acum e târziu

 

acum e târziu

 

n-am să-ți spun dacă te-am iubit,

cât te-am iubit...

era vară și visam fiecare

greierii-n iarbă, necontenit

cântau care de care

poestea unei iubiri, nesfârșit.

 

n-am să-ți spun și cât am sperat

tu, eu... separat

că-n seara furtunilor întețite

care dintre ursite-a trădat

răsucind doar cuțite

„pentru ce, Doamne?”- mai știu c-am urlat.

 

acum e târziu, prea târziu

chiar nu mai știu

am tot rătăcit înspre tine pe drum

vântul mării, acest zurbagiu

în luntrea mea de acum

talazuri mari încă bat a pustiu.

imaginează-ți

 imaginează-ți

 

spuneai...

iată, nu există nici un rai

și nici un iad sub noi.

dar astăzi ești plină de mistere

și uite câtă lumină e afară,

dar m-ai învățat să cred că venind de departe

nici acel buchet de liliac alb

la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.

chiar atunci am simțit

ca o piatră tăcerea după ce ai plecat.

imaginează-ți că nimic nu ne poate aștepta înainte

ori poate sunt doar un visător

și retrăiesc o scenă demult petrecută,

dar nu sunt singurul

care ascultă doar gânduri mult tulburate

de mă întrebam: ce le-or fi venit să cânte celor doi,

strânși unul într-altul și ghemuiți

șezând la o masă de unde îți scriu zâmbind...

că lumea va fi alături de noi

ori închipuirea mă înșelase

cu primele nopți care au fost înspăimântătoare

și singur?

Destinul nu trimite niciodată vestitori

 

Destinul nu trimite niciodată vestitori

     În singurătate, spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui  om îi apare lumea întreagă ca o deşertăciune şi viaţa lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul că numai prin părţile acelea lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar că în alte părţi oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut trăia cândva un bătrân fântânar. Trecusem odată pe lângă casa bătrânului, m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...”, îşi începe M. Sadoveanu povestirea celebrului haiduc; însă eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar ca lângă un stejar răcoros, protector.

   - „Nu cumva oi fi fiind tu, ăsta... şi mi-a zis pe nume. (Am dat din cap, că da, eu eram ăla).  Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i?”. Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar nici că da, adică aşa e. Cu chipul la fel de întunecat ca al personajului amintit, şi-a întors faţa de la mine spre zări îndepărtate, ştiute pesemne numai de el. Prin ochii lui vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleata legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece şi să le spună: luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei! L-am auzit vorbindu-mi cu ochii ţintă către cele zări:

   - „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, acolo cât să pot buchisi în psaltire mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc când cădeau sfinţii, prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata. Apoi m-am tovărăşit cu unu¢ de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi pe unde treceam. Terminam o fântână, nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezi, că gata, hai cu lucrurile în spinare să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... în toate satele, pe unde treceam era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce măi nepoate... înţelegi tu ce spun acilea? De-acum, la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca diavolul.” A tăcut o vreme, după care şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite, şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri palma lui cât o lopată.

   - „Şi zici că vrei să pleci nu-i aşa?- nu spusesem nimic- aşa, asta este bună treabă. Dar să ştii că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic. Acum du-te!”.  Peste ani, tata a ţinut să-mi spună:

   - „Îl ştii pe moş Gheorghe ăl de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba că s-a născut într-o zodie rea.” De câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele ca de-o arşiţă cumplită. Destinul, însă, nu trimite niciodată vestitori dinainte.

     

 

  

    

                                                           Tudor Cicu

 

 

O recucerire a copilăriei

 O recucerire a copilăriei

  

      Multe poveşti ale copilăriei se aseamănă între ele; pecetea o poartă nu numai timbrul specific al autorului ci şi dorinţa de a-şi „găzdui” cititorul în lumea fantastică şi fermecată a acelui colţ de rai din lumea de poveste a copilăriei, rostită însă, „cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte” - cum rostit-a, cândva, N. Iorga. În cartea cu numai trei povestiri „2 lei spiriduşul 3 lei drăcuşorul”, Fănuş Neagu îşi deapănă nostalgia şi veşnicia unor clipe ale copilăriei, risipind din cufărul magic al metaforei, fragmente de basm desprinse din tencuiala unei proze cu care ne-a familiarizat odată cu apariţia romanului „Îngerul a strigat”. Povestind despre copilărie „ca şi cum s-ar fi suit cu adevărat la ceruri” cu suculenţa luminii; ca şi cum ar locui „într-un tril de priveghetoare” – cum ar fi spus poetul Nichita Stănescu -, mai că nu te întrebi: nu cumva o fi şi Nică a Petrei, pitulat pe undeva? – şi, râzând cu chicote de toată această harababură a întâmplărilor: „ieri l-a suit pe frate-su în spinarea câinelui, i-a legat picioarele cu o sfoară şi a luat câinele la bice, vrând să-l facă să se strecoare, cu povară cu tot, printr-o spărtură a gardului livezii”. Şi, uite aşa, trecem din poveste în amintirea unei zile, în care ne-am regăsit, iarăşi, copiii de odinioară, strânşi roată în jurul fusului care toarce ca un spiriduş, caierul din furca înfiptă la brâul bunicii, care – iată cum! – „s-a înscris în noi ca o recucerire a timpului, pe care o datorăm mereu celor bătrâni”. Fănuş Neagu scria „cu tâmpla sprijinită-n lună” – şi pentru cei mici, chemaţi să se întoarcă la copilărie (Ţara minunilor), adică mai precis spus, sunt la vârsta când “sar pârleazul”; dar, şi pentru cei aflaţi la senectute“, acolo unde-şi scapără amnarul tristeţea” - şi toate astea, numai“ ca să îndulcească eternitatea”. Cine va susţine, ca şi acel scriitor englez de care aminteşte Fănuş Neagu (al cărui nume, îmi scapă) – spunând că: "toată lumea minte când e vorba de trecut…”, va cunoaşte prompt replica scriitorului: “Înseamnă că n-a umblat niciodată prin stepă şi prin ecourile ei. Înseamnă că n-a văzut fauni jucând în jurul tufelor de busuioc din grădinile de pe malurile Buzăului şi ale Dunării”...

      Mi-am adus aminte de „cărțulia” pentru copii a lui Fănuș Neagu, în timp ce eram cu finul Sorin și fratele meu Niculae, la Negoșina, unde ridicam un gard de plasă la grădina de jos, din vale de casa socrilor mei.  Le-am povestit cum prin 1971 am fost cu prietenul meu din liceu, Tudor Mihai, la casa Mihail Sadoveanu din București, unde au citit poeții Valeriu Pantazi și Nicolae Lupu, poezie, iar Ioan Bledea, proza „Stan, vânătorul de cai sălbatici”. Acolo, m-am ridicat de pe scaunul din sală (unde mă aflam) și i-am spus lui Fănuș Neagu, așa: „Am venit cu marea în suflet și n-aș vrea să plec de aici cu bărăganul sub pleoape...” Am dat să continui ceea ce credeam eu că m-a adus acolo, dar Fănuș Neagu a ridicat o mână în sus și m-a oprit: „Cum? Cum? Ia mai repetă o dată... ca să-mi notez!” Era, se vede, mare amator de metafore spuse în direct. Am repetat cele spuse și Fănuș Neagu m-a mai pus încă odată să repet. Îndrăzneala mea, spusă cu o vorbă de tâlc, îi atrăsese atenția și, cum își notase pe o coală de hârtie, era mulțumit și cu atât. Ai mei (finul Sorin și fratele Niculae) erau curioși să îmi asculte, spusă mai departe, istoria acelei întâlniri dintre un elev licean și acel Greuceanu al Literaturii Române. Am preferat să trecem la alte amintiri, întrucât acea intervenție a scriitorului în discursul meu a însemnat totul pentru cei de față, iar ce am reușit să spun mai departe nu a mai contat. Asta era înainte de  1 Mai. A doua zi după 1 Mai, cum ne și aflam la casa socrilor mei (de sub „poalele” Penteleului  - Vârful Penteleului, se vede din ograda casei, ca şi cum s-ar afla la o aruncătură de băţ -, mai exact, în grădina mare, ridicând un gard din plasă de sârmă), cei doi au tot încercat să mă provoace la rememorări de genul celei mai sus povestite. Ca să „o scald” cum ar fi zis un șmecheraș, l-am întrebat pe fratele meu, dacă a văzut fauni jucând în jurul tufelor din grădina sa de la ţară.

- Fazani, ai vrut să zici!, m-a corectat fratele Niculae.

- Nu, fauni…, cum zice, undeva, Fănuş Neagu. În mitologia greacă li se spun, satiri, întruchipări omeneşti, cu coarne de ţap şi coadă, am completat eu, voind a-i arăta că n-am greşit cu nimic.

- Păi, ăştia-s draci, naşule!, m-a privit mirat, Sorin, finul meu, sperând că am dat-o pe glumă.

     Dar numai de glume nu-mi ardea mie. Mi-am amintit de cele citite, undeva, sub forma unei schiţe, scrise de prietenul de la Piatra Neamţ, Nicolae Ciobanu, despre o anumită capră, din aceea umplută de râie şi rugămintea celor doi nepoţi gemeni drăguţi, şi poznaşi ca nişte ieduţi, şi puşi pe fapte mari încă de mititei. Atât de frumos descrisese cunoştinţa mea, scena, că-i şi vedeam (în postura celor mari, de lângă mine) pe cei doi prichindei rugându-se, cu foc „moşului” să li se spună povestea. „Hai, Buni, spuni-ni Povestea Caprii Râioase, tehehe ruhuhugăhăhămi!...” . Şi, parcă mă vedeam, prin ceţurile vremii, pe mine însumi, rugându-mă de tata să ne spună şi el povestea Lui Cioc-de-Sturz, că, întotdeauna, ne-o spunea mai altfel, decât în povestea mamei. Tata, chiar îşi juca, când avea chef de băsnit, rolul de personaj participant la povestea pe care o „broda” cu miorlăituri, behăituri, şuşoteli, codeli şi momeli pe dinaintea noastră, ca să folosesc câteva expresii ale lui Nicolae Ciobanu.

- Draci, capre râioase ori ţapi…, ia-le cum vrei, finule! – am adăugat, renunţând la alte explicaţii. Şi, am continuat să mă opintesc asupra ţevii ce nu se lăsa, cu una cu două, convinsă să „înţepenească” în groapa făcută.

- Unu’ de pe la noi din sat… Auzi, naşule!?! Cică, lega botul caprei cu sârmă, să nu zbiere taman pe la prânz, când îşi făcea şi omul, somnul de frumuseţe… Tocmai atunci, se găsea capra să behăie ca apucata!, începu finul, o istorisire de la ei din sat.

- Şi, altă metodă, n-avuse şi acela?, îl întrebai, curios, să aflu ce se mai întâmplase cu capra românului nostru, deranjat de la somnul lui „de frumuseţe”.

      Și vorbele ar fi mai continuat, dacă nu intervenea mătușa Sultana, vecină cu gardul grădinii noastre. Mătuşa Sultana, vecina de peste drum de gard, pesemne, ne văzuse trebăluind la gard şi se apropiase venind din spatele nostru. La cei 84 de ani ai ei, mătuşa Sultana, arată ca umbra unei lumânări, care abia mai pâlpâia, în candela vieţii.

- V-am auzit vorbind despre capre… (Se opri şi admiră lucrarea începută cu plasa ceea de sârmă zincată care strălucea în razele soarelui.) E bine că aţi început gardul la grădină, spuse ea, neştiind ce să admire mai întâi. Că-i zisei lu’ Sile al meu, pune mă oameni şi repară cu nişte cătină, gardul dinspre răzoarele noastre, că uite, mai deunăzi o nenorocită de vulpe, se strecură printre lăstăriş şi ne fură cloşca cu pui din saivanul oilor şi a celor două capre. O ţineam acolo, se învăţase cu oile şi caprele. Era cloșca aia, dintre primele care căzuse pe ouă. El nu şi nu, că pune el un laţ, în spărtura gardului... şi are să cadă vulpea.

      Ajunsă aici, îşi mai ostoi biata femeie, sufletul.

- Ei, şi a prins nenea Sile, vulpea!, întrebai eu.

      Două lacrimi se prelinse pe obrazul mătuşii Sultana.

- Da, de unde?... Am găsit una din capre spânzurată în laţ. Fugise de pe izlaz, din turma ciobanului şi, învăţată acasă, dăduse să se întoarcă la saivanul ei. Şi, taman prin laţul lui Sile a dat să intre... Să mor de ciudă, na! Tocmai capra aia roşcată şi frumoasă... Vai şi amar!... Se şterse cu colţul baticului, de cele câteva dâre cu lacrimi.

      Mi-am amintit de mieluţul de care povestea soţia, tot aşa, unul care se prinsese în laţul lui nenea Sile. Pe vremea aceea, soţia avea şapte-opt ani, dar, ţinea minte scena aceea, căci mieluţul acela era jucăria ei. Unde se ducea ea, venea şi mielul. Erau nedespărţiţi, ca doi copii de joacă. Nenea Sile punea laţuri pentru blana vulpilor, pe vremea aceea. Ce necaz mai fusese! Acum, de, pentru o cloşcă şi puii ei. Nu se învăţase minte nenea Sile. O păţise şi el.

- Păcat de capră, mătuşă Sultana, s-a dus după mieluțul din copilărie al soției..., arunc şi eu, o vorbă.

- Bine că faceţi gardul. Poate, n-o mai veni, afurisita de vulpe. Şi, o vedem cum îşi şterge din nou lacrimile, şi porneşte încet, la fel cum venise, ca umbra unei lumânări, de această dată, pieptiş cu panta dealului, spre poarta de la ieşire.

     Privind în urma ei, parcă mă și vedeam precum micuțul Petea din romanul lui Tolstoi. Vorbele mele eșuaseră într-o rană mai veche. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre o nouă eşuare. „Prost e cine plânge pentru toate nimicurile”, îi reproşa soră-si, Nataşa. Bănuiam că sufletul şi voinţa omenească, nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că, oricât de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă, omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile, şi redevine stăpân peste toate. Că așa ne-a lăsat Dumnezeu.      

   

Am cunoscut mulți poeți...

 

Cu Marin Ifrim în vizită la Ion Gheorghe

 

    În 2010, mai exact, într-o sâmbătă, pe 10 iulie, am fost cu Marin Ifrim în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Ne aflam alături de poeţii Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur literar, numită Opera lui Ion Gheorghe. Dar să revin: Platon a scris, primul, multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune – dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care, mai apoi, au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, poetul Ion Gheorghe ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Marin îmi spusese încă înainte de plecare: „Ai să cunoști pe cel mai mare poet buzoian al tuturor timpurilor. Să iei aminte la tot ce spune Ion Gheorghe. E de-o memorie uimitoare!” Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit, la venerabila vârstă de 75 de ani, poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta, în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine iarba (1963), şi gândul mă trimitea la câteva versuri din amplul poem, ce făcea şi legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu – creatorul suprem, Iisus – mesagerul Lui pe pământ, şi Omul – creator şi mesager rămas să mărşăluiască, în cuvânt, mai departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin: cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/ nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba” (avertiza poetul de la Sărăţeanca); iar furnicilor „le dau un anume presentiment” (şi anume – vin apele). În dizertația sa poetul a dat glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei tărâm, de unde, odinioară, feciorul de împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci. Din subteranele acestor dialoguri purtate între Marin Ifrim și poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Poate aceste aduceri-aminte au menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,/Nici chiar manualul de geografie/Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări,/Le vor da numele filosofilor, cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/Piscul Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema  Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –/Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile Senectuţii, 2010).                                                  

    La întrebarea „dacă va reuşi cineva să ridice cortina dintre realitate şi himeră, dintre obiectiv şi subiectiv” – pe care Gheorghe Postelnicu i-a pus-o, rețin că doar atât ne-a spus: „Adevărul se spune fără ocolişuri” - și a tăcut. Eu și Marin ne uitam în sus, unde poetul atârnase, de-o creangă a nucului, un șirag de suflători ca un fel de orgă sunătoare și care la bătaia vântului scotea un clinchet duios. Şi atunci, l-am întrebat brusc: ,,Domnule Ion Gheorghe, cum comentaţi că, pe vremea studenţiei mele, eraţi privit de studenţi ca un poet realist-socialist, cam în linia socialismului francez, nu ca un poet comunist «cu frunţile de gânduri prea timpuriu crestate», cum zicea Labiş? Acelaşi Labiş, care, s-a văzut mai târziu, era doar poetul care-şi tratează temele… şi din bulgărele gândirii timpului aţi cioplit amândoi poezia? Unde vă situaţi, mai exact?” Doar am pus întrebarea și s-a și lăsat o tăcere care să ne reamintească tuturor că ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, că era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă, improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap, şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă, cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească, între filele unei cărţi, o gânganie.

    Atunci, ca să rup tăcerea i-am spus că un prieten de-al meu, Tudor Mihai (fost coleg de liceu, acum era era în primul an de facultate), s-a dus la Luceafărul cu niște poezii ale mele întrucât eu nu aveam curajul să fac acest pas. A dat acolo de poetul Ion Gheorghe (era prin 1972-1973 și poetul era redactor la revista literară Luceafărul). ”Și?„ – a ridicat poetul Ion Gheorgehe privirea spre mine. „V-ați aruncat o privire spre ele, apoi i le-ați înapoiat pur și simplu, spunînd că o poezie ”Doamnă trec și eu” i-a atras atenția, cât de cât. Și dacă „prietenul tău”, continuă să scrie așa, atunci merită să meargă pe drumul acesta al poeziei, dar atât!”. Deși Marin Ifrim îmi făcea semne cu piciorul pe sub tamburul așezat sub nuc drept masă, nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Lui Marin Ifrim nu-i reușise manevra de a mă opri la timp. Se pare, după cum le vedeam fețele, totul se dusese de râpă. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Dar tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi  tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi, să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea, pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul, îngrijit cu palmele lor, şi din care am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”. Atunci, Marin Ifrim a făcut o glumă spunând că în „patria mea” (Dobrogea de unde veneam), e mai greu să înțeleagă toate astea un turc ca mine, că de, nu-i așa?  Cum e turcul și pistolul! Și Marin a povestit cum mi se preda, în școala generală, istoria la clasa tătară din Dobrogea, unde ni se spunea că Sinan Pașa l-a bătut pe Mihai Viteazu la Călugăreni, de „i-au sunat apele Neajlovului în cap”, iar când treceam, în paralel, la clasa unde se preda în limba română, ni se spunea că Mihai Viteazu „l-a bătut pe Sinan Pașa de l-a aruncat cu turban cu tot de pe podul de la Călugăreni”. Și Marin, în hazul celor de față, a adăugat de la sine:„Acum, dacă îl întrebi pe Tudor, nici el nu e convins cine pe cine a bătut în bătălia aceea!” Gluma era binevenită și Marin știa să atragă atenția tuturor cu povestea asta. Iar la plecare (deja câştigasem din partea poetului apelativul de „turcule”), mi-a zis tot aşa de-a dreptul, cu ochii lui pătrunzători ca de vultur: „Mă turcule! Tu ăsta, care treci drept înţelept, nu mai azvârli tot feluri de resturi în Thallasa… Uită-te la Gheorghe Postelnicu! A intrat în groapa cu lei scriind o carte despre opera mea şi, mă întreb, cum are să mai iasă de acolo!?” Apoi, mi-a făcut ştrengăreşte cu ochiul şi m-a bătut pe umăr. Era prima oară, când un poet mare mă bătea pe umăr, frăţeşte. Și ca să-mi arate că nu era supărat, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă, unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel de obiecte cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu – am spus asta cu voce tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca) – am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea, simplu, statuete. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu acestea etc. Altele păreau capete pe care erau situate diverse cuşme, marame, coifuri de război – ce-mi întărea ideea unei asemănări cu obiectele funerare întâlnite, cândva, prin cimitirul tătăresc din satul natal. Statuetele lui Ion Gheorghe m-au îndemnat la o privire mai atentă, abia când poetul ne-a vorbit despre Cultul zburătorului, alegoria Mioriţei pe plaiurile buzoiene, pelerinajul unor popoare ale pelasgilor prin aceste tărâmuri, şi, în special, despre unele mărturii şi legende locale despre Dealul Istriţei. Asemănarea unora dintre statuete cu „călăreţul trac”, ori fel şi fel de animale-totem, din basmele şi baladele noastre, m-a dus cu gândul la oamenii primitivi, care, citind în pietre, au creat munţilor noştri, dar şi dealurilor noastre, o mitologie. Dacă sunt cu adevărat revelaţii ale unei vechi şi enigmatice civilizaţii, care au trecut şi pe teritoriul nostru, atunci, cred că sunt revelaţii, dar revelaţii păgâne. Deocamdată, aceste statuete se află în „ţara” cea fermecată, între ziduri mult ferecată, la casa poetului de la Sărăţeanca.

      Pe drumul de întoarcere, scriitorul şi prietenul Marin Ifrim, după vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia vizitei la casa poetului Ion Gheorghe. I-aş reaminti, cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip, din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten, Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute.

 

P.S. După atâția ani, abia acum în aceste zile, aflu de la unul dintre prietenii aflați acolo de față, că poetul i-ar fi spus: „Pe turcul ăsta să nu-l mai aduceți cu voi când veniți la mine!” Dar vorba poetului, din ce scrisese el în poemul „Vine iarba”: să învățăm și de la furnici! și apoi să ne punem şi noi întrebarea lui Cărtărescu: „Ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?”. Îi reamintesc poetului Ion Gheorghe, că pe strada aceea de la țară, unde își avea casa,  atunci, chiar eram mai mulți de trei poeți bine cotați ai Buzăului. De ce n-o fi loc sub soare pentru toți? Chiar aşa!

 

                                                              Tudor Cicu

Cartea din bibliotecă

 Cartea din bibliotecă: (rubrică ținută permanent în revista LITERADURA)

1.      „Laika”/ed. C. Românească, 2014 – de Adrian Alui Gheorghe

 

   Roman ficţional, dar şi realist-psihanalitic, Laika nu caută stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca popor), cât o interpretare a faptelor petrecute dinainte de '89. O proiecție în încâlcitul vis al unui regim aflat în derapaj. Evenimentele în care se mişcă personajele au o taină a percepţiei informaţiei primite, ca de undeva, dar nu parodierea lor le scoate în față, ci naturalețea cu care își fac intrarea în narațiune. Glod e numele unei localități unde fusese construit, cu mulți ani în urmă, un sanatoriu de boli nervoase pentru tovarășii cu munca de ideologizare. Practic, acest sanatoriu fusese construit ca o alternativă la casele de nebuni ale vremii. Erau cazați aici, pacienți cu nervii foarte zdruncinați dar care nu erau agresivi. Mulți pacienți erau trimiși aici, prin relații sus puse, altfel cam toți ar fi înfundat pușcăria. Laika era o cățea adusă la sanatoriu de vreun doctor ori paznic și între timp, își căpătase un statut bine determinat. Fusese dresată de unul dintre paznici, care făcuse din cățea o vedetă. Chiar i se dusese vestea până sus la cadrele de nădejde ale partidului care au vrut să facă o surpriză cuplului prezidențial, mai ales tovarășei, cu ocazia unei vizite în județ. Ideea asta avea să-i coste, poate viața, pe cei care avuseseră inițiativa, pentru că Laika avusese un comportament anapoda și nu mai respecta comenzile și chiar atentase la viața primei doamne a țării. Din vedeta sanatoriului, avea să fie cărată în șuturi și înfundată, mai mult moartă, într-o cușcă din sanatoriu unde avea să și sfârșească. Evenimentele din decembrie '89 curg firesc și după, în povestea celor ce au intrat în epoca „de tranziție” postrevoluționară, asta ca să nu ne pierdem umorul celor dinainte: „Când dai drumul la radio se aude un țăcănit, când dai drumul la televizor îl vezi pe țăcănit pe micul ecran”. O carte de suflet.

 

2.      „Privește-mă prin lentila uriașă a unei lacrimi”/ed. Helis 2016 –de Florin Ciocea                                                                                    

     

     Dintr-o mare reflexie poetul ne cere să-l privim prin lentila unei lacrimi, totuși, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței sale de poet care își rescrie destinul. Hotărât să emigreze pe o altă planet (câștigând în imagine, adâncimi și iluzii), din această „lume a spaimelor”, încearcă să dețină cheia poemului condamnat în irizări secvențiale la o variantă de iubire. Și în singurătate să treacă „dincolo”: „spre un tărâm unde tristețea/cerne din nori un voal discret”. Locuirea autentică în acel univers exprimă armonia sa cu cosmosul și acceptarea ființială ca naturală, în lumea revelată de el: „în constelația/unde toți prietenii mei vor întineri îndeajuns”. Și ne pune în încurcătură: „cineva se distrează privindu-ne zbaterea/în această cutie pe care o credeam lumea noastră”. Dar „pentru a scrie un poem/ai nevoie de o lume/care să ardă jur-împrejur”, pur și simplu „arzând zăgazurile/care ne țin captivi”. Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții: fântânile melancoliei; răzvrătirile interioare („hai să bem un ceai în spitalul de nebuni”); predicții romantice („zăpezile ce vin ne vor surprinde”); „casa soarelui” vizavi de „țara care nici nu este” - sunt căutări venite dintr-un reflex interior al unei lumini fixate undeva departe, cu respirația în trecutul renăscut, în care extrage lucrurile din logica lor comună. Între astfel de incertitudini, spre a se vindeca de acțiunea timpului, poetul îl lasă să curgă înspre izvorul său tămăduitor: „în palatul meu de vise/să trăim împreună/imensa dragoste din florile de cireș”, cu sufletul agățat de mereu cuvintele magice ale iubirii. Și înțelegem că iubirea e cel mai frumos sentiment care poate fi cuprins într-un vers, unde realitatea și iluzia și-au distribuit rolurile fără să clipească. E o bucurie să pătrunzi pe întinderea poeziei acestui poet sincer și în adâncimea conștiinței sale aflate în tandem „cu celelalte lumi”.

 

3.      „Lumina îndepărtată a fluviului”/ed. Ex Ponto, 2015 – de Ovidiu Dunăreanu

 

      Romanul-basmic („istorisiri din Condica marilor și micilor praznice”), scris ca de pe „un tărâm de poveste”, surprinde o lume aparent basmică a spațiului dobrogean unde „istoriile se succedau ademenitoare sau amarnice, derutante câteodată, încurcate, fabuloase, magice, fantastice, învăluite în mister...” Provocarea imaginației, cultivarea miticului și basmicului în creație sunt jaloane de suflet folosite de acest migălos stilist într-o proză de atmosferă, de fantastic și oniric. Acest roman scris în umbra poveștii, nu este decât o punere în scenă a unor istorii tăinuite de oglinda magică a fluviului Dunărea. Mediind întâlnirea cu elementele basmului, poveștile oamenilor din Ostrov (cu „ isprăvi după chipul și asemănarea lor”), par enigmatice ori cernute cu o tristețe sadoveniană, dar stimulează empatia cititorului cu eroii cărții. Suntem prinși definitiv în sfera realismului fantastic, cu „oameni și  lumi” care s-au îndulcit cu miraculoase legende, datini vechi, fapte pescărești, toate petrecute sub pecetea tainei ce răstoarnă în cititor un amestec de imagini imprevizibile care generează povestea. Povestea lui Anghel Furcilă (care părea că întinerise) după o „întâlnire care-i dăduse viața peste cap” cu zmeul, a lui Titi Talălungă și întreaga lui istorie cu „o căruță nepieritoare, cu cai pe potrivă” și pasagerii din ea, a lui Fane Barză și Dumitru Bolborici, (braconieri care întâlnesc fata-destin și prevestirile ei îngrozitoare”), a cazanului cu galbeni ascuns pentru totdeauna de Milian Sima, ori povestea de iubire a lui Crăișor Domnaru „victima unei teribile năluciri” pentru fata cam sălbatică dintr-un cătun bulgăresc, nu pot fi decât de domeniul fantasticului. Dar e o istorie a spațiului de magie a Dunării (în vraja povestirii) spre a nu trece în uitare, ce îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri și încercări ale vieții. Roman cu  un epic bogat în detalii și de o sensibilitate cuceritoare.

 

4.      „Sisif coborând muntele”/ed. Editgraph, 2017 – de Titi Damian

 

      După apariţia tetralogiei “Muscelenii”, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Și pentru că acest autor buzoian trebuia să-și împlinească destinul, iată-l „urcând și coborând cu bolovanul vieții în cârcă” într-un roman autobiografic, cu întâmplări din copilărie și din adolescență. O carte unde își povestește, destul de detașat viața, așa cum s-a rostogolit ea în memoria afectivă: dar „realitatea pe care o zugrăvesc în cartea de față este mult mai dură și mai complexă”.  Cum „năzdrăvăniile se rostogoleau peste noi cam în fiecare zi”, cititorul devine și el participant la evenimentele nașterii sub auspiciile destinului, la năzdrăvăniile unei copilării  nevinovate într-un cătun de munte înglodat în noroi, primele căutări în dragoste și urmează școlile urmate de narator. Ai senzația că te afli dinaintea lui Maxim Gorki cu istorisirile sale din „Copilăria – La stăpân – Universitățile mele”. Te și minunezi cum de le mai ține minte pe toate! Ce lume?! Și câte peripeții și șotii hărăzite copilului Titi, de destin: vara la furat de pere, jocurile de iarnă cu săniuța și schiuri improvizate, turbarea câinilor, bolile tratate cu gaz lampant, făcutul țuicii, cositul fâneței pe țarnă ș.a. Unde se duseseră ori se pierduseră toate astea? Spune el: „După Revoluție..., se părea că satul își revine la matca originară. Câțiva ani era o forfotă pe toată țarna... De curând am întâlnit o imagine dezolantă... Am aflat că în sat este doar o pereche de boi, păstrată mai mult pentru dusul morților la biserică.” A părăsit satul („coborând un munte”) pe la 24 de ani, pentru un post de profesor la câmpie. Închid ochii şi-mi pare că-i aud scrâşnetele din dinţi, în încrâncenarea de a se lupta cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi, cu Viaţa celor rămaşi, într-o carte document care se citește cu inima ticăind în piept.