Lecția de poezie și proză *
Spuneam
odată, la una dintre manifestările organizate de Parohia Sf. Mina, că mă simt
ca un lector de carte la o școală a creației unde fiecare își încearcă norocul
pe un drum al viitorului său de poet sau scriitor. Și că fiecare cuvânt al
nostru (în calitate de membri al unui juriu ales) e o lecție la care voi, cei
care participați și vă vedeți numele într-o Antologie, nu trebuie să lipsiți. N-aș
fi dat niciodată lecții despre ce trebuie să simțim la masa de scris, dacă nu
l-aș fi citit pe Emil Cioran. Cioran spunea că şi
scriitorii ori poeţii, nu-s decât creaturi ale Domnului şi că rostul lor nu
este altul, ci doar a-l distra pe Creator. Creaţia, atunci, ar însemna
singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără
sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria
chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar pe poeţi şi
scriitori Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând cu un anumit scop.
Aşadar, începem să desprindem sufletele acestora, care acumulează o mare parte
din păcatele celorlalţi, de sufletele „oamenilor simpli” şi să notăm că tot ce
i se întâmplă unui mare scriitor, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile,
toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere şi
viaţa lor să semene cu a sfinţilor... a martirilor. Putem spune şi aşa: au pornit în lume şi au
plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci
divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de
urmat, ori o nenorocire de care, cei ce vor veni mai pe urmă va trebui să ţină
seama, că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii
şi pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni le hărăzesc la toţi pe pământ.
Încercați această imaginație: câtă sforţare îi cere Cel-de-Sus scriitorului, ca nimănui altcuiva să nu i se adreseze, aflat la
masa de scris, decât unei ființe care are nevoie de mângâiere ca și el,
iar orice fir de nisip din clepsidra în care tot EL ne cerne timpul e de neînchipuit pe lângă tulburarea autorului, când gândeşte EL și
îi „transmite” ultimele cuvinte ce trebuiesc scrise în cartea sa. „Poezia este
fiica unei raţiuni superioare, nimic durabil şi esenţial nu apare acolo unde nu
există un spirit care poate gândi marile categorii şi poate pune ordine în
haosul aproximaţiilor”… spunea Eugen Simion. Daţi-mi voie, ca în fața acestei
afirmații a criticului nostru, să mă îndoiesc şi eu, puțin câte puțin, de câte
ceva din tot ce am afirmat cândva cu privire la rostul şi fericirea celor care
scriu, precum J.L.Borges care spunea răspicat: „Fiecare se îndoieşte de arta sa
şi de propriile-i mijloace”. De aceea citim tot ce ni se oferă cu o misterioasă
cuviinţă. Asta facem
acum și noi în calitatea ce ni s-a dat, nu de judecători, ci de membri ai unui
juriu căruia i se adresează n
participanți să afle dacă au ales drumul cel bun. Ce-i putem spune noi celui
care dacă nu-și va bandaja rănile, va suferi enorm din pricina necredinței
sale, și se va opri din drum? Sigur că se va prăbuși și nu va mai putea înainta
pe drumul ales. Dar mai putem să-i aducem aminte că fără lecturi intense nu va
putea ajunge la capătul drumului pe care a pornit. Și o să-i amintesc, de fiecare
dată că, în discuţia despre omul
poetic, Heideger spunea că poezia nu se poate confunda cu limbajul ei, dar nici
că poezia nu poate trăi în afara limbajului şi a unei anumite muzicalităţi a
cuvintelor. Înainte de a vă aminti de Arthur Rimbaud la francezi, sau
Nicolae Labiș la noi, să ne ducem mult în urmă la americanul E.A. Poe care poate fi asociat (ca poet) şi acelui fiu al imaginaţiei,
şi al misterului evident, dar negreşit e un martir al cuvintelor. Influenţa „pulsaţiei lui interioare” de a gândi
poezia, în toată muzicalitatea ei, nu poate să nu fi influenţat poeţii de
pretutindeni şi poate fi numit poetul cu influenţa cea mai mare şi mai durabilă
asupra celor care i-au urmat.
Dar să trecem și la
proză: lumea din epopei, a sagă-i, a miturilor... sunt guvernate de zei, forţe
supranaturale şi destin. În basm, ocrotitorii din natură, tovarăşii întâlniţi
în cale sunt de ajuns pentru ca eroul central să reporteze victoria. În acest
fel „Iliada” este o epopee, mai curând aproape de saga şi mit, în timp ce „O mie şi una de nopţi” e cartea cărţilor
ce cuprinde lumea basmelor. Când creaţia basmului cutare şi cutare a încetat,
autorul de geniu va recreea basmul în lumea realităţilor sale, reinventând
creaţia. Aşa s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis
Carroll, Robert Louis Stevenson... şi toţi cei pe care i-am citit în copilăria noastră, fără să ne întrebăm, încă de pe atunci (deşi s-ar
fi meritat) dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C. Andersen, Perrault,
Hoffmann, Fraţii Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu şi mulţi alţii, nu
cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade) al mitului şi al
ritului de iniţiere a sagăi şi, prin autorii clasicismului, nu cumva au avut un
rol de a reactualiza tărâmul şi „probele de iniţiere” la nivelul imaginarului
şi oniricului?! Făceam trimitere, tot într-o manifestare literară la Sf.
Mina, despre obligativitatea citirii cărții „O mie și una de nopți”. Nicio carte, în această
lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc bine, Byron, Cervantes,
Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas ş.a. s-au inspirat şi au dat pagini
memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la realităţile altor tărâmuri şi
a altor regi, prinţi, cavaleri, oameni de rând, şi asta numai dacă ne-am gândi
la istoria acestei cărţi şi la tălmăcirile ei. M-am întrebat, mai târziu, oare
cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii
de autori învăluiţi în mister, cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte
ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile
citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care
Când le cerem copiilor să se întoarcă la lectură, ne gândim că odată,
mai demult, lumea întreagă înțelesese, încă o dată, dacă mai era cazul
(amintind de gestul Șeherezadei din O mie și una de nopți), că avem
nevoie de povești pentru a putea trăi. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia
s-a născut din rugăciune. Dar
teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în
vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează
volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul
antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie
curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în
inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să
zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi.
Într-un articol publicat în România literară poetul și scriitorul Gabriel Chifu
își punea întrebarea firească: „Ce chip va avea poezia în viitor?” Și constata
că tinerii din zilele noastre nu se mai recunosc în versurile noastre, a celor
din generațiile mai vechi, că noi, cei vechi, suntem categoric pierzătorii.
Citind (și eu) poezia din „textele” trimise în ultima vreme la concursurile
literare (concursuri locale, concursuri naționale, poezia publicată în ultima
vreme prin diverse reviste literare din țară), am impresia (oare doar
impresia?) că trecem prin răstimpuri de decădere „de obscuritate și de
sălbăticie” (cum puncta G.C.) și pare întradevăr a ne găsi în aceste pericole.
Și chiar dacă mai auzim, pe ici-colo, că noi capodopere ajung în librării și
biblioteci, mi se pare că tot nu frânează ofensiva acestor ideologii toxice și
„ruguri ca pe vremea inchiziției”, cu anumite cărți ce trebuiesc scoase de pe
tarabele librăriilor, dacă nu chiar interzise definitiv. Dacă îi vom încuraja
pe acești „noi inventatori!” ai poeziei actuale să urce pe podiumurile unor
concursuri, acești tineri furioși să publice mai departe în revistele literare
ale vremii, cred că îi vom lăsa „ca și cum ar fi un drept al lor” să modeleze cuvintele
în poezie, după „noua simțire și gândire” influențată de ideologii menite a le
tulbura mințile. Se mai întreba Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la
zona metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta
către o rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în
Babilon? Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă
colorată: unele lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin
lentile roșii, dar cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Oare simpla
potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care a apucat poezia actuală?
Mi-e teamă să și sugerez una ca asta. Dacă un pictor ar pune ca Vincent Van
Gogh multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție... cu siguranță
că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora, metafizica,
lirismul de care vorbea G. Chifu. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o
oglindă curată, limpede, poate reda o imagine pură și doar o operă de artă
adevărată poate porni dintr-un suflet curat. Altfel riscăm să alunecăm cu totul
în dilema rostită de Matei Vișniec, cel care dădea de exemplu niște
extratereștri curioși să se compare cu noi în acest scenariu absurd și,
inevitabil, iar extratereștrii ăia să se întrebe: „La ce le-or fi folosit
ăstora cultura?”
M-am
întrebat dacă și cei chemați să participe în juriul unor concursuri (unii chiar
critici cu faimă) simt acest pericol, sau realizează că dacă uneori nu poți
vindeca pe nimeni, măcar încă pot trata. Și că siguranța emoțională trebuie să
fie acolo criteriul de a urca pe cineva pe podium, pentru că fără ea „toți”
avem o problemă. Și că, mergând în continuare în această „înțelegere” a noului
discurs poetic, ne putem (doamne ferește!) întoarce la epoca de piatră, la
acele „scobituri” în ziduri pentru a arăta generațiilor viitoare că au fost și
ei acolo și vom ajunge să credem în propriile minciuni morale. L-aș fi întrebat
pe unul dintre acești „inovatori” ai poeziei, după ce și-a citit „textul poetic
mult alambicat”, dacă și înțelege ceva din ceea ce a citit în fața adunării
care tam-nesam aplaudă la comandă. Nu de alta, dar până și criticului care
asistă îi va fi greu să definească acel „nou curent literar” menit să desemneze
o realitate artistică de o uriașă complexitate, în continuă prefacere. Păi,
unde mai găsim (cum spunea A. Rimbaud) situația poetului în a căuta atingerea
cu cele mai pure sfere angelice pentru a se limpezi de suflarea spurcată a ceea
ce vor să ni se bage pe gât? Spunea el: „La ce bun o lume modernă când ni se
servesc atâtea otrăvuri?” Ba chiar există riscul să ajungi, citind (azi) o
carte de poezie, la debusolare și nevroză, la pierderea iluziilor și a
identității, în avalanșa prin care poezia tinerilor pare a pustii biata hârtie,
deoarece vizitarea unei librării nu mai e demult un ritual al bucuriei și
speranței că vom găsi în cărți ușa magică pentru a evada din lumea cenușie,
mohorâtă, rece, ostilă în care ne-a fost dat să trăim.
Pe un ton ceva mai optimist aș spune că
atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămîne versul și că
poezia/povestirea scurtă e singura formă de comunicare cu aproapele tău,
cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un
aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar
pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța
să privească lumea altfel.
* cuvântul înainte la Antologia „Frumusețea Crăciunului”/concursul de creație literară organizat de Parohia Sf. Mina - decembrie 2025
Tudor
Cicu
