Al 7-lea volum al elevei-poete Victoria Maria Pripon.

 

Poeta care a pornit să asedieze cărarea spre pădurea viselor

      În această goană ca „o vînare de vânt” cine poate să spună omului „ce va fi după el supt soare” (cum spune Eclesiastul 1-3), dacă n-ar exista poeții și visele lor? Iar dacă un poem ne-a făcut să rezonăm cu ei, înseamnă că acești tineri poeți ai autenticismului 2000 – ist au intrat și în sufletul nostru. Observându-i evoluția în cele șapte cărți de poezie scrise (vorbim despre Victoria- Maria Pripon, aflată încă de la începuturile scrisului la o vârstă școlară, clasele V-VIII), ne punem firesc întrebarea dacă se va abate cândva de la acest demers de început poetic în care, cu toată îndrăzneala imaginarului ei, va ține cu tot dinadinsul să se asigure că va fi și înțeleasă în armura unui expresionism apolinic. Enigma scrierii poemelor din volumele analizate, până acum, sta în volumul imens de cultură antică, veche, clasică și modernă citită. Dacă nu cu mult în urmă, pornind de la volumul „Vanitas” (2023), eleva poetă ținea să argumenteze spusele părintelui psihanalizei Freud, în felul ei poetic, că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” pe care avea s-o iscodească în poezie, în „Atrium” cartea care i-a urmat, își întâmpina cititorul cu o nouă semnificație despre lumea înconjurătoare, mult mai contemplativă în jocul de cuvinte care o fascinau, dar convinsă că a putut surprinde miracolul unei lumi aflată la hotarul celor două lumi trecut-prezent. Ovidiu, poetul citit de eleva poetă, spunea că nu-și dorea să profite „de vârsta, ca să câștig prin arme cununa prăfuită”, însă striga mai presus de orice că venise vremea în viața lui, când  „scrisu-nfrunta timpul”. Cu „Atrium” Victoria-Maria Pripon venea în fața cititorului pentru a-i împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea”, ca o torță, a tuturor cuvintelor ce transmit imaginație în poezie. Acum, cu noul ei volum „Coronandi opera” (apărut la ed. Betta, 2024), căpătând în scris o combinare de construcție critică și o finețe a ideilor (o nuanțare a lor în exprimare), îi observăm o mai mare încredere în puterea cuvântului de a pune în versuri realități îndepăratate surprinse subtil în poezia ei de notație. De la însemnarea jurnalieră și proiecția unor acumulări livrești din celelalte volume, cu Coronandi opera eleva-poetă și-a pregătit intrarea în viața și lumea poeziei. Cu o lume iscată din contururi și umbre, în care privirea e mai „învățată”, mai înțeleaptă cu materia comunicativă a poemului spectacol: „Tot ce dispare după furtună/Este adus, în particule,/Înapoi în viețile noastre obișnuite./Învățând să descifrăm aceste mesaje/Descoperim că nu mai suntem/Cine eram cândva/Și că luminile care nu sunt aici/Aduc mai multă suferință” (Suferință).

      Cu altă ocazie, vorbind despre poezia ei, puneam o întrebare și cititorului: oare în ce perspectivă asupra existenței privim poezia Victoriei-Maria Pripon? A trecut de poezia în care se simțea în largul ei, folosind acel limbaj transgresiv și disruptiv capabil să-i surprindă trăirile, setea de cunoaștere și tensiunea interioară a rostirii? Sau continuă să ne poarte, în aceeași manieră a fragmentarismului intertextual, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să reinventeze o poezie existențialistă, de semnificații metafizice? Ne găsim acum dinaintea unor rostiri în vers ca și cum ne găsim în fața pasajelor din Apocalipsa biblică în care versetele se exprimă, în mare măsură prin simboluri încifrate? Capătă acum poezia ei câte ceva din conceptul de reinventare a poeziei? Observăm că nu mai ne găsim la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, cu alunecări la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul printr-o tehnică descriptivă, până la așezarea cuvintelor ca în pictura cubistă, cum arătam într-un comentariu la Vanitas.

     Revenind la poetul antic Ovidiu, cel care într-un vers își plângea „azi iubirea pierdută în trecut...”, Victoria-Maria Pripon se desprinde la modul optimist de mai vechea imaginație asupra zilei în care poezia acestui veac trebuie rostuită într-o formă nouă oaspeților ei, cititorii; acum furtunile din acel suflet prea mult pustiit de întrebări, dar supuse furiilor interioare, vor înceta și ușor-ușor se întrezărește un alt destin, o altă atmosferă, alte perspective în tabloul poetic configurat la orizont: „Aștept/Și tot aștept ziua de mâine,/Ca tu să vii și să aduci din nou/Soarele în acest loc uitat de lume...”(Și totuși aștept). E și acesta un mod de a ni se confesa (finit coronat opera), ori chiar se  autoanalizează şi își mărturiseşte hiperbolic lirismul în limbajul sufletului: „În fiecare final/Se află cheia către un nou început”, descompunând fragmente din viață, spune ea. Într-un poem întemeiat pe libertatea de spirit ca „Încoronând opera”, în care poeta respiră/și caută acel eu aforistic-disruptiv-confesiv, pentru a găsi frânturi de sens în destinele noastre, discursul continuă să fie al unei poete gata înrolate pe un anumit orizont de așteptare mereu față în față cu Timpul (o iluzie) și cu Viața (captivă între propriile gânduri): „Unde te îndrepți/Și pe cine vrei să găsești/Când lumea este prea mică/Pentru a putea cuprinde aceste/Două spirite?” Precum stă scris în 1 Corinteni (13-13), credința, nădejdea și dragostea sunt acele punți din viața fiecăruia pentru care speranța ar trebui păstrată pentru chestiuni ce țin de suflet. Perspectiva asupra dramei de a ne pierde credința, temere ce se profilează la amurgul vieții planetei care ne suportă pe toți, e furtuna care se petrece cu omul (în esența ființării sale), dincolo de împrejurări ce nu păreau a conduce la niște destine puse pe taraba întâmplării: „Fără Tine nu sunt nimic,/Doar la Tine este cheia/Către porțile unei lumi/Unde tristețea e o mantie/Aruncată în drum, pierdută/Și deloc căutată” (Între Alfa și Omega). Aflată, aici, într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit, nu cantitatea de realitate o definește pe autoare, ci dispariția neanunțată în viața oamenilor, visul și visarea, raportul dintre imaginar și realitate, unul articulat pe stranii coincidențe și tot felul de sugestii: „Acolo unde/ Mi-a fost teamă/Să ajung/Unde Eminescu nu a cutezat/Să meargă,/Iar Labiș nu mângâie/Pasărea cu clonț de rubin,/Acolo te îndrepți/Cu sufletul trist/Ascuns cu cheile/Unui alt tărâm” (Șapte vise). Ultima secțiune a volumului „De neuitat”, în care percepția ei de a surprinde, în vers, lumea înconjurătoare cu micile senzații de fericire, iubire și trăiri adolescentine, arată o poetă „înzestrată cu imaginație, cu emoții, cu vise” (după Gina Zaharia în cuvântul prefațator), o poetă cu „contur tras pe romanța vremii”. Schimbând continuu conotația și sensul în funcție de vibrația privitorului din afară cu secvențe de poezie concretă și elemente ale poeziei de notație, poeta-elevă găsește în mod fericit calea de comunicare cu cititorul și o spune cu fermitate: „nu voi privi norii altor zile/ci îi voi ascunde sub aripile mele/până când vor înceta din plâns” (Nori pierduți).

    Acest al șaptelea volum oferă spre lectură cititorilor ei o poezie în care accentul cade pe ideea de împărtășire a unui izvor ideatic care explorează vina, frustările și destinul, lumea cu întrebările ei, singurătatea, spaimele, visele și năzuințele lumești etc. Cu alte cuvinte sunt trăiri asemănătoare unui ghem de energii implozive și „nimic nu mă va opri” (cum spune), spre a porni mai departe spre „pădurea viselor” și îi va asedia cărarea. E un prim semnal că flacăra va arde și nu se va stinge, atâta timp cât vor dăinui și „pădurile ei de gânduri”.

 

                                           Tudor Cicu

* cronica a apărut în revista LITERE/nr 300 Martie, 2025

poem fără adresă

 

poem rămas al nimănui

 

te-am întâlnit într-o seară sub tei

cum mi-apari uneori și în vis

ochii tăi pradă doar ochilor mei

„de unde ești frumoaso?” ți-am zis.

 

ai tresărit, venind de la sine

o întrebare cât mai șiret

„domnule, în vis, chiar oricine

mai aruncă o vorbă discret!”

 

o, de-ar fi stele pe cerul pustiu

le-aș cerși lor un pic de noroc,

dar tu, vezi doamne, acum e târziu

când să mai oprești timpul în loc?

 

câte vorbe... poate azi sub un tei

se mai spun într-o noapte de vis

și ce poem pentru buzele ei

într-o viață! atunci să fi scris.

Un „cuvânt înainte” rostit la manifestarea din Biserica Sf. Mina

 

Bunicul mi-a pregătit valiza pentru acest război nemilos numit „scrierea poveștilor de viață” *

 

      Pentru început să apelăm la memorie. Am întâlnit încă de pe vremea când citeam Victoria de la Oltina (scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu ce se refugiase din Cadrilater în portul Oltina. Bunicul Stoenciu Gheorghe a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Cum de numai pe tata îl chema Cicu, în vreme ce toți copiii bunicului erau Stoenciu? Am fugit la bunicul să mă lămurească. Și enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar) din satul Dunăreni, fostul Mârleanu de la Dunăre. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai, căruţă și făcea negoţ cu gaz, sare, cherestea, etc. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea o armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52, şi i-au băgat un pistol în haine, în vremea când doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată l-au trimis direct la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului era pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe fiul lui și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Drama familiei bunicului o voi scrie în volumul de povestiri aflat în lucru: Moș Enuță... și Marea! Copilăria mi-am petrecut-o în sat lângă bunici. Pe vremea aceea nici nu bănuiam la ce „război” grozav aveam să-mi fac și eu valiza. Dar plecam încrezător că biruitor din toate astea va ieși cuvântul scris. Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Uneori mă întreb și eu: mai are poezia/proza, azi, căutare printre cititori? E și întrebarea care îl macină pe cel-care-scrie. Fiindcă, să nu ne temem să rostim vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume ficțională propusă de scriitor ar fi soluția la cea prezentă, că acolo la masa de scris omul-care-scrie își pune întrebări și se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. Ne întrebăm: oare scrisul cărților poate alunga suferința popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele? Poate că nu. Insistența, însă, e ca picătura care sparge stânca.

        Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”). Îmi spuneam: ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Doar cuvântul care stârnește emoția mișcă cititorul, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce vor da sămânța unui „vrej de fasole” care l-a dus pe Jack până la ceruri. Mai târziu m-am dus spre proză. Modelul meu a fost Diogene, cel care îl întreba pe oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul i-ar fi spus lui Diogene, că omul pe care-l căuta nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. La masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii, şi nici nu scrie în locul tău cineva, ești condamnat la singurătate. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. În fiecare dintre scriitori e un mic Don Quijote ce a cutezat în lupta cu morile de vânt. Așadar scriitorul își pune întrebări, se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. E important să ne punem întrebări, cât mai multe întrebări prin scrisul nostru. De foarte mulți ani țin un atelier literar pe blog. În urma postărilor mele s-au născut cele 27 de cărți ce au ieșit de sub „mantaua” acestui blog. Pe acest tărâm e și multă suferință și mulți vor căuta să-ți dea la picioare. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. Însă asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, din nuvela lui Hemingway, scriitorul își învinge, de unul singur, moartea prin scris.

 P.S. La sfârșit, după cele arătate mai sus, am spus pilda doctorului care s-a trezit în fața ușii cu „fetița-înger”, implorându-l să îi acorde ajutor mamei ei bolnave la pat, aflată acolo în căsuța lor de la marginea orașului în care locuia și renumitul doctor. 

 * text rescris din memorie (la rugămintea cuiva) după acel „cuvânt înainte” rostit la manifestarea concursului de texte cu titlul ”O mamă, dulce mamă” pe 9 martie 2025 în Biserica Sf. Mina