sâmbătă, 21 mai 2022

când eu visam cuvinte...

 

1. Cu fiul meu la Cernica... la pădure!

2. Cu fratele meu mai mic la serbarea verii „plaiul șoimului” de la Mănăstirea Rătești.

când eu visam cuvinte...

 

de unde-aceste spaime, știi tu cine le scoate? -

că n-am băut cucuta impusă lui Socrate

pentru-a-nțelege lumea și-a te pătrunde-n ea

și-n „la țigănci”, ea viața, prins într-un joc te-ar vrea;

ori în liceu cu-o fată, la mare, pe faleză

vieți paralele, Plutarh... mergând pân’ la geneză.

deși ca Topîrceanu îmi tot căram valiza

sub valul ce-și împinge spre țărmuri doar baliza,

de a rămas nepusă și-acum o întrebare:

pe care față-a Lunii m-ai fi zărit tu oare,

când eu visam cuvinte, ca Hemingway numai lei

și ochii pe pendulul... uitatului Galilei?

și chiar mă-ntreb ca Gogol, cum poate fi în viață,

dintr-o manta, ea soarta, pe mulți să-i scoată-n față,

să-i poarte ca Mateiu în birja lui cu crai

și-n zaiafet, Fănuș chiar, să-i ducă până-n rai.

...frumoși nebuni (cu toții) ai marilor orașe

cu plosca ce te-‘mbie, la mesele nuntașe.

 


miercuri, 18 mai 2022

Un fragment din „romanul vieții”

 


1. În 2016: în clasa unde am fost elevul liceului LIE C-ța (la 50 de ani de la înființare)



2. În curtea liceului, cu cei câțiva colegi din clasa mea, prezenți și ei la evenimentul de 50 de ani de când luase ființă acest liceu.


Jurnalul Adrianei *   

 

                                                                                                             O zi înainte de 1 mai

       Cum vine dragostea? m-am întrebat și eu într-o zi. Am citit undeva că e ca un miracol. Ce e un miracol, dacă nu ceva care nu se întâmplă în fiecare zi! Adică, ceva care nu se aseamănă cu nimic din ce ai cunoscut până atunci... Eu așa mi-am zis. Când l-am cunoscut pe Vlad, cred că am înțeles eu din privirile lui, mai întâi, că cerșea să fie lăsat singur, că-i plăcea singurătatea. Dar când a dat cu ochii de o fată care l-a privit drept în ochi, prima oară în viața lui, cum mi-a și zis, am înțeles că nu mai putea fugi, și chiar de-ar fi făcut-o ar fi fost prea târziu. De la un timp a început să vină tot mai des pe strada mea și să mă caute. De la o vreme tata a devenit tot mai curios. Mă întreabă de ce ies tot timpul cu Vlad la plimbări. „Ți se pare că nu te ascultă când zici să nu depășim ora cutare sau cutare? Vlad e un prieten bun și mă scoate din singurătatea de acasă. Are și un dar de a povesti că îl ascult mai mereu și tot nu mă satur de tot ce-mi povestește. El vorbește și eu ascult. Tac și ascult” „Și ce vrea băiatul ăsta de la tine? Una-două îl vezi cum apare la poartă”. „Tata!?... l-am amenințat. Am și eu un prieten bun și tu crezi că îi sar de gât ori de câte ori vine pe aici. Gata, nu vreau să mai discutăm subiectul ăsta!” Și am plecat supărată de m-am închis în camera mea. Ce-l apucase? Prietenia e un lucru frumos atunci când se întemeiază pe o dragoste reciprocă. Și nu i-am arătat lui Vlad că am altceva, în afară de prietenie, pentru el. Când mă întreabă dacă îmi face plăcere să mai vin, îi spun scurt: „Dacă mai vrei, vino, dacă nu, o să înțeleg asta!” Dar, uite, vă mărturisesc sincer! Îmi plac plimbările la brațul lui. Aș sta alături de el și aș tace mereu ori de câte ori îmi povestește despre niște hazlii întâmplări ale unui oarecare Don Quijote plecat în căutarea Dulcineei sale alături de țăranul acela scutier, parcă Sancho Panza, nu? Îmi vine să-l iau în brațe și să-l sărut pentru dulceața povestirilor sale. Simt că și el își dorește asta, dar când încearcă așa ceva, mă lipesc cu obrazul de umărul lui, îmi las capul pe umăr și mă lipesc cu trupul de pieptul lui. Dacă ați ști ce bine mă simt așa!? Mă mângâie cu mâna trecută după ceafă și mă sărută pe părul capului. Mă trec fiorii și simt furnicături prin tot corpul, chiar simt niște vibrații ciudate. Brrr! Simt că mă cutremur numai când mă gândesc la toate astea. Ce sentiment ciudat să te simți acoperită de brațele sale care te caută ca și cum nu ești acolo...

                                                                                                                                1 Mai 

       Azi m-a scos la plimbare, dar am avut parte de o surpriză. Ne-am dus în gară și acolo mi-a spus că vom merge la pădurea de la Valu Traian. „Și dacă voi întârzia acasă? Tata n-o să mă mai lase să ies, altădată!” – l-am implorat din ochi, dar Vlad m-a liniștit că vom fi la timp, înapoi. În pădurea de la Valu Traian, într-o poiană cu multe și felurite flori de câmp, erau mulți turiști. Ne-am așezat la o margine și noi, și Vlad mi-a făcut surpriza să-mi citească o poezie de-a lui. I-am cerut hârtia ca să o am ca amintire. Suna așa:

        Deasupra arde o flacară; flacără-n a vieţii stea

        Herghelii de cai, caleașca, trag spre zările deșarte

        Doamnă, fii atît de bună, mută-ţi luntrea mai departe

        Nu se ştie cînd sub ţarmuri, ca sub fulger vom cădea.

  

 

      Singuri cu nisipul mării iarna rece val ne poartă

      Pescăruși catarge-n spațiu vor mai da din aripi, greu

      Doamnă și vei fi mireasă, cu al nopții corifeu

      Când voi trece-n luntrea ninsă, ca un glob de foc prin soartă.

      Mi-au plăcut mult versurile lui, mai ales că erau melodioase și aveau în ele multe imagini. L-am întrebat ce înseamnă corifeu, căci nu știam. Mi-a zis, ceva gen căpetenie, persoană însemnată, dar el s-a gândit la căpetenia nopții, luceafărul de pe cer. „Vai ce frumos!” – am zis eu. Și el mi-a mângâiat obrazul iar când mi-a pipăit cicatricea de pe obraz m-a întrebat iarăși: „Când îmi spui de unde ai semnul ăsta?”. M-am arătat îmbufnată și i-am zis că am încheiat subiectul ăsta mai demult. „Și că ai fost căsătorită!? Subiectul ăsta nu l-am închis” - și m-a privit în ochi. M-am ridicat în picioare și am spus că vreau să plecăm de acolo. „Mă faci să te urăsc, Vlad!” – i-am zis. M-a luat în brațe și a zis: „Gata!... Gata! Uite nu o să te mai supăr niciodată”. „Niciodată?”... „Niciodată, Adriana!” mi-a șoptit la ureche. Nu știu de ce am început să plâng. De durere, de umilință de slăbiciune? Niciodată nu aș fi putut crede că o fată poate ajunge atât de slabă, atât de neajutorată în fața unui băiat, că nu poate face nimic nici măcar să-și strige cinstea în fața cerului. „Dumnezeule! îmi spuneam. Dar e o poveste veche, ca un vis urât. De ce vrei tu să îl răscolești? De ce nu mă privești aș cum sunt în clipa de față? De ce Vlad? De ce?...” Întrebări care se scurgeau odată cu lacrimile. Căldura cu care m-a strâns în brațe, m-a liniștit. A jurat că nu o să mă mai supere. „Nu vreau să mă privești cu milă!” i-am spus. „Iartă-mă, fiindcă te iubesc și vreau ca iubita mea să facă parte din gândurile mele...” – asta am reținut-o și Doamne, cuvintele lui au fost ca o rupere de nori. Cred că s-a iscat, de atunci, furtuna în inima mea. Mai târziu, oare să înțeleg că se temea de dragoste? „Știi? Nu prea cred în vise”. Mi-a spus asta, a doua zi după prima noastră întâlnire, însă eu n-am prea înțeles dacă era prea devreme sau poate prea târziu un astfel de simțământ pentru el.

                                                                                                                  Peste alte trei zile

      Colac peste pupăză, a doua zi tata m-a întrebat cum am petrecut de 1 mai la pădure. Mă privea cu ochii reci și bănuitori. Am tăcut. De ce aș fi negat. Cred că cineva ne-a văzut la Valu Traian la pădure și i-a spus tatei. I-am spus să mă lase în pace că am și o durere de cap și nu am nici chef de vorbă. Dar tata a insistat bruscându-mă din nou de mână. Cred că am țipat așa de tare că s-a speriat: „Lasă-mă! Mă scoți din toți pepenii!” Frate, a sărit în sus când a auzit treaba asta. Nu am mai zis nimic și am fugit în camera mea. De obicei nu vorbesc așa grosolan cu tata. Dar m-a scos din sărite cu bănuielile lui. După o oră de la incidentul ăsta a venit Vlad. L-am auzit pe tata spunându-i în curte că nu mă simt bine și că ar fi bine să vină altă dată. Vlad a dat din mâini și a dat să se îndrepte spre ieșire. Atunci am deschis fereastra și l-am strigat: „Vlad! Nu pleca. Vino să stăm de vorbă. Am o mică migrenă, dar tu îmi spui ce ai mai făcut și eu o să te ascult”. A intrat în camera mea și părea stânjenit. Încerca să se justifice de ce a venit. „Lasă i-am spus. Zi mai bine cum o duci cu școala”. Am înțeles doar că se apropia bacalaureatul și acesta era ultimul examen din viața lui pe care trebuia să-l ia cu brio, ca apoi să se înscrie la facultate. La un moment dat s-a rotit prin cameră încercând să își amintească ceva. La un moment dat chiar m-a întrebat: „Autoportretul mamei tale a dispărut de pe pereți!...” „Ei,și?” „Voiam să-i mai analizez unele aspecte de culoare...” „L-am pus bine. De câte ori îl priveam îmi aminteam discuția avută cu tine. Devenise o obsesie... da tu ai venit pentru portretul mamei sau ai venit pentru mine?” – m-am arătat mirată foarte. Atunci mi-a spus povestea unei fete din satul său, care s-a sinucis din dragoste. Mi-a zis că i-a venit așa din senin amintirea acelei fete, Carolina parcă, care avea ceva din strălucirea ochilor mamei mele. Sau cel puțin așa și-o aminte el. „Și de ce s-a sinucis?” l-am întrebat. Mi-a povestit ceva tare încurcat. Că ar fi avut un iubit, activist de partid, venit odată cu colectivizarea în sat, că și-ar fi surpins iubitul, în cameră, cu mama sa. Chestii d-astea. Dar am tresărit și cred că am riscat să mă dau de gol cu migrena mea prefăcută când mi-a spus că prin sat se auzise că acea fată Carolina fusese abuzată și de tatăl ei care atentase la fecioria ei. „Nu se poate!” mi-am zis. Vlad face asta imprevizibil, sau urmărește un scop? Dar când spunea toate astea, pe față i se citea o neliniște teribilă. „Ce tot vorbești?” am întrebat. Cred că aveam pielea pe pomeții obrajilor, destul de încordată. M-am arătat uimită: „Vlad, tu improvizezi acum o nouă poveste?” „Da de unde! i-am auzit replica. Numai Dumnezeu știe ce a fost în realitate”. M-am strâns între perne și mi-am acoperit fruntea cu un prosop. Vlad a înțeles că ce spusese tata era adevărat și nu mă simțeam bine. S-a ridicat și mi-a dat mâna, zicându-mi că nu vrea să mă plictisească și îmi urează însănătoșire grabnică. A plecat dându-mi un bobârnac vârtos în braț și făcându-mi ștrengărește cu ochiul. O făcuse ca să pară cât mai firesc. Însă eu am simțit că îi era teamă de altceva. Ceva care să-l lege definitiv de mine. Dar cred că era doar o părere.

                                                                                                                   S-a dus și luna mai 

      Au trecut aproape trei săptămâni și Vlad nu a mai venit pe la noi. E supărat pe mine? Nici Mona, verișoara lui, cea care ne făcuse cândva cunoștință, nu a mai dat pe la mine. Ar fi trebuit să o caut pe Mona și să întreb, așa, în treacăt, despre Vlad. Dacă știe ceva. Dar nu am chef să mă toace la cap, acum când gândurile mele sunt în altă parte. Am început să mă gândesc cum e să mă îmbolnăvesc cu adevărat și cum o să se simtă Vlad dacă, din asta, chiar o să mor? Veți spune că e o copilărie, nu-i așa? Nici faptul că a venit azi vecina cu un motănel pe care îl ținea strâns în brațe, cu un teribil zâmbet de bucurie, nu m-a dat pe spate și nici nu m-a făcut să uit că Vlad nu a mai fost pe aici. Mi-a atras atenția vecina că purta o rochie din bumbac maro, fără mâneci și în picioare îi lipăia o pereche de papuci din pâslă. Asta chiar era de comedie. Papuci de pâslă în picioarele goale și un motan în brațe, era tot ce-i lipsea. Priveam la motanul din brațele ei ca la o stafie și cred că m-a luat tremuratul, că nici Vlad nu era acolo să mă fi luat în brațe și să mă încălzească, cât de cât. „Nu cumva ți-e frig?” am auzit-o la un moment dat pe cea care venise în vizită. „Nu, nu am nimic!” Și mi-am încleștat gura de nu am mai spus nimic toată seara, iar gândurile îmi era numai la Vlad. Dar cred, după cum mă spiona cu coada ochiului, vecina noastră îmi citea toate gândurile.

 

·       Fragment din romanul „Fata cu smochine” (povestea primei iubiri de pe vremea liceului).

      Notă: <<fragment redat din roman, acum la 50 de ani de la terminarea liceului L.I.E. Constanța, și unde pe 25 Mai se vor strânge în curtea liceului doar colegii din clasa paralelă (electroenergetica), dar nu (din păcate) și cei din clasa mea (mecanoenergetica)... și unde ar fi fost frumos să fie și clasa mea>>  Tudor Cicu.

 

 

marți, 17 mai 2022

Ulița copilăriei...

 

1. Cu mama și tata în fața casei natale.


2. Tata și mama la cuptorul de pâine din casa natală.


3. Tata, mama și soția (la o masă, vara, în fața casei)



4. Mama (privind!), la plita unde făcea mâncare, lângă peretele polatrei de la casă.



Casa... unde ulița copilăriei era acasă.

                                                           Motto:

               La sfârşit nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi

                                                                    Abraham Lincoln

       După treizeci de ani, ca urmare a invitației comunității tătare din Constanța, în special a scriitoarei Guner Akmolla, pentru a participa la festivitatea dedicată poetului tătar Negip Fazîl Mehmet de „Ziua școlii” (care-i poartă numele), sunt din nou pe strada copilăriei şi nu mai recunosc unde sunt. Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei?  A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar, unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; dar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de- dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare, de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat, ca mama să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţa casei, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, de unde, ar fi trebuit să apar, odată şi odată, de prin sat, căci mama era nevăzătoare. Dar dispăruse balconul cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea, ca altădată, cavalul la gură, de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al cavalului. Amintirile îmi fug, iar înapoi, la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă”. Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi, iată-mă, singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate”, în amintiri. Singur, doar eu, cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe, ceva mai scunde decât o ştiam pe a noastră (aveam să aflu de la sora mea, Dumitra, că noii proprietari o refăcuseră de la streașină spre acoperiș, dar mult mai scundă decât fusese); singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, o altă lume, poate una a mea, de odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea, vreun semn, cât de mic, că pe lumea asta, locul unde mă aflam, acum, ar fi făcut parte din fiinţa mea, ba dimpotrivă: NU ERA AL VEACULUI MEU. Din drum, soţia începuse să-mi facă semne cu mâna: „Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuială”... Am mai aruncat o privire, roată, împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea, care, acum, îmi era...  oh, atât de străină şi îndepărtată, în amintiri! Am făcut acei câţiva paşi, înspre partea unde era odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde trăgeam deseori, la joacă, împreună cu colegul de clasă, şi prietenul meu, Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui, de grinda casei, fiindcă după acea întâmplare, plecase şi el şi „maica”, din sat, iar în casa aceea se mutaseră, venind din Moldova, o familie care adusese cu ei doar un sac cu țoale, o droaie de copii și o singură carte cu poeziile lui Eminescu. Nici în spatele casei noastre (acum, îmi era limpede, că eram la casa copilăriei: recunoscusem groapa din fundul grădinii), unde îmi aruncai o privire fugară, n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment şi părul bătrân, şi nici cireşii impunători din faţa casei lui nea Ilie Ivanciu şi tanti Rica. Doar nişte ziduri roase de ploi şi zbicite de vânturi, rugându-se la cer pentru măreţia de altă dată. Dar salcâmii falnici (unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost) din spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci, ca reazem pentru gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Și în dreapta gardului lui Ilie Ivanciu aveam noi via. În jur de 600 butuci de vie. De pe locul unde mă aflam trebuia să o zăresc. Nu mai era nimic pe locul acela unde știam că fusese via. Toamna, ori de câte ori îmi era foame, fugeam cu codrul de pâine, în buzunare, direct la vie. Acolo, dominam, cu prezenţa mea singulară, întinderea viei, de mi se părea că nici marele Gingis Han, cu hoarda lui de năvălitori, nu va putea să-mi ţină piept, acolo, pe proprietatea mea. Înarmat cu un singur codru de pâine, credeam că Dumnezeu îmi dăduse totul. Dacă aş fi închis ochii, probabil aş fi auzit iureşul cotropitor al hoardelor barbare, ori aş fi zărit, cu ochii minţii, luciul săbiilor, oţelul zăngănind şi scoţând scântei, caii poticnindu-se şi îngenunchind în ţărână. Numai faptul că rămăsesem singur, în toată via, îmi da sentimentul de învingător şi, în consecinţă, proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginaţii. Astăzi, pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Și mă gândesc la fiul de împărat rătăcit, alergând după un iepure schiop pe un alt tărâm al tinereții fără de bătrânețe și viață fără de moarte. Ce surprize mă va aștepta și pe mine, atunci când voi deschide cufărul cu amintiri din casa părintească? Acum când scriu toate astea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare?...

      Dar iată-mă, după 30 de ani, în ograda copilăriei mele! O, tempora! Visam din nou în ograda casei natale. O, Doamne!...  Nu! Ceva nu era în regulă. Nu mai recunosc mai nimic din ce știam cândva. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă nu mi-ar fi atras atenţia (pentru a doua oară) groapa lăsată, ca o râpă, din colţul din stânga al grădinii noastre, înspre câmp. Acolo, nu prea ne încumetam, când eram copii. Mama spunea, că acolo fusese săpată o fântână de nişte deţinuţi, chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ’47, pe vremuri (de aceea îi şi spune satului, satul chinuiţilor), dar, fiindcă nu dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă parte a satului. Copii fiind, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să ne trezim în fundul pământului. Da, era casa mea şi locul copilăriei mele, nu mai aveam dubii. Fiindcă nu era nimeni care să-mi deschidă ușa și să mă întâmpine, am mai privit de jur împrejur, încă o dată, totul, atent la fiecare detaliu și am dat să plec din această curte în care începuse să mă cam sufle vântul, când uşa la casă s-a deschis şi o femeie micuţă de statură îşi făcu apariţia. Era o femeie între două vârste, uimită că un străin stă ca înlemnit şi doar priveşte, în gol, prin ograda ei.

- Bună ziua! Cum te cheamă pe dumneata? – am zis eu grăbit, deoarece o văzusem pe femeie încurcată în gânduri.

            - …Tamaş – mi-a răspuns, un pic îngrijorată că nu ştia cine-i cel ce-i călcase bătătura şi în ce scop.

             - Eu căutam pe cineva… pe nume Dumitrana. Credeam că aici stă…

            - Păi, eu sunt Dumitrana. Dar, cine sunteţi?

      M-am recomandat, spunând că am trecut, abia acum, după 30 de ani, să-mi văd casa unde m-am născut şi locurile copilăriei, dar, că nimic nu mai seamănă cu ce a fost odată. Și am mai adăugat:

             - Am crezut că am rătăcit uliţa şi am încurcat casa…

            - Păi, am mai schimbat câte ceva, am refăcut casa şi am construit corpul acela de bucătărie.

     Femeia era contrariată. Pesemne credea că venisem cu niscaiva pretenții de revendicare a casei ori cine știe ce intenții. Îi văzusem săgețile din priviri. Am liniștit-o cu un mic semn al mâinii. Chiar eram un simplu muritor care voia să-și revadă casa natală și cam atât. A înțeles. Apoi, imediat, îmi arată corpul cel nou, construit, care forma, acum, o aripă în formă de L cu casa, înspre partea către uliţă, cam pe unde fusese, odată, cuptorul de pâine, acolo unde tata o ajuta pe mama, nevăzătoare, să introducă pirostriile pe care așezau tăvile cu aluatul dospit pentru pâine. „Aha!? Asta era!” Pesemne, corpul ăsta mă încurcase, de nu-mi recunoscusem, dintr-o singură aruncare de ochi, casa copilăriei.

            - Dar… unde-s duzii, nucii, caişii, corcoduşii? Aici lângă fereastră, erau doi duzi. Salcâmul de la poartă şi corcoduşii, sub care am ridicat un cort, în vara lui 1981, şi am făcut eu nunta, nici ei…

            - Da, erau nişte duzi, când ne-am mutat, zice ea grăbită, ca să-mi dea o explicaţie, cât de cât. (Dar, oare, era necesar?) Apoi, salcâmii… Au fost nişte ierni grele, nu prea aveam cu ce să ne cumpărăm lemne sau cărbuni pentru iarnă, de la Negru-Vodă… I-a tăiat omul meu pe toţi. Sunt ceva ani, de-atunci… Soţul i-a tăiat, repetă ea, oftând, cu ochii în pământ, acum e mort şi am rămas singură…

     Am vrut să întreb de copii. Ştiam de la soră-mea din Mangalia (care mai dăduse prin sat), că pomenea de nişte copii ai Dumitranei, că ar fi fost plecaţi prin Italia, Turcia ori Spania… Dar, n-am mai insistat. Am început să-i vorbesc de casele vecinilor, care nici ele nu mai erau (a lu’ „Maica” găgăuţa, a lu’ nea Ilie Ivanciu...) că, poate, şi lipsa lor mă încurcase pe mine. Am amintit de plecarea noastră din sat, de prin 1983 de facultatea urmată, şi, că, acum, locuiesc în Buzău.

            - V-aş invita în casă, dar, e cam deranj…, s-a scuzat femeia.

      Am refuzat-o politicos:

            - N-avem timp, acum. Sunt cu fiul şi soţia (i-am arătat „golful” de la poartă)… şi am trecut, mai mult, din curiozitate, fără nici un scop. Am trecut pe-aici, doar aşa… Ştiţi, în visele mele, totul e ca şi odinioară… 

      Mi-am luat la revedere şi, cu ochii umezi, am urcat în maşină. În timp ce maşina rula spre capătul uliţei, înspre, unde ştiam că se afla casa unchiului meu, Nicolae Ivanciu (fratele mai mic al mamei), un cântec de demult (ce nu-l scrisesem încă), îmi suna, de pe atunci, în urechi:

             „Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână

               hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.

               Din lumea aceasta, bunicu-i plecat,

               la zarzării plânşi doar norii se mână,

               dar dinspre bolţi, sau undeva-'n empireu,

                răsună și-acum, cântecul bunicului meu…

            <<De friguri zaci şi te scoli,

                Dar, de asta, zaci şi mori… şi mori!>>”

       Am privit, rămasă în urmă, ulița copilăriei. Pe uliţa asta, a încărcat tata, în 1983, căruţa, cu tot ce strânsesem de prin casă, şi, am plecat, împreună cu mama și tot calabalâcul, spre Mereni, la vreo 30 km şi ceva de sat, acolo unde erau măritate şi locuiau două surori de-ale mele, şi unde sora cea mare le găsise o căsuţă să-i ţină pe ai noștri lângă ea. Priveam în urmă şi inima mi se rupea la auzul tânguielilor mamei: „Ooof! Oof! Căsuţa mea… De-acum n-o să te mai văd, niciodată!”. Tata căuta să o liniştească, dar prea sunau ciudat, vorbele alea, în gura mamei. Cum, adică, s-o vadă? Doar era nevăzătoare. Ea nu văzuse de pe la vârsta de 46 de ani, după acel accident stupid, când căzuse cu ochiul drept într-o ţepuşă a unui scaun improvizat, cu trei picioare (după o clacă de curăţat porumb, în casa noastră, iar fetele şi flăcăii, lăsaseră scaunul, în grămada de boabe, cu picioarele în sus), de i se trăsese glaucomul şi la ochiul celălalt. Pe vremea studenției scrisesem o vedere unde improvizasem un catren:

           „Mamă, drumeţul care vine de departe

             Și-ntr-un amurg, la poartă-ţi va bătea

             Primeşte-l, ospătează-l, dă-i  să bea

             Și pune-l să-ţi citească a mea carte.”

      Când soseam în vacanțe, scotea vederea aceea din cufăr și mă punea să i-o citesc. Îi citeam pentru a nuștiu câta oară acele rânduri și simțeam că se împlinise numai „puținul visat” de Grigori (din Donul liniștit), în atâtea și atâtea nopți de nesomn. Și acela stătuse la poarta casei lui, ținându-și fiul în brațe… și nu îndrăznea să intre. La plecare am privit spre stânga mea și printre nucii din grădina lui Ruse Nicolae zăream căsuța bunicului. Mi se spusese că o familie de moldoveni locuia acum, acolo. Într-unul dintre vise, se făcea că îl lăsasem, după plecarea noastră, acasă, doar pe bunicul. Îl zăream, ca prin ceaţă, cum îmi făcea semn cu căciula: „Să vii, nepoate, că tu ai datoria să mă porţi în spate, toată viaţa”. Şi, dacă stau şi mă gândesc bine, bunicul era mort, de prin 1976, dar bunicul, în vis, căuta, peste ani, să-mi aducă aminte că aveam față de el o datorie. La moartea bunicului, după doi ani în care fusese țintuit la pat, paralizie totală (cât ținuse la viață!), cineva a dat să aprindă, în noaptea de priveghi, sfeșnicul din casă. De trei ori a încercat să-l aprindă. De tot atâtea ori s-a stins. Am observat și am tăcut. Puține lucruri mai știm noi pe lumea asta.

            „Dar cineva, uitat, pesemne, în ograda copilăriei,

              bocăne târâind picioarele ca pe lună

              boc-boc!

              Izbind, de prag, cuşma plină de nea

              a bunicului”

       Am trecut şi de casa unchiului Ivanciu Nicolae (mort şi el, şi mătuşa Talina), unde, acum, stau nişte oameni străini. N-am mai recunoscut nici casa lor. Lipseau şi de aici, cei doi nuci de peste 100 de ani, pe care îi ştiam în faţa casei. Într-unul dintre aceştia, mă ascunsesem eu, pe vremea când reuşisem la liceu, iar tata mă alergase, cu furcoiul, în plină uliţă, fiindcă, plecasem de-acasă să dau la liceu, fără ştirea lui (nici mama nu ştia), şi intrase la bănuieli, că mă dăduse în urmărire la miliţia de-atunci. S-au schimbat multe, pe aici, multe (mi-am zis)… dar, parcă, nu în bine. Nici fântâna din centrul cartierului nostru (mahalaua dunărenilor) nu mai era în picioare, întreagă. În locul căsuţei cimentate, care adăpostea fântâna, adâncă de peste 70 de m, cu motor şi curea din pânză de cămilă care trăgea apa până sus, acum, tronau doar nişte ruine cu ziduri mohorâte, ca după bombardament. Nici salcâmul secular, aşa de gros, că abia îl încercuiam câte trei-patru copii cu braţele, nu mai era acolo. Cum să-l uit? Acolo, îl și văd pe bunicul Neagu, din partea mamei, cum tăiase cu un bomfaier, odinioară, cercul acela de fier (folosit de obicei la butucul roților de căruță) introdus pe cap, în jurul gâtului, unui copil mai mic, ce făcuse imprudența de a și-l vârî, în joacă, unde nu trebuie. Veneam, vara, cu căldările la fântână, după apa rece ca gheaţa şi ne odihneam la umbra lui, înainte de a pleca cu găleţile spre casă… Acum, un grup de copii, gălăgioşi, jucau mingea pe terenul viran. S-au oprit din joacă şi au întors capetele după maşina noastră. „Cin’ să fie, cin’ să fie?” cred că-și spuneau, privind în urma mașinii străine… Uite, cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Dumitra, încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi doi suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum văzusem, la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce am simțit în ograda casei unde ne-am născut. I-am povestit cum fusesem în sat, după 30 de ani, la invitația doamnei Guner Akmolla, scriitoarea tătară, fiindcă fusese „Ziua şcolii”, care acum purta numele poetului tătar Negip Fazîl Mehmet, tocmai comemorat în cimitirul turcesc din Tătaru. Deodată, o văd râzând, cu telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi răspunde cuiva, cu voce tare, înseninată la faţă:

             - Ştiu, Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi, către mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu, zice că te-a văzut, la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat cuvântul, şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei, nici chiar aşa!

            - …Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că te-ai reîntors în sat, dar, că-i iubeşti pe toţi, aşa cum ai zis, că ai scris într-o carte despre oamenii satului, şi că ai să mai scrii despre ei. Acum, zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca şcolii, unde le-ai spus că ai donat cărţile…

      Nu mai sunt atent… la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon, m-au lăsat fără cuvinte.

      Las deoparte stiloul și recitesc, încă odată, cele scrise, aici. Mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph: „Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar își începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept cu fiecare rând scris despre trăirile de odinioară, noi înțelegem că și visele se destramă și, în final, nu vom descoperi decât muțenia nesfârșită a cerului?

 

 

                                                             Sfârșit

duminică, 8 mai 2022

Umbra lui Poe în Corbul

 



Umbra lui Poe în Corbul

 

Tu Doamne, fă-mă să cred!” – rostea adânc Ionesco

Cum l-ai făcut pe Iuda, când număra arginții,

„În afara planetei...” (ca Lewis), în fiasco -

Dar ce-a urmat în lume a fost de noaptea minții.

Citiți oameni Biblia, papa se roagă zilnic

Nu micul, berea rece, slăviți mereu la picnic

Că-n Vatican, vezi fumul, ieri întărea popoare

Azi umbra Poe din „Corbul” e-atotcuprinzătoare.

Nevrednic sunt când versul ridică nebunia

Din Macbeth, Don Quijote, la Hamlet într-o dramă...

Zadarnic Porumbescu, Enescu-n „Rapsodia”

Slăveau o țară-n strune, azi alți pitici se-nhamă,

Să prindă robinetul... o mie una nopți;

De ne trezim cu toții-n acel strigăt de groază

Pus ca lozincă-n Orwell: infernu-înnobilează!

Ori Kafka în „Procesul”, destin jucat la cărți

De ne iubeau „în taină” toți paznicii la porți.

...Că Buddha de pe soclu când aducea osana

La broasca cea țestoasă, mă și vedea-n Nirvana.


vineri, 6 mai 2022

„Tăcerile șoaptei” - de Alexandru Pripon

 

Prizonieri și captivi în visele noastre *

 

      Dacă lumea lui Dumnezeu și chemarea divinului îi încerca, luând forma de cugetare și de rugăciune, cuvintele cu care pornise spre porțile sublimului în volumul din 2016 „La Porțile Sublimului” (editura Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei”, Alexandru Pripon scrie despre sine, despre eu-l și lumea înconjurătoare, unde „se râde ori se plânge, se visează,/pe margine de scenă, ca în viață”, cu un temperament iscoditor și suflet discret revoltat abia în volumul „Tăcerile șoaptei” (apărut la ed. Omega, 2021). Topica versurilor frânte ca niște aripi deschise timid către zbor, din poeziile în vers alb, cât și jocul de cuvinte al poeziei în rimă, precum al poeților moderniști ce au scris în „dulcele stil clasic”, descrie, asemeni pietrei alunecate pe pânza apei, cercuri concentrice în scurte popasuri reflexive, iar vocea sa, deși nu are intensitatea strigătului care impresionează privitorul unui tablou de Munch (de exemplu), are vibrația șoaptei auzite la ureche.

       În acest nou volum, poetul se va dezvălui cititorului prin ființa tragică a rostirii unui poem simplu și viguros, alteori într-o revoltă strunită și cu „voința/de a ieși/măcar în vis/din acest veac/răsturnat”. Sunt poeme „șoapte-chemări” care se duc definitiv în frigul întemnițat cu revolta noastră zilnică, unde numai Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri și prezențe nu se trec și se sting în transpunerea lor pe o coală de hârtie. Ca preot, Alexandru Pripon cunoaște mai bine decât oricine că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu, are imaginea apocaliptică a unei haite de lupi tereștri, iar cei care se situează în afara Lui, vor rămâne captivi în deșertăciunea deșertăciunilor din spusa Eclesiastului. Într-o asemenea înterpretare captivă a visului năruit „în praful răscolit de copite/de caii altor orizonturi/în clepsidra/veșnicei, neînduplecatei/reîntoarcei”, se lansează poetul aflat în căutarea unui timbru personal: „pe acoperișurile cerului/cântă păsări mitice/a ploaie/și în adâncurile certitudinii/se zvârcolesc/vorbe nemairostite/despre ceea/ce nu am știut/să devenim” (Vorbe). Atât în versul alb sau clasic, poezia lui are o constanță tematică și una vizionară și o întreagă psihologie a contemplației, cu senzaţia că rămâi în aşteptarea luminii cereşti care întârzie şi ea, că ceva e în afara timpului, că asistăm la vorba de taină a poetului chemat de Dumnezeu pentru a evidenția înfrângerea (sau) biruința sufletului asupra răului aflat la pândă: „Nu cred că va mai fi vreodată vară,/Am tot sperat că totu-i doar un joc./Sărmani naivi! Noi am vândut o țară,/Deși nu am primit nimic în loc./S-au strâns prea multe ierni în călimară…” (Prea mult).

       În poezie, fie în vers alb ori cu rimă, Alexandru Pripon continuă să își seducă cititorul prin misterioasa încărcătură de atmosferă răbdătoare a unui spațiu al tăcerii, și numai pentru a-i oferi cititorului o a doua viață, ori extensia propriei sale cunoașteri asupra vieții: „Mă răsfoiește viața în tăcere/Și dă din cap, uimită, remarcând/Că risipesc, sălbatic, o avere/De clipe netrăite, rând pe rând” (Menestrel târziu). Din nevoia de comunicare cu propriul eu, poate fi perceput ca un poet care priveşte lumea cu iubirea celui împins într-un tunel zidit ba cu intenții bune, ba cu căderi, măriri, zboruri, prin provocarea celui ce i se dezvăluie că viața trăită se dovedește întotdeauna mai adevărată decât gândirea imaginativă: „Caută-mă, căci doar mă odihnesc/În umbra gândurilor tale/Chiar dacă ți se va spune/Că am plecat de tot,/Ca să îmi fie crestat numele/Alături de strămoși, În uitare.” (Caută-mă). Dar poetul pare a da mai multă atenție în a descoperi și în a da o formă cuvintelor așternute pe coala de scris câte ceva din ambivalența interpretării unor gânduri și libertatea opțiunii acestora pentru facerea și desfacerea sensurilor, atât cât poate fi stâlpii de credință a unui suflet ce macină fiinţa unui poet capabil, încă, de un „optimism” interior ascuns și pornit să înfrunte temerea, că un final neprevăzut, al celor care încearcă să ne condamne viața, ar putea lua locul fericirii noastre, aici pe pământ: „Din cer privesc cu jale domnitorii/La noi – moștenitori nepăsători;/Se vântură pe-aici toți profitorii,/Cu brațele-ncărcate de comori.” (Dor de Eminescu). Din secvențele poetice cu câte ceva fragmentar autobiografic în ele, i se asigură și cititorului imaginația de a compune tablouri a căror multitudine de sensuri ascund în versuri o viață: „Afară, în frigul nopții,/Umbra mea, fără mine/La cingătoare,/Privește în gol,/De parcă desprinderea/De acest eu/M-a afectat/Mai mult decât plecarea/Celorlalte fragmente” (Ridicarea dintru blestem).

       Cu această carte de poezie, poetul-preot se înscrie pe orbita poeţilor buzoieni ce se plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi, la modul conceptual că nu face rabat de la emoție și păstrează sensibilitatea firească a unui eu răscolitor de duioșie.  

 

* Cronica a apărut în revista CALIGRAF nr. 4 (239) aprilie/2022

                                                                                                                      Tudor Cicu

 

joi, 5 mai 2022

Una din tolba poveștilor

 


          

Una din tolba poveștilor

                      (schiță)                        

      Despre întâmplările care au urmat în viața noastră și acelor mici nedumeriri la care ne oprim ca scuturați dintr-un vis, tot sperăm să le găsim, cândva, dezlegările unor fire tare mult încâlcite. Mereu mi-am spus, că la mărul cel de aur, din povestea împăratului care nu apucase să guste din fructele grădinii sale, să nu te duci numai cu desaga plină de țepușe pe care să ți le pui de jur împrejur când te pui la pândă, ci și câte o carte care să-ți fie, acolo, sfetnicul cel bun. Și nu mă gândesc doar la acele taine ce trebuiesc desferecate și scoase ca din lada de zestre a fetei împăratului care își așteptă pețitorii, cât la magia celor ascunse între acele file. Că până la aflarea lor și eu credeam uneori, că viața chiar se petrece la întâmplare. Și ca în orice poveste, n-ai decât a urma dâra de sânge lăsată de hoțul lovit de săgeată, pentru a ajunge la buza prăpăstiei prin care a fugit tâlharul merelor de aur. Cel mai mic fecior, din cei trei fii ai împăratului, a realizat că în strategia de a fi primul, putea oricând să-i reproşeze lui tătâne-său cam tot ceea ce îi reproşa Ulise, Nausicăi: „Doar Filoctet mă întrecea cu arcul/ Când noi aheii săgetam la Troia”. (Odiseea, C.8, v.308-309). Nu am încotro. Cioran, scepticul de serviciu, chiar mă trage de mânecă, pentru că nimeni ca el nu a iubit această lume: „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există”. Îl copiase pe Homer, sau amândoi gândeau la fel? Citez din Homer: „Cei doi părinţi ai mei şi nimeni altul/Să nu mă fi născut era mai bine!” (idem: C.8, v.436-437). Era mai bine dacă Dinu Păturică (Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon), care a primit vestea, adusă de arnăutul vizitiu, de la o „cărucioară de ţară, fără coveltir (neacoperită)”, s-ar fi aflat în locul lui Alcinou? E doar o întrebare. Nausica nu i-ar fi răspuns vreodată tatălui său cu vorbele lui Păturică: „Daţi-l afară pe brânci, auzita-ţi voi? Eu nu am tată”. Câtă vreme omul depindea de Dumnezeu, gânditorii spuneau că trebuie să te rogi, pe toate căile, pentru realitate, nu pentru spirit. Pentru că Dumnezeu ştie că, rugându-te pentru alţii, ceilalţi nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. Acum, de, martor te iau, cititorule, la povestea mea, fiindcă, nu-i așa, mai mereu se va găsi cineva care să ne fure merele de aur ale acestei întâmplări, de sub nas. Și am încredere în tine, când spui că hoții nu sunt niciodată de pe acest tărâm al viselor noastre.  „Mi se pare că nu-i nimeni” (gândea și Pavel Ivanâci Vihodţev) – din schiţa lui Cehov -, dar când păşi în pavilion „zări o siluetă”… Acum de! Domniile voastre, tare ar dori să afle, sărind una-două, cu gura pe mine, să vă spun a cui o fi fost silueta? Până una-alta, să revenim la „Ciocoii vechi şi noi” (a lui Nicolae Filimon), cum spuneam, că „doar natura a pus amorul în inima fiecăruia”. Ca să vezi, la ce gânduri mă trimite acum, cele două înghiţituri din halba de bere, de la masa la care încerc să-i  scriu câteva rânduri într-un SMS, prietenului meu constănţean, care mă tot acuza la scara trenului că, decât să bat câmpii fără folos, scriind despre discuţia avută cu el, mai bine mă ia la întoarcere cu el în Piaţa Universităţii „in live”, unde se-aude că se va pune de-o mică răzmeriță. Nuştiu de ce reţin în imagine, cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică, cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. De fapt, mă gândeam (ce-i drept m-a lăsat „no coment”) la despărţirea preşedintelui meu (şi aici mă gândesc la treburile ţărişoarei mele România) de frumoasa Elena de Bucureşti, lăsată acasă fără minister, în timp ce dumnealui, după ce a făcut 1800 românilor, a plecat să se distreze la Predeal. „Raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei”, spunea N. Filimon. Încerc să-mi pun ordine în idei. Bunăoară, abia ieşit pe uşa unei biserici, de la noi din oraş, în care tocmai m-am rugat pentru neamul acesta, mi-am zis: „Dacă şi acolo, unde credeam că voi găsi toiagul şi traista pribeagului, ori pe a înţeleptului Oedip - „sacru simbol al umilinţei şi pietăţii creştine” -, eu am găsit ignoranţa întronată şi invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate mortale!... atunci la ce mi-a folosit acest refugiu, Doamne, pentru a nu mă regăsi în casa Ta în „ceva” anume? L-am sunat apoi pe prietenul meu constănţean (întrucât nu-mi răspunsese la SMS), întrebându-l îngrijorat, dacă a mai salvat câte ceva, din focul mistuitor de la casa sa de la ţară, cum îmi spusese în grabă, la ultimul meu apel.

- „Încă nu ştiu mai nimic, nea Tudore! Sunt tot în trenul cu care am plecat ieri după amiază, din Buzău. Nu mai înaintăm de loc. Nu ţi-am răspuns la SMS, că sunt pe afară, şi îngheţaţi bocnă ne tot fâţâim încolo şi încoace pe lângă terasamentul căii ferate, doar-doar om afla câte ceva. Nimeni nu ne spune mai nimic. Parcă ne-am fi rătăcit pe undeva, ori trenul acesta e cel care nu trebuie să mai ajungă vreodată la destinaţie. Sunt ca personajul acela din Kafka, de care, tot făceai matale mare tapet în cartea aia despre himerele după care pornisei spre Grecia. Stai liniştit, te mai sun eu”. Seara, am visat din nou, și nu se făcea, chiar zburam ca Prâslea pe spinarea zgripțuroaicei, iar când m-a lăsat jos se făcea că mă întâlneam (de unde o fi apărut?) cu prietenul meu, în Pavilionul cel vechi de la noi de aici din Crângul buzoian. Nu ştiu de ce lui Pavel Ivanâci, soarta nu-i arătase o inimă plină de recunoştinţă, după cum i se prefigurase în scrisoarea anonimă, cert e că, mie unuia, baierele cerului s-au deschis, de am putut fi martorul următorului dialog imaginar avut cu amicul meu:

- „Bucură-te, taică, şi iarăşi bucură-te! i-am spus. Nu-i aşa, că, acel personaj K. avea tot dreptul să se întrebe, în ce cătun rătăcise el oare, la prima descindere la castel? În scrisoarea sa, până şi Dinu Păturică îl liniştea pe tatăl său, Ghinea Păturică cu astfel de vorbe mieroase. De când te afli în trenul acesta, s-au întâmplat multe prin ţara asta. Mai nou, ştiai că avem un nou guvern? După hăhăiala care a urmat învestirii, nu prea ar fi semne de liniştire sufletească”…

- „Am auzit şi noi aici în plin câmp. Viforniţa asta, şi care ni se tot opune înaintării pe două şine, a dus hăhăiala din palatul Cotroceni, până departe… Nimic nu este mai periculos pentru un stat, ce crede el a se reorganiza din temelii, pe noi principii, decât a „împrumuta”, fie şi vremelnic, hăţurile guvernului în mâinile unor parveniţi din pepiniera în care au răsărit aceste odrasle”.

- „Dă-le măcar o minimă şansă” - am încercat ai sugera.

- „Oare fii boierilor pământului s-au stins cu totul din ţară? m-a întrebat. Şi fiindcă am dat din umeri şi nu i-am răspuns, a continuat tot el:

- „Ai văzut, cum cei din tabăra lor, dar şi cei din tabăra adversă şi-au început meseria de lingători de covoare de salon şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, ajung a prosti şi plesni feţele oamenilor cinstiţi, dar, şi pe al ţărei întregi?” N-am mai zis nimic. Mă gândeam: „Să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule, şi să luăm aminte, că, ajunşi la capătul conversaţiei imaginare, cu amicul meu, ţiuitul care-mi stăruise în urechi în Pavilionul cel vechi, se oprise brusc. Stam rezemat într-un cot, pe patul meu (mă, oare visam?), lungit ca şi celălalt şi mă tot întrebam: „Oare s-o fi întâlnit până la urmă, Pavel Ivanâci (din schiţa cehoviană), cu vreo blondă tinerică, într-o rochie portocalie şi cu un năsuc cârn, după cum ne sugera autorul? Nu ne rămâne decât o singură şi tristă constatare, gândindu-ne la cele două planuri descrise mai sus: „Duşmanul viclean al Omului e tare!” Făceam încercări ca și frații mai mari ai lui Prîslea să prind hoțul, dar ceva lipsea. „Aha!”... lipseau țepușele alea. Și nici urmă de fată de împărat care să-ți dea un strop de apă și să revii la viață.

      Instinctiv, am întins mâna după celular. Avusesem un apel nepreluat. Astfel se explica ţiuitul acela, care încetase brusc. Fusese amicul meu.

- Alo?...

- Alo, am auzit vocea de departe. Tot eu sunt. Nu-i nimic grav aici. Deşi casa veche, cea bătrânească şi a vecinilor s-a aprins de la un horn înfundat, acum, toţi se află la mine, în aripa nouă, unde focul nu s-a extins şi slavă Celui-de-Sus, ne ţine acum sub acoperişul ei, pe toţi. Vin pomâine, cu trenul. Ne întâlnim în gară. Te sun eu…”.

      „Slavă Celui-de-Sus”, spusese amicul meu, regăsindu-se cu ai săi sub acoperişul Său. Şi mă întorc, în gând, din nou la acel refugiu, Doamne, pentru a mă regăsi şi eu în casa Ta, în „ceva”, anume gândit doar pentru mine, în a învinge şi acest duşman viclean, al nostru, visul, și a aduce merele de aur la palat. Oare prin câte încercări ne e dat a ne dobândi revenirea în lume, la adevăr, din așa poveste? Omului-care-mă-citeşte puţin îi pasă că, aici, se vorbeşte despre viaţă şi moarte. Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului. Spun, apoi scriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii care nu știu a asculta o poveste până la capăt. Fiindcă eu vreau să trăiesc povestea. Fiindcă nu vreau ca soarele, mâine dimineaţă, să răsară fără noi. Tu, cititorule, că doar de-aia te-am luat drept martor al visului meu, știi că în „Bătrânul şi marea” bătrânul acela visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei?... Fă-l, te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea, părea că pluteşte în văzduh, pe deasupra  bătrânului din barcă.

 

                                                                             Tudor Cicu