la una dintre cărțile sale de povestiri făceam mențiunea că viața oamenilor din acele povestiri ar fi putut constitui, cu ceva pricepere și trudă a scrisului, subiectul unui roman al durerilor înăbușite trecute ca un tăvălug al vremurilor peste acel sat de munte. Pesemne, asta, autorului i-a sunat ca o provocare și iată, și-a scris cartea. Romanul lui Petre Rotaru-Colți, Greața (apărut la ed. Ștefi Iași, 2020), își cucerește cititorul
atât prin nararea propriilor isprăvi din anii copilăriei (prin gura
personajului Toader), cât și prin evocarea atmosferei misterioase și pitorești a
celor ce se întâmplă în acel colț de lume. „De ce titlul Greața? Pentru că sentimentul înstrăinării este
rezultatul ei, adică pleci pentru că ți-e scârbă de traiul greu și fără
orizont.”, ne mărturisește autorul romanului în „notele” sale.
Pentru a înțelege ce înseamnă demonul scrisului și a intui cu adevărat travaliul
sisific al scriitorului participant la desfășurarea vieții satului de dinainte
și după „focul pustiitor” al colectivizării, autorul își începe romanul
introducându-l pe cititor într-o atmosferă de basm a satului de munte, mai
exact în familia unor țărani nevoiași (a angrosistului de animale Ilie Moise
zis „Siminoc” și a femeii lui, Aneta), o familie cu patru copii, taman pe
vremea venirii pe lume a încă unei fete, Sofia. Tot cam pe atunci, în casa lui
Sterie Țambră și a Filiței vine pe lume și copilul (povestitor a întâmplărilor
desfășurate în roman), Toader. Neputând trasa o graniță acțiunii din viața
eoilor săi, adică până unde autorul lucrează cu desfășurarea evenimentelor, ori
anecdota sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate (care își cer
dreptul la ascultare cât şi la o judecată dreaptă), romanul are arhitectura
unor povestiri asamblate unele întraltele și configurează prin pluralitatea
punctelor de vedere a personajelor intrate în scenă, circularitatea criptică a
celor rămase în memoria eroului narator. O carte de suflet, greu de povestit,
însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a
oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi
timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit după
colectivizarea forțată din anii 1962.
Pe firul
memoriei celui care narează apare și momentul pețitului Sofiei. Radu Anton e
sfătuit de baba Marița să meargă împreună cu Aglaia, în pețit, la Sofia de pe Lăcșor.
Aglaia se învoiește cu condiția să meargă împreună și pentru Toader a lui
Țambră la Maria lui Ciucă, pentru fata lor Ileana. Scena pețitului e deosebită.
Presărate cu întâmplări nostalgice din viața satului, autorul dă un plus de
farmec poveștii, intrând în detalii ale tradițiilor și obiceiurilor din acel
colț lume. Viața oamenilor de la sat, cu bune și rele, se desfășoară sub ochii
cititorului (netrăitor la munte), dar care poate fi încântat de fresca unei
vieți fără griji și fără momente tensionate (descrisă prin ochii copilului
Toader). Numai că viața nu e întotdeauna numai trai și veselie (cum i se arată
copilului viața la țară), ci odată cu zorii colectivizării vine și vremea
scadenței pentru mulți dintre eroii romanului. Și viața nu-l ocolește nici pe
Radu, cel căsătorit cu Sofia. La început, fiind la muncă pe șantier, i se bagă
în cap că în lipsa bărbatului de acasă, femeile lor își trăiesc viața cu alții;
și mai întâi din gelozie, mai apoi ajuns și pe la Săpoca (din cauza viciului în
jocul de cărți), Radu devine paranoic și de aici nu-i decât un pas până la
despărțire.
Bun portretist, autorul dovedește o preocupare
centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii
nesemnificative în ansamblul acestui roman. În mod evident, interesat de
procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor („cărora știe să
le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele” – după criticul
Titi Damian), autorul pare să-şi concentreze proza în termeni uimitor de populari,
iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează sub formă
anecdotică și cu ceva tentă umoristică. Iată cum se desfășoară o discuție între țărani despre
colectivizarea care tocmai le bătea la ușă:
„M-am săturat de comuniștii ăștia până în gât, sunt grețoși mă, ai dracului
sunt toți niște sărăcituri, vor să trăiască pe pământul nostru!
-Și nu te treci?
-Am să mă trec că nu pot să mă piș împotriva vântului dar
n-am să muncesc la ei, eu sunt lemnar și cu meseria asta mă descurc cu ăștia
doi copii pe care-i am. Vrea muierea să se treacă, ea fiind bucătăreasă, munca
ei e mai ușoară.”. Dar și câteva vorbe spuse la o „întâlnire” între un țăran
mai „filozof” și popa din sat:
„-Bine! Ce facem cu greața?
-Care greață?
-Aceea care vine
când te saturi de necazuri, ca de mere pădurețe! Atunci când ești satul de
belele, îl chemi pe Dumnezeu, și el, nu mai vine să te scoată din mocirla în
care te-au băgat alții!
-Îți accepți soarta și te rogi în continuare, rugăciunea
calmează, te scoate din starea proastă în care te afli, uitând pe moment de
necazuri!”. Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub
ochii cititorului, fie întâmplări relevând credința omului de la țară, fie
corespondența între vise și tot felul de întâmplări din viața omului și care,
cred oamenii, stau sub semnul ursitelor rele, de se poate spune că nu-i de
glumă ce i se întâmplă omului otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri
negre, venite la grămadă, odată cu „vremurile noi” ce cad peste sat și care vin
și cu schimbări în tradiția satului: „A venit Colectiva și femeile de pe
Răzoare, nu se mai adunau în șezători,
ne mai având ce lucra, totul se mutase la Colectivă. Tineretul era cuprins în
activități culturale, la sediu, cor, brigadă artistică, femeile n-aveau ce
lucra. O perioadă au crescut viermi de mătase.” Odată cu colectivizarea apar
schimbări de opinii și mentalități și în
viața oamenilor: „Pe măsură ce avansezi în vârstă ți se face greață de hoitul
în care îți cari sufletul, aproape că ți-ai dori să se termine odată calvarul,
pentru ce ar mai dori să trăiască un om cu sufletul într-o scorbură?” (e notat
undeva), și în cele din urmă deznădejdea intră în oameni: „…Ar fi cum ar fi,
dar mi-e scârbă de timpurile în care trăim! (îi zice un enoriaș, părintelui de
la biserică). „-Hmm! Ai nimerit-o cu asta, la toți le este greață, de politică,
de muncă, de biserică, de toate în general!” (e de părere și popa).
Dar, și pare
evident, în toate aceste întâmplări, ale personajelor, stau îngropate
înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu,
alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus, și cam ceea ce se petrece pe pământ. Între
oamenii satului de munte, atunci când mai au ceva răgaz și se întâlnesc prin
sat, stă tot felul de provăcări, multe sub semnul unor glume. Ele sunt șarje
ironice pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de
grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc. Iată ce spune un
alt consătean despre „greață”: „Mi-am adus aminte că mama îmi
spunea, dacă ai greață să bei oțet, și dacă ești otrăvit oțetul e mai bun ca
laptele, laptele împrăștie, oțetul, strânge și nu-i mai simți efectul!” Iar cum
viața merge înainte, cine să mai asculte de necazul lui Anton al lui Siminoc?: „-Domnule doctor, când văd polițai mă ia cu tremurat, mi se pune un nod în
gât și nu mai pot vorbi. Polițaiul care m-a adus mi-a promis că mă ajută
și așa am scăpat de nodul din gât. Am făcut pușcărie nevinovat, acum ajuns
acasă fără nicio ocupație, mi-e greață de tot. De justiția din țară asta, de
poliția din țara asta, de viața nenorocită pe care am avut-o și o am,
de un tată nebun. Din greața asta tare mi-e frică să nu înebunesc.”
Narațiunea
romanului lui Petre Rotaru-Colți are acea adresare directă unui cititor
virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o
istorisire mai veche și demnă de atenție și la viața de după revoluție a
țăranului de la munte, când s-au și returnat proprietățile: „A fost o perioadă de patru-cinci ani în care totul era de-a
valma: fiecare făcea ce îl tăia capul. Era democrație. O democrație prost
înțeleasă, bazată pe japcă.”- și cam asta era atmosfera satului. Iar la vremuri
noi, când vin alegerile în democrația nouă de după revoluție, strânși la poarta
unuia dintre ei (ca în poiana lui Iocan), să auzim ce cred țăranii: „-Măi
Sterie, tu crezi că se schimbă ceva? Îți imaginezi că vor veni alții la putere
și le va plăti cu vârf și îndesat ăstora de acum? zice Nicu Iliescu.
-…Am spus să-ți imaginezi, pentru că nu se va
întâmpla mai nimic, niciodată, corb la corb nu-și scoate ochii. Copiii noștri
vor trăi cu blestemații pe cap, iar când se vor deștepta va fi prea târziu!” Și
concluzia vine de la unul dintre țărani: „-Să va spun drept, mi s-a făcut
scârbă de felul asta de politică. Politică dâmbovițeană, unde toți sunt cumetri
și neamuri, spune Gheorghe Țambră. Toți blamează comunismul dar mai comunism e
acum, e un fel de comunism de cumetrie!”
Alteori,
greața poate avea și alte cauze. Iar „greața” Agripinei, fata lui Ilisei
Răzoreanu, își are povestea ei. O poveste de viață și amor. Ca și pățania lui
Anton, cel care făcuse pușcărie nevinovat și mai apoi ajuns pe la uși de
spitale de nebuni. Dar mai toate, în exclusivitate aproape, sunt scrise pe
seama emoţiei, fără ca autorul romanului să speculeze tipologia caracterelor,
ori a se pierde în teorii. Atenţia sa este
îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar
vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar
morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Petre
Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin
malaxoarele caznelor. Așa și cu satul de munte, după colectivizarea forțată și,
în special, după revoluție: „Au plecat toți muscelenii buni de muncă în străinătate,
de au rămas pământurile nelucrate, încet încet s-a întins pârloaga până la
ferestrele caselor. Venea ursul sau mistrețul până la geam. Moș Ion Damian
spunea: - Nu mai este de trăit aici, măi nene, casele se dărâmă, animale
domestice nu mai sunt, nici nu mai știm ce să facem!” Ca în final, să găsim și
atmosfera lugubră a satului: „Baba
Maria Greaca, merge la tămâiat „cu noaptea-n cap” la mormântul sorei sale
Ileana. Copiii Ilenei, fiind în țări străine. Ici și colo se aud ușile cotețelor
de găini trântite de pereți, deschise de sătenii care mai sunt, restul sunt
printre străini sau la cimitir în Coastă.”
Să mai amintim că multe dintre aceste
povestiri (narate de eroul Toader) vin și din memoria colectivă a satului, o
lume de oameni necăjiți și ei, cu greutăți de tot felul, dar o lume care a
fost, cu mirajul ei, iar după asta, acum în zilele noastre, pentru cititorul
care nu a trăit așa ceva pare că a aparținut de lumea poveștilor. Și conchide
trist, autorul, într-un final al romanului care e apocaliptic: „Începe vânzoleala,
lumea pleacă la muncă cu animalele târâș după ei câți mai sunt,
pentru că boii au dispărut, mai e unul singur, ținut de Ion al lui Dache cu
fratele lui Nae. Cu el, cei care au mai rămas, duc mortul la cimitir. Peste zi, se vede de
la o poștă că moare satul, ici colo câte o vădană sau văduv, în rest liniște,
suspect de multă liniște. În Țarnă se aud motocositorile. Copiii, care altădată
umpleau Drumul ăl Mare, au disparut.”
Stilul direct al narării pune în continuă
priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului (în persoana eroului
Toader), coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul
acestor oameni rămași în durerile lor
înăbușite, pe care numai o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl
uită de fapt.
