Reflecțiile scriitorului boem

 

Cartea poem a iubirii *

      

      Un poet care își pune sufletul în cuvinte și își „pictează” iubirea „pentru totdeauna, în culorile minții, spre direcția de valori adevărate, valori dinspre neuitare”, nu-i decât înziditorul de cuvinte care își prezintă creația ca pe o sculptură în bob de orez, ori un templu din care te poți desfășura ființei iubite ca în „Cântarea Cântărilor”. Dar și acel poet care din firea lui dorește să știe/să afle, până la capăt, cât de mare e iubirea lui, fiindcă în desăvârșirea sufletului său stă fericirea de a o cânta cu frumusețea metaforei „și acum sunt propria-mi carte, tu ești filă cu filă, suprema mea imaginație” - după cum se mărturisește. Sau, altfel spus, desăvârșește creația unde își poate exersa capacitatea de a discerne măreția acestei lumi, posibilitatea de a desluși Frumosul în acele trăiri cu ființa iubită. Rebel ieri și boem azi, Vali Nițu, în Reflecțiile scriitorului boem (cartea a apărut la Editura BibliothecaTârgovişte, 2022), iubește cu pasiune ființa iubită în cartea sa de texte-eseu cu amprentă imnic-orfică, în fapt, o carte-buchet de prozopoeme lirice scrise pentru „ea” - care „are un nume, un nume mai presus de prenume, mai important decât o lume, decât lumea ce ne știe așa”. Îl cităm: „Acest copil cu nume de botez Reflecțiile scriitorului boem este al nostru prezent, este prezentul dintr-o logodnă ce ne-a unit pentru eternitate.” Într-o sută de zile, scriind câte un eseu în fiecare zi, s-a născut (după Enigmele poetului rebel/în 2021), și acest „copil” născut de mintea sa scormonitoare pentru aceeași pasiune, femeia: femeia – emoția imperială; minunea din fiecare zi; muza dinspre zori; femeia floare; femeia nufăr; vulturița mea; ulciorul cu viață; perla coroanei din regatul fericirii; metafora din miezul iubirii; pasiunea înălțimii; muzica celestă a inimii; perla coroanei; femeia din lacrimă; salcia neplânsă; imperială metaforă; femeia cu suflet de vis; etc. Pe lângă toate aceste metafore reținem încă o mărturisire: „Tot ce am scris este rescris din trăire, pretutindeni am fost însoțit de o superbă metaforă, de floarea de nufăr a trecerii mele de la suferință la fericire, de la abis la suprafață...”. I-a atribuit ființei iubite numele unei flori de colț apărată de înălțimea muntelui și a unei flori de cactus și a scris-o din nou într-o poveste născută a trăi timpul, nu însă într-o poveste romanescă de acțiune (poate cum mi-aș fi dorit să „patinăm” în conturul unei altfel povești de dragoste), ori în locul unei narațiuni cu un cadru pipăibil și în care se mișcă o lume aparent ficțională. Însă așa cum semnalam și în precedenta carte amintită mai sus, avem de-a face cu un eseu filozofic, un dialog cu sinele dedicat iubirii și frământărilor ei imposibile de neoprit într-un flux cu o continuă curgere, dar pe care nu intenționează să-l zăgăzuiască în cele câteva sute de pagini, fiind doar fascinat de plonjarea în adâncimea și profunzimea atâtor sensuri ale trăirii și rostirii pentru ființa dragă.

     Fiecare text, urmat de un „imn” poematic, se deschide de fiecare dată diferit, iar eseul ce-i urmează „cântului orfeic” îți creează sentimentul unei noi percepții a multitudinii de trăiri, cu alte și alte reveniri, în alte și alte abordări eseistice, ca într-o predoslavie a unui preot care vorbește pentru cine știe să asculte. Dar mereu va exista cineva care să aibă nevoie de aceste daruri rostite. Cine a citit și Cântarea Cântărilor nu avea cum să nu observe că iubirea a fost la fel cântată și acum mii de ani în imagini la fel de nuanțate și asemănătoare cu cele puse în pagini, în secolele trecute, de poeți de seamă ca Ovidiu, Dante, Petrarca, Milton, Gongora, Poe ș.a. Lirica acestora se întrecea pe sine în zugrăvirea frumuseții iubitei. Poemele solomoniene conțin multe asemănări cu ale poeților menționați, care au și preluat din textul biblic substanțiale motive poetice: „căci dragostea este tare ca moartea” (cum scrie în Cântarea Cântărilor. 8-6). Sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” într-o succesiune de eseuri scrise cu intermitențe și bătăi ale inimii, sunt combinate cu scurte irizări poematice versificate, preferînd constant conexiunile personale cu lumea ființei iubite, cu doar ei doi prinși în furtuna iscată de o iubire unică: „În grădina sufletului meu, verde viu,/iubesc femeia nufăr, pretutindeni o scriu,/dimineața devreme și noaptea târziu,/o prețuiesc, în puritate  o știu,/eu , poetul rebel al visului zglobiu...” (sau) „Cine știe să trăiască iubirea,/înțelege privirea,/își cunoaște firea,/descoperă strălucirea,/trăiește și retrăiește amintirea,/mulțumirea, de fapt fericirea”. Pana autorului, în mare măsură a unui poet și eseist, e la fel de „aprinsă” în jocul intertextual a atâtor trimiteri metaforizate, ale unei regăsiri de sine în marea sa admirație pentru femeia visurilor sale. Ceea ce „pare” a lipsi din tabloul acestor cânturi imnice este completat de dialogul imaginar al celui care scrie pentru ființa din tabloul mereu prezent în rama sufletului său, acolo unde gândurile ating parcă o partitură nesfârșită, într-o împletire a sufletelor sub forma unei inimi. Fapt cert, Vali Nițu, creatorul unui ritm obsesiv în cartea sa, stăpânește mai multe registre ale discursului liric, când se întrece cu sinele în zămislirea ființei iubite, adaptându-se destul de abil și vizionar asupra împrejurărilor, când își spune povestea în care își proiectează imaginația poematică: acolo în parc, în sediul redacției unde lucrează, în timpul mersului prin oraș cu mașina ori în plimbările cu bicicleta, prin ninsoare, prin ploaie etc. Și privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei e posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară, când o eroare don-quijotească, când o luptă captivantă, capabilă să ne stârnească curiozitatea până la sfârșit. Dacă e să facem trimitere la niște versuri de Ion Pillat („...Și iarăși sună... și tace.Dar aud/- Ecou ce adormise și-a tresărit deodată -/În inimă cum prinde o toacă’ncet să bată”), Vali Nițu are nu numai imaginație și sensibilitate literară, mai are și acea exaltare poetică dată de pulsațiile unei inimi inundate de frumusețea și dragostea femeii iubite: „Tu ești eu, eu sunt tu, amândoi suntem, suntem o poveste, o sărbătoare, ceva mai presus de altceva, noi nu suntem o întâmplare” (și) „Scriu despre ea, scriu cel mai frumos poem, rescriu viața prin cuvinte, eu sunt rebelul cu păcatele mele misterioase, eu sunt acela care, prin vocea cuvântului am cerut necontenit dreptul la iubire”. Pentru autorul târgoviștean proza înseamnă o poveste oricât de distilată pe tema iubirii, a trecerii timpului și a relațiilor cu ființa dragă cuprinsă și-n enigmele poetului rebel. Pornind de la textul biblic (cântările lui Solomon), orice text imnic ale acestei cărți eseistice despre o iubire a timpurilor prezente, vine cu mai multe niveluri de sens: „Să credeți dragi cititori în puterea gândului, în profunzimea fiecărei rugăciuni.”

      Cartea „Reflecțiile scriitorului boem” este un amplu eseu (din paginile adunate în cele 100 de zile: în singurătatea unei camere de spital, în liniștea creatoare a redacției etc), un eseu elaborat cu pasiune și erudiție de un scriitor inspirat care pare a se juca în textele sale, texte cu oarece încărcătură muzicală, făcând o mulțime de conexiuni cu orice imagine care-l înconjoară, cu orice imagine văzută, obiect, frază auzită ori rostită în preajma celei iubite. Și țesând punți între cotidian și transcendent, între prezent și trecut, optând mereu pentru un dialog cu sinele, pentru improvizația savantă a unui orizont donquijotesc al pasiunii pentru diversitate, Vali Nițu transformă spațiul intermediar al metaforei grăitoare de înțelesuri și frumuseți, cu aceeași inteligență scormonitoare în analize consistente a singurei enigme din viață: iubirea. Care de departe (amintind doar de mitul lui Narcis și Pygmalion, ce au fost doar o ficțiune poetică), felul în care se întrețes unul pe altul, „poeticul” și „prozaicul”, acest „cântec compus în doi” (ca un joc între aceste două tendințe), ni-l dezvăluie pe autorul acestor imnuri orfice pus într-o lumină aparte. Și pe măsură ce înaintează în povestea epistolară, poetul devine tot mai mult un „îndrăgostit de cuvântul-cuvânt.” Nici noi nu știm (în aceste reflecții eseistice) dacă visul este mai adevărat decât realitatea, dar cu certitudine această iubire este trăirea unui scriitor boem.

       Nevoia obsesivă a autorului târgoviștean de a interpreta orice detaliu al bucuriei, de a-și cânta femeia iubită, este și drama unui îndrăgostit etern care penduleză între arderea lăuntrică pentru poezia vieții și elogiul ce-l aduce „femeii – emoție imperială”. Iar poetul/scriitor, acest condamnat la „dragostea la fel de tare ca moartea” dintr-o carte în care a scris „cu cărbunele din focul viu al existenței”, va rămâne lângă femeia enigmă a unei vieți „într-o poveste născută a trăi timpul”, dar și pentru a se regăsi, mai mereu, pe sine: „În fiecare metaforă mă regăsesc în poeme, m-am răsfățat în eseu, am devenit eul meu, nu mai sunt rebel, tu știi de ce, femeie din vis”. Cum de altfel întrezărim la orizont o nouă carte... și cum în fiecare cuvânt scris „trăiește o singură femeie”, într-o zi îi va scrie și numele pe fiecare pagină a destinului.  

 

                                                                                                          Tudor Cicu

* cronică apărută în revista LITERE/nr 3 (276) martie 2023

Cartea de poezie (Victoria Maria Pripon)

 

Înstrăinați și singuri prin ploaia elocventă *

     În exasperat de multe cazuri scriitura unei părți a generației tinere de azi pare o rătăcire în sfera extincției frumuseții în poezie, sau cum bine spunea Gabriel Chifu: într-o „păsărească fără miză existențială”. Din plutonul acestor poeți tineri, se desprind însă câțiva care înțeleg că atunci când scrii un poem e ca și cum ai citi „o carte despre viața ta”, ori și gândurile tale le-a strecurat într-un poem.  Așa că te poți întreba dacă nu cumva poetul/poeta ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de o parte, dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației, pe de altă parte. În cazul elevei Victoria Maria Pripon, încă de la primul volum lecturat (Enigma), poezia ei îmbrăca ușor aura unor poeme moralizatoare ce încorpora reflecții care-i deschidea calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudite cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. Și atunci, firesc, îți pui întrebarea: „Să se fi rătăcit cel care își scrie viața, definitiv, în lumea acestor frumuseți și subtile profunzimi pe care le presupune creația poetică, printre haita de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele? Ceea ce ar fi și minunat, însemnând că rătăcirea este chiar una benefică. Sau e doar o călătorie ludică și iscată din dorința de a fragmenta firul epic al zbaterilor noastre interioare? Și nici atunci, pesemne, n-ar fi rău. Din aceste tranșee ale zbaterii interiorizate, din care ne și scrie (poetul/poeta), vorbindu-ne de un optimism benefic și ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață, atunci toate acestea nu vor fi doar așa niște zădărnicii.  

      În volumul de poezie „Ploaia elocventă” a tinerei poete Victoria Maria Pripon (apărut la editura Rafet, 2022), avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii, în secvențe de poezie (situată la granița dintre notație și concret), puse în ecuația generală a emoției și sentimentului spre a găsi în mod fericit calea de comunicare cu cititorul: vorbindu-ne despre ființă, existență, gând, elixirul vieții, destin, iluzie, speranță, copilărie, emoții, vise etc...  De această dată însă, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt, întrucât în acest volum (Ploaia elocventă), cititorul poate distinge (în general) o poezie de notație, unde temelor mereu abstracte, fără existență pipăibilă (cum ar fi: iubirea, ura, spaima, adevărul, melancolia, timpul, tristețea, singurătatea, dreptatea, speranța, moartea...), li se țese o pânză alcătuită din confortul lucrurilor concrete: decor, ploaie, praf de stele, peisaj nocturn, vântul, norii, luna... costumații pe care le aruncă deasupra, îmbrăcându-le pentru a le face vizibile. Și poate doar așa, punctând imaginativ „momente de suspans,/întuneric sau soare”, în tabloul ce ne prezintă doar „o parte a poveștii”, tânăra poetă nu se mai simte captivă în trup ca în colivia gândurilor și credem că din tot acest zbucium interior, întotdeauna, cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea „dincolo de lumina” care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire pentru a demonstra că „viețile vin și se sting” (am citat din poemul Pentru totdeauna). Tehnica folosită în poeme este de a numi lucrurile cu limpezime, dar de a nu da întregului sensul ce ar trebui să se întrezărească din acumularea detaliilor foarte exacte, ci să lase și imaginația cititorului să zboare pe traiectorii nebănuite de mintea unui copil: „Pe pământ văd doar tristețe,/Pe cer se observă/Numai norii coșmarurilor care au trecut./și a început să plouă...” (Luna). Răscolind printre amintiri, în acest labirint al vieții, pentru a se salva, anunțând cu surle, trâmbițe și tobe chiar moartea planetei, optimismul micuței autoare „privește” spre o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice. Pentru a-i da coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care „au dispărut”: „Se spune că toți vom păți/Același lucru la un moment dat,/Dar că finalul ne va aștepta zâmbind/În fața auditoriului/Și viețile noastre/Ca actori pe scenă/Se vor termina rapid...” (Liniștea de dinaintea furtunii). Activând informația depozitară: funcție de subiect, de cultura acumulată, autoarea nu se mărginește doar la a capta „gândul” cititorului, cât pentru a exprima emoția și câte ceva din frământările sale: „Ce e iubirea?/O întrebare cât de simplă.../Atât de complexă!/Mai complexă decât întrebarea/„Ce e moartea?”,/Fiind, așadar, unică pe lume./Cartea e deschisă.” (Plop). Alteori, oscilând între percepția lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poeta (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dar și „în vremuri de restriște” (după Heidegher), într-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv: „Pentru cei pe care i-am văzut/În somn etern,/Dormiți pentru totdeauna/Vă voi aduce poemul meu....” (Pentru cei adormiți).

    Drumul acesta, care se bifurcă în poezie („alteori diferit/Dar mesajul rămâne”), ca și cum înțelegi a picta cuvintele într-un tablou imaginar, are și el ceva din taina rostirii, dar poate și pentru autoare e punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „Uite-așa/Și s-a terminat povestea.../Să o luăm de la început./Uneori nu are sens.../Alteori e diferit,/Dar mesajul rămâne” (Negura timpului). Cititorul, în imaginația sa, poate să-i surprindă și acel biografism secvențial și ermetic, portretul truditoarei pe tărâm poetic, dar cartea trebuie citită în spațiul de convergență și de sinteză a poeziei, cu zona celor nevăzute de pe un tărâm al spiritualității: „Lasă ploaia să mă cuprindă/Mă voi întoarce poate/Când furtuna se va termina,/Până atunci.../Nu mă opri./Ploaia mă mângâie ușor./Toate picăturile pleacă încet/Și constat faptul că/Am rămas în același loc/Neclintită...” (Atunci va ploua).  Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să și surprindă ecoul unor gânduri pe care poeta le rulează, atunci când se confruntă cu viața. Pentru că, având încredere în cuvintele „pe care nu le-am scris niciodată”, în final suntem doar noi, ascunși de freamătul vieții ca niște „poeți în delir”, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, dar la fel de înstrăinați și singuri.

                                                                                                           Tudor Cicu

* Cronica a apărut în revista Spații Culturale/nr 87 martie 2023                

                                          

 

De ziua POEZIEI... poezia de pe coperta a IV-a a volumului de debut/2005

 

Epistolă celui nenumit

Cînd atingi această carte, atingi viaţa unui om -
Nu te-mpăuna cu gîndul c-ai sădit cîndva un pom
Cînd păşeşti aceste trepte, rugămintea să ţi-o faci
Pitulat în aste rînduri ştiu ce simţi şi-atunci cînd taci
Şi umblînd pe-aceste ţărmuri, prinos inimii să dai
Ca atunci cînd baţi cu teamă chiar la porţile de rai.
Poeziei, ţărm de vrajă am visat să-i pun în rond
Ca la apele morgane, vara, hăt la orizont!
Am cîntat caişii, merii, prunii, floarea de gutui…
Dar ca valul spart de coastă pier în dragostea dintîi
Şi culcat cu-n braţ sub capu-mi, ochii ţintă către bolţi
Am sculptat cu gîndu-aiurea  ne’mplinirile din sorţi
Părăsind aceste rînduri să nu uiţi măcar în parte
Că atingi şi viaţa mea, cînd atingi această carte.

Încercarea

 

Încercarea

      Tina coborâse în acea zi înspre țărm, în căutarea lui Miron, luând-o de-a dreptul spre islaz, pe acolo pe unde oamenii din cătunul lor pășteau vitele. Drumeagul spre mare tăia câmpul plin de scaieți, înconjurând stâncile aflate la stânga cătunului. De fapt, de acolo, din stânga cătunului, începea și malul abrupt de pământ, sub care stâncile masive blocau înaintarea apelor mării către uscat. Acolo pe țărm îl știa pe fratele ei mai mare, lucrând de zor la barca moșului Luca. Ori de câte ori venea aici, lumea unui basm, ca în cele spuse de moș Luca în unele seri celor doi copii, se cobora la picioarele ei. Se apropiase atât de mult, că numai să fi vrut să întindă ea mâna şi palmele ei micuţe ar fi atins apa. Miron era doar cu cinci ani mai mare decât Tina, surioara lui, care împlinise de curând zece ani și îi promisese că o va lua cu el pe mare, îndată ce barca va fi gata de dat la apă. Tina pricepuse că promisese și el, așa, să spună ceva, ori chiar ținuse s-o facă pe zmeul, dar mai știa că Miron nu plecase niciodată singur pe mare; și fără moș Luca, aflat bolnav și țintuit la pat, slabă nădejde să-și țină promisiunea. Ajunsă pe țărm, cu pași ca de felină, Tina se furișă în spatele frățiorului ei și un surâs de copilă ștrengară îi destinse obrăjorii. Și asta, pentru că fratele ei, în veșmintele acelea de lucru, arăta ca un băieţaş nostim, cu ochii negri, păr cârlionţat negru, îmbâcsit de alge, smoală şi iarbă de mare, în care lucea câteva pete de ulei şi catran peste firele de bumbac şi câlţi, resturi din acele materiale pe care acesta le folosea la călăfătuitul, smolitul şi unsul pântecului burduhănos al bărcii. Faţa îi era copilăroasă, cu un năsuc nostim ştampilat în vârf de puţin catran. Obrajii pătaţi şi ei de aceeaşi unsoare smolită lăsau să se zărească pielea neînvăţată cu transpiraţia, dar tăbăcită de sarea mării. Subţirel la trup, înăltuţ, cu pantaloni ştrengăreşti trei sferturi cârpiţi pe alocuri, dar murdari şi ei de alge şi catran, cu un tricou decolorat, îngălbenit pe anumite porţiuni expuse mai mult razelor fierbinţi ale soarelui, acest băieţaş făcea imaginea unui spiriduş în carne şi oase. Tina privi în tăcere cum el lucra de zor. Băiatul ţinea în mâinile sale o unealtă scurtă, plată şi îndoită, ca o gheară, cu tăiş ascuţit şi cu mişcări repezi o trecea înainte-înapoi de-a lungul coastelor ce constituiau chila bărcii; mai ales, împotriva vegetaţiei care se depusese pe coca bărcii, folosea această unealtă îndepărtând un strat dur, colţuros din scoici micuţe, nisip pietrificat, alge şi altă murdărie depusă neuniform pe acel pântec înnegrit al ambarcațiunii ce părea o vietate uriaşă pe lângă făptura lui firavă. Însă Miron îşi vedea de îndeletnicirea lui neobosită şi nu părea a fi observat că, de undeva din spate, de foarte aproape, cineva îşi fixase de o vreme privirile asupra lui, cu o uimire tot mai crescândă. Se opri din lucru şi se întoarse brusc, arătându-se surprins, doar când fata scoase un mic oftat. Săgeţile din ochii lui negri străpunseră imaginea copilei-fluture din spatele lui și privi îngrijorat spre surioara lui. Soarele începuse să salte deasupra valurilor, acolo în nemărginirea lumilor, ca o corabie prinsă de furtuni primejdioase. Pe luciul apelor, din depărtări, apărură siluetele bărcilor de pescari care se întorceau către ţărm. Făcându-le cu mâna, băiatul îşi desprinse picioarele din apa sărată îmbâcsită de alge şi murdăria pe care o îndepărtase prin truda sa, şi porni spre uscat. Aruncă necăjit unealta de raşchetat şi dalta de călăfătuit în nisipul zglonţuros şi se lăsă jos cu genunchii aduşi spre inimă, bărbia în piept, dinaintea Tinei.

–Te-a trimis moș Luca? întrebă șoptit.

–E cu mătușa Evdochia, i-a adus niște supă. Mă gândeam că poate vrei să vii acasă să mănânci. Dar dacă ai treabă, eu te las. Să nu zici că nu ți-am spus. Și Tina se ridică de jos, fugi înspre mal, tot dând din mâini asemeni unui fluture. Miron rămase tot pe țărm, pe genunchi, privind în urma ei. În această poziţie îl găsiră și pescarii când se apropiară de mal, pregătiți să tragă bărcile cu prăzi bogate la țărm. Nu-i privea, dar îi simţea cum se apropiau, alunecând cu bărcile înspre ţărm, trişti şi obosiţi, cu bărbi mari smolite de gelatina peştelui capturat, puţind a peşte, cu mâinile noduroase, murdare și încremenite, pe lopeţile ridicate deasupra apei, în aşteptarea clipei când aveau să-şi acosteze bărcile la ţărm. „Ah, dacă moş Luca n-ar fi căzut bolnav la pat, poate acum, cine ştie, împreună, ne-am fi întors și noi cu barca plină de peşte” gândi băiatul. Oftă adânc după zilele de vară când moş Luca era încă în putere, nu ca acum pradă bolii ce-l ţintuia în căsuţa aceea  coşcovită. În vremurile acelea bune se sculau, amândoi, înainte de revărsatul zorilor. Bătrânul căra lopeţile grele pe umeri, iar băiatul ducea colacul cu carmace, undiţele şi cutiile cu momeală. Pătrunzând în răcoarea dimineţii, mai întotdeauna începea să tremure. Dar știa, că alături de bătrân, avea să tragă şi el la vâsle şi să se încălzească.

       Miron și surioara lui fuseseră crescuți, încă de mici, în magherniţa bătrânului, şi întrucât numai pe el îl aveau, îl iubeau cu neţărmurită dragoste. Ştiau că bătrânul era tatăl mamei lor. După ce o născuse pe Tina, iar el avea, pe-atunci, cam șase-șapte ani, mama lor se prăpădise. Tatăl lui murise ceva mai înainte, când avea Miron doi ani.  Se  infectase de la o tăietură și de aici i se trăsese moartea, apoi, la nici un an de la moartea tatălui, maică-sa fugise cu altul. Pe el îl lăsase la moș Luca. Dar într-o zi s-a pomenit moș Luca cu ea la ușă. O avea pe Tina ținută pe brațe, între scutece. Fusese o istorie încâlcită şi povestea asta, numai bătrânul îi ştia taina, dar o păstrase poate pentru mai târziu, când va veni vremea să le-o spună şi lor. Aşa cum era viața asta, fără de părinți, lui Miron îi plăcea traiul alături de moș Luca. Se bucura nespus când vedea peştele zăcând la pupa bărcii și în bătaia soarelui: așa solzoşi, aurii, argintii, cu ochii sticloşi, încremeniţi, gata să-şi dea duhul, izbind cu cozile masive în coastele bărcii. Se minuna când bătrânul trăgea cu atâta îndemânare carmacele, scoţând din adâncuri guvizi uriaşi, calcani, limbă de mare, sau îndepărta din cârlige cu ţepuşele căngii pisicile de mare.

            –Într-o bună zi o să-ți iau locul în barcă, ai să vezi ! se entuziasma el. Dar pescar ca dumneata nu-i în tot cătunul, rostea imediat o vorbă care îi făcea plăcere bătrânului.

       Erau zile când nu prindeau mai nimic. Atunci deveneau tăcuţi. Pe bătrân îl apăsa în clipele acelea resemnarea. Nu-şi mai ridica semeţ fruntea când se întorceau către casă. Cu capetele plecate, pe ţărm, picioarele și le târâiau alene prin nisip şi praf. Pufoaica lui cârpită cam peste tot, roasă şi albită de sare, mai decolorată în zona umerilor, subţiată și pe la coate, îl împovăra cu câţiva ani în plus peste cei şaptezeci. Alungă imaginea, care-i venise pe neașteptate, așa cum alungi un țânțar cu mâna, strânse apoi sculele și cu traista în spinare urcă și el poteca spre cătunul pescăresc. Când ajunse în pragul căsuţei vechi, bătrânul îl întâmpină, stând aşezat pe scăunelul de brad, dinaintea plitei de tuci în care trosneau câteva vreascuri; şi nu cum se aştepta el să-l găsească de obicei în pătucul de scânduri, pe salteaua umplută cu iarbă de mare, adeseori cu ochii larg deschişi privind în tavan și cu un fel de surâs forțat întipărit pe chipul brăzdat de anii risipiţi în urmă.

            –Ai venit?! Vezi că ai mâncarea pe sobă. Tina s-a dus la mătușa Evdochia să pună împreună, pe ouă, o cloșcă.

            –Mâine o dau gata și pot să ies cu ea pe mare. (Nu luase în seamă ce îi spusese moș Luca, băiatul se gândea tot la ale lui) O să vezi cum o să mă întorc din larg cu pește, o să vezi moș Luca!

      Bătrânul îşi simţi trupul zvâcnind înainte, dar nu-şi arătă zbuciumul. Scormoni cu un capăt de vreasc jarul în plită și părea să fi băgat în seamă vorbele băiatului. Apoi duse doar palma cu degetele răsfirate spre buzele băiatului, cu gând să-i oprească durerea şi freamătul.

–Numai Dumnezeu ştie, copile! Dar încă n-a venit timpul. Trebuie să mai crești pentru a ieși singur în larg. Bucură-te de tinerețea ta! Scap eu și de boala asta ca o povară pentru mine...

        Lumina candelei devenise tot mai palidă, semn că seul era pe sfârşite. Moş Luca se ridică încet, cu trupul încă şubred. Şi poate s-ar fi prăbuşit dacă nu ar fi fost sprijinit la timp de băiat şi dus pe patul cu saltea umplută cu iarbă de mare. Vorbise ceva mai mult după o săptămână de zile de când era ţintuit la pat. Iar în tot acel timp Tina îl hrănise cu te miri ce, că în afară de o cană de apă şi cât să saturi o vrabie, el nu vroise să pună în gură. În casa lui moş Luca mai intra, când și când, mătușa Evdochia de le aducea câte o strachină cu borş de peşte şi un boţ de mămăligă, dar şi acestea se răceau, uitate lângă patul lui.

            –O să ies de unul singur cu barca, o să vezi! repetă ca pentru sine Miron. Trebuie să fac încercarea asta de unul singur...

   Bătrânul se răsuci pe loc, în aşternut, pe salteaua umplută cu iarbă de mare, mormăind ca pentru sine:

–Ce o să fac, doar nu m-oi certa acum cu tine? Vezi că se lasă și ceaţa pe mare. Apoi, ridicând privirea spre fereastră, ascultă în depărtare ţipătul pescăruşilor care se roteau jos la ţărm:

–Poate că o să fie şi furtună pe mare. Auzi pescăruşii?

–Ştiu eu că doar vrei să mă sperii. Am mai început şi eu să ghicesc semnele de pe mare, ai uitat? Dar nu mai avea cine să-l asculte, fiindcă nu peste mult timp băiatul îi auzi sforăitul molcom, semn că pacea și timpul somnului se furişase în trupul bătrânului.

        A doua zi, când se trezise moș Luca, Miron nu mai era în așternuturi. Tina credea că fratele ei se dusese pe la mătușa Evdochia. „Am să trec și pe la dânsa!”, atât îi spusese. Și cu promisiunea că se va ţine de cuvânt plecase el liniştit în ziua aceea de acasă şi acolo pe ţărm, unde îşi lăsase ancorată barca, se pusese mai cu sârg să-şi termine treaba şi să-şi bucure sufletul când avea să-şi vadă minunea înfruntând marea. Ceaţa pe mare părea a se risipi în curând. Moş Luca se temuse fără niciun temei, pesemne. Doar pescăruşii ţipători ademeneau în rotocoale, pe deasupra valurilor, bancurile cu peşti. Soarele răzbise de-o suliţă deasupra orizontului şi Miron pregăti barca de pus pe apă. Simţi nisipul ţărmului, care la  început fusese rece pentru picioarele lui goale, cum începe să se încălzească. Pescăruşii se puseseră pe ţipăt deasupra mării şi o pasăre de noapte, pesemne, de undeva de pe un horn de casă,  undeva în cătun, se făcu auzită de la distanţă. Apa clipocea, pleosc-pleosc, în burduful bărcii, imitând glasul lui moș Luca: „ceață... ceață...” Mânuind lopețile legate în strapazane ieși în larg. Trecuse deja de stâncile din stânga malului înalt, iar satul pescarilor aproape că nici nu se mai zărea. În stânga, mult în depărtare, zări pintenul stâncos al ţărmului, obturând orizontul. „Cred că am învățat lângă moș Luca să-mi înving teama şi să nu-mi fie frică dacă are să vină furtuna” mormăi Miron. Era chiar bucuros că scosese barca pe mare şi poate că zilele următoare, își zicea, își va putea ține și promisiunea față de Tina.

       Stoluri de pescăruşi veneau ţipând dinspre larg, în zborul lor mult prea jos, cât mai aproape de crestele valurilor înspumate. Alunecau grăbiţi, agitaţi, atingând cu aripile spuma lăptoasă a valurilor. Ţipătul lor strident părea să anunţe celor de pe ţărm că ceva neprevăzut urma să se apropie dinspre larg. „Poate să vină, oare, furtuna?” Și Miron privi cerul, dar nu erau acolo semne de furtună. În cele din urmă a ieșit atât de departe în larg, încât nu mai zări nici țărmul.

      Băiatul strânse, tot mai ferm, în palmele late, încercate, mânerul lopeților, dar tot timpul era cu privirea aţintită departe, spre larg. „Dacă e să gustăm şi din ciorba iadului, atunci să te văd băiete?” auzi o voce venită din interior. Liniștea aceasta aparentă, care de cele mai multe ori prevestește furtuna (știa asta de la moș Luca), putea fi mai îngrozitoare decât furtuna, dacă nu știai cum să te ții tare și să-ți păstrezi calmul.

–Suflă, suflă turbato! O să-ţi frângi tu gâtul, odată şi odată!

       Strigase cu voce tare și chiar se miră de curajul lui. Dar nimeni nu-l auzea. „Toate ca toate, trebuie să-mi înving spaima” își zise. Un val izbi dinspre babord și barca se înclină. Văzu și el cum barca se scufundă până aproape de nivelul strapazanelor. Dar Miron stăpâni lopețile și îi asigură pentru moment linia de plutire. Barca însă, săltată ca un fir de trestie pe valul acela, cădea apoi în gol ca un bolovan. Băiatul realiză că izbitura fusese groaznică, dar el se încleștase bine de lopeți și nu lăsă valul următor să îl izbească cu putere, când de un bord, când de celălalt. Barca continua să se hâțâne ca un leagăn și el încerca din răsputeri să nu fie aruncat când într-o parte când în cealaltă și toată încrederea îi era în mânuitul ramelor. La un moment dat auzi și un vuiet surd, venit ca din adâncuri, și o secundă rămăsese suspendat în văzduh, apoi, când barca căzu în gol, se prăvăli cu zgomot pe fundul bărcii. Se lovise un pic la cap, dar își reveni imediat și își reluă, repede, locul la rame. Nu pentru mult timp, fiindcă îl apucase tremuratul. Trase lopețile din strânsoarea strapazanelor și le puse pe fundul bărcii. Se ghemui instinctiv și el pe fundul ei. „De ce mi-o fi așa frig?... Unde o fi țărmul ăla?” se întreba.

       Mai prinsese cu moș Luca o hulă la fel de urâtă, una care-i istovise şi-i aruncase cu toată dârzenia trupurilor lor încercate, între stâncile prăvălite până în mare, până aproape de ţărm. Norii vineţii, alburii, răsucindu-se ameninţători, cât mai jos înspre ape, îi luase și atunci prin surprindere; atât de rapid se petrecuse totul, încât nu mai avuseseră timp să se pregătească de ce era mai rău. Când hula şi urgia valurilor îi surprinsese în larg, Miron încercase din răsputeri să mânuiască ramele bărcii, luptându-se cu forţa apelor şi furia mării pentru a încerca să menţină prova bărcii perpendicular pe direcţia crestei înspumate a apei. Și atunci se năpustise valul ca un ciocan pneumatic asupra coastelor firave ale bărcii. Fiind prea plăpând, îl ajutase și sfătuise moș Luca. Dar acum era de unul singur. Când își mai reveni, cerul era vinețiu de nori. Se și întunecase pe mare. Căută pe cer stelele, dar ele încă nu se zăreau. Îl învățase moș Luca semnele de orientare pe mare. De la roțile din spate ale Carului Mare trebuia doar să tragă o linie dreaptă și cam la de cinci ori distanța dintre roți avea să dea peste Steaua Polară. „Steaua Polară nu se mișcă niciodată de la locul ei de pe cer” îi spusese moș Luca. Cu fața spre ea, direcția spre orizont arăta nordul, iar invers, în spatele lui trebuie să fie sudul. Moș Luca îl mai învățase că pe timp de iarnă avea să afle punctele cardinale după cum luna era în faza de pătrar, că acolo e sudul, sau când e lună plină, acolo se găsea estul. Dar de unde să ia el luna acum? Nici stelele nu se zăreau. Potrivi lopețile la locul lor și continuă să vâslească cu încredere că direcția spre care înainta îl va aduce către țărm, înapoi de unde plecase. Începu să se roage și asta îi făcu, o vreme, bine. Simțea marea ca pe o ființă cu care trebuia să se lupte cu îndârjire. „Mă bat cu tine până o să te înving!” repeta după fiecare rugăciune făcută. Dacă ar fi fost pe uscat, s-ar fi orientat după intrările păsărilor în cuib; întotdeauna ele își fac intrarea dinspre sud, așa îi spusese moș Luca. Un fulger, ceva mult mai departe, despică apele și la câteva secunde se auzi și tunetul. Apoi  fulgerele și tunetele se făcură tot mai vizibile undeva în depărtare. O altă lumină puternică care urmă unui fulger căzut ceva mai aproape îi dezvălui, mult în față, stâncile. „Sunt mult în stânga cătunului” gândi el. Și parcă se auzea bătând cu aripile, aerul, o  pasăre. Nu putea să vadă pasărea din cauza ploii care începu să cadă pe neașteptate. „Asta mai lipsea!” murmură el. În cele din urmă zări și păsările. Câțiva pescăruși zburau dând roată stâncilor și cârâiau deasupra hăului stârnit de valurile ce izbeau, cu forță, stâncile. Cârmi barca spre stânga, spre locul acela unde acostau pescarii, de fel. Ploaia continua să răpăie într-o nouă și intensă cavalcadă și asta îi făcea, spre mirarea lui, ceva mai bine. Poate că unde se iviseră și zorii dimineții. Pe țărm deja zărise rochia îmbibată de ploaie a Tinei. Îl zărise și ea și îi făcea cu mâna. Furtuna îi smulgea rochia, dar ea continua să și-o aducă înapoi cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi făcea semne disperate. Când trase barca la țărm, își simți picioarele țintuite, ca de plumb, dar reuși să iasă din barcă, să arunce parâma pe mal și să o amareze de cârligul dalei de ciment. Tina îi sări înainte și îi căzu la picioare. Și Tina, chiar plângea:

            –Știam că ai să izbutești. Moș Luca, în genunchi, s-a rugat toată noaptea dinaintea candelei aprinse la icoană. M-am speriat tare, Miroane! Am crezut că n-are să se mai ridice de jos, dar când mi-a pus mâna pe creștet am știut că o să fie bine. Mi-a zis : „L-am auzit, Tina! Așa mi-a vorbit El: <<Bucură-te, Luca! Fiul tău era pierdut și s-a întors>> Du-te, Tina, du-te să-i ieși înainte lui Miron și să vă întoarceți împreună, așa mi-a zis”. Atunci, eu am știut că ai trecut încercarea. Hai, frățioare, ne așteaptă!

     El încă stătea pironit lângă cârligul de care legase barca, privea la Tina, surioara lui, ivită ca o providență acolo pe mal și i se părea că marea de la picioare îi privea și ea pe cei doi și i se închina zeului ei. N-a zis nimic. Doar și-a luat surioara de mână și au pornit, prin ploaia rece, la pas vioi către casă. Moș Luca îi aștepta, stând neclintit, la fereastră. Miron îi auzi doar strigătul grav, a mustrare, înghițit apoi și el de răpăielile ploii.   

Cartea de proză (azi: buzoianul Petre Rotaru-Colți)

 

Între două stații din trenul vieții *

 

     Transformându-l și pe cititor în martorul zbaterilor sale interioare, în romanul Izvorul tămăduirii (ed. Ștef, 2022), acest periplu epic al eului biografic îi configurează lui Petre Rotaru-Colți plăcerea estetică de a medita asupra unei palete dureroase a realității. O acută însingurare poate fi decriptată din tonul său, din ce în ce mai sfâșietor și de înțeles, având în vedere zbaterile interioare pricinuite de o boală necruțătoare, totul fiind privit, în singurătatea maidanului din curtea casei de la munte, ca într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet prins în colivia unor așteptări și „chemări” amânate acolo „pe buturuga lui pe gânduri”. „Când ajungi la o vârstă, la care ți-ai luat concediu permanent, adică te-ai pensionat, n-ai ce mai aștepta decât moartea”, scrie autorul. Așteptări și chemări ce se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că narațiunea de confesiune e un concentrat emoțional ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi necondiționat semenii, locurile natale, și viața la care ținem cu dinții. Iată ce mărturisește autorul: „Maidanul lui era docil ( a lui Sandu Diblă, eroul romanului – n.n.), îi asculta gândurile, uneori spuse cu voce tare. Tăcea pentru că era din pământ și pământul tace. Buturuga pe care sta se tocise de turul pantalonilor lui”.    

     Petre Rotaru-Colți se înfăţişează cititorului cu un roman biografic (118 pag.), prin care cititorul este invitat să participe, ca la gura sobei, într-o seară a poveștilor, când naratorul își pune sufletul pe tavă la „o înșiruire de planuri în care este expus personajul principal și felul de a se comporta în lunga lui convalescență”. După cum ne mărturisește chiar autorul, avem în față un roman în planuri narative strânse în colecția de amintiri a unui povestitor matur, pe marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții, după boala finalizată printr-o operație din care doar Dumnezeu din Ceruri avea să hotărască ce și cum. „În creierul meu sunt mii de fișiere, mai ceva ca la un calculator”, scrie el. Și totuși, „pe maidanul lui, Sandu gândea și filozofa și tot el răspundea: Ce e viața omului? Perioada dintre două stații din trenul vieții. E trecătoare ca și norul ăsta de pe cer, va trece și nimeni nu își va mai aduce aminte că a trecut”. Prin acest nou roman, Petre Rotaru-Colți a depășit acea primă etapă a scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor, într-un sat de munte (Muscelu-Cărămănești), cu credința că le va scoate din matca unei „nepăsătoare uitări”, cum părea a o zugrăvi doar prin acele prime cărți de povestiri și istorioare vechi. Petre Rotaru-Colți își cucerește cititorul atât prin nararea propriilor isprăvi din anii copilăriei, cât și prin evocarea atmosferei misterioase de după boală și pensionare a celor ce se întâmplă în acel colț de lume cu atmosfera ca de basm a satului de munte, cu oamenii, obiceiurile și tabieturile lor. „Poate mai citește și altul și ia aminte!”, sună povața celui care narează. O carte de suflet, greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit: „Nu degeaba se spune în popor că „începi să trăiești când vezi moartea cu ochii!”.  

       Bun portretist (multe personaje se perindă în aceste pagini de roman, toate din acel sat de munte), autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările oamenilor cărora știe să le citească întortocherile sufletelor. Ideea scrierii acestui roman (scrie el) i-a venit tocmai de Izvorul Tămăduirii, în plină pandemie, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează prin câte o anecdotă sau o trecere în revistă a unor fapte firești, reale.

     „Nu știu de ce este atât de greu să scrii o poveste, știi conținutul, dar nu știi cum să începi”, ni se destăinuia cândva, dar acolo la țară Dumnezeu i-a dat un loc ca de Izvorul Tămăduirii, de a reflecta pe buturuga sa, în maidanul lui cu aer curat și multă mișcare. Pentru a rămâne ceva în urmă, ceva care să rămână document sau istorie a acelor locuri de munte, autorul însăilează o poveste din viața sa, dar întâmplările redate mai apoi, te țin cu sufletul la gură prin numeroasele dezvăluiri despre istețimea și forța de a ține strâns de viață, a țăranului de la munte: „Toți oamenii sunt muritori... cărțile rămân”, își notează undeva. Autorul ține să ne amintească, în evocări atât de vii, că viața fără drame nu există, nici când e vorba despre dragoste, nici când e vorba de destinul ancestral al trecerii omului în neființă: „Multe lucruri nu mai sunt normale, datinile au dispărut, respectul față de muncă a dispărut, multe dintre animale au dispărut”, scrie el cu tristețea celui care își mai aruncă din când în când privirea, peste tot ce a fost, peste tot ce a mai rămas din oameni și datini, obiceiurile și hărnicia celor care constituie, încă, satul... „și încet-încet în jurul lui Sandu rămân casele goale”. Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii povestitorului, fie întâmplări relevând credința omului de la țară, fie corespondența între tot felul de discuții între oamenii locului și tot felul de întâmplări din viața lor: „Tata îmi spunea că așa se purtau discuțiile odinioară, îl cunoșteai pe om sau nu, intrai în vorbă, întrebai de ce aveai nevoie, ți se răspundea cu bunăvoință și îți vedeai de drum”.

       Autorul se vrea în afara prozei scrise de autorii analitici, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia sa este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă narantă asupra cititorului și doar morala și amprenta unei trăiri afective e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Și Petre Rotaru-Colți îl încântă pe cititor prin firescul spovedaniei sale și atmosfera de construcție epică, cu un „ochi” înregistrator de aspecte, când blânde, când dureroase, ale unei vieți din trecutul său, ori ale unei vieți imediate. De aici această pendulare în trecut și povestea lui, dar mai mereu cu răsfrângeri nostalgice din trăirile personale. Mânuieşte subtil vâltoarea sufletelor încondeiate și trecute prin malaxoarele caznelor, și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi vremelnice, că nu plecăm din această lume luând cu noi tot ce am strâns. Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului, coparticipant sufletește și la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat povestea romanului. Și, privită prin astfel de oglinzi ale sufletului, e posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară ba o eroare a Genezei, când o luptă captivantă, capabilă de a-i stârni interesul și curiozitatea cititorului.

 

* cronica a apărut în revista de Pârscov ÎNTREZĂRIRI/nr 41/martie 2023

                                                                                                                    Tudor Cicu

„O pădure de suspine” (cartea de poezie)

 

Cântecul din frunză al „pădurii de suspine”  *

      Poezia e singura formă a rugăciunii noastre și doar așa înțelegem de ce J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de „nebunie” îngerească căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poetul, coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale, le și rostește. Despre asta Vasile Voiculescu spunea într-un singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!” E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet, știe că acel cântec al său îi poate lumina drumul. Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar... vis, iar momentul creației, pentru poet, nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. Începând cu poezii cuprinse în diverse antologii, Valeria Merca, născută în ținuturile Clujului, se află deja la cea de a treia sa carte de poezie cu „O pădure de suspine” (ed. Colorama, 2022). Acum, în O pădure de suspine, Valeria Merca se destăinuie cititorului (în visul ei de dragoste) prin elide, schaltiniene, haiku, pantun, gazel, ronset” (ce au ca şi rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare); şi volumul cuprinde, pe lângă alte teme ca timpul, iubirea, viața, moartea, poezia, natura, visul, îndeosebi poeme de dragoste. Poeziiile autoarei au cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase cântece ale poeziei populare. Întregind în intensitate, cam tot ce ne putem închipui că înseamnă elida ca poezie existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei ori baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale ființei umane la un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice, poezia Valeriei Merca te încântă. Fiecare vers din aceste poezii ale volumului pictează o imagine cu ajutorul cuvintelor, pe care un cititor le poate <vedea> în minte ca urmare a propriei sale experienţe, percepţii, reprezentări, etc. Rima împerecheată din elide este de dorit în versificație deoarece înlesneşte perceperea cu uşurinţă a conţinutului, memorarea lui, extragerea învăţămintelor. Asta, pentru că fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte, dorință, fericire... ș.a.

     Accentele de mare forţă în poezia autoarei din ținuturile Clujului o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate, împlinite prin rimă într-un mănunchi de poezii. Discursul ei poetic fiind unul cursiv, limpede, denotă respectul faţă de limba română și ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe: „În visul care se repetă, faci cale-ntoarsă uneori:/E semn că depărtarea doare mai abitir de sărbători./În visul care se repetă, privești în ochii mei cu foc:/E semn că o să vină vara și nu mai plâng de nenoroc./În visul care se repetă, presimt că totuși o să vii:/E semn c-o să-mplinim chemarea într-un mănunchi de poezii.” (E semn c-o să-mplinim chemarea). Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. El, poetul acelor vremuri, gândea că toate se sfârşesc cu moartea şi că tot ceea ce i se întâmplă omului într-o viaţă, i se întâmplă cu un anumite scop. Chiar şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. Aici, în volumul de față, timpul e clipa veșnică „ce ni s-a dat” pentru a ne bucura de viață: „Timpul vrednic de-nălțare nu e pentru orișcine:/Fiindcă mi-a făcut cu ochiul, îl împart acum cu tine.” Iar visul de dragoste e puntea prin care el și ea pot intra împreună în viață: „Aș putea să spun, în fine, chiar de mi-o fi cu păcat,/Că în visul de azi-noapte, iarăși mi te-ai arătat!”. Dorința e nuanțată într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele fondului de trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract o diferențiază pe poetă, de autorii care se plâng de nerealizarea ei: „În tine ninge cu tristețea ce o transmiți fulgerător,/Uitând adesea că în mine se mistuie același dor”. Și natura, aici cu un suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetei capabilă de un „optimism” interior-ascuns, optimism pornit să înfrunte acea imagine dezolantă (dintr-un trecut lăsat în urmă) a unei perspective de „anotimpuri târzii”. Poeta ni se prezintă ca un observator mereu curios la modul în care „cel care visează” își făurește lumea senzațiilor, a amintirilor, a plăcerii și al dragostei: „Alăturea, salcâmul tânăr povestea verii plămădea:/Mânat de setea așteptării, simțeam cum vii în calea mea!/O vrabie zorise zborul spre puișorii ei vioi:/În cânt se-nveșmânta câmpia, în dor nestins de amândoi!/Amurgul trimitea în taină timide raze-n roșu-aprins:/Urma să știm doar împreună că dragostea-i de neînvins!” (Se unduiau în voie macii...). Poezia e și leac pentru rănile deschise, dar e și singura cale prin care poate trimite mesajul ei către cititor. De altfel, mesajul poetic răzbate din fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu poetic aparte, într-o alegorie a unei lumi distopice pe această temă atât de frecventă în elidele sale: „Porția de poezie ­­- când suspin, când mângâiere -/Rănilor, îmi e pomadă, simt cum inima-mi o cere!/Astfel, ziua se petrece-n desfătare și tumult,/În statornică dorință, când de gura ta ascult!” (Astfel, ziua se petrece...). Moartea (o altă temă avută în discursul poetic) e doar o pândă, o pândă continuă, încordată, și asta până într-o zi când ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă. De unde regretul că cel plecat din lumea asta a părăsit-o cu inima îndoită şi multă părere de rău: „Mă doare, Doamne, moartea care curmă/Atâtea vieți, în ritmu-i infernal,/Ascultă, Tată, jalea de pe urmă,/Adună-ne pe toți într-un spital. (din De boală să ne vindecăm curând).

      Gândul poetic, boltit pe un cer numai şi numai al autoarei din „pădurea de suspine”, este plin de semne şi tâlcuri, încât, pe drept vine și întrebarea: aceste trimiteri la zbuciumul unor iubiri trecute este parte a mărturisirii, sau doar a imaginației deosebite? Poate avea alinare, prin poezie, în pierderea unei ființe iubite dragi, prin desfășurarea firească a vieții sau prin imprevizibila moarte, dar existând și speranța că scrisul poate salva sufletul celui rănit: „Cei dragi s-au dus pe rând și fără veste,/Lăsându-mă, ca din senin, fugara/Pitită într-o filă de poveste.” (Schaltiniena zărilor celeste). În acest volum cititorul îi poate admira și forța debordant-vizionară a imaginației sale din haiku-uri, ca poetă foarte atentă la detalii mai mult sau mai puțin semnificative: „licăr de lună -/doar pârtia lupului/în jurul stânii.” (haiku 9).

    Și fiindcă o simțim „Împăcată cu destinul, văd cum poezia doare!/Astăzi, mai acut ca mâine, o declar a mea ispită.” (din pantun 1), suntem convinși că Valeria Merca face parte din povestea urzită în versurile acestui volum și înțelegem că a ales să rămână singură, dar neînvinsă la masa de scris, pentru a-i întregi misterul. Și din nou să-l adâncească în poezia pe care o va scrie.

 

 * cronică apărută în revista ROTONDA VALAHĂ nr.1/2023

                                                      Tudor Cicu

  

 

„feline pândind printre gânduri” (cartea de poezie)

 

 Poezia afectelor cu miză pe emoția gândurilor *

                                    

      Ca într-un labirint de oglinzi, încercând să-și surprindă ecoul gândurilor, Silvia-Ioana Sofineti, cu acea viziune ceva mai optimistă asupra vieții, mizează în poezie pe construcția unor libertăți de expresie cu țintă pe principiul sincerității, al rostirii directe și al evidențierii afectelor. Dar pentru a-i descifra taina unui suflet, care nu este altul decât acela de a fi oglinda unei lumi ce nu ascunde nimic, poeta din Slobozia trasează o graniță virtuală între percepția ei și „gândurile oamenilor pe care le/combină cu nemărginirea/iscând poeme nu mai lungi/de o palmă” (ivire). Jean Louis Borges spunea că „isprăvile cele mai strălucite își pierd lumina dacă nu sunt pecetluite prin cuvinte”. Pentru autoarea Silvia-Ioana Sofineti din volumul „feline pândind printre gânduri” (apărut la ed. editgraph, 2021), poezia va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața, scriind-o sub semnul generos al unei poezii în care valorifică cu mult rafinament relativismul personal și explorarea imaginativă a cognițiilor experimentate în această viață. Transcrierea vieții trăite, într-o lirică a intelectualității și a austerității formelor, cedează acum teren în fața vieții construite în secvențe ale unor micronarațiuni lirice. Aventura ei lirică, cu toate rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice, include și adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al imaginației: „te lupți să vezi ce e frumos în oameni/închizi ochii atunci când râd/îi deschizi la suferința lor”, ca un sisif al durerii, iar cititorul va încerca să surprindă o radiografiere a trăirilor ei, epicizant relatate, în cele 13 gânduri-aforisme care preced o nouă secțiune lirică cu cele câteva poeme captive ale unui suflet rătăcit și unic privitor la granița dezamăgirilor firești: „închizi ochii/speri să  treacă mai repede senzația/pe care o ai pentru că nu-ți place ceea ce vezi” (ignorant).

      Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în construcția unui poem, pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze în cele câteva frânturi biografice pe care poeta le rulează atunci când se confruntă cu viața. Privite în oglinzi borgesiene, formele, sau umbrele apărute pot avea întruchiparea aceea a unor fețe ascunse, dar pătrunse definitiv în viziuni care ne pot înfricoșa „în dans de paparude”, ori ni se dezvăluie cu tainele și cu virtuțile pe care le ascund în ele: „ploaia se scurge alene pe geam/ramurile copacului pe care încerci/să-l cuprinzi în desen/te ignoră, numărând picurii/frustrat, îi strigi să se întoarcă spre tine/uiți că el este același, oricum l-ai vedea/doar rădăcinile merg în altă parte” (dans nebun/instantaneu). Drumul spre infernul ființial al trăirilor ei e pavat cu elemente ale unor forme existențialiste ale poeziei, iar conceptul de sinceritate primează: „ești doar un alt corp pe plajă/sub o umbrelă de stuf/de sub care privești cu ochii închiși spre mare./fă o poză, să-ți aduci aminte și altădată/de uitarea de sine de acum/închide ochii și lasă oamenii în pace/ascultă valurile, simte nisipul/și atât” (răutate). Și sunt gânduri care revin obsedant pe timpul lecturii, neliniști care se resimt în torentul unor răbufniri interioare, nu însă și parte a unei strategii de împăcare cu lumea, dimpotrivă, ele alcătuiesc o viziune sumbră, căci înzestrată cu imaginație, la intersecția celor două axe, una vizuală și alta dată de o transpunere a gândurilor în concepte, întrezărești o pendulare a poetei între observația realistă a lucrurilor din decor și gândirea ei producătoare de imagine și semnificații: „te uiți chiorâș la mine, de parcă ți-aș povesti/despre pisica aceea care zbura/purtată de baloanele legate de coada ei./cum care pisică? Aia care trecu pe sub/așternutul tău, ziua-n amiaza mare/după două zile de priveghere./s-a zis cu sufletul tău, gata/l-au luat baloanele pe sus/l-au dus spre adâncurile de dincolo/unde nu-i întristare, nici suspin” (ritual). Poemul are aici funcţia terapeutică asupra sufletului, cam în acel fel de care spunea Liviu Ioan Stoiciu (într-un poem), urmându-și demonstraţia din acel labirint descoperit undeva în subconştient şi care „te poate trece şi pe lumea cealaltă!” Dar virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii, unde transgresarea și înregistrarea efectelor depășirii granițelor dintre genuri (ce ține de propria sensibilitate literară), reprezintă acum o miză principală urmată de o extensie misterioasă a gândurilor expuse în fuziunea culorilor dintr-un tablou suprarealist, a imaginilor redate cu toate sugestiile izvorâte din ele și chiar dincolo de abstractul lor, țintind ca finalitate speranța că nu suntem niciodată singuri: „vor fi cu tine mereu/pe drumul fără întoarcere/din oglindă” (pregătiri de călătorie). Silvia-Ioana Sofineti e poeta multimodală care își explorează atent teritoriul și își rescrie pe el bucuriile și așteptările, uneori și tristețile pasagere în crochiuri picturale („cerul gri oglindit în bălți gri”), sau în atmosfera contrastelor („sub umbrela roșie stă o pisică neagră”), a conceptelor despre viață („gândul meu, gândul tău?/e pierdut visul printre stafii de ceață/printre umbrele albe/ale unui alt tărâm” (alb). etc

        Iar ceea ce nouă ne-a rămas de fiecare dată, după citirea unui poem, a fost atmosfera acelor detalii și corelații nevăzute care există în  tabloul zugrăvit, confruntat cu misterul și capacitatea visului de a întrupa un tărâm a nemărginitei Frumuseți și a nemărginitei Izbăviri: „tușa de culoare incertă de pe pânza/aproape goală/nu-mi spune nimic./ar fi trebuit să fie un crochiu/care să cuprindă mișcarea bruscă/a dimineții/imagine fragilă plină de roua visului” (perfecțiune). Și dacă poeta a mizat pe cauzalitatea directă dintre poem și propria existență, la intersecția gândurilor cu meditația („ochiul tău e o planetă spartă de raza soarelui” (sau) „dacă nu ai umbră nu e bine. și dacă ai și nu știi ce să faci cu ea, iar nu e bine”), nouă nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate, care țin de un anumit nivel de sinceritate: „cine sunt eu să neg credința celorlalți?/încă mă lupt cu a mea/adevărul e dincolo de copacii ăștia/care îți împiedică vederea” (jeomanfișism). Salutăm credința poetei în acest miracol din care se vor ivi „lumi” viitoare.

 

* cronică apărută în revista ROTONDA VALAHĂ nr1/2023