Bunicul mi-a
pregătit valiza pentru acest război nemilos numit „scrierea poveștilor de
viață” *
Pentru început să apelăm la memorie. Am întâlnit încă de pe
vremea când citeam Victoria de la Oltina
(scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu ce se
refugiase din Cadrilater în portul Oltina. Bunicul Stoenciu Gheorghe a
avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie
Stoenciu. Cum de numai pe tata îl chema Cicu, în vreme ce toți copiii bunicului erau Stoenciu? Am fugit la bunicul să mă lămurească. Și enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al
bunicului) era Stoenciu Cicu. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar)
din satul Dunăreni, fostul Mârleanu de la Dunăre. Bunicul, înainte de
cooperativizare, avea cai, căruţă și făcea negoţ cu gaz, sare, cherestea, etc.
Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea o armă în casă. Au venit
„băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52, şi i-au băgat un pistol în
haine, în vremea când doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința
bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată l-au trimis direct la Canalul
pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal,
familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului era pe moarte, moșu' Cicu l-a
chemat la căpătâi pe fiul lui și ultima dorință a fost ca tata (primul copil),
să-i poarte numele și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Drama familiei
bunicului o voi scrie în volumul de povestiri aflat în lucru: Moș Enuță... și Marea! Copilăria
mi-am petrecut-o în sat lângă bunici. Pe vremea aceea
nici nu bănuiam la ce „război” grozav aveam să-mi fac și eu valiza. Dar plecam
încrezător că biruitor din toate astea va ieși cuvântul
scris. Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu
cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de
dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Uneori mă
întreb și eu: mai are poezia/proza, azi, căutare printre cititori? E și
întrebarea care îl macină pe cel-care-scrie. Fiindcă, să nu ne temem să rostim
vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume
ficțională propusă de scriitor ar fi soluția la cea prezentă, că acolo la masa
de scris omul-care-scrie își pune întrebări și se frământă să găsească soluții
pentru o lume mai bună. Ne întrebăm: oare scrisul cărților poate alunga
suferința popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele? Poate că nu. Insistența,
însă, e ca picătura care sparge stânca.
Panait Istrati mă învățase că pe coala
de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat
în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Am
început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista
Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea
în suflet”). Îmi spuneam: ca să
zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi.
Doar cuvântul care stârnește emoția mișcă cititorul, nu fixația ori
amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce vor da sămânța unui „vrej
de fasole” care l-a dus pe Jack până la ceruri. Mai târziu m-am dus spre proză.
Modelul meu a fost Diogene, cel care îl întreba pe oracolul din Delphy ce trebuie să facă
pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul i-ar fi spus lui Diogene, că omul pe care-l căuta nu stă într-o
iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu
care, cel care îl caută, va simți în ea acel gen de devotament pe care trebuie
că-l are naufragiatul pentru pluta lui. La masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii, şi nici nu scrie
în locul tău cineva, ești condamnat la singurătate. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși
pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. În fiecare dintre scriitori e un mic Don Quijote ce a cutezat
în lupta cu morile de vânt. Așadar scriitorul
își pune întrebări, se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. E
important să ne punem întrebări, cât mai multe întrebări prin scrisul nostru.
De foarte mulți ani țin un atelier literar pe blog. În urma
postărilor mele s-au născut cele 27 de cărți ce au ieșit de sub „mantaua”
acestui blog. Pe acest tărâm e și multă suferință și mulți vor căuta să-ți dea
la picioare. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și
vipera. Însă asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice,
din nuvela lui Hemingway, scriitorul își învinge, de unul singur, moartea prin
scris.
