Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava.

 

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava/ 2025  (ed. editgraph 86 pag)

 

     Manuela Camelia Sava, poeta din Rm-Sărat, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce încă poate permite o stare așezată a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie o nouă stare. Astfel de poeme scurte descriptive îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet „rănit de mărăcinii altor povești trecute”.    

     Titlul plachetei de poezie „Cineva te strigă” ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare al acestui aspect concret - sau mental -  al tuturor lucrurilor întâlnite în viață, care este învelișul cu care am venit și umblăm în lume (pe care îl luăm drept realitatea însăși), cât și acea abordare a poeziei care se întoarce la scara umană și se prozaizează, făcând câțiva pași în direcția autenticismului. În aceste scurte poeme descriptive din această carte, rostirea autoarei devine simplă, firească, lipsită de podoabe și artificii inutile, dar sporește în lirism și țintește o clară deschidere către lume, cu mesajul de a începe să faci ceva, îndeosebi asupra celorlalte ființe și asupra lumii așa cum e ea. Și poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor: „aș vrea să știu dacă lumea întreagă suntem tu și eu/tu și eu” (cotidian). Și asta, nu pentru că ar trebui să ne iubim necondiționat sau pentru că în tratatul de psihologie ni se spunea că privitul în oglindă în fiecare dimineață („mă văd cu sufletul ciopârțit în oglindă”) și vorbele rostite tare „cât de mult ne iubim” ne-ar fi benefice, dar între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv, poeta nu-și dorește să transmită cititorilor stări sau dispoziții, de care nici ea, ca cititor, nu ar dori să fie contaminată: „îți zâmbesc și din iarna noastră străbate la suprafață/gerul” și „în grădină îngerii aprind noapte de noapte/stelele/ca noi să privim spre cer/cu dor” (poeme pentru un muritor. sau poate pentru toți).  Iar dragostea e un fel de experiență miraculoasă, un prilej de jubilație adolescentină: „dragostea mea este scrisă târziu/cu flăcări care te încălzesc/când ți-e frig” (cineva te strigă). Nevoia de poveste, de evadare în realitate e atemporală și integrată în ființa noastră, ea chiar devine în poeme expresia înzestrării naturale, drumul către maturitate: „cuvintele s-au așternut între noi/ca un pod plin cu furnici/harap-alb va deveni matur/dar noi nu vom afla fericirea lui” (personaje din basm). Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică.

     Drumul acesta care se bifurcă în poezie spre un polisemantism, în firescul observației, ne apare aici ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii ce vin mereu să alterneze registrele unor scenarii așezate în condensări ori rescrieri, fragmantarism și redări în logica post-dramaticului: „această noapte care vine pe furiș/schimbă orele/schimbă moartea cu viața/numai sângele meu se preschimbă în fluturi/se preface în pulbere râzând” (poezie despre tine timp și inimi). Dar „amintirile”, care „au gust de vară”, nu au și ele acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? „Nici un cal alb călare pe un nor negru nu va mai/străbate/sângele meu/atunci voi ara cuvintele/și voi alege unul singur/care să mă mulțumească/în final” (în loc de apocalipsă). Compozițional, poemele se citesc ca într-un balans potrivit între vizualitate și rosturile cuvântului, însă au grația și puritatea spunerii animate de imaginația privitorului pe măsura relatărilor: „scriu sau plâng/râd sau cânt/șterg umbrele verzi dintre cuvinte” (autoportret). Și iată cum poeta acestei plachete rămâne singură la căderea cortinei, un „observator” ajuns la final să trăiască „jumătăți de gânduri”,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „aș fi vrut să te sărut la plecare/n-am făcut acest gest de frică să nu devin dependentă/de sărut/puteam să-ți mângâi privirea de fugar/am amânat/nu m-am uitat peste umăr să te văd stană de piatră/puteam s-alint albastrul zării/puteam/spre tine mâinile să le întind/am plecat/nu ți-am apărut în vis/nu” (plecare). Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

 

                                                  Tudor Cicu

 

 

 

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși (31)

 

Tableta celor care văd prea târziu prăpastia în care sunt împinși

 

     Într-o discuție, la o bere, cu Marin Ifrim, acesta mi-a mărturisit că știa o poveste în care un ins și-a lepădat vederea și a început, într-o bună zi, să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-și mai amintea în detaliu povestea, dar făcea trimitere la parabola orbilor din tabloul lui Bruegel cel Bătrân, unde orbii se înșirau în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, până când aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. I-am povestit cum citisem ceva asemănător undeva, că în Upanișade izbăvirea oamenilor era asemănată cu o trezire ca dintr-un vis, ca și cum orbii lui Bruegel ar fi trecut dintr-odată de la starea de orbire la starea de vedere, ca în cazul copilului care joacă baba-oarba și, odată ce pune mâna pe câte unul prins în joc, năframa cu care i s-au acoperit ochii îi este dată la o parte. Atunci Marin Ifrim a spus o frază pe care nu aveam cum să n-o rețin: „Uneori îmi închipui și eu că, în plină lumină a zilei, există un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe, ca un fel de semafor al celor nenăscuți, care în pântecele mamelor au tot rătăcit printre lumini și umbre, și îmi imaginez acel loc, și că odată și odată îl vom găsi în cale, și trebuie să deschizi ochii mari ca să nu te lovești de necunoscutul din tine. Și asta e ca și cum, îmi spunea, îmi imaginez că omul e precum acel gândac intrat în aparatul de radio de-ți toarnă la ureche vrute și nevrute, însă când deschizi cutia nu dai de niciun gândac”.

     Când m-am trezit dinaintea unei coli de hârtie, acasă, m-am gândit la spusele amicului meu și, cu gândul la nevăstuica oarbă din fabula lui La Fontaine, am scris următoarea parodie:

 

„Se zice (na!) că tot ne dă târcoale
O nevăstuică turnătoare-n șanț
De-ajunse... printr-o întâmplare
Într-un hambar plin de bucate rare
Tocmai zvonac prin difuzoare.
Și zvonerii se țin de-atunci, în lanț!
Că până peste hăt... tarlale,
Ajunse și pe presă cea mai tare.

Dar într-o zi guzganul președinte
Își cam găsi zvonacul sub un dinte
Și vru s-o dea pe ușă... huș, afară!
Dar dolofana... nu se urnea de-a dracu’
nici să o pici cu ceară.
Ori cum s-o dai cu sila,
Ori din cale-afară?
Că deveni problema națională!
„Unde-am greșit?” La curte toți se-ntreabă!
„Ciudată treabă!”... Dau și ei, dulăii,
Dintr-o labă!

„Păi, când te puseră șef peste hambar
Ai tras, mărite guzgan, pahar după pahar...
Și n-ai luat în seamă
Al nației amar,
(zise un șoricel isteț)
Acuma strigi: afară, afară, cu orice preț,
Când nevăstuica-i cât purceaua din coteț?...
Trebuia să te întrebi când încă mai lătra cățeaua,
Dar tu, cu toți străinii, jucai în draci maneaua”.

 

     De fapt, vrând să-i schițez portretul omului-gândac din povestea lui Marin Ifrim, am privit și eu, uneori, lumea așa: mă vedeam și eu, pe mine, cel pornit la drum să-și găsească norocul în lume, având drept țintă, și mereu în față, planând ca o pasăre cernită, viața. Veți spune că sună ca o provocare la cele spuse de amicul meu, că de fapt caut lumea din cărțile citite în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă a destinului. Și cum n-aș fi găsit drumul, nici n-am mers mai departe. Vreau să cred ca și tine, cititorule, că viața nu-și abandonează soldații pe câmpul de luptă și, aflat în fața zidului, ca în tabloul lui Bruegel, am văzut cum a împins cineva poarta și, odată larg deschisă, au intrat toți orbii. Apoi cred că am auzit cum unul dintre ei a strigat de departe: l-am găsit! Era ca și cum cineva îmi aducea vestea că eu eram cel ales să-i scot din întuneric și să le arăt drumul izbăvirii, precum o făcuse Danko cu poporul său, acel erou care-și smulsese inima din piept și luminase cu ea, precum cu o torță, drumul. E vorba de acel Danko din povestirea lui Gorki. Dar îmi sunau și alte vorbe ale lui Marin Ifrim la ureche: „Cine face ceva bun în țara asta este huiduit ca unul care a făcut o faptă rușinoasă”. Printre alte metode de a învinge un popor a fost și discuția avută cu el, care deja hotărâse să renunțe a mai scrie poezie, deși pledoaria mea pentru a continua să trăiești în poezie nu l-a convins. Nu l-a convins, deși în urechi îmi sunau vorbele lui Ismail Kadare din finalul romanului „Umbra”: „Cel în viață nu poate ști nicicând durerea celui din neviață”. Pe scurt, un suflet mare întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său în căutarea adevărului: „Dilema e aceeași / A fi sau a nu fi: / de-o parte e lumina, / de alta, bezna și...” (Vasile Tărățeanu, Hamlet). Tot citindu-i pe unii și pe alții încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind / numai urlând viața”, spunea Nichita, poți arăta celor din preajma ta că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credeau în ecuația Timpului, în care o simplă lespede pe un mormânt, vă puteți imagina?, a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca și cum, după sugestia poetului Maiakovski, Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint, scormonește în „urechea astrală”. Și atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat al amintirilor, asta o spunea tot un poet, nu? Închid și eu ușa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul când își strigă mierlele, seara, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la hahalerele mărginașe, ai crede că această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre aceste adevăruri e securea ridicată în fața căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi, cu ochii țintă către cer. Viteza viperei cu corn, care m-a pândit o vreme printre rândurile mele scrise, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mișcare. E ca și cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca și în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rostește: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agață eroul lui Dostoievski și începe să spere, aruncând din toată puterea acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minți: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt, după sugestia domnișoarei Estella din „Marile speranțe”, i-am zis și eu lui Marin Ifrim: „N-o să ne înțelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce descriu aici. Iar motivul a ceea ce mă apasă în spusele eroului lui Dostoievski se ascunde, pesemne, în prezentul dureros al țării noastre, aflată, fiindcă asta e și percepția omului de pe stradă cu care mă întâlnesc, la granița cu infernul descris de George Orwell în romanul său „Ferma animalelor”, de altfel o fabulă politică scrisă prin 1945. Deși această fabulă politică a fost scrisă înainte de a veni la noi sovieticii pe tancuri să instaleze comunismul, Orwell parcă văzuse evoluția poporului și țării noastre după instaurarea comunismului și continuată, sub forma „socialismului de cumetrie”, după revoluția din 1989. Acolo animalele se sculaseră împotriva fermierului de la ferma „Conacul” și, odată revoluția câștigată, începuseră să construiască, cu mare elan, democrația erei animalelor. Și, ca în orice democrație adevărată, animalele de la ferma „Conacul” afișaseră, ca punct de plecare în democrație, cele 7 precepte la vedere peste tot: clădiri, ziduri, străzi, frontispicii de case etc. Precepte care sunau așa:

1.     Orice merge pe două picioare e dușman.

2.     Orice merge pe patru picioare sau are aripi e prieten.

3.     Niciun animal nu va purta haine.

4.     Niciun animal nu va dormi într-un pat.

5.     Niciun animal nu va bea alcool.

6.     Niciun animal nu va ucide un alt animal.

7.     Toate animalele sunt egale.

     Și ce s-a ales, în timp, tot înaintând în democrația lor? În final a rămas la vedere doar ultimul precept, al șaptelea: „Toate animalele sunt egale între ele”, așa era conceput preceptul democratic la început, dar acum, în final, el suna așa: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Și de aici, firesc, nedumerirea măgarului Benjamin și a iepei Clover când priveau pe geam la porcii care chefuiau cu vecinii lor fermieri: priveau de la porc la om, de la om la porc și din nou de la porc la om, DEJA ERA IMPOSIBIL SĂ MAI SPUI CARE ERA CARE. Dar să facem și noi, împreună cu autorul romanului, această călătorie spre rădăcinile răului și să redescoperim acea lume în care fiecare ar trebui să ia aminte, ori să se simtă responsabil și pentru cele relatate și trăite de personajele sale, și pentru cele imaginate și netrăite, tema vinovăției omului pentru ticăloșia sa fiind aceeași și într-o situație, și în alta. La ferma „Conacul” a domnului Jones, într-o zi, circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul Major, avusese un vis ciudat și voia să-l comunice și celorlalte animale. Imediat ce se stinsese lumina din dormitorul domnului Jones, animalele, câinii, porcii, găinile, rațele, oile și vacile, caii de tracțiune, caprele și bătrânul măgar Benjamin, se strânseră în hambarul cel mare la adunarea secretă. În cuvântarea porcului Senior, cu privire la toate răutățile și nemulțumirile lor, se găsi un singur vinovat: „Omul este singurul nostru dușman adevărat”. Concluzia: „Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină!”, iar calea spre acest vis era REVOLUȚIA. Porcul Senior încheie punctând că, dacă vor învinge, viciile omului nu trebuie adoptate, fiindcă toate obiceiurile Omului sunt rele. Trei nopți mai târziu bătrânul Senior muri liniștit în somn și munca de a-i organiza pe ceilalți le reveni porcilor Snowball și Napoleon. Revoluția fusese înfăptuită cu succes, Jones fusese alungat de la ferma „Conacul”, iar ferma le aparținea de-acum animalelor. Sloganul „Patru picioare bine, două picioare rău” începu să circule printre animale. Nici Jones, fermierul, nu avea să stea cu mâinile în sân. Acesta mobiliză oameni de la fermele vecine și, înarmați cu arme și bâte, porni spre fermă pentru a o recuceri. Lupta fu teribilă și animalele îi puseră pe oameni pe fugă, apoi înălțară drapelul și intonară cântecul victoriei „Animalele din Anglia”. Porcul Snowball se puse pe treabă și făcu planurile unei mori de vânt care să le aducă multe foloase. Acest lucru atrase dușmănia lui Napoleon și cât pe-aci ura lor să împartă animalele în două fracțiuni. În cele din urmă, cu ajutorul unor intrigi abile, Napoleon reuși să-i pună anatema de spion și trădător lui Snowball, iar acesta să fie alungat de la fermă. Din când în când avea să i se mai fluture fantoma pe dinaintea animalelor, cu scopul de a le întreține ordinea și disciplina necesară scopului ascuns, bine pus la cale de către Napoleon. Acesta hotărî ca toate problemele legate de munca de la fermă să fie deliberate cu ușile închise de un comitet al porcilor, urmând ca ele să fie aduse la cunoștință celorlalte animale de un purtător de cuvânt. Napoleon le comunică animalelor că, pentru construirea morii de vânt, trebuia să intre în afaceri cu vecinii fermieri și, pentru asta, își mută reședința în casa fostului fermier Jones și își luă drept gardă de corp nouă câini special crescuți și instruiți de el. Primele care au făcut o rebeliune, pentru că li se confiscau ouăle în scopul afacerii lui Napoleon, au fost găinile. Dar rebeliunea a fost înfrântă cu ajutorul câinilor apărători ai „democrației”, democrația doar trebuia apărată și, pentru menținerea ordinii, unele găini au fost măcelărite, deși preceptul cu nr. 6 spunea altceva. Încetul cu încetul, luxul propovăduit cândva de Snowball, apoi săptămâna de lucru de trei zile legiferată la revoluție, toate astea fuseseră uitate. Dar începuse să se vadă la fermă și obiceiuri noi: porcii făceau chefuri cu alcool, se îmbrăcau cu hainele fermierului Jones și toți porcii din casă începuseră să meargă în două picioare, adică pe picioarele dinapoi. Și, în afară de acel unic precept, al șaptelea, modificat cum am arătat mai sus, pe ziduri, case, străzi, nu mai scria nimic altceva. Vecinii fermieri începuseră să se arate uimiți de ordinea și disciplina instaurată în ferma „Conacul” și între ferme începură să curgă vizitele, apoi întrunirile în schimb de experiență. Așa ne explicăm ochii tulburi ai lui Clover și privirile uimite ale bătrânului măgar Benjamin privind pe fereastră, într-o seară, când cheful și larma din casa fostului lor stăpân, fermierul Jones, era în toi.

     Vă mărturisesc că, după lectura romanului, în unele nopți auzeam ca prin vis lătrături de câini care se tot apropiau de mine atunci când, din curiozitate, încercam și eu să-mi arunc ochii prin fereastra la care priveau Clover și Benjamin. Și mi se părea că acea fereastră înghițise tot întunericul de afară, dar că există, așa cum spunea Marin Ifrim, un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe și, cu el în mână, îl zăream pe acel ins ieșit să orbecăie prin cetate în căutarea unui sens dat vieții. Nu-ți spun, cititorule, că insul acela parcă încerca să-i întoarcă din drum pe cei ce se înșirau ca orbii în spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, de aveam să strig, sărind din somn, când tocmai aveau să se izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. Iar voi credeți că am niscaiva năzăriri, că în demersurile mele nu încerc să vă trag și pe voi de mânecă, nu de alta, dar niciodată nu poți lupta de unul singur cu asemenea himere. Doar că, în parabola lui Orwell, himera celor povestite părea o ieșire, în timp ce acum pare o nouă plecare spre acele grozăvii. De ce îți spun acum toate astea, te întrebi? Fiindcă mi-e teamă pur și simplu că nu o să reușesc să fac totul singur. Și asta încercam să-i spun și lui Marin Ifrim: că uneori ceva greu de făcut, cum ar fi să schimbi ceva în societate, în condiții obișnuite, îți reușește mai lesne pe hârtie. De aceea nu trebuie să renunțăm, noi cei care am stat mereu în linia întâi, la visul nostru. Iată de ce cred eu că drumurile îmi sunt întemeiate, ca și cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Robert Louis Stevenson, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuită luptă cu cuvintele e toată această pledoarie, posibil zadarnică, pentru cele două bucăți ale unui întreg care n-a fost dezvăluit niciodată până la capăt.

 

                                Tudor Cicu

În curând: Concursul de texte pentru copii, ce va fi ținut la Biserica Sf. Mina (tema „Să fii copil”)

 

Participarea la această formă de „școală a scrierii creative”… o provocare? *

 

     Sondajele recente, efectuate pe teritoriul țării noastre, arată o evidență care nu mai poate fi contestată: lumea, în ziua de azi, nu mai citește, iar dispariția lecturii ca practică de consum și de participare culturală la evenimentele literare nu mai poate fi ascunsă vederii, oricât am încerca să ne amăgim cu cele mai alese vorbe folosite, ici-colo, la câte o manifestare de carte.

Observam, cu ocazia unor concursuri de texte literare organizate pentru copii — boboci, elevi de gimnaziu ori liceu — că astfel de călătorii literare în lumea copilăriei au forța de a deschide inimi și de a schimba percepții între participanți. Mulți dintre ei, inspirați în mod benefic de visele proprii, au înțeles că doar lecturile intense stau la baza scrierii ce poate să-i salveze literar și să salveze, literar, literatura.

     Din păcate, unii încă mai cred că ficțiunea literară generată de A.I., implicit această tehnologie, reprezintă un avantaj de proporții incredibile în scrierea literară, în loc să o trateze ca pe un instrument care permite doar o documentare mai rapidă a faptelor. Sau… poate doar un viitor de conviețuire, de asociere participativă în societate și colaborare cu inteligența artificială îi va ajuta. Însă mintea și gândirea noastră literară funcționează într-un mod complet diferit. De aceea, unii încă se arată șocați de modul fantastic în care A.I.-ul le lărgește orizonturile și cred că le adâncește și gândirea creativă. Poate că în știință, printre cercetătorii științifici, să existe această percepție, nicidecum în scrierea creativă.

     De aici, îndemnul nostru, al lectorilor ce am constituit aceste jurii, a fost întotdeauna întoarcerea la lectură. Rezultat al lecturilor, al trăirilor personale și al viselor care ne bântuie nopțile, povestea scrisă trebuie astfel redată încât să înțelegem că noi ne creăm realitatea. Iar cel care o citește să simtă că și el vrea să schimbe ceea ce este de schimbat în lume. În fond, acesta este mesajul poveștii: să caute și să găsească un sens. Iar cititorul să se recunoască în anumite imagini ale poveștii și să-și recunoască propriile gânduri; într-un cuvânt, să fie surprins de ceva.

     Deși mulți dintre ei porneau cu o „trimitere” într-un labirint necunoscut și nu credeau că vor găsi prea multă aplecare spre povestea imaginată, în ultima vreme, prin numărul tot mai mare de participanți, observăm o deschidere a lor către cititori, împărtășind — și unii, și alții — dragostea față de creația literară.

     Dacă ar fi să punctez un minus al unor texte, acela ar ține, în mod cert, de finalul unor texte, pe de o parte, cât și de insistența cu care ni se tot vâră sub ochi alocuțiuni generate de A.I., pe de altă parte. Cei asupra cărora ne oprim, pentru a-i situa pe un podium, construiesc o tensiune, țin cont de jaloanele impuse de zona „ANSIP”-ului, mult vehiculată de noi — acțiune, necunoscut, suspans, imaginație și personaje — dar, în clipa când ar trebui să ducă la capăt povestea, o trag înapoi. Adică par să fie curmate dinadins într-o zonă de amortizare, ca și cum ar evita orice gest prea curajos și, de aici, senzația că lipsește ceva decisiv în finalizarea textului.

     Ca lector aflat în juriu, pot afirma că mai mereu mi-am îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să pătrundă, odată cu naratorul aflat în contact cu lumea lui, deci în acel spațiu labirintic. Iar misiunea celui care scrie este să vindece, la nivel individual, acea persoană care simte ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte puternic și nu mai vede nicio cale de a ieși din asta.

     Mulți s-or întreba: atunci care să fie ingredientul secret al micii fericiri de a scrie o poveste? Spuneam, cu ocazia unor manifestări, că tradiția — marele ocean din care se hrănesc poveștile — este o materie complexă și labirintică. Arătam atunci că, de la „lumea” basmelor arabe din „1001 de nopți” până la Hans Christian Andersen, Frații Grimm ori Petre Ispirescu al nostru, se poate invoca o întreagă linie din care descinde fiecare copil aplecat spre masa de scris. Iar de cele mai multe ori poveștile se deprind chiar din viața fiecăruia, fiindcă viața nu e altceva decât o lecție de subtilitate, învățată prin dureri, râs, ironii și mici momente de frustrare. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales, chemat în vindecarea de resentimente. Deși am atras atenția și tot mai observăm, ca lectori aflați în juriu, că există o tot mai mare aplecare asupra utilizării inteligenței artificiale generative, ceea ce face ca utilizatorul ei să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba chiar și de capacitatea sa estetică, în continuare dăm de texte copy-paste după A.I.

     Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne decepționează și vrem/căutăm soluții de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează greșit viața.

     Iar cele mai bune texte, întotdeauna au fost strânse și publicate în Antologia ce a finalizat roadele acestor concursuri. Prin editarea ei organizatorul concursului a încercat să elimine acel simulacru al creației, intrând în antologie doar cele mai izbutite lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe acest fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte. Statisticile, cum sugeram la început, ne tot spun că România este de ani de zile pe ultimul loc în Europa, în privința numărului de cititori. Și pe drept, lectura pare în România o activitate în agonie. O statistică din anul 2022 ne arăta că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an. Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul celor pentru care citititul este o obișnuință este de doar 7%. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel labirint stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii din juriu) punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în Antologie, nu-i decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește.

     Mai atrăgeam atenția, în lecția sub formă de „cuvânt înainte” cerut de organizatori pentru editarea antologiilor, că în poezie se observă o aplecare doar spre acel expresionism ce ar presupune cât de cât o aplecare spre o experiență poetică de mic-vizionar. Am fi dorit ca fiecare mic autor să fie un depozitar al unor energii sufletești capabile să creeze o nouă poezie, însă mulți par doar versificatorii unei poezii care nu redă, nu exprimă, ci se concretizează în viziuni singulare și doar cu ceva prozaism inadecvat estetic, iar emoția, de aici, negăsindu-și limba cognitivă a poeziei. Mai spuneam undeva, că un poet trebuie să fie mai degrabă un imaginator, deci un creator de sens în această lume, prin mirifica imaginație a întreprinzătorului. Sau cum spunea un critic, poezia să semene cu o gaură neagră ce absoarbe toate cuvintele și le preface-n lumină și noi sensuri. Mulți vor crede că suferința ca atare, sau depresia, e cea care ne doboară în a da o poezie adevărată, fără să înțeleagă că sărăcia spirituală care usucă sufletul e cea care îi interzice creatorului orice vibrație sufletească… și de aici îndemnul nostru este pentru întoarcerea la lectură.     

      În demersul nostru, ca lectori ai textelor venite de la participanți, a contat doar ce ne-a spus nouă textul lecturat și ce relații am putut stabili între detaliu și întreg sau între un text și altul, întrucât principala menire a lectorului-critic aplecat asupra textelor sosite la concurs a fost aceea de a alege, în clasarea pe podium, textul care să stimuleze curiozitatea cititorului, apetitul lui pentru lectură, iar firul labirintului pe care micul autor îl deșiră să fie încărcat de tâlc și sens. Și, când ajungem la un astfel de text-povestire, realizăm că doar atunci când un autor înzestrat pariază pe poveste, cititorul nu îi poate desluși o graniță foarte clară între ficțiune și non-ficțiune și intră și el în realitatea lui. Important este, spuneam, să găsim adevărul din interiorul fiecăruia și să îl exprimăm odată cu autorul. Libertatea, în această categorie a creației, bănuim noi, înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul celorlalți. Într-un fel, să îți imaginezi că oricând poți să te pui în locul cititorului și să-i asculți gândurile. Și acest lucru se obține, mă repet, prin multă lectură și timp petrecut în biblioteci.

 * Cuvânt înainte la Antologia cu textele copiilor participanți la concurs

                                                Tudor Cicu

O carte de poezie (venită cu poștașul)

 

Trăirile epice ale unui observator de la fereastra orașului  *

                                                    

     

     Titlul plachetei de debut în poezie al lui Paul Ionescu, „Spărgătorul de gheață” (apărută la ed. NEUMA/2026), ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare, trecând prin diverse labirinturi ermetice, în poezia sa, până la observația directă asupra cotidianului, ale cărei umbre firești în derularea lor, textele sale le evidențiază ca pe o ciudățenie surpinsă de un copil ce și-o închide în mintea sa pentru a le căuta sensuri mai târziu. Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor. „Pe timpul iernii orașul ăsta/pare un fulg murdar” observă poetul bucureștean, între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții îl vor aștepta la capătul călătoriei poetice pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut, în libertatea unei călătorii lirice supuse unor proiecții onirice ca, toate cele găsite într-un poem, să și dea posibilitatea de a începe „motivația de a compune veritabile ecuații lirice”, cum notează Horia Gârbea în prezentarea succintă de pe coperta a IV-a. Și în simplitatea lucrurilor care se petrec în intimitatea cămăruței sale („în cameră am o fereastră de lumină/pe perete/și mă gândesc că/dacă n-ar fi soarele pe cer/ca un destin/nu aș avea nicio fereastră/în camera mea” – fereastra), așteptând să ne deschidă și poarta unor trăiri halucinante, ori a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei, orașul nu ne dezvăluie prea multe, în afară de o „lume pestriță/oameni de toate vârstele/chiar și copii” lăsați, în voia soartei, la ruleta vieții.

     Drumul acesta, care se bifurcă în poezie spre un polisemantism în firescul observației, ne apare aici, ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii banale ce vin mereu să alterneze registrele cu care te întâmpină orașul „pe bulevardul Unirii/(unde)/zgomotul mașinilor îmi inundă timpanul”. Și ce vedem: 1. „că prin poezie viața ți-o faci/mai frumoasă decât este” 2. „că Arcul de triumf este chior noaptea” 3. Că „un motociclist stă lungit între viață și moarte”. Și, firesc, cititorul nostru s-ar întreba atunci: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei „tu spui” dacă „despre asta este vorba în poezie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? De o parte se găsește orașul amintirilor, fiindcă „astăzi levitez prin ochii ploii/pe geamul ferestrei curg tulpini de apă”, de altă parte orașul modern mai poartă, încă, vestigiile trecutului: „e clar cerul este aici/străbătut de câte o înotătoare cu burta argintie/cine mai are nevoie de albastrul de afară/atât de murdar/o pată sh cu miros rânced de gară” (levitație).

      Mai te întrebi, tu, cititorule: ce poți să faci într-un oraș unde pare a nu se întâmpla nimic și viața curge firesc? Și afli că și ea „...își bea cafeaua și între două înghițituri/are timp să spargă în timpanele prietenului/câteva cuvinte de toamnă, poate de drag/poate de grija ploii” (ce poți face în spatele ploii). Avem aici și tabloul complet al imaginației poetului; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „toți stau pe scaune/evident ochii li se scurg/în telefoane/nu mai contează această doamnă în etate/îmbrăcată toată într-o statuie de culoarea iernii” (în autobuzul 331). În rest noi nu auzim decât „vântul cum își căuta/făpturile nopții”; și până la „prima scânteie a exploziei planetelor” poetul aceste plachete de debut nu rămâne decât un „observator” de pe terasa Arcului de Triumf,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate.

     Iar când, în viitor, „drumul se bifurcă în poezie”, sperăm să-l găsim răscolind printre alte amintiri și a se salva din acest puzzle de emoții „sub greutatea nisipoasă a lumii”.

 

                                                  Tudor Cicu

* cronica a apărut în nr lunii MAI/2026 din revista LITERE/Târgoviște

                                                     Tudor Cicu

Tableta celor care visează ca Omenirea să se închine imaginii Diavol-Dumnezeu al Omului

 

Tableta celor care visează ca Omenirea să se închine imaginii  Diavol-Dumnezeu al Omului

     Părintele Gheorghe Calciu, care a trecut prin sinistra „reeducare” de la penitenciarul Piteşti, afirma că ea „a fost o lucrare satanică. Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo dintre noi care au fost înzestraţi şi de administraţie, şi de Satana”. Și chiar sub acest aspect, romanul „Urma” a lui Adrian Alui Gheorghe e un roman scris cu nobleţea unei închipuiri puse să creioneze parabola a ceea ce semnifică latura Diavol-Dumnezeu a Omului. „Deja timpul a luat-o aiurea”, notează autorul, cu privire la represaliile apocaliptice, uneori comice din penitenciarul unde are loc acțiunea romanului, sporind tensiunea. Și la un moment dat drumul acestor oameni ajunși în astfel de penitenciare s-a oprit. Pentru că aceea nu poate fi decât lumea în care vine prăpădul, vine judecata. Pentru toate însă Dumnezeu a stabilit un timp. Iar Dumnezeu a judecat cetățile acelea, cum spune Vechiul Testament  (Sodoma și Gomora), fiindcă păcatul era atunci doar în cetățile acelea. Acum păcatul este în toată omenirea. Nebunie curată, am spune noi. Scenele descrise de autorul romanului „Urma” se derulează halucinant, dar, strict cinematografic. Asemănătoare întrucâtva, scenelor petrecute la Teatrul de Varietăţi (din „Maestrul şi Margareta” a lui Mihail Bulgakov), când un public numeros este eclipsat de iluzionistul Woland, clovnul Fagot şi motanul Behemoth. Astfel de scene nu-s întâmplătoare nici în povestirea „Colonia penitenciară” de Kafka, nici în romanul „1984” a lui George Orwell. Ele scot în evidenţă, prin contrastul trăirilor halucinante, latura Diavol-Dumnezeu al Omului posedat cu trup şi suflet vieţii din penitenciarele reeducării omului aflat la cheremul Puterii. Doar că Orwell, cel care scrisese cu mult înainte subtila ironie la adresa regimului comunist, acel celebru roman „Ferma animalelor”, ne zugrăvește acum, în „1984”, o societate în care tabloul „diavol-dumnezeu” al omului, capătă, primejdios de real, imaginea apocaliptică a lumii spre care pare a se îndrepta omenirea spre o lume a putrefacției în cele mai hidoase imagini. Orwell, ca orice autor care e îngrozit de „lucrarea diavolului” pe pământ își pune, firesc, întrebarea: „Ce fel de lume pregătim noi?” Și societatea în care urăște, iubește și muncește Smith Winston, ca oricare alt om, este a unei lumi în care domnește frica, trădarea, chinurile inimaginabile: „o lume în care calci în picioare și ești călcat în picioare”. În lumea asta singurele sentimente sunt teama, furia, triumful și auto-umilința. O lume în care legăturile dintre copil și părinte, dintre bărbat și femeie sunt rupte, în care nimeni nu va mai fi loial decât Partidului și nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare și nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici știință. Doar ură față de Opoziție, venerație față de Putere și o furibundă modelare a omului nou, pentru care „libertatea este sclavie”, „războiul e pace”, „ignoranța este putere” și „Dumnezeu este Puterea”, precum și limba vorbită „nouvorba” este concepută pentru a-i restrânge omului sfera de gândire. Trecutul celor din „1984” e mort, iar viitorul nu și-l pot imagina. Trecutul nu este numai modificat, este modificat în continuu. Ne par cunoscute din trecutul nostru comunist, ne sunt readuse acum în zilele noastre ca ideologie raspândită peste omenire?... Ia să vedem ce ne avertiza Orwell, încă din 1949 când își scria romanul său, și ne relata odiseea eroului său Smith Winston, cetățean al Oceaniei cu capitala la Londra, dintr-o eră postatomică, locul de naștere al unui regim totalitar în care orice logică e definitiv ruptă de realitate. În război cu Oceania sunt Eurasia și Estasia. Ministerul Adevărului (al adevărului de mistificări), unde lucrează Smith, se ocupă cu știrile, cu distracțiile și cu artele frumoase. Mai există un Minister al Păcii care se ocupă de război, un Minister al Iubirii (în fapt de tortură) care se ocupă cu menținerea ordinei și disciplinei și Ministerul Abundenței (în fapt de înfometare) care răspunde de treburile economice. În camere, pe străzi, piețe, oricare loc public sau intim, sunt montate tele-ecrane care funcționează non-stop (sunt camere de supraveghere care îți pot citi gândurile și o voce din ecran te va avertiza de cum ai arătat agresiune și dispreț față de Putere). Până și la closet tele-ecranele te supravegheau continuu. În timpul zilei, la locul de muncă, oamenii sunt coborâți într-o sală, strânși la un loc pentru cele „două minute de ură” prelucrate de supraveghetorii Puterii prin intermediul tele-ecranelor. Orice simulare a „urii” este imediat sancționată prin avertismentul celor care te urmăresc din „spatele” ecranelor. Cu alte cuvinte: introdu-le doar frica în suflete oamenilor și n-o să-i vezi suiți pe baricade, luptând și răzvrătindu-se împotriva sistemului care se străduiește prin toate mijloace să facă orice din om. Să-i asigure acea societate unde să conviețuiască cu hidoșenia, falsitatea, cruzimea, absurdul unei epoci postatomice.

     În romanul lui Orwell, Ministerul Adevărului (unde lucrează Smith) face ca orice amintire a trecutului să fie ștearsă din memoria oamenilor pentru a nu exista referințe/idei cu ce se petrece în prezent. Pentru a lupta împotriva uitării trecutului și a menține o gândire sănătoasă Smith ține un jurnal, pe ascuns, încercând să-și păstreze vie memoria, pentru a afla cum era în perioada de dinainte de Revoluție. Oamenii dovediți de „supravegherea” ecranelor, că se opun Puterii și programului de „educare”, sunt săltați noaptea și nimic nu are să se mai știe despre ei. Copiii familiilor, încă de mici, primesc „educația demascării” oricui (a membrilor din familie, sau străine)... cum ni se prezintă cei doi copii mici, de 7 și 9 ani ai familiei Parsons. Pizonierii eurasieni (sau estasieni) vinovați de crime de război sunt aduși în camioane, în piața publică, și spânzurați: distracția asta populară are loc o dată pe lună. Când se cântă imnul Oceaniei, oriunde te-ai afla, ai obligația să iei poziția de drepți. Până și bătăile inimii sunt percepute de ecranele sensibile, care te avertizează că gândirea ți-a luat-o razna. Clasele sociale sunt grupate în Partidul interior, Partidul exterior și Prolii. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuiesc aprobate de o comisie specială, care le va respinge dacă există între cei doi o atracție fizică, fiindcă erotismul e dușmanul unei astfel de societăți. Există o Ligă a Tineretului Ani-Sex care pledează pentru celibatul ambelor sexe, iar copiii ar urma să fie dobândiți prin însămânțare artificială și crescuți în instituții publice. Doar prolii (clasa cea mai de jos a societății) sunt în afară de orice suspiciune, dar sunt considerate animale libere. Dacă ești surprins pe stradă fără un „act care să dovedească prezența/scopul tău acolo”, Poliția Gândirii te ridică fără drept de apel. Doar dacă ai noroc, șiretenie și îndrăzneală mai scapi. Toate astea par niște tablouri de coșmar, dar nu chiar utopii, nu-i așa?

     Nu punem punct aici, pentru că ceea ce va urma prevestesc parcă reluarea Apocalipsei din închisorile unui regim totalitar-nazist-comunist-stalinist-satanist și nici nu încercăm măcar a-l defini într-un anume fel. Însă rolul omului-care-scrie, acolo în singurătatea lui, la masa de scris, e să dea soluții pentru o lume mai bună. Să schimbe prin povestea lui Lumea. Și în felul lui el este un rebel în această „lume” pe care și-o creează. Poate că acum a fi rebel înseamnă să schimbi lumea, iar izbânda celui aflat deasupra poveștii sale, la masa de scris, nu înseamnă s-o schimbi, dându-i un final fericit poveștii, ci să nu te schimbi pe tine cel care scrii, dar să nu-i schimbi nici drumul pe care a pornit eroul tău. Acolo doar, la masa de scris, omul-care-scrie își cară povara sufletească și clipele trăite nu-i dau acel sentiment al ratării. Acum, ca să ne întoarcem la cele spuse la început, ieșirea din comunism, ca în cazul romanului Urma a lui Adrian Alui Gheorghe se făcea prin evadarea din penitenciar. În cazul lui George Orwell povestirea devine o armă de apărare împotriva anihilării totale a voinței omului, dezvăluind cititorului felul în care intimitatea îi este spionată de regim prin toate metodele. La momentul celor două minute de ură, Smith Winston cunoaște câteva persoane, aflate acolo cu el. Prima e o fată tânără, foarte drăguță care lucra la secția Literatură și pe care și-ar dori-o confidentă și iubită, dar neștiind cum lucrul acesta se dovedește foarte riscant pentru viața lui. Cea de-a doua persoană care ne va interesa în povestea romanului este un oarecare O’Brien, cel a cărui voce o auzise când trecuse spre sala celor două minute de ură: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”. Iar privirea acestuia, în sala celor două minute de ură, părea a-i spune: știu ce gândești, sunt de partea ta! Într-o dimineață, ieșind din boxa lui ca să meargă la closet, Smith se lovește pe culoarul întunecat de fata de la secția Literatură, Julia, care îi pune, pe furiș, în mână, un bilețel cu două cuvinte „Te iubesc!”. Smith face tot posibilul să aibă o întâlnire cu fata, dar care să nu dea de bănuit tele-ecranelor. Reușește în cele din urmă și fata îl atrage întru-un loc nesupravegheat dintr-o pădure în apropierea unei gări. Acolo își pot declara afecțiunea unuia față de celălalt și fac dragoste prima oară. E singurul loc unde doar mierlele sunt pe ramuri și cântă. Dar se dovedește că nici aici păsările nu cântă de bucurie, ci cântă și atunci când sunt încolțite de spaime (cum ar fi spus într-un poem Hölderlin). Apoi escapadele lor se repetă, dar pentru că și pădurea ar putea da de bănuit și ar stârni interesul elicopterelor Puterii care se învârt pe deasupra, a le urmări intimitatea, locurile de întâlnire se mută într-o clopotniță a unei biserici plină cu găinaț de porumbei. Apoi Smith are o idee: să stabilească locșorul lor de nebunii în garsoniera de deasupra prăvăliei lui Charrington, cel de la care cumpărase jurnalul și îi arătase cămăruța de deasupra prăvăliei, pe care ar fi închiriat-o pentru niște bănuți în plus. Toul pare, aici, locul ideal al întâlnirilor de iubire dintre cei doi, Smith și Julia. Până într-o zi când îi iese dinainte lui Smith, cunoștința noastră de la „momentele de ură”, acel O’Brien, care îi va da un bilet cu adresa unde voia să-l aștepte pentru niște discuții. Ar fi trebuit să-i sară în ochi lui Smith faptul că înmânarea biletului se face „fără fereală” dinaintea tele-ecranelor, dar și versurile unui cântec vechi auzite de la acel patron de prăvălie Charrington, care uitase un vers, rostit și în casa lui O’Brien, chiar de acesta. Tot aici, odată cu Smith, vine și Julia la întâlnirea conspirativă împotriva puterii. Subtil, de fel, O’Brien le face o prezentare a Oceaniei care e o mare pușcărie și de ce Puterea se tem de unii ca ei: adică de ceea ce ar putea gândi cu adevărat, de ceea ce ar putea face în ascuns fără a putea fi depistați și mai ales ce ar putea scrie în jurnalele intime. Și fiindcă Partidul nu greșește niciodată, doar individul este vinovat a priori și a posteriori, el le promite că le va face rost de cartea „Teorie și practică în colectivismul oligarhic” de Emmanuel Goldstein, nimeni altul decât șeful opoziției care ducea, nevăzut, în Oceania, lupta decisivă cu Fratele cel Mare. Spicuim (din cartea lui Goldstein) câteva idei: Țelul Partidului din Oceania era să cucerească întreaga suprafață a planetei și să suprime, o dată pentru totdeauna, posibilitatea gândirii independente. Partidul se ocupă de rezolvarea a două mari probleme: de a putea ști ce gândește fiecare membru al Partidului interior și de a putea ucide mai mult de sute de milioane de oameni. Pare o profeție a ceea ce se întâmplă în zilele noastre? Să mai vedem ce spunea cartea aceea: în Oceania doctrina oficială se numește SOCENG în Nouvorba (adică, socialismul engez), în Eurasia – Neo-Bolșevism, iar în Estasia: printr-un cuvânt chinezesc s-ar traduce Adorația Morții. Fiecare în parte definește adorația față de un conducător semi-divin și aceeași economie care funcționează prin și pentru o neîntreruptă satre de război. Ordinea în Oceania este menținută prin Poliția Gândirii. Noțiunile despre „drepturile omului-libertatea cuvântului-egalitatea în fața legii, sunt simple fraze pentru Putere. Supunerea oamenilor față de Voința Statului trebuie să fie totală, ca și uniformitatea opiniei cetățenilor. Colectivismul presupune abolirea proprietății private, iar Partidul e cel care stăpânește totul. În vârful piramidei se află Fratele cel Mare, iar la baza piramidei sunt prolii. Nouvorba este limba oficială. Cei nemulțumiți din o astfel de societate sunt trecuți pe listele negre ale Poliției Gândirii și eliminați. Maselor (prolii) li se permite libertatea gândirii pentru că ele nu gândesc, dar de la un membru al Partidului se așteaptă să nu resimtă nicio emoție personală ori vreo slăbire a entuziasmului. Ei trebuie să trăiască într-o continuă exarcerbare a urii față de dușmanii de afară și trădătorii dinăuntru, de jubilare în fața victoriilor Puterii. Este necesar să spui micnciuni sfruntate și să le crezi cu toată sinceritatea. Există o secție Documente unde se falsifică toate știrile într-un scop precis, necesar Puterii. Ca să nu mai spunem că portretul imens al Fratelui cel Mare trebuia afișat pe toate clădirile, pe toate străzile de către Puterea conducătoare, spre a fi mereu, orcând și oriunde în mintea cetățenilor Oceaniei. (Toate astea pare că le-am trăit deja, sau va urma să le retrăim, nu?). Vă mai pare o profeție?            

     Mai țineți minte ce s-a petrecut cu ilustrul iluzionist, deţinutul Gyurii Lovin, din romanul Urma, mai la început amintit? Îl reţinem (la asta mă gândesc), când le spunea mai marilor din penitenciar: „Nu sunt un circar, sunt artist, domnilor!”. Apoi, cum îi transformase în păpuşi-marionete, că, doar-doar urma să i te adresezi din afara acelei realităţi, precum acea gloată, îngenunchiată de durere dinaintea crucii pe care era răstignit Mîntuitorul: „Fă ceva şi pentru tine şi salvează-te!”. Autorul ne trasează două coduri ale evenimentelor ce au urmat acestui scenariu suprarealist. Unul, în care Gyurii Lovin este închis la zarcă şi îşi petrece ultimele ore din viaţă sub imperiul aiurării, fireşti, dacă  stăm să ne gândim la mărturiile deţinuţilor care au mai scăpat cu mintea limpede din acele penitenciare. Iar cel de al doilea tuşeu, ca un ecou, al morţii iminente, fie în plan supranatural, fie unul în plan demenţial (cum clacau mai toţi deţinuţii), autorul îl „condamnă” la moarte, prin împuşcare, în timp ce alerga „ca în vis” spre libertatea mult dorită. „Nu zăbovi, că lumea arde!” – pare a le spune O’Brien celor doi (Smith și Julia) la acea întrunire conspirativă. Dacă iubește cineva o astfel de lume (pare a le spune O’Brien), Dumnezeu nu este în oameni. Va veni judecata lui Dumnezeu peste Lumea aceasta? se întreabă Smith citind, în cămăruța secretă de deasupra prăvăliei lui Charrington, cartea primită. Doar Dumnezeu l-a scos pe Loth din mijlocul prăpădului, de ce nu l-ar scoate și pe Smith? Doar că în camera unde Smith și Julia se retrag, în ascuns, pentru a lectura cartea conspirativă, se întâmplă lucruri de neimaginat. O voce metalică din perete îi somează (în timpul nopții) să se alinieze nemișcați la zidul ferestrei și tabloul pe care deseori îl admiraseră, cade de pe perete, dând la iveală obiectivul tele-ecranului a toate supraveghetor. Sunt încercuiți de patrulele Puterii și însuși Charrington (care nu mai arată ca moșul deghizat din prăvălie, ci un șef al Puterii) ordonă patrulei care năvălește în cameră, arestarea lui Smith și a Juliei.  Parcă suntem dinaintea unei realități care ne arată că și în gândacul de bucătărie se ascunde un cerber al Puterii. Ajuns în celula unei pușcării, Smith are parte de trăiri și realități inimaginabile, multe dintre ele cunoscute de noi la citirea povestirii „Colonia penitenciară” a lui Kafka. Avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951), la noi, par un mizilic pe lângă ceea ce li se întâmplă celor arestați și trimiși în celula pușcăriei din romanul „1948”. În celula unde se găsește Smith va intra și vecinul de bloc a lui Smith, Parsons, demascat de copiii săi mici fiindcă a vorbit în somn și a rostit fraza „Jos cu Fratele cel Mare”. Mai e adus acolo și poetul Ampleforth de la secția de literatură, care nu înlocuise cuvântul „Doamne” la rima existentă „toamne” dintr-un poem al lui Kipling. Și apoi, cine credeți că intră în celula lui Smith? Însuși O’Brien, ca „preot al Puterii”, venit să-i spună de ce l-au adus pe Smith aici: „Ca să te vindecăm! Să te facem normal”. Smith nu cedează presiunilor și torturilor groaznice în fața lui O’Brien, dar când e dus în camera torturii-torturilor cu nr. unu-zero-unu și în poziția mobilizat total i se pune pe față cușca de sîrmă în care se zbat, în agonia foamei, doi șobolani dolofani, gata să sară prin ușița ce le se va deschide dintr-o clipă în alta, care într-o fracțiune îl va devora de viu, Smith cedează în fața groazei și o trădează pe Julia, aruncând totul asupra ei.

     Și sper cititorule să-ți fi dat imaginea omului caruia i se spune, atunci când i se arată pentru prima oară Marea, să alerge spre ea, să se arunce în valuri fără să-și dea seama că trebuie să știe să înoate. Știu că te întrebi, cititorule, dacă va ieși viu Smith Winston dintr-o astfel de pușcărie. Da! Va ieși ca să servească de pildă celor ce vor să trăiască, în continuare, în nelegiuire. Dar Julia? Smith o va reîntâlni după eliberare, se vor așeza pe iarbă într-un parc, dar din privirile lor (care nu-și mai spun nimic altceva) se înțelege că și el și ea l-a trădat pe celălalt, fiindcă n-au putut îndura tortura din camera 101. Așa cum soția lui Loth s-a transformat într-un stâlp de sare (în Vechiul Testament), din voința lui Dumnezeu, Julia devine liberă după arestare și „reeducare”, dar nimic din trupul ei gingaș și sentimentele ei firești umane, nu mai amintesc că a existat, cândva, o Julia care iubea sincer și adevărat. Nu un stâlp de sare o transformase Puterea, ci într-un pietroi uman. Obsesia lor comună a fost frica de moarte și nu-ți rămâne decât să-ți trădezi jumătatea. „Te gândești că nu ai nici un mijloc de a te salva și că ai să reușești să te salvezi în felul acesta”. Așadar... la un moment dat drumul acestor oameni s-a oprit. „Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu” spunea Dostoievski. Doar că Orwell nu putea fi optimist în „tabloul său apocaliptic”, fiindcă latura Diavol-Dumnezeu a omului l-a înfrânt și pe el, și ne-a lăsat pe noi să răspundem dacă nenorocirea cea mare din lumea aceasta ar mai exista, atunci când oamenii nu în cămăruțele lor s-ar ascunde, ci s-ar strânge în biserica lui Dumnezeu. Dar Orwell nu caută o soluție din care ar fi putut face să iasă personajele sale. Parabola pe care ne-o supune tuturor stă în Facerea Lumii și Geneza ei, când (așa cum deslușim cuvintele Bibliei) scopul lui Satana era de a produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om. Inițial, până la venirea Mântuitorului pe lume, Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Și ceea ce nu ne arată, în finalul romanului, deși îl vom găsi pe Smith Winston, gândind că „a câștigat bătălia cu el însuși, îl iubește pe Fratele cel Mare”, având veșnic „un gardian înarmat în urma lui” și „mult așteptatul glonț îi pătrunde sub ceafă”, Orwell surprinde în parabola lui cuvintele din Evanghelia după Ioan (vezi 13,15) pe care le lăsase ca un testament Mântuitorul nostru: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu”.   

                                                   Tudor Cicu

  

     

Copiii din Țara Dorului (la a VI-a ediție)

 

Direcții, puncte de vedere... pentru ieșirea

din labirintul textului

 

Încă de la startul acesor concursuri organizate pentru copii (bobocei, elevi de gimnaziu ori liceu), organizatorul lor (Liga Scriitorilor Buzău) a simțit că astfel de călătorii literare în lumea copilăriei are forța de a deschide inimi și a schimba percepții între participanți. Deși pornea cu o „trimitere” într-un labirint necunoscut, iar teama era că acest gen de concurs de texte proprii nu va găsi prea multă aplecare spre povestea fiecăruia, ca mesaj spre lumea deschisă oricui, uite!... (prin numărul tot mai mare de participanți) cu câtă deschidere împărtășesc copiii, cu cititorii lor, dragostea față de creația literară. Și dacă am vorbit despre un labirint al celor care și-au încercat forțele creației, am putea vorbi chiar despre un invizibil fir al Ariadnei, ca fiind singurul care le-ar putea oferi ieșirea din labirint a celor aleși să ajungă pe podium. Ca lector aflat în juriu pot afirma că mai mereu mi-am îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să pătrundă odată cu naratorul în contact cu lumea lui, în acest spațiu labirintic. Iar misiunea celui care scrie este să vindece la nivel individual acea persoană care simte ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte puternic și nu mai vede nicio cale de a ieși din el. Nietzsche, când vorbea despre astfel de persoane, arăta că ele se complac într-un resentiment de auto-otrăvire, de intoxicație... și atunci rolul celui care scrie un text, o poveste, o istorisire din viața lui este acela de a-l scoate pe cititor din individualism și să nu mai acorde atenție alterității și să rămână închis în sine, ori să disprețuiască tot ce e în jur. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales, chemat în vindecarea de resentiment. Observăm (ca lectori aflați în juriu) că există o tot mai mare aplecare asupra utilizării inteligenței artificiale generative, ceea ce face ca utilizatorul ei să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba chiar și de capacitatea sa estetică. Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne decepționează și vrem/căutăm soluții de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează greșit viața. Azi oricine își publică pe internet sau Facebook, neînchipuit de ușor, însăilările literare, se bucură că se găsesc o sumedenie de gogomani admiratori gata să dea like-uri acestor inepții. Iar apariția „inteligenței artificiale” în scrierea creativă tinde să-l elimine cu totul din joc pe autorul literar uman, să devină o „mumie” la care au început să se închine micii creatori. Și organizatorii acestei a VI-a ediții a concursului „Copiii din Țara Dorului” (nimeni alta decât Liga Scriitorilor din Buzău), încercând să elimine acest simulacru al creației, prin continuitatea acestor ediții de concurs a și trecut la editarea unei antologii din care să facă parte cele mai izbutite lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe acest fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte. Statisticile ne tot spun că România este de ani de zile pe ultimul loc în Europa, în privința numărului de cititori. Și pe drept, lectura pare în România o activitate în agonie. O statistică din anul 2022 ne arăta că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an. Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul celor pentru care citititul este o obișnuință este de doar 7%. Pe atunci (timpurile apucate de cei maturi acum), chiar se citea literatură și se citea pe ruptele, se citea cu pasiune. Autorii erau și ei priviți ca niște repere, iar visul lor e ca să se întoarcă vremurile cititului și literatura să fie la mare preț, așa cum se cuvine. Fiindcă de ce să n-o spunem direct: azi nu se mai citește, și asta se vede și din nivelul cu care suntem întâmpinați în textele copiilor participanți la concurs. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel labirint stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii din juriu) punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în Antologie, nu-i decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește. Fiindcă îi reamintesc și cititorului cazul acelui cavaler de la Mancha (nimeni altul decât Don Quijote: prototipul primului cititor rău, prost din istorie), pe care rezultatul lecturii proaste pe care a făcut-o el a fost o sumă întreagă de nenorociri, ca să nu mai spunem că inclusiv lectura lui a dus la sucirea minții lui Sancho Panza care, dintr-un țăran cam grosolan, a ajuns guvernatorul unei insule încăpută pe mâna și nebunia unui om ce fusese mai înainte sănătos și muncitor.

Și acum câteva cuvinte și despre „cei aleși” din labirintul creației. La proză: la categoria bobocei amintim pe Eduard Geanini Grama cu „Prietenul necuvântător”, care e povestea unui cățeluș abandonat. Luat acasă, cățelușul îi devine cel mai devotat prieten de joacă. E o lecție de viață scrisă cu sinceritatea și naturalețea unui copil care gândește frumos. La categoria gimnaziu, dăm mai întâi peste Maria-Andreea Grama cu „Mansarda dorințelor”. Aflăm din povestire că Anastasia locuia la casa bunicilor de la țară. Părinții ei erau plecați la muncă în străinătate. Ea descoperă la casa bunicilor un loc tainic în mansardă. Îi spune despre asta și unei noi colege de școală, Mara. Mara dorește să vadă și ea acel loc misterios și împreună, acolo, își pun multe dorințe. Cea mai arzătoare dorință: ca părinții Anastasiei să se întoarcă acasă. Dar să o lăsăm pe micuța autoare să ne tălmăcească mesajul prins în povestire. Trecem la Rareș Manu cu „Doar șase săptămâni” care e povestea lui Albert cel nedezlipit de telefonul mobil. Căpătase periculos dependența de telefon. Părinții își cam neglijaseră fiul și, deși profesorii i-au chemat și i-au alarmat cu privire la „neglijența” și indolența copilului la învățătură, părinții (ocupați cu alcoolul și petrecerile) n-au luat seama pericolului. Citiți și voi și vă lămuriți cum s-a îndreptat Albert și ce lecție le-a oferit el părinților săi pentru a fi, din nou, împreună o familie adevărată. La Daniela Mihalache cu „Copiii din Țara Dorului”, găsim povestea Anei și a lui Matei, doi copii orfani. Avându-se unul pe altul, cei doi știu că nimic nu-i poate înfrânge. Cum au transformat ei „dorul” în putere, vă las să aflați și voi. Și tot la categoria aceasta o aflăm și pe Estera Olteanu cu  lucrarea „Copiii din Țara Dorului”. De această dată citim povestea a trei copii care locuiesc la marginea orașului Brașov: Maria, Sofia și David. Tatăl le spune seara la culcare câte o poveste scoasă din imaginația lui. Dar pentru a afla povești din viața reală îi îndeamnă să citească, neapărat, o carte. Copiii încep lecturile și într-o bună zi tatăl le pune dinainte „Cartea Cărților”, Biblia, care le va oferi pilde și învățăminte necesare în viață.

Cum ajungem la categoria liceeni, realizăm că, doar când un scriitor pariază pe poveste, cititorul nu îi poate desluși o graniță foarte clară între ficțiune și non-ficțiune. Important e să găsim adevărul din interiorul fiecăruia și să îl exprimăm odată cu autorul. Libertatea în această categorie a creației (bănuim noi) înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul celorlalți. Într-un fel, să îți imaginezi că, oricând poți să te pui în locul cititorului și să-i asculți gândurile. Un prim autor, în sensul celor arătate, ar fi Andreea-Ioana Dumitru cu lucrarea „Rodia cu gust de dor”. E povestea a două fetițe care descoperă în lumea cărților „acea lume plină de posibilități și de viață”. Ana-Maria Beatrice Grădină cu „Țara în care dorul învață să vorbească” are gânduri interesante. Iată câteva dintre ele: „În Țara Dorului nimic nu se pierde, totul se transformă în ecou. Vocea bunicii devine liniște, jocurile devin gânduri, copilăria devine întrebare”. Adică „o punte între cine am fost și cine suntem”. Rianna Iancu cu lucrarea „Copiii din Țara Dorului” ne-o descrie pe aceasta ca locul a ceva mult misterios și dacă reușești să construiești de acolo o punte cu lumea ești norocos, fiindcă acest loc este despre „legătura care nu se rupe, despre rădăcinile care cresc odată cu tine”. Și, deși copiii cresc „Țara Dorului nu dispare niciodată din sufletele lor”. Beatrice-Daniela Iosif cu „Unde te-ai dus?” are o schiță care e despre visele copilăriei, în care sufletul de copil e tot mai răscolit și peste mulți alți ani. Alexandru Ivan cu lucrarea „În curtea copilăriei mele” ne vorbește despre satul copilăriei și zăpezile acelea albe-albe de altădată, parcă desprinse dintr-o poveste. Iar „fericirea nu venea din lucruri mari sau scumpe”. În lucrarea „Doar marea e între noi”,Bianca Andreea Nica narează o poveste-poveste încărcată de nostalgie și lirism despre o surioară care își așteaptă la țărm, să vină de pe mare, frățiorul marinar. Credința fetei și dorința pusă în rugăciune e talismanul care îi va purta speranță și noroc. Și, în fine, să amintim și lucrările „Copilăria – o poveste țesută din dragoste și cuvinte” având ca autor pe Patricia Săvulescu, respectiv „Între trup și suflet”de Ioana-Angelica Zahanagiu. Citindu-le pe amândouă, realizăm că și noi facem parte din povestea lor. Fiindcă sunt mărturisiri și gânduri care trec prin viața noastră în adolescență. 

     În ceea ce privește poezia, în prezentarea ei modernistă uneori, clasică de cele mai multe ori, poezia prezentă la concurs suferă (cum arătam și în alte dăți) nu atât prin aspectul care ține de imaginea ei, ci de privirea cu care ne este reprezentată, cu alte cuvinte în privirea care ține de esențializarea experienței celor care scriu azi poezie, acolo unde privirea reprezintă o orientare în lumea imaginii, a ceea ce se vede de autor și se aduce în scenă la cititor. Uneori găsim doar o mică doză de confesiv, alteori puțin gust epic, înșirând deseori cuvintele ca și cum le-ar fi pus într-un șirag de mărgele. Și câteodată pare că-ți spui: la ce bun să mai scrii poezie, dacă nu mai ai cititori! Privită în ansamblul generației de azi, energia lor lirică se desfășoară în neîngrădiri de timp și spațiu. Poate că materia epică a poeziei tinere ar trebui să-și aibă substratul în memoria biografică, hrănită cu mituri, basme și poezie diversificată, dar și în memoria atemporală a unei a doua existențe în afară de cea imnică, toate conducând la acel triumf creator ce revelează adevărata poezie. Mulți, firesc, s-ar și întreba, citind cele scrise aici: care ar fi atunci, tainele poeziei, în care se cuprind la un loc măreția, nimicul, văzutele și nevăzutele, spaima și uimirea, îndoiala, învierea, visul și nemurirea clipei, dar și „cântecul învinsului” (marea iluzie pe care ne-o facem despre noi înșine), firescul dar și ciudățeniile lui? Le răspund așa: toate astea nu se învață, nu se află scrise undeva, ele se dobândesc citind multă poezie, scriind, dar și aruncând multă hârtie cu tot ce ai scris la o primă „privire”, pentru că toate acestea sunt „câmpuri de forță” câștigate prin scris. De aceea nici nu ne mirăm, ridicând din sprâncene, dar nici nu ne arătăm exaltați, stârnind ecouri de admirație. Ici-colo întrezărim, totuși, câteva semne bune: la categoria elevi de Gimnaziu avem pe Rafael Barbu cu „Învierea”;Antonia Natali Bâsceanu cu „Apusul tăcut al mării”; Sebastian Ionescu cu „Continuarea fabulei ”Uliul și găinile„ a lui Grigore Alexandrescu”; Maria Macovei cu poezia „Fluturi”. Apoi la categoria elevi de Liceu: Alisia Elena Alexandru cu „Speranța trăiește în Dumnezeu”; Ilinca-Maria Babeș cu „Natura”.      

     Încheiem prezentarea noastră cu gândul că un popor insuficient informat cu generația sa mult încercată prin scris în cultură (continuatoarea înaintașilor noștri), este mai ușor de controlat. Rolul criticului, care privește, analizează și își rostește gândurile e să arate că, atunci când publicul acceptă pasiv restrângerea accesului la cultură, viața tuturor începe să se înăsprească. Spunea cineva că „poporul fără cultură moare”, sau  (spunem noi) este lesne aruncat în beznă ca să nu-și mai revină vreodată, iar un popor este puternic doar dacă este cultivat. De aceea susținem și aducem laude inițiativei „Ligii Scriitorilor din Buzău”, a doamnei Elena Căpățînă personal, pentru a continua cu noi ediții cu astfel de încurajări la creația de individuație și a ajuta tineretul să iasă din labirintul amintit la început, pentru a câștiga meritatul loc pe podium.

 

Președinte juriu,

Tudor Cicu,

membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Dobrogea)