Tableta celor care trăiesc ca în mormânt sfârșitul unei iubiri (29)

 

Tableta celor care trăiesc ca în mormânt sfârșitul unei iubiri

 

1.

 

     Cu fraza: „O poveste nu are nici început nici sfârşit”…așa îşi începe romanul „Sfârşitul unei iubiri”, autorul lui, scriitorul Graham Greene. Romanul a fost  apreciat chiar şi de marii autori (Faulkner, de exemplu) iar romanul a fost ecranizat de două ori pe parcursul a 50 de ani. Sfârşitul unei iubiri  urmăreşte o poveste de dragoste adulterină petrecută în Anglia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea se desfăşoară în jurul a două personaje pe care, sigur le veți îndrăgi: scriitorul Maurice Bendrix şi Sarah, soţia unui important subsecretar de la Ministerul Pensiilor. Chiar dacă are în centru o intrigă amoroasă, romanul lui Greene conservă în poveste suficient suspans şi este „mai degrabă o mărturie a urii decât a iubirii”. Acţiunea începe pin anii 40,  în Anglia, acolo unde Maurice Bendrix, un scriitor popular, se îndrăgosteşte de Sarah Miles, o femeie care, departe de a fi excepţională sau incredibil de frumoasă  mai este şi căsătorită. Sarah trăieşte o căsnicie plictisitoare alături de Henry Miles (de altfel, prieten cu Maurice), funcţionar de minister, un om slab, şters, absent chiar şi din propriul mariaj. De partea cealaltă, Maurice este un impulsiv, un amant focos pentru care iubirea se măsoară prin intensitatea geloziei manifestate. „O uram (spune el) pentru că doream să cred că nu mă iubeşte: voiam s-o scot din gândurile şi inima mea”. Când totul părea dat uitării, cei doi (Maurice şi Miles) se întâlnesc şi plănuiesc punerea unui detectiv pe urmele lui Sarah, pentru a dezlega enigma ieşirilor nocturne ale acesteia, deoarece spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Sarah îl părăseşte pe Maurice fără explicaţie. Sau cel puţin aşa crede Bendrix, deşi ziua în care cei doi se despart, după o zi de dragoste în intimitatea apartamentului său şi are loc un bombardament ce-l va trimite în lumea „umbrelor” (a se vedea versiunea Sarah din partea a doua), Jurnalul intim a lui Sarah, sustras de detectiv, ar putea explica totul. „Când nu mai ai nici o speranţă, a spus ea, poţi să te rogi pentru miracole. Ele se întâmplă celor necăjiţi, nu-i aşa, şi eu eram necăjită” – spune Sarah, destănuindu-i-se lui Maurice despre ceea ce se întâmplase în clipa bombardamentului şi când îl crezuse mort. Maurice rămâne intrigat şi neconsolat (după propriile mărturisiri) abia după doi ani de la despărţirea de Sarah, în urma unei întâlniri cu Henry cel care doar atunci îşi suspecta soţia de adulter. „Ura este foarte asemănătoare cu iubirea fizică: are momente de criză şi apoi perioade de acalmie”  - scrie autorul. Angajarea detectivului e făcută de iubitul femeii, nu de soţul ei, convins fiind că Sarah şi-a găsit un alt amant. Cei doi „amici” încep să se întâlnească la Miles acasă, unde Maurice o reîntâlneşte pe Sarah, tocmai venită de pe afară, pe o vreme mizerabilă şi ar face totul să reînnoade idila lor veche. Fraza rostită, atunci, de Miles, soţul acesteia, va conduce şi la un deznodământ nedorit, de cititor. „Eşti udă leoarcă, Sarah. Într-o zi ai să răceşti de moarte”. Aparent, rapoartele detectivului par să îi confirme teoria lui Maurice: Sarah vizitează periodic domiciliul unui străin. Când scriitorul va intra însă în posesia jurnalului fostei amante, lumea îi va fi dată peste cap: Sarah a continuat să îl iubească pe Maurice, chiar dacă l-a părăsit. Şi atunci cum de l-a părăsit? Cartea răspunde şi la o altă întrebare pe care cititorul şi-o pune încă de la început: Când şi cum se sfârşeşte o iubire care a început promiţător? Sau poate întrebarea mai corectă ar fi: se sfârşeşte vreodată o iubire? Dar cum oamenii tânjesc după un mesaj de speranţă, cititorul va dori un final fericit. O primă şansă la ruga intensă a femeii Sarah (fără o credinţă anume în divinitate), îi este acordată de mesagerul divin: Maurice este scos din ghearele morţii aparente de după bombardamentul ce a avut loc la subsolul clădirii unde au făcut dragoste, dar o a doua şansă?

     Și gândul m-a și dus la Edmond Dantès, eroul lui Al. Dumas din romanul său „Contele de Monte Cristo”. Cum se sfârșește oare o iubire? Cu cele ce aveau să urmeze în poveste ca o mărturie a iubirii? Sau asta și trebuia să li se întâmple celor ce-l trimiseseră în lumea umbrelor? Și răspunsul părea să-l fi găsit în fraza rostită de armatorul Morrel, spusă lui Edmond, la sosirea navei Faraonul în port, fără căpitanul ei, adusă acasă de tânărul marinar de 18-20 de ani: „...Edmond, doar există un Dumnezeu în cer pentru oamenii cumsecade”. Povestea tânărului Edmond, un băiat înalt, zvelt, cu ochi negri frumoși și ai frumoasei catalane Mercedes, ce pare desprinsă din „O mie și una de nopți”, începe prin 1815, când vasul Faraonul ce venea de la Smirna, Triest și Neapole fusese adusă acasă de tânărul Edmond Dantès, întrucât căpitanul ei decedase pe drumul de întoarcere. Armatorul îi acordă un mic concediu tânărului pentru a-și vedea logodnica și a se căsători cu ea, nu înainte de a-i promite funcția de căpitan al vasului Faraonul, veste ce avea să-i stârnească invidia contabilului șef al navei, unul Danglars, care se și gândește la un plan de răzbunare. Și chiar își va pune planul în aplicare alături de un alt pretendent al frumoasei Mercedes, catalanul Fernand și Caderousse (un vecin pizmaș de palier, în casa unde locuia cu chirie și tatăl lui Edmond). Toți trei concep la o masă, într-o terasă a unui han, o scrisoare defăimătoare împotriva lui Edmond, scrisoare adresată procurorului șef al Republicii, cum că Edmond ar fi primit o scrisoare compromițătoare regelui Ludovic al XVIII-lea, pe care trebuia să o ducă în secret comitetului bonapartist din Paris. Scrisoarea îi fusese încredințată în insula Elba (unde fusese exilat Napoleon) și trebuia încredințată unui anume domn Noirtier. Scrisoarea este dusă de Fernand lui Villefort, care era, pe atunci, un substitut al procurorului regal. Edomnd este arestat chiat în timpul mesei de logodnă și procurorul Villefort după ce citește scrisoarea adusă de Edmond din insula Elba se prăbușește în fotoliu, bolborosind cuvintele : „...dacă știe ce conține scrisoarea și dacă află vreodată că Noirtier este tatăl lui Villefort, sunt pierdut, pentru totdeauna”. Așa că obține de la tânăr promisiunea să nu amintească nimănui de scrisoare, o arde în foc și îi promite că va fi liber după ce se va consulta cu judecătorul de instrucție. Doar că, în ascuns, va ordona trimiterea acestuia pe o insulă la cea mai vestită pușcărie numită „Castelul If”. Aici va fi tratat foarte dur, deși Edmond va cere insistent o întrevedere cu guvernatorul pușcăriei pentru lămuriri, dar în loc de toate acestea va fi aruncat într-o celulă salubră de la subsolul pășcăriei. Între timp armatorul Morrel (la rugămintea tatălui lui Edmond) merge în audiență la procurorul Villefort cu o cerere de eliberare adresată lui Napoleon însuși, cel care între timp fugise din Elba și cucerise din nou Parisul. Domnia lui Napoleon avea însă să dureze doar 100 de zile, deoarece după bătălia de la Waterloo, Ludovic al XVIII-lea va reveni pe tron. Bineînțeles că Villefort ascunde scrisoarea, căci dacă i-ar fi dus-o lui Napoleon, Edmond ar fi fost liber. Paginile de roman în care Edmond rezistă 14 ani în celula „Castelului If” sunt parcă desprinse din celebra carte a poveștilor lumii „O mie și una de nopți”. Ele refac atmosfera poveștilor nemaipomenite din aceste povești spuse de Șeherezada. După vreo șase-șapte ani de temniță grea, când gândul lui Edmond era doar la sinucidere, aude zgomote și săpături, pe dedesupt, dincolo de zidul celulei sale. Un fost pușcăriaș, un anume abate Faria, dorind să evadeze din celula aflată la cca. 50 de pași de a lui Edmond, săpase un tunel, dar greșise calculele și nimerise în dreptul celulei lui Edmond. Urmează încă 5-6 ani de celulă pentru cei doi, însă anii nu trec degeaba: abatele, un tip foarte învățat și cult, îl va instrui zi de zi pe mai tânărul tovarăș de suferință, începând cu scrierea, învățarea limbilor străine, a cunoștințelor de matematică, fizică, istorie etc. Tot abatele Faria este cel care va desluși până la cele mai mici detalii enigma arestării lui Edmond. Spre finalul celor 14 ani de detenție, abatele îi va dezvălui  și taina comorii din insula Monte Cristo, acolo unde cardinalul Spada, un apropiat al Papei ascunsese, înainte de a fi otrăvit, o comoară fabuloasă. Dezvăluirea abatelui vine tocmai în momentele de criză ale acestuia, când simțea că i se apropie sfârșitul. Iar acesta chiar vine într-o bună zi, iar Edmond, de la gura tunelului află, de la gardienii constatatori ai decesului, cum și când va fi dus la groapă. Atunci, Edmond realizează că a sosit momentul să evadeze din pușcărie: îl scoate pe abate din sacul în care fusese băgat, îl cară în celula sa și el ia locul abatelui în sac, pregătit cu un cuțit și alte unelte pentru a se elibera când va sosi momentul. Gardienii, sosesc într-o noapte, ridică sacul pe targă și îl duc la stâncile ce străjuia marea... „Dantès, fusese aruncat în mare, cu o ghiulea legată de picioare care îl trăgea la fund”. Așadar, Marea era cimitirul Castelului If. În timp ce era atras la fundul mării, Edmond spintecă sacul cu cuțitul, taie frânghia de care era legată ghiuleaua și iese la suprafață. Cu ultimele eforturi se îndreaptă spre una dintre insulițele apropiate, pe care le știa de când era marinar pe vasul Faraonul. Trecuseră 14 ani de când fusese arestat, intrase în „Castelul If” la 19 ani, ieșea la 33. A doua zi, în zori, zărește o ambarcațiune pe mare, înoată spre ea și este în cele din urmă salvat. Marea, fiind mult agitată, era cât pe-aci să le facă probleme contrabandiștilor de pe ambracațiune, dar măiestria de marinar a lui Edmond îi va conduce spre primul port apropiat. Contrabandiștii îl vor angaja temporar pe ambarcațiune și prin drumurile ce le vor face, Edmond va găsi un prilej favorabil să rămână singur pe insula Monte Cristo, unde va găsi calea spre grota comorii, calea de intrare în grotă și, în final, va descoperi fabuloasa comoară. Luând la el câteva diamante, va părăsi ambarcațiunea contrabandiștilor, motivând că tocmai a moștenit averea unor rude. Își va comanda o ambarcațiune specială (cu ascunzători greu de aflat) și va încărca o parte din fabuloasa comoară de pe insulă pentru propriile planuri de răzbunare, gândite încă de la aflarea motivelor de arestare deslușite în celulă de abatele Faria. Primul lucru pe care-l făcu, a fost să cumpere casa unde fusese chiriaș tatăl său și murise de foame. Află adresa hanului unde era patron fostul lor vecin, Caderousse, și sub numele unui abate care „asistase” (chipurile) la ultima spovedanie a pușcăriașului Edmond, îl determină în schimbul unui diamant valoros să-i spună povestea arestării „defunctului” Edmond și s-o probeze cu cea descifrată de abatele Faria. Așa află că armatorul Morrel făcuse 20 de drumuri la procurorul Villefort pentru a cere eliberarea lui Edmond, că bătrânul său murise de foame, iar cei doi, cu care Caderousse puseseră totul la cale, ajunseseră bine. Danglars slujise la un bancher spaniol, se căsătorise cu fiica aceluia, iar după moartea soției se căsătorise cu o văduvă, fiica unui șambelan ale regelui și ajunsese milionar. Fernand se înrolase în armată, ceruse să plece în Grecia, când tocmai pornise războiul cu turcii. Acolo ceva se întâmplase de a ajuns conte de Morcerf, revenise în Franța, se căsătorise cu Mercedes și aveau împreună un fiu, pe Albert. Iar fostul substitut de procuror Villefort, era și el bogat și trăia la Paris. După cele aflate, Edmond (deghizat în hainele unui lord) ajunge la inspectorul închisorilor, cere date despre tânărul întemnițat la Castelui If în urmă cu 14 ani, în schimbul unei sume i se dau registrele și găsește scrisoarea întocmită de Danglars pe care Fernand o dusese procurorului Villefort și o băgă în propriul buzunar. Sub numele de Sindbad Marinarul sosește la timp în casa armatorului Morrel și îl salvează de la sinucidere: amatorul fusese lovit rău financiar după scufundarea vasului Faraonul, de presiunea unor datorii neachitate etc. După ce Morrel își vede chitanțele cu plățile datoriilor făcute, apariția vasului „fantomă” Faraonul acostat recent în port (de fapt un alt vas identic comandat de Edmond), el chiar crede că Dumnezeu i-a pus mâna în cap. După toate cele întreprinse aici, în Franța, Edmond urcă pe iahtul său și va pleca în Italia pentru lucruri, de noi, deocamdată) tăinuite.

     Ne oprim, deocamdată aici, cu povestirea noastră, și mai aruncăm în urmă, din turnul, unde ne-am suit, o ultimă privire. La urma urmelor, de la o fereastră a Turnului ( ca și cea) din Babilon, privesc şi eu, ca și tine cititorule, toată această manifestare a celor ce se întâmplă pe pământ! Impresia unora e că mi-aş fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş putea sări cu ea foarte... foarte sus. Ce bună ar fi acum o teleportare! Am ateriza direct pe urmele lui Edmond în Italia, ca în povestea lui Jack şi a vrejului de fasole cu gândul la vacile cele grase de pe lună; ori gonind prin stepa nebună „furat de lumina stelelor rătăcitoare” după stafia călăreţului fără cap. Se prea poate să găsim și pe acolo niscaiva povești care să ne stârnească interesul. Cum scrie în Biblie: „Iată că Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare, și el însuș va fi ars cu foc”. Și mă gândesc că fiecare scriitor va arde, în scris, pentru dragostea lui. (Zaharia 9-4)

 

 

2.

 

     Privită din turn, povestea lăsată în urmă seamănă cu cele din „O mie și una de nopți”, fără îndoială, dar ceea ce va urma, mergând pe firul poveștii, pare că am trecut demult de tărâmul unde ne-au uimit poveștile Șeherezadei și intrăm tot mai mult în lumea victorioaselor lupte date de mușchetarii de la curtea regilor, a urzelilor și intrigilor de la curtea reginei Margot, tehnici de povestire bine stăpânite de Al. Dumas. Și cum îți rămăsesem dator cititorule cu dezvăluirea celei de-a doua şansă la ruga intensă a femeii Sarah (din romanul lui Graham Greene: Sfârșitul unei iubiri), nu ți-am spus că prima i-a fost tocmai satisfăcută respectând dorinţa femeii: „o să renunţ la el pentru totdeauna, dacă Tu îl readuci la viaţă. Am să fac orice, numai lasă-i şansa să trăiască”. Să vedem ce mai cere femeia Dumnezeului în care nu crede: „Am să-l fac fericit, acesta e este cel de-al doilea jurământ al meu, Doamne, opreşte-mă dacă poţi, opreşte-mă, dacă poţi”. Și o a doua şansă, nu i se mai dă celui cu furia îndreptată către cer. Romanul lui Greene, mai mult cunoscut ca autor de romane polițiste, este o incursiune fascinantă în teritoriul dintre iubirea divină şi iubirea umană. El  este însă şi o poveste  despre egoismul adânc al unor personaje  pentru care sacrificiul de sine e străin, care pun mai presus amorul propriu. Greene nu ne reţine doar în mrejele unei poveşti convenţionale despre o iubire obişnuită, ci construieşte un templu cauzal în care intriga nu e complicată doar de numărul protagoniştilor ci şi de natura iubirilor implicate. După lectura romanului nici cititorul nu va desluşi dacă cel de-al treilea jurământ al lui Sarah (cerşind divinităţii pacea pentru iubitul ei), a fost îndeplinit de Dumnezeul în care n-a crezut, dar căruia i s-a rugat pentru alţii, jertfindu-se pe ea. Pentru că, romanul ascunde în spatele unei banale poveşti de iubire adulterină concepţiile asupra literaturii, asupra Creatorului și a universului uman. Iar iubirea şi ura, loialitatea şi trădarea, speranţa şi disperarea, amintirile chinuitoare ori clipele fericite, sunt praguri din viaţa şi destinul fiecăruia, moartea fiind ultima staţie. Trecând acum la firul poveștii începute despre acel Edmond Dantès, din acest turn nu-i putem urmări toate cele petrecute pe tărâmul Italiei, dar presupunem că cei șase ani petrecuți acolo până la a înnoda noi firul poveștii, Edmond și i-a petrecut pentru instruire, strângere de date și informații despre vechii lui dușmani și intrarea în lumea nobililor sub diverse înfățișări, pentru a reveni în Franța sub numele de contele de Monte Cristo. Și nu întâmplător și oricum, ci chiar invitat de Albert de Morcef fiul lui Mercedes și al lui Fernand, ca salvator și protector al tânărului salvat din mâna unei bande care-l răpiseră pentru o răscumpărare uriașă. De aici încolo, intrigile, urzelile, capcanele întinse de Edmond dușmanilor săi sunt demne doar de pana adevăratului autor de romane istorice captivante, Al. Dumas. Acum, tot ceea ce li se întâmplă li se par acestora, că doar pedeapsa lui Dumnezeu o văd în spatele nenorocirilor care se vor abate asupra capetelor lor. Dar contele de Monte Cristo nu vine singur în Franța, ci însoțit de frumoasa și tânăra grecoaică Haydèe, nimeni alta decât fiica unei căpetenii din Grecia și vândut turcilor de însuși Fernand pe vremea când era înrolat în armată, și fata fusese scoasă din sclavia unde fusese târâtă, de chiar contele Monte Cristo. Ca urmarea a intervenției pe bursa vremii a contelui, ca primă victimă îi căzu chiar baronul Danglars. Pentru a-l aduce pe Villefort în pragul nebuniei, se pune la cale, în grădina casei cumpărată de conte, sceneta petrecută cu mulți ani în urmă, când Villefort îngropase copilul abia născut al doamnei Danglars (și care se va numi Benedetto). Villefort fusese atacat cu cuțitul, dar va trăi, iar copilul fusese dezgropat de Bertuccio (ajuns servitor în casa contelui), apoi readus la viață și avea să fie folosit în intrigile contelui, care îl va aduce la pragul nebuniei pe fostul substitut al procurorului regal, dar îi va folosi și eliminarea hainului Caderousse. Așadar, cu ajutorul lui Benedetto (copilul îngropat după naștere în casa de la Auteuil cumpărată de conte), Edmond Dantès va prinde în laț doi iepuri: pe Caderousse îl va ademeni în capacana unui furt în casa Auteuil și acesta va fi ucis, nu înainte de a fi demascat pentru uciderea bijutierului căruia îi vânduse diamantul primit de la conte, cu prima lui vizită, dar se va folosi de Villefort pentru aducerea lui Benedetto în justiție, acolo unde procurorul va afla că acela era tocmai copilul îngropat de el în grădina casei de la Auteuil. Cum evenimentele prea se precipită, Albert va afla că cel care punea la cale toate intrigile și urzelile din jurul familiei sale. I se dezvăluie implicarea tatălui său în afacerea Ali-Pașa din Grecia, când tatăl său îi luase toată averea grecului prin uneltiri mârșave, iar cel care aduce informația nu era nimeni altul decât contele de Monte Cristo. Pentru asta, Albert îl provoacă la duel pe conte, dar intervine Mercedes (care bănuise de la început cine se ascundea în spatele numelui de Monte Cristo) și i se destăinuie fiului, povestindu-i cu amănuntul vinovăția soțului ei în afacerea Edmond Dantes și duelul e anulat. Cei doi vor pleca din casa Morcerf cu destinația unei țări străine, cât mai departe de Franța și Paris. Fernand, cel căruia i se dezvăluise trecutul mizer, îl va căuta pe contele de Monte Cristo să-l provoace și el la duel, dar Edmond își va dezvălui identitatea și la aflarea numelui celui din fața lui, înnebunește, apoi fuge spre casă și zărește cupeul lui Mercedes și al fiului Albert părăsind casa și în cele din urmă își trage un glonț în cap. În casa lui Villefort au loc o serie de crime prin otrăvire, Villefort, însuși, înnebunit după ședința de la justiție unde află totul despre copilul Benedetto, primește vizita lui Edmond, află cine se ascundea sub numele de Monte Cristo și înnebunește de-a binelea. În fine, ultimul căzut în cursă va fi Danglars, cel care aleargă la Roma pentru a-și salva banii din bancă, dar cade pe mâinile banditului Lugi Vampa (același bandit care îl sechestrase și pe Albert de Morcerf)... însă în locul răscumpărării apare contele Monte Cristo i se dezvăluie și lui, iar lui Danglars, la vederea „stafiei” aflate în persoana acelui vechi camarad de marinărie de pe Faraonul, îi albește părul subit și ajunge aruncat pe drumuri.     

     Așadar, cititorule, iată-ne ajunși și la acel moment când îmi puneam întrebarea: „Când şi cum se sfârşeşte o iubire care a început promiţător? Sau poate întrebarea mai corectă ar fi: se sfârşeşte vreodată o iubire?” Poate așa trebuia să se sfârșească, sau poate că așa cum oamenii tânjesc după un mesaj de speranţă, cititorul va dori și el un final fericit. Da! Există un final fericit și aici: tânărul Maximilian Morrel (distrus moral după „moartea” iubitei Valentine) va fi invitat de contele Monte Cristo în insula lui și acolo va afla adevărul despre numele de Monte Cristo și însemnătatea familiei Morrel în viața lui, de averea rămasă în grota din insulă care-i va reveni lui Maximilian... dar și iubitei Valentine, salvată din cavou de contele de Monte Cristo și readusă la viață pentru tânăr. Iar contele va pleca în Italia pe iahtul său alături de frumoasa grecoaică Haydèe.

     După cum vezi și tu, cel care mă citești acum, precum cei doi autori, care n-au epuizat lumea în zbaterile lor lăuntrice, ascultând şi eu când eram copil, de sfatul bunicii, de a mă ruga la Dumnezeu, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite acum la rostirea filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Aflat mult mai târziu pe Delphi, mă gândeam, că Alexandru Macedon (cel care dormea cu Iliada sub pernă), era cel care spusese ceea ce, muritorii, de după el, aveau să-i interpreteze cuvintele, în diverse moduri. De fapt, ce spusese? Ţinuse în palmă, una dintre monedele cu care îşi plătise ostaşii şi, nedumerit, făcuse următoarea remarcă: „Ai îmbătrânit generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela şi erai chiar Alexandu Macedon”. Stau şi mă întreb... Dar, dacă tot stau şi mă întreb, trece ziua. Şi atunci ce va zice cititorul meu? Să dai, astfel, încredere în ochii celor ursiţi încă de la naştere a aduce voia bună în jur şi lacrimi în ochii celor care simt că, numai astfel, se vor uşura de toxinele răului pricinuit lor de mulţi alţii, iată ţinta la care am jinduit în aceste tablete. În ce mă priveşte, îţi reamintesc cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit cândva „Livada de vişini” (a lui Cehov), iar sunetul toporului, ce prinde a muşca sub ochii spectatorului, din lemnul însângerat al vişinilor, cutremură şi azi lumea. O lume, creată de scriitor, cu ajutorul cuvintelor. O lume, care tinde spre cea a lui Dumnezeu, fără să o atingă vreodată. Și totuși, oamenii pierd binecuvântarea și se simt mai nenorociți, și părăsiți înainte de a o fi primit. Și ne întrebăm: oare de ce? Poate unde deseori oamenii consideră că Dumnezeu se poartă aspru cu ei, că a întors fața de la ei, deși se roagă în biserica Lui. Ei nu văd că greșeala este a lor. Despărțindu-se de Iisus (uneori chiar își pierd definitiv nădejdea), ei îndepărtează lumina prezenței Sale. Uită adesea cuvintele Lui: „Eu sunt LUMINA LUMII; cine mă Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). N-au înțeles când El a spus: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13,25). Dacă vrem ca să fim mântuiți (înțelegem printre rândurile scrise de apostoli în Sfânta Evanghelie), atunci trebuie să învățăm lecția răbdării și umilinței la piciorul crucii. Cum oare să fi uitat oamenii vorbele Lui?, acelea prin care ne asigura că Dumnezeu și-a jertfit fiul pentru oameni: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20). Evanghelia, spuneau ai mei, trebuie să fie vestită tuturor, nu ca o teorie lipsită de viață, ci ca o putere vie care schimbă viața. Că se vor trezi, sau nu se vor trezi oamenii citind și recitind aceaste cărți despre care v-am tot vorbit, îndemnul meu e asemeni cu cel al tatălui din pilda „Fiului Risipitor”, adică: „...să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Luca 15-32). Încercați să vă întoarceți la lectură și în credință să cereți binecuvântarea, și ea va veni.

 

                                                  Tudor Cicu

 

 

Am fost și eu personaj la granița dintre viață și roman (28)

 

Am fost și eu personaj la granița dintre viață și roman

 

 

La ocnă, unul ca Dostoievski, întâmplător sau nu, descoperise că ceea ce desfigurează ori urâţeşte în chipul cel mai oribil sufletul omului nu este crima (păcatul, zic eu) în sine, cât decăderea în catacombe a simţului său moral. Cu alte cuvinte, celui decăzut în imoralitate i se pot ierta fărădelegile comise. „Mă hotărâsem tocmai să devin un om cinstit până la sfârşitul vieţii (spune Dmitri Karamazov), când destinul, cu o lovitură de măciucă, m-a dat peste cap”. Iată însă că trăsnetul s-a abătut asupra sa şi a acceptat să fie „pus la stâlp” şi înfierat în faţa tuturor! Să fi fost pusă mâna Celui-de-Sus deasupra capului său când rostea toate acestea?

Acum, cititorule, e rândul nostru să ne zburlim la destin, precum Dmitri Karamazov. Aici nu mai poate fi mâna Celui-de-Sus. Nu putem tăcea, pentru că în poveste, vrem nu vrem, suntem prinși și noi. Uneori, în lăcașul memoriei mele, ca un clopoțel, sună din când în când sfatul bunicii (când o mai sâcâiam cu iluziile mele darwiniste despre om), transmis acum prin timp: „Tu să te rogi la Dumnezeu, căci numai El este leac de mâhnire şi deznădejde în viaţă”. Zile de coşmar, zile de gânduri încărcate de tot felul de energii, zile de liniştire – în final. Ca furtuna aceea de primăvară, în anul II de liceu, când, din senin, în viața mea începuse nebunia, şi la plecarea acesteia, seninul s-a reaşternut iarăşi, dar numai după mutarea mea de la acea gazdă.

Întâmplarea din acel an mă adusese în poziția de „copil al nimănui”, cam la fel cum se trezise Clive Briggs din „Mai presus de toate” a lui Eric Knight, după ce se despărțise de Prudence Cathaway la hotelul unde își petrecuseră aproape cele zece zile de permisie. Cartea o văzusem pe măsuța din camera doamnei Lucia când am coborât în portul vechi, la casa locuită de mama dumneaei. Scrie E. Knight despre eroii lui: „S-au întâlnit în întuneric, fără să se vadă unul pe altul. În lumina slabă, cernută prin norul care acoperea luna în al treilea pătrar, nu vedeau decât contururile neclare ale pietrelor văruite care mărgineau drumul ce pornea de la poarta taberei”. Se cunoscuseră la un concert, într-un oraș unde Clive, soldat aflat în permisie, o întâlnise pe Prudence, aflată și ea în uniforma unei școli a Forțelor Aeriene din zonă. Au stat de vorbă pe un zid al unei biserici cu cimitir, înainte ca Prudence să intre în tabără. Apoi s-au întâlnit și în următoarea seară, tot pe același zid, iar când s-a întunecat și au ajuns la o căpiță de fân, pe un câmp din apropierea taberei, au făcut dragoste.    

Pe un zid de piatră am întâlnit-o și eu pe Adriana. Povestea mea și a Adrianei am povestit-o în romanul meu, „Fata cu smochine”. Pe un zid de piatră, în portul vechi, Adriana vindea smochine și alte mărunțișuri pentru femei, lucruri aduse de un unchi marinar de cursă lungă. Încerc să-mi amintesc cam când a început povestea noastră. Şi cred, da, îmi amintesc şi asta, că era prin aprilie 1968... Coboram treptele în portul vechi. Nea Nelu, gazda mea, îmi dăduse adresa: „Cum cobori treptele dinspre bulevard, dai de o statuie din piatră reprezentând un arcaş, ceva întruchipând un om cu un arc în spate, ocoleşti, faci la stânga şi apoi la dreapta. Pe lângă zidul din faţă, lung de 50 de metri, încărcat cu iederă, mergi înainte, şi la capăt e o casă acoperită cu tablă ruginită de ploile din decursul anilor. Ai s-o recunoşti după sârma de rufe din dreptul unor ferestre căptuşite pe dinăuntru cu ziare vechi, sârmă încărcată, mai întotdeauna, cu lenjerie pusă la uscat.

După cum arăta de vânjos nea Nelu, gazda mea, putea să joace alături de fratele lui în lotul de rugby al Farului Constanța. Dar lui îi plăcea să şofeze. Era mort după tiruri. De aceea şi profesa meseria de şofer de tir, de cursă lungă. Eu rămâneam deseori singur în apartament, dar uneori, cu doamna Lucia, soția lui nea Nelu, o femeie la aproape treizeci de ani. Nu ştiu unde lucra ziua, nici nu mă interesa, dar când venea acasă mă găsea în camera mea, citind ori chinuindu-mă cu problemele de matematică. Atât mă întreba: „Tudor! Ia zi, cum a fost azi la şcoală?” Iar eu începeam să-mi imit profesorii, mai puneam și de la mine, așa cum văzusem la Florin Piersic când juca sceneta „Despre cometă cu școlerul Bîrsescu” a lui Caragiale... și cum încerca el să le dea elevilor o „educațiune zolidă”, iar doamna Lucia stătea răsturnată, tolănită pe canapea şi râdea de i se zguduia tot trupul.

Era uimitor s-o priveşti așa pe canapea, pe doamna Lucia. N-am stat un an întreg în gazdă în apartamentul din Tomis 2, fiindcă doamna Lucia ne părăsise de ceva vreme şi plecase la mama ei, în port. Nea Nelu o surprinsese într-o bună zi, în casă, cu un popă. Amândoi goi în pat. De! El tocmai ce venise neaşteptat dintr-o cursă care nu mai avusese loc. Scandal mare a fost atunci. Din fericirea în care credeam, ca tânăr licean, la nici 16 ani, într-o familie ca a lor, fără copii, fără griji, am ajuns cu toţii nenorociţi. Totul s-a năruit dintr-odată. Popa a fost scos în pumni din apartament şi aruncat de-a dura pe scări, doar în chiloţi şi cu două boarfe ca veşminte în braţe. Dar, mi s-a spus, nu a scos un cuvinţel. Doamna Lucia a şters cu părul ei parchetul, sub mâinile lui nea Nelu. Am aflat toate astea după ce am sosit seara de la cursuri. Nu mai spun ce milă îmi era când o vedeam prin casă doar în furou, chiloţi şi sutien, cu ochii învineţiţi şi corpul numai vânătăi. Nu mai avea cu ce se îmbrăca. Toate hainele i le dusese nea Nelu în baie şi le dăduse foc. Care mai rămăseseră nearse, le aruncase în cada cu apă. Cum să mai plece doamna Lucia din casă? Și totuși, într-o zi, rămasă singură, a făcut rost de niște haine de la o vecină de apartament și a plecat de acasă direct la mama ei, în portul vechi.

După plecarea doamnei Lucia, trei săptămâni au trecut cum au trecut. Celelalte însă au fost groaznice. Mâncam ce apucam, ne spălam cămăşile când şi când. Atunci nea Nelu şi-a călcat pe inimă şi m-a rugat să mă duc eu la maică-sa în port, unde lăsase scris doamna Lucia că pleacă definitiv şi să o rog fierbinte să se întoarcă la noi. „Măi copile! Dacă o vezi că o ţine pe-a ei, tu să-i cazi în genunchi, joacă teatru, orice, numai să-i smulgi promisiunea că într-o săptămână-două se întoarce acasă. Zi-i că ai scrântit-o cu şcoala din cauza asta, că ţi-e ruşine să mai mergi în halul ăsta la şcoală!”

Am găsit casa. Doamna Lucia a fost surprinsă să mă vadă, apoi m-a invitat să intru și să afle ce era cu mine acolo. Am intrat în casă şi m-a invitat să iau loc pe un divan. Cât timp a dispărut în bucătărie să prepare ceaiul, m-am uitat de jur împrejur prin cameră. Încăperea în care mă aflam era una modestă, în comparaţie cu mobila şi lucrurile ce le avusese în apartamentul ei. Pe marginea unei măsuţe am zărit o carte. Am luat-o în mâini şi am răsfoit-o. Dar n-am avut curiozitatea să citesc din ea mai nimic. Cartea se numea (cum am mai spus) „Mai presus de toate” şi era scrisă de un englez pe nume Eric Knight. Aş fi vrut să o răsfoiesc mai în detaliu, dar am auzit uşa de la bucătărie şi am zărit-o pe doamna Lucia venind cu o tavă, pe care se aflau două căni de ceai aburind şi o farfurie cu biscuiţi vărsaţi. Am pus repede cartea la locul ei... Mi-a surprins gestul. Şi, de parcă mi-ar fi înţeles gândurile, dar şi gestul meu de a-mi retrage privirile dinaintea asediului la care mă supusese, s-a aplecat, a luat cartea şi a deschis-o la o pagină îndoită, ca semn unde reținuse ceva important. „Uite ce spune autorul aici, în primele rânduri! Eşti atent? Fiindcă, vezi tu, Tudor, tocmai aceste cuvinte m-au făcut să opresc lectura şi să fixez tavanul, să stau aşa cu ochii pe pereţi timp de o oră, să mă întorc la pagina asta îndoită, să recitesc şi să reflectez la toate cele întâmplate. Scrie aici aşa: „Încearcă să uiţi, e tot ce poţi face. Doar nu e un cataclism. Lumea va continua să existe ca şi până acum. Nu merită să faci o dramă din asta”.

N-a mai spus nimic, s-a ridicat și s-a dus în fața ferestrei, privind cu tristețe afară. Apoi a început să-mi spună povestea celor doi eroi din carte. Glasul ei se înălța ușor visător, ca și cum ar fi fost povestea ei. Îmi spuse cum își luaseră cei doi o permisie de câteva zile și plecaseră cu trenul oriunde „avea să-i ducă”, apoi cum se cazaseră la un hotel și acolo aflase Prudence (Prue, cum îi zicea el) povestea vieții lui. Povestea tristă a unui băiat orfan de tată, crescut (până la moartea mamei) în credința unui destin învingător, deși soarta celor săraci nu avea cum să fie una prea bună nici în Anglia. Multe meserii încercate, multă suferință, dorința de a învăța cât mai multe, apoi războaiele cu nemții duse prin Belgia, Franța, încercări ale vieții din care, totuși, ieșise teafăr. În afară de o pneumonie care îl țintuise o vreme într-un spital, și asta pentru că renunțase la dreptul lui de a se salva în barca sosită pentru a-i culege dintr-un naufragiu. Îi dăduse întâietate unui alt soldat, mai puțin rezistent, iar el rămăsese în apa rece, să aștepte altă ocazie. În timp ce Lucia îmi vorbea, îmi puteam imagina astfel de lucruri, dar nu puteam să mă desprind de celelalte, petrecute în dormitorul ei cu acel popă, până ce dăduse nea Nelu peste ei. La naiba! mi-am zis. Înalță capul, vino-ți în fire și nu te mai gândi la asta! Ia lucrurile așa cum sunt. Bea-ți paharul până la fund și trăiește, iubește și râzi ca toți ceilalți. Cine ești tu, să vrei să fii altfel decât toți ceilalți?” Și parcă o vedeam, în Hamlet, pe Ofelia, care nu dăduse glas sfaturilor fratelui ei, Laert:

       „Ia seama, dar, ia seama, surioară,

        Și stai în umbra dragostei, ferită

        De focul și primejdia dorinței,

        Prea darnică-i cea mai sfioasă fată,

        Dacă-și arată lunii frumusețea!”

Nu spunea și Dostoievski că un om este o lume pentru el însuși? Dar numai lumea lui, nu alta! Și când Lucia îmi povestea cum trecuse Clive prin acele războaie, părea a-mi spune că, mai curând sau mai târziu, moartea îl ajunge pe fiecare la timp. O ascultam ca într-un fel de transă: „Femeile sunt mult mai crude decât bărbații”, îmi spuneam. Și cum stătea așa la fereastră, cu mâinile încrucișate la piept, parcă aștepta moartea, nedorind decât să vină mai repede, pentru a lăsa în urmă această lume tare nedreaptă cu astfel de iubiri. „De ce nedreaptă?” am îngăimat la un moment dat. Mi-a povestit cum renunțase Clive să se mai întoarcă la unitate, iar Prue se înfricoșase când auzise hotărârea lui și căutase să-l convingă să renunțe la o asemenea grozăvie. Nu reușise, iar ea plecase cu trenul la unitatea ei. Lui îi rămânea să ducă mai departe viața unui fugar hăituit de civili și de polițiști deopotrivă. În final, se duse la Londra și se hotărî să îi dea un telefon în tabăra Forțelor Aeriene, unde se pregătea Prudence, și să-i spună să vină în gară la Londra, că are să se căsătorească cu ea. Și apoi, împăcat, se va duce și el să se predea.

Dar evenimentele începuseră să se precipite. Londra era sub asediul furibund al aviației nemțești din grozăvia celui de-Al Doilea Război Mondial. Iar Prue venise la chemarea lui, așteptase în gară toată noaptea, dar el nu venise. Și nu venise pentru că sosise mult înainte de a se porni atacul aviației nemțești asupra zonei gării, iar un avion se prăbușise pe o clădire din apropiere, în timp ce el alergase să dea o mână de ajutor femeii și copilului prinși între dărâmături. Un zid căzuse peste el și-l accidentase. Prue avea să afle printr-o scrisoare sosită în tabără de la un amic al lui Clive, că iubitul ei venise la gară, că participase la salvarea unor oameni bombardați și datorită unui zid care căzuse peste el, acum se afla la un spital în Londra. Acolo unde avea să fie operat chiar de tatăl lui Prudence și asistat la căpătâiul patului chiar de iubita lui. Deși tatăl ei îi spusese că iubitul ei nu mai avea de trăit mai mult de 72 de ore (având în vedere urmările pneumoniei căpătate în acel refugiu în război), Prue încă mai spera, fiindcă în momentele de luciditate, când se trezea, Clive îi vorbea ca și când nu ar fi avut nimic.

Și câte mai visa el! Că după ce Prue va naște primul lor copil, după asta vor mai avea încă șase... și casa, și viața lor se va umple de glasurile lor. Căci, dacă nu iubire, ce poate fi mai presus de toate pentru toți? Dar de ce oamenii trebuie să treacă prin iadul unui război pustiitor de lucruri pe pământ și de suflete, ca să poată afla ce se află în adâncul inimii lui? se întreba Clive pe patul de spital, cu Prue la căpătâiul lui. Pesemne așa se întreba, în Hamlet, Polonius, când le da ultimele sfaturi, zăvorâte în minte, celor doi frați: Laert și Ofelia. Le spunea Laert celor doi copii: mai presus de toate, „fii ție însuți credincios”, căci „păstrătorul cheilor inimii ești tu!” A aflat Clive? A aflat Prue? Visa frumos Clive Briggs. Dar atât! Clive avea să moară în cele din urmă, așa cum precizase tatăl ei, după 72 de ore, pe patul de spital, cu Prue la căpătâiul lui, ea încă mai trăgând o speranță. Dar atât! Și afară, Londra rezista asediului aviației nemțești, când Prue a pornit de una singură spre casă. Singură, cu un copil în pântece și cu visurile lui Clive în suflet.                                                        

Am plecat de acolo cu promisiunea (la rugămintea doamnei Lucia) că îmi voi găsi repede o gazdă și mă voi muta. Că așa era mai bine pentru mine. Apoi gândurile mele s-au amestecat. Sunt zile, în viaţa noastră, în care moartea şi viaţa sunt, câteodată, precum două apariții asemuite cu două comete, astre şi ele pe cerul spre care privim uneori. Ce putem face? mă poate trage de mânecă ori chiar mă poate întreba cititorul meu. Baierele sufletului i se deschid oricui. Da, am zice noi! Mergeam și aveam în memorie imaginea unui Robert Jordan (din „Pentru cine bat clopotele” de Hemingway), tot timpul cu ochii înălțați către cer, rămas singur să-și aștepte dușmanul pe costișa pădurii, în acea retragere a cetei de țigani din gherilă, după ce aruncaseră podul în aer. Dar era Dumnezeu, în clipa aceea, cu el? mă întrebam eu. Numai dacă şi cel care priveşte cerul are conştiinţa curată, îmi spuneam. Oare m-aş simţi mai bine dacă aş da uitării toate aceste păcate ale noastre? Care păcate? ar fi spus Jim (eroul nostru din Comoara din insulă a lui Stevenson), imediat ce pusese piciorul pe puntea „Hispaniolei”. Ştia el că – în disputa cu Israel Hands, piratul – nu destinul dicta, ci demonii înfricoşaţi ai unei minţi cât mai lucide. Vorbele piratului n-aveau cum să nu-l pună în gardă: „Treizeci de ani cutreierat-am mările, văzut-am şi ce-i bine, şi ce-i rău… A lovi întâi, asta-i firea mea: morţii nu muşcă; astea-s credinţele mele, amin!”

Ei bine! Așa gândea, pesemne, și nea Nelu, cât am mai stat în casă împreună. Nu putea accepta până atunci gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu viața lui, căminul lui, unitatea familiei lui, cu dragostea pentru soția lui, până în clipa când asta s-a și întâmplat. Că pleca cu zilele de acasă, venea, mânca și se culca, se odihnea, apoi pleca iar. Dar aia nu putea fi viață! Îl năpădiseră gândurile negre. Cum să lupţi împotriva gândurilor negre? Nu aveam cum să-l ajut, stând în casa aia. Și am plecat. Dacă nu aveam condiții de învățat să-mi mențin notele bune și, astfel, să-mi mențin bursa cu care puteam continua liceul, eram, ca și Clive Briggs, un copil pierdut.

M-am întâlnit cu un fost coleg de școală generală, care lucra ca barman și stătea la o mătușă în gazdă. Vorbise cu ea și își dăduse acceptul să stau cu el într-o cămăruță a anexei casei, dar fără mâncare și obligații din partea gazdei de a-mi spăla rufăria. Și acolo, în condițiile alea, m-am descurcat două luni și jumătate: și cu mâncarea făcută pe un reșou, și cu spălatul cămășilor și lenjeriei de corp. Și am tras cu dinții să-mi păstrez bursa, ca să-mi pot plăti gazda ce aveam să mi-o caut în anul următor. Aşa se petrec toate în jurul nostru, cu tot ce e materie şi nematerie, dar nu mai pricepem ce se întâmplă cu noi. „Trăim în lumea în care tot mai repede mâine devine ieri”, cum scria în Cronicile optimiste George Călinescu. Știu că uneori simți în tine dorința să fii tu în locul lui Dumnezeu, și astfel, să poți schimba lucrurile acestea. Dar știi că e imposibil așa ceva și atunci chiar îți vine să încleștezi pumnul și să pocnești soarta în obraz (cum am surprins ideea asta chiar în cartea lui Eric Knight, când am citit, mult mai târziu, și eu, „Mai presus de toate”).

Și au mai trecut peste viața mea încă zece ani. Terminasem Facultatea de Energetică la I.P.B. și fusesem repartizat ca inginer stagiar la Canal Dunăre Marea-Neagră. Lucram în ecluza de la Cernavodă, cu o echipă compusă din cinci muncitori electricieni, ca să echipăm macaralele K.B.Turn, cu care trebuiau să se monteze porțile ecluzelor și alte edificii de acolo. Într-o bună zi, în ecluză, chiar lângă macaraua noastră, s-a oprit un camion și din el a coborât șoferul. S-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Mă mai ții minte?” Nu l-am asemănat cu nicio cunoștință de-a mea, așa că am dat doar din umeri. A întins mâna și a surâs. Nicio clipă n-am bănuit că cel din fața mea era nea Nelu, cunoștința mea din anul II de liceu, gazda mea.

I-am strâns mâna și m-am simțit cutremurat. Aș fi vrut să spun ceva, să mă dezvinovățesc că nu l-am putut ajuta, în urmă cu zece ani, ca Lucia să se întoarcă acasă, și am dat bir cu fugiții să-mi găsesc altă gazdă. Dar din gât nu mi-a ieșit niciun sunet. „Mă bucur că ai reușit să îți urmezi visul și să ajungi inginer. Am aflat că tu ai putea fi inginerul ăla la care m-au trimis cei de dincolo, de la capătul podului, unde se construiește o macara ca asta de aici. Mi-au spus: «Du-te la macaraua de la capătul ecluzei și roagă-l pe inginerul de la echipa electrică, unul pe nume Cicu Tudor, să ne dea și nouă o mână de ajutor să decurcăm planurile astea electrice în limba rusă, că plătim bine!» Crede-mă! Cum ți-am auzit numele, mi-am zis: «Nu poate fi altul decât băiatul pe care l-am avut în gazdă.» Și chiar mă întrebam pe drum: «Ce-ar fi ca soarta să mi-l scoată în cale și aici?»”

Am stat de vorbă mult mai destins. Acolo, în ecluză, după zece ani, am aflat că Lucia se întorsese în apartamentul ei și nea Nelu o iertase, că viața luase apoi alte orizonturi și în viața lor apăruse deja o fetiță. Asta înseamnă totul! mi-am zis. De s-ar fi oprit timpul și atunci, în casa aia din vechiul port! Să se fi oprit timpul și să mă lase să trăiesc clipa aceea... clipa aceea... cum era și clipa de acum. O poveste de viață sau o poveste de roman? Dar o poveste care m-a învățat că vulturii nu se strâng deasupra unui câmp pustiu fără noimă…  

 

 

 

TUDOR CICU

 

 

 

Tableta celor uitați prin subteranele azilelor (27)

 

Tableta celor uitați prin subteranele azilelor

 

     Odată... un călugăr, ajutat de un toiag, venind dinspre muntele Athos, de cum intrase în primul orășel, se oprise dinaintea unei case destul de arătoase ca să-și tragă sufletul. Și cum privea el așa curios la arătoasele coloane ale clădirii aflate de dincolo de solidele garduri din piatră, doar ce zări pe stăpânul acesteia care tocmai ieșise pe una dintre porți. „Ai avea nevoie de ceva, omule? l-a întrebat proprietarul casei. „Un pahar cu apă rece mi-ar fi de mare ajutor” a spus călugărul. „Te invit în casă, intră! O să găsești la mine ceea ce-ți dorești dumneata!”  Și l-a poftit înăuntru. Ajuns în sala mare de oaspeți, stăpânul casei i-a arătat o canapea unde să își odihnească trupul, iar el s-a dus în camera alăturată să-i aducă paharul cu apă rece. Cât a lipsit proprietarul casei, călugărul și-a aruncat ochii asupra impunătoarei încăperi. După ce a venit omul casei, ținînd pe mîini o tavă pe care se găsea o cană cu apă și un pahar, călugărul a servit cu înghițituri scurte din pahar, apoi i-a mulțumit, precum se obișnuiește, și a dat să plece. Nu înainte de a mai spune o vorbă: „M-am uita în jur și n-am văzut pe pereți nicio icoană de-a Domnului nostru Isus Christos și nici una de-a sfinților bisericii!” „Și crezi că toate astea mi-ar folosi cu adevărat pentru pacea și liniștea casei?” a întrebat proprietarul casei. „Fă-i Domnului un lăcaș sfânt în casa ta și El va locui în mijlocul lor. Iar acea casă va fi totdeauna în pace și liniște ocrotită de El. Căci așa spunea și schimnicul mănăstirii de unde am venit, citind din versetul psalmilor: nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău, căci El va porunci îngerilor săi să te păzească în toate căile tale”. Și zicând aceste vorbe, călugărul a plecat la drumul lui. Luând seama la spusele călugărului, omul nostru, a doua zi s-a înființat în târg de a luat acasă și a pus pe pereți câteva icoane aflate pe taraba unor maici venite de la vreo una din mănăstirile acelui ținut. Dar s-a întâmplat ca într-una din zile stăpânul casei să plece câteva zile la țară, unde avea niște proprietăți. Când s-a întors, nu mică i-a fost mirarea să constate că tocmai fusese călcat de hoți și jefuit de bunurile din casă. Supărat tare, s-a apropiat de icoanele aflate pe pereți, iar dinaintea Sfintei Fecioare cu pruncul în brațe a spus: „Pe tine te iert. Până îți alăptai copilul, până îi găseai un loc de odihnă, ca apoi să dai fuga și să alertezi vecinii, ar fi trecut mult timp și hoții s-ar fi tot dus fără să-i mai vadă nimeni”. Apoi s-a propiat de Sfîntul Gheorghe, care suit pe un cal, țintuia un balaur cu sulița și a rostit: „Și pe tine te iert, fiindcă ar fi trebuit să duci mai întâi calul în grajd, să-i asiguri fânul în iesle… și asta ar fi durat. Iar hoții ar fi trecut deja zarea”. S-a oprit apoi în dreptul Sfântului Nicolae, bătrânul așezat pe un tron cu acel toiag aurit în mână: „Pe tine n-am de ce să te mai scuz. Te-ai fi putut ridica de jos și cu toiagul tău i-ai fi alungat din curtea mea. Așa că locul tău nu mai poate fi aici, pe perete, ci afară, în ploaie și frig”. L-a smuls de pe perete și, în primul copac aflat dinaintea porților de intrare, l-a agățat de o creangă a copacului. Uimirea i-a fos însă mare, când a doua zi a zărit la porțile casei sale toate carele hoților întoarse din drum, ăia descărcându-i avutul furat, iar pe șeful hoților căzându-i la picioare și cerșind iertare cu glas spășit. „Dar cui îi datorez această minune? Ce anume v-a determinat să îmi întoarceți avutul?” s-a mirat proprietarul bunurilor. Atunci șeful hoților, a ridicat o mână și i l-a arătat pe moșul din icoană. „Moșul ăla, de-acolo din copac, e vinovatul! El ne-a ajuns din drum și cu bastonul ăla de foc ne-a încovoiat spinările, amnenințându-ne că dacă nu întoarcem carele la locul faptei, ne va zdrobi capetele. Pilda aceasta, nu-i întâmplătaore în ceea ce am să-ți spun, cititorule, pentru că ea mi-a amintit de chipul lui moș Anghel din povestirea lui Panait Istrati, omul lovit de soarta crudă, care în loc să cadă dinaintea icoanei Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus în brațe și să i se roage a-i aduce pacea și liniștea casei, el alesese să ridice din casă icoana și s-o îngroape în grădină. Figura bătrânului zugrăvit de Panait Istrati ne este deja conturată încă de la începutul povestirii, atunci când de Crăciun mama Joița îi porunci fiului: „Dă fuga la părintele Ștefan… și roagă-l din parte-mi să vie aci pe curând. Apoi, întinde-o până la moș‘tu Anghel și adu-l cu tine!”… Iar Adrian îi răspunse: „Ce spui, mamă!... Cum să-l aduc pe moș Anghel, când știi bine că el e supărat pe toată lumea și nu vrea să mai vadă om în ochi?”      

     Moș Anghel a însemnat pentru mine descoperirea uluitoare a tragediei umane, a unui om simplu din popor. Scrisă magnific, povestea lui moș Anghel, nefericitul în căsătorie, e și povestea unui om pe care soarta îl duce la cel mai înspăimântător sfârșit. Nu ai cum să nu faci o legătură cu Iov din Biblie. Dar „o crâncenă soartă se abătuse peste capul lui și făcuse, dintr-un om voios și bun creștin, un învrăjbit și un păgân”, spune autorul. Și după ce soarta îl lovi în cele din urmă, cu moartea singurului fiu rămas în viață (după moartea celor două copile), moș Anghel „desprinse din pereți icoana împodobită cu busuioc a Sfintei Fecioare ținând în brațe pe Isus…(împreună cu cele ale regelui) luă un hârleț, făcu o groapă în grădină, le așeză în fund și le acoperi cu pământ”. Deznodământul însă, foarte tragic al eroului lui Panait Istrati îl diferențiază de eroul biblic, ceea ce ne și cutremură la lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras luarea aminte asupra frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări dureroase. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri cu Destinul său. Din ciclul intitulat „Comedia Umană” de Honorè de Balzac face parte și romanul „Moș Goriot”, în care personajul romanului are cam aceeași soartă crâncenă, de astă dată într-un mediu al burgeziei urbane. Moș Goriot este un roman realist classic în care iubirea paternă și mizeria umană ating cote cinice. Scris prin 1835 romanul căpătase, la vremea apariției, valențe profetice și căpăta o tentă ușor îngrijorătoare, întrucât sugera zorii unei ere în care, ca la balet, umanitatea promitea să joace un spectacol nou despre frumusețea sentimentului de a fi capabilă de o altfel de iubire. În viziunea lui Balzac, Rastignac (eroul romanului) este versiunea îmbunătățită, epurată de defecte, în curs de perfecționare cu noile schimbări ale timpului său, iar moș Goriot, parțial senil, reprezenta figura țintuită în fotoliul confortabil al unui tablou învechit, evocând cititorilor romanului amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Din acea „Comedie Umană”, romanul la care vom face referire îi da, cititorului, unele sfaturi de bun simț într-o lume burgheză aflată în derivă. Ca toți scriitorii acelor vremuri care ne-au luminat drumul, aveam să înțelegem că doar prin ea însăși lumea aceea avea să dispară. În fond în asta stă și pariul autorului cu cititorii săi: dacă aceste cărți mai sunt citite și peste 90 de ani, sau dacă au murit și ele odată cu autorul lor. Dar să parcurgem, cititorule, și noi cartea, rătăcind cu eroii ei prin noua realitate, trecutul fiind o amintire, iar viitorul o ipoteză.

     Eroii săi: moș Goriot, tatăl a două fete căsătorite cu burghezi înstăriți și tânărul student sărac Rastignac, venit la Paris să studieze dreptul, sunt locatarii unei pensiuni ieftine cu condiții precare de locuit. Și pentru a afla tăinuitele necazuri ale lui moș Goriot, cazat în „Casa Vauquer”, o pensiune de familie pentru ambele sexe, în fapt un azil de săraci (unde „domnește mizeria cea lipsită de orice poezie”), trebuie să știm că el era un fost fabricant de fidea, paste făinoase și scrobeală, acum „un adevărat nenorocit de care toată lumea își bate joc”. Pe cele două fiice, Anastasie și Delphine, le măritase cu doi burghezi înstăriți, asigurându-le o zestre bogată, el rămănând un simplu falit. După doi ani de zile, ginerii l-au izgonit din societatea lor ca pe cel din urmă netrebnic. „Diamantele, tabachera de aur, lanțul, bijuteriile dispărură rând pe rând. Lepădase fracul albastru-deschis, toate hainele lui bogate, ca să poarte iarna și vara , o redignotă de postav grosolan... etc”. Fericirea lui era doar să satisfacă toate capriciile fetelor sale. În schimb, Eugène de Rastignac era unul din tinerii veniți la studii, pe care nevoile i-au obișnuit cu traiul modest și munca asiduă. „Tatăl său, mama, cei doi frați, cele două surori și o mătușă... nu avea altă avere decât pensia”. La vremea când începe povestirea, la Casa Vauquer internii erau în număr de șapte, dar luau masa, în salon, cam 18-20. Printre interni, în afară de moș Goriot și Rastignac mai erau: bătrâna doamnă Michonneau, Poiret, domnișoara Victorine Taillefer (renegată de un tată bogat, care își ținuse pe lângă el doar fiul) și o mătușă a acesteia, Vautrin (un bărbat de 40 de ani, bine clădit, dar cu ciudățenii: avea să se afle că era un fost ocnaș evadat cu numele de Înșală-Moartea), apoi și cei care slujeau în pensiune. Vautrin, dintre celelalte personaje, are o înrâurire mai directă asupra lui Rastignac. Iar Vautrin insistă să-i fie mentor și pentru a-l îmbogăți îi sugerează căsătoria cu Victorine, iar pentru asta „pune” în scenă moartea fiului acelui bogătan Taillefer, astfel părintele care o renegase pe Victorine avea s-o recheme acasă și, implicit, avea să-i lase ca moștenire averea. El îi sugerează lui Rastignac, că „în această gloată de inși trebuie să te înfigi ca o ghiulea de tun ori să te strecori ca o ciumă”. Dorind ca studentul să-i devină învățăcel, Vautrin chiar își dorea să-l ajute pe student să izbândească în toate. Pune la cale duelul fiului lui Taillefer cu un spadasin cunoscut, iar după ce acesta e ucis, Victorine avea să fie rechemată acasă și recunoscută ca moștenitoare. Numai că, poliția care lucra în secret cu domnișoara Michonneau și Poirot, aceștia îi pun narcotice în cafea ocnașului, îi dă jos cămașa pentru a-i vedea însemnele pe umăr, apoi anunță poliția că ocnașul a fost demascat și acesta e arestat. Astfel planul lui Vautrin, în legătură cu studentul nostru, eșuează. Dar Rastignac, prin verișoara lui bogată (doamna de Beausèant), o cunoaște pe Anastasie Restaud (una dintre fiicele lui moș Goriot) și încearcă să-i câștige atenția, doar că aceasta avea un amant și îl îndepărtează din anturajul ei pe tânărul student. Atunci Rastignac se apropie de cealaltă fiică a lui moș Goriot (Delphine de Nucingen), se îndrăgostește de aceasta, întrucât și ea îi arată o afecțiune reciprocă. În realitate Delphine „se juca cu Rastignac și îi plăcea să se joace cu el, fără îndoială pentru că se știa iubită...”. Rastignac pricepe că trebuia „să se agațe de un angrenaj pentru a ajunge în vârful mașinăriei”, adică a societății. El simte o prietenie sinceră între el și moș Goriot, iar la rândul lui moș Goriot este chiar fericit că studentul o iubește pe Delphine și va face totul să îi apropie. Pentru asta, deși aproape ruinat, face tot posibilul să plătească celor două fiice polițele amanților lor în valoare de mii de franci, ajunse toate la scadență și îi va asigura un apartament închiriat și studentului, numai pentru a se întâlni pe ascuns cu fiica lui, Delphine.

     Despre Goriot, în urma lecturii romanului lui Balzac, putem spune că ființa trăiește atâta timp cât cineva își mai aduce aminte de ea. „Sunt fericit în felul meu” îi spune el lui Rastignac, atunci când acesta îi amintește că, deși fetele lui sunt bogate, el trăiește într-un azil. La Platon, ființa adevărată există doar în lumea ideilor, dar Balzac o arată în toată goliciunea ei. Ajuns cu gândul aici, par a asista și eu, ca fost student odinioară, la piesa lui Gorki „Azilul de noapte”. Personajele din această piesă „grea”, dificilă, ca și cele din piesa „O casă de nebuni” – vor să iasă din acest spațiu ireal din care le-a aruncat soarta și să viseze o soartă mai bună. Toate ciudățeniile care i se întâmplă arogantului până la nebunie, Foma Fomici (sau ale lui Egor Ilici neînțelesul), pentru un triumf al binelui și adevărului, nu sunt ironii amare ale lui Gorki și Dostoievski cum că toți cei pierduți prin subterane nu-și pot duce la îndeplinire grozăvia gândului lor. Sunt fantasme pe care viața i le demolează una câte una personajelor piesei, astfel încât binele să triumfe în final. Dansul actorilor (ca metaforă), cântecul mut din finalul piesei, e gândit de autorul acestei piese (ori de regizor?), ca schematism și osatură a unei filozofii pascaliene ce așează omul în centrul Universului și supus apoi atenției generale: nici Foma Fomici, dar nici Egor Ilici, nu sunt figuri imaginare, ci figuri desprinse din personajele ce populează lumea. Și totuși, mecanismele memoriei, în cazul celor două piese, se refigurează în jurul traumelor ce bântuie ființa, transformând piesele într-un fin studiu psihologic. Balzac consideră că traumele cer să fie uitate și că doar iubirea și fericirea lui moș Goriot trebuie să reziste de-a lungul timpului, întrucât, deși Rastignac era un străin, el îl îndrăgise pentru fericirea fetei sale și pentru el însuși. Dar cum circulă o vorbă și în popor, cum că o năpastă nu vine niciodată singură, finalul romanului ne va arăta că, bucurându-se de avantajele materiale ale bogăției, Rastignac își lepădase pielea de provincial și ocupase cu încetișorul o poziție de unde i se deschidea un viitor minunat. Iar în vreme ce Goriot le poartă fetelor lui o iubire dusă până la jertfă, ele nu vin în vizită la pensiunea Vauquer, în cămăruța lui mizeră, doar să-i stoarcă bietului tată, mie după mie, ci să-i toace și bruma de avere rămasă și să-l aducă în starea deplorabilă, până la atacul de inimă și paralizie din final. Și, găsindu-l în starea asta, Rastignac înțelege că trebuie să fi primit din partea celor două fete o lovitură năprasnică care l-a doborât sufletește. (Și azi, doar în ghearele morții află bătrânii noștri cine le sunt copiii!) Jertfa lui moș Goriot a fost atât de mare pentru fericirea fetelor, încât ar fi fost în stare să ia asupra lui și chinurile lor, să sufere în locul acestora. După moartea bătrânului, doar Rastignac, cu ultimii bani ai săi, îl va conduce la cimitir pe bunul său prieten, întrucât fetele nici nu vor să audă, dar nici nu se urnesc din căminele soților lor pentru a-și îngropa tatăl. Și nu ai cum să nu îți spui, ajuns la finalul lecturii, că „sunt împrejurări în viață când totul e amărăciune”, dar cine să le sară în ajutor bătrânilor, cum vedem și în zilele noastre? Rastignac văzuse cele trei mari chipuri ale societății: supunerea, lupta și revolta (Balzac le asociază în roman cu familia, lumea și Vautrin). Adică: Supunerea era plictisitoare, Revolta imposibilă, iar Lupta nesigură... ceea ce îl determină pe Rastignac să-și strige revolta din final: „Doar între noi doi acum!”, arătând că va începe lupta cu putreziciunea societății.

     Înțelegeam, în adolecență (când citeam și romanul „Mașenka” de Vladimir Nabokov), că oricare locuitor al unei cât de mici pensiuni, sau un azil de bătrâni, are forță de protagonist, încât ai senzația că numai din întâmplare acești bătrâni n-au primit un rol principal într-o carte. Că totul acolo e mai tulbure decât realitatea aceasta nemuritoare pe care am parcurs-o în romanul lui Balzac. Că viața acestor bătrâni e doar trecătoare și fără întoarcere, și (acolo în subteranele tăcerii, adânciți în gânduri triste și cele mai deprimante gânduri) „lumea le va apărea ca un ocean de noroi în care omul se scufundă până la gît” de îndată ce pășește în labirintul ăla fără ieșire. 

                    

 

                                                    Tudor Cicu

 

 

Tableta unei lumi ca de amurg matein (26)

 

Tableta unei lumi ca de amurg matein 

 

        O mică istorioară citită prin „O mie și una de nopți” spunea cam așa: un mare și însemnat sultan avea pe lângă el un sfetnic mult învățat la care ținea foarte tare. Dar într-o seară, sfetnicul visă că va întâlni a doua zi, în piața cetății, moartea, care venise acolo doar pentru el. Cum s-a trezit în zori, sfetnicul se prezentă dinaintea sultanului și îi spuse ce a visat. Și presimte el că acest vis a fost un semn că trebuie să plece negreșit dincolo de deșert, cât mai departe. Sultanul, care îl știa pe sfetnicul său un om care nu greșise niciodată în previziunile sale, îl sfătui să meargă în grajdul său și să ia degrabă cel mai iute cal și să plece de îndată cale de 100 de mile terestre până în cetatea Sihon a împăratului Hesbonului și să ceară din partea lui găzduire, până va trece pericolul și va crede că e vremea să se întoarcă acasă. Sfetnicul sărută mâna stăpânului său, mulțumi și, după ce luă calul, plecă în galop. Imediat ce servi cafeaua, sultanul merse el personal în piața din inima cetății, să vadă cu ochii lui dacă nu cumva sfetnicul său se înșelase de acea dată. Și, spre uimirea lui, moartea chiar era acolo și se plimba printre vânzătorii de la tarabe. Atunci a poruncit soldaților, care-l însoțeau, să imobilizeze moartea și să o azvârle din cetate. La auzul vorbelor de amenințare, moartea a căzut în genunchi dinaintea sultanului și a întrebat de ce i se face o așa nedreptate. „Fiindcă ai venit tocmai în cetatea mea să iei viața sfetnicului meu Ismail” a spus sultanul. „Dar eu am venit aici să îmi procur doar niște merinde de drum, a răspuns moartea. Cu sfetnicul tău Ismail trebuia să mă întâlnesc abia mâine în cetatea Sihonului!”

     Și mi se pare că e o mică nedumerire aici, în această parabolă, ce ne ţine prizonieri ca pe Robinson Crusoe, de nu ne putem încă desprinde de tâlcul ei. Ne zbatem pe lumea asta, facem atâtea nenorociri, fără a crede că va veni ziua când vom da socoteală dinaintea lui Dumnezeu. Dacă tot ce am cheltuit pe lumea asta investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe eram acum – ar fi spus E. Cioran. „Poate mi se năzăreau numai nişte zori noi” îşi amintea la un moment dat Mîşkin, eroul lui Dostoievski. Cine nu-l cunoaşte bine, râde de el. Un râset amar ca cel al omului din zilele noastre. Mulţi, astăzi, nu suntem cu mintea limpede, sau ceva în genul celor reproşate de Mîşkin. Câteva din reacţiile prinţului Mîşkin şi din împrejurările în care acesta e „uluit” de propria lui descoperire: „O, da, sunt vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur eu sunt vinovat!”. Reacţiile sale, sunt (câteodată) şi reacţiile noastre. Să fi fost Mîşkin un altfel de Rastignac al epocii? Nu, pentru că smerenia şi blândeţea nu-i era caracteristică eroului lui Balzac. Dintre toate personajele lui Dostoievski, Mîşkin a avut de suferit din pricina tezei că oblomoviavismul încă era perceput ca cea mai naturală şi excepţională figură poetică a romanului din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. La urma urmei, Mîşkin e doar creaţia autorului. După chipul şi asemănarea sa, spune Biblia. Dar, ce spune Dostoievski? „Voi oamenii sănătoşi (…) nici măcar nu puteţi bănui ce înseamnă fericirea, acea fericire pe care o încercăm noi, epilepticii, cu o secundă înainte de criză”. Pesemne el o văzuse într-o realitate spirituală paralelă şi unde, fumul sobei din hornul casei părinteşti, împrăştiat liber, ară câmpul imaginaţiei unuia ca Dostoievski. A spune că Mîşkin e un memento al lui Christ, e ca şi cum am da timpul înapoi: echivalentul acelor „cinci minute” ale condamnatului la moarte evocat de autorul, însuşi, condamnat la moarte. Cum de altfel, noi toţi părem deja condamnaţi în aceste vremuri la moarte. A însemnat pentru noi, cititorii lui Dostoievski, un prinţ Mîşkin, echivalent al sfântului Gheorghe? Un sfânt Gheorghe ucigînd balaurul din viziunea lui Ippolit cel înfrânt de boală? Rimbaud nu se vedea prins în concilierile lui Christ; nici în concilierile Seniorilor – locţiitorii lui Christ. El spunea că are – de la strămoşii săi gali – ochiul albastru-alb, creierul îngust şi stângăcia în luptă. I-a fost, oare, de ajuns? Igor, cneazul Igor din vestitul cânt, părea un leu rănit în cele descrise de cronicarul său. Încântătoarea Iaroslavna era în turn, încă plângând, când trâmbiţele au sunat dezastrul întoarcerii la ceea ce mai rămăsese din oastea lui Igor. Sosirea lui Ulise în Ithaca, nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Fluviul rusesc şi marea, care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice, cântă şi acum legenda despre Igor şi oastea lui de viteji, dar şi Odiseea eroului care a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian. Întreaga literatură deplânge soarta eroilor noştri. A venit însă vremea întrebărilor. A semnelor. Prin această ultimă trăsătură, tristeţea prinţului Mîşkin se leagă de perspectiva eroului legendar Igor. Pentru că autorul lui este un rus fascinat de Rusia. Pe când un erou fascinat de plaiurile noastre mioritice? „Se face plânsul candelă de nuntă” până atunci – după cum spunea Ioan Alexandru într-un cântec. Dar, „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire”. (Epistola Întâi a lui Pavel către Timotei, cap. 5, v. 21).

     Ca o cârtiță am trecut în adolescență prin biblioteci... și în trupul fiecărei cărți răsfoite, toate cele citite și găsite cândva prinse, în acele file, le-am depozitat în memorie până s-au făcut o movilă. Important (mi-am zis) e să găsesc acolo, în movila aceea, cândva, acel adevăr din interiorul meu și să îl exprim, și să-l transmit și celui care mă va citi. Și citeam o carte ca și când Dumnezeu era prezent în centrul ei. Acum, când lumea noastră e o lume fără Dumnezeu, suntem în dilema lui Aleoșa din „Frații Karamazov”, care ne inducea ideea că, din momentul când întreaga omenire va părăsi credința în dumnezeire, atunci, concepția despre lume, care mai stă încă în picioare azi, se va prăbuși de la sine și va începe o epocă nouă. Că din moment ce Dumnezeu nu există, „totul este permis”. Dar n-am cădea în ridicolul pe care, bine îl mai ilustra nemuritorul Caragiale? Ia să vedem: „Nae: Vrei scandal cu orice preț? Mița: Da, vreau scandal, da... ai uitat că sunt fată din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; ... și am să-ți torn o revoluție, da’ o revoluție... să mă pomenești!” România pare a fi, azi, un fel de Mița Baston, ori zic unii că ne-am întoarce pe vremea fanarioților. Dar cum era pe vremea lui Nicolae Filimon din „Ciocoii vechi și noi”? Cum să nu știți?! Păi, haide, boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică redivivus… „ – Să trăieşti, Măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin Măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da...”.  Vorbe mieroase și-atunci, meșteșugite și-acum. Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Oare cum suna jeluirea bieților țărani acum 200 de ani? Iată ce scria N. Filimon în „Ciocoii...” lui: „...căci Dumnezeu a luat dreptatea după pământ; arendașul ne jăfuiește, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de județ și ispravnicii ne ung cu miere și ne leagă de copaci, de ne mănâncă muștele și țânțarii!” Iar despre situația țării: „De la domn până la zapciu, toți pe atunci furau cu mijloace delicate și cu o iscusință atât de mare, încât hoțul își asigura inviolabilitatea și nu se expunea la umilire”. Parcă ni se pare cunoscut, nu? Iată și cum se târguiau dregătoriile: „Candidatul la isprăvnicie <– ... nu sunt învățat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci!> Vătaful care negocia funcția <– Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei.> Așa se trezise Dinu Păturică la 1814, un june de 22 de ani venit cu daruri și o scrisoare de la tătâne-său la ușa postelnicului Andronache Tuzluc. A venit în curtea postelnicului „cu picioarele goale și trențăros”, iar bietului om i s-a făcut milă de dânsul, l-a îmbrăcat, la dat la școală să învețe carte grecească... și drept mulțumire pentru aceste faceri de bine, Păturică s-a pus să-i mănânce starea și să-și bată joc de cinstea lui. Mai întâi acela îl făcuse ciubucciu, dar când boierul îi încredințase misiunea de a o spiona pe fermecătoarea grecoaică chera Duduca, ce-i căzuse cu tronc la inimă, Păturică se și văzuse ajuns: „Am în mâni pe țiitoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie. În sfârșit am cheia acelui strălucit viitor pe care-l visez de atâta timp.” Dar cum „diavolița de greacă” voia să ție doi pepeni într-o mână, (pe boierul care vărsa în casa ei atâta aur și argint, bijuterii și alte podoabe), cât și pe fiul calemgiului (un tânăr june chipeș ce-l avea, în ascuns, ca amant), Dinu Păturică, în șiretenia și viclenia lui, îi dă peste cap planul și și-o face partenera lui pentru a-și atinge scopul de a-l ruina pe Andronache și însuși averea acestuia ca „să mănânce împreună starea postelnicului Andronache”. În uneltirile lor cei doi îl îmbrobodesc pe postelnic să-l ridice pe Păturică la rangul de pitar, mai întâi, apoi vătaf mare și astfel să-și atingă ținta.  

     Păi, bine, citorule care pari a nu mă crede pe mine: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza, acum, pe iluştrii predecesori ai „altor Crai de Curte-Veche”? Autorul îţi confirmă teoria matale de-acum: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Mateiu I. Caragiale (autorul Crailor de Curtea-Veche), în calitatea lor de înaintaşi ai acestei noi epoci? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina principelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Și mai și rânjea, știm noi ca cine! Să fi înviat Dinu Păturică, a lui Nicolae Filimon, care-mi rânjea, precum un personaj caragialesc: „Credeai c-am murit, neică?” Şi i-am citit gândurile: „…Am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi inşchiuzarlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestor fanarioţi”. Era mai bine dacă Dinu Păturică (din Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon), care a primit vestea adusă de arnăutul vizitiu, de la o „cărucioară de ţară, fără coveltir (neacoperită)” și s-ar fi aflat în locul lui Alcinou al lui Homer? E doar o întrebare. Nausica nu i-ar fi răspuns vreodată tatălui său cu vorbele lui Păturică: „Daţi-l afară pe brânci, auzita-ţi voi? Eu nu am tată”. Câtă vreme omul depindea de Dumnezeu, gânditorii spuneau că trebuie să te rogi, pe toate căile, pentru realitate, nu pentru spirit. Pentru că Dumnezeu ştie că, rugându-te pentru alţii, ceilalţi nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. Și chiar, gândindu-mă la cu ce arme se joacă astăzi pe scena politică, nuştiu de ce reţin în imagine cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. Ce o fi crezut autorul Crailor de Curtea-Veche, auzindu-mă acum și pe mine spunând că „mi-am făcut dușmană pe toată lumea”, când după aceste alegeri, în țară, s-a urzit în jurul nostru complotul tăcerii. Așadar, să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule, şi să luăm aminte, că peste alți o sută de ani (prin 1910) acolo, la Curtea Veche, unde se întâlniseră, venind din ambele părți ale străzii, s-au încrucișat carele cu sicriele lui Păturică, adus de la ocnă și cel al bătrânului boier Andronache Tuzluc, taman în piața unde era biciuit și țintuit de urechi la stâlp Costea Chiorul, aveam să întâlnim alți trei crai vestiți ai literaturii noastre: Pirgu, Pașadia și Pantazi. Spune cronicarul Ciocoilor vechi și noi: „Această procesiune îngrozitoare (era vorba de biciuirea lui Costea Chiorul, tovarășul în matrapazlâcuri și hoții a lui Păturică – n.n.) trecu mai întâi prin piața Sf. Gheorghe cel Nou, de acolo intră în ulița Șelarilor și, ieșind pe la Curtea cea Veche, merse spre Sf. George cel Vechi...” Întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată „înainte de a se prezenta la Dumnezeu spre a-și da seama de relele ce săvârșiseră pe acest pământ”. Bucureștiul de la începutul acestui veac, zugrăvit în Craii de Curte-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, este un amestec ciudat și gotesc, o întrepătrundere bizară de balcanism și occidentalism. Romanul șterge hotarul dintre trecutul fanariot al țării și îmbină într-un straniu aliaj realitatea cu visul. Pașadia, ca figură, se desprinde din toți cei trei, fiindcă se retrăsese din politică și se dăduse la desfrâu, dar era un „crai așa ahtiat (după jocuri de noroc), băutor așa măreț... Era de necrezut cât citise”. Pirgu, în schimb „era o lichea fără seamăn și fără pereche”, doar faima de „băiat deștept” ce mai era de el, și avea „un suflet de hengher și de cioclu”. Iar Pantazi era „o minte clară, un spirit înarmat și liber”. Celor trei li se adaugă figura unei altfel de chera Duduca, cea a Penei Corcodușa o „bătrână și vestejită, cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată”, cum le apare înainte, crailor, această bețivă ce nu putea fi domolită de trei vardiști țepeni ce abia puteau să-i domolească furia nebuniei. „E Pena Corcodușa (remarcă cineva în mulțime), S-a îmbătat iar. Când e trează e cumsecade, dar dacă se ciupește, face urât”. Îndeletnicirea ei de bază, spune autorul, era să spele morții. Dar în urmă cu treizeci de ani fusese la fel de mândră și răpitoare ca și chera Duduca, chiar fusese iubita frumosului Serghie, nepotul împăratului, când, la războiul din 1877, ofițerii ruși umpluseră Bucureștiul. Și cum să nu atragă ochii ofițerilor această ființă fermecătoare cu „niște ochi mari verzi, verzi tulburi, lături-de-pește cum le zice românul, genați și sprâncenați”. Dar nepotul împăratului s-a dus să moară ca un cruciat în Balcani și la vederea sicriului Pena Corcodușa a dat un țipăt sfâșietor și a înnebunit. Nu avea să aibă sfârșitul cherei Duduca, cea care după arestarea lui Păturică și aruncarea lui în ocna de sare de la Telega de arnăuții domnitorului Grigore Ghica-vodă, a luat tot din casă și a fugit cu un turc peste Dunăre, însă, „voind a face pe cocheta și în casa noului ei bărbat”, fu descoperită și aruncată într-un sac închis în Dunăre, „după coprinderea legilor musulmane”. Dar să dăm cuvântul autorului „crailor” care spunea: „Socoteală nu am de dat însă decât Celui-Veșnic care, pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită și înșală la cântar”. Și să nu uităm (spune Mateiu)... „că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia nimic în serios”. Pirgu, lichea fără seamăn, pare a-și avea prozeliți și în zilele noastre. Zicea el: „Știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți”. Și pentru a le arăta cum e făcută lumea (din care făcea el parte) își duce prietenii la Arnoteni „locul de întâlnire al lumei deocheaților și deșuceații timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă”, adică tot cam pe acolo unde se învârt craii zilelor noastre. Acolo unde Pașadia se ia la bătaie cu

cel mai bun al său prieten pentru tânăra și ochioasa Ilinca. O vorbă creștină zice că, mai devreme sau mai târziu, fiecare primește ce merită! Bietul Pantazi nu avusese la tinerețe noroc în prima dragoste pentru Wanda, care-l înșela pe ascuns cu mai toți din mahala. Dar nu avea să aibă mai mult, nici când o întâlnise la Arnoteni pe Ilinca. O țigancă îi ghicise într-o noapte și nu deslușise decât un semn de moarte, care și i se va arăta frumoasei Ilinca. Iar Pașadia își găsește sfârșitul în brațele unei curtezane. Doar Pirgu cunoaște măriri peste măriri: întâi prefect, apoi deputat, senator, ministru plenipotențiar, lucru care ne cam dă de gândit nouă, acum peste o sută de ani de la petrecerea dincolo a crailor. Adică, tot ăștia fără Dumnezeu să aibă parte de noroc? De Pena Corcodușa amintită mai sus, „femeia care fusese nebună din iubire” și părea să fi murit fericită, Pantazi și autorul acestei scrieri mai mult lirice decât epice, avea să dea, din întâmplare, cum era ea moartă și întinsă pe o rogojină lângă turla unei biserici vechi.   

      Ce să înțelegem noi de-aici? Că am rămas tot ca pe vremea lui Nicolae Filimon, cel care profeţea o vorbă, nicidecum uitată de mai marii cetăţii. „Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă” şi, ne descria scena în care Dinu Păturică chefuia cu prietenii săi, şi fiecare îşi striga „toastul” din fruntea mesei. De reţinut, ce „toasta”, unul Boroboaţă: „În sănătatea săracilor ţărani, fii şi ei din popor, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirne şi să bem vin chipriotic!... În sănătatea ţărei întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!”...  Acolo la praznicul dat de Păturică vine și tătâne-său îmbrăcat în veșminte ponosite, cerând argaților să-l ducă dinaintea lui fiu-său, dar vorbele lui Păturică: „Auzi acolo obrăznicie! Un cerșetor de uliță să se numească tată al meu! Dați-l afară pe brânci, auzita-ți voi? Eu nu am tată”.,avea să-i atragă un teribil blestem din partea tatălui, după cum am văzut. Mulți dintre aleșii noștri (parcă reîncarnați și aduși pe capul nostru acum), erau şi ei la masa aceea. Dar toastul celui din romanul lui Nicolae Filimon, ca reprezentant al puterii unde se cocoțase prin mijloace viclene, era „pe ici şi acolo” adevărul ce-l trăim și azi, numai că (pare cunoscut, nu?) și ăla avea acel zâmbet dispreţuitor cu care orchestra mulţimea, adevăr de care, iată, avem parte, ca să ne liniştim pentru încă alţi 45-50 de ani de aici încolo. Și atunci, la ce-am mai trudi deasupra unei coli albe? Păi, am spune, asta e marea taină a celui aplecat deasupra colii de scris: să creadă el mai întâi toate astea şi apoi să aducă speranța, deseori, acolo unde nici n-a fost semănată.

     Însă cine ar bănui, cât univers lichid ar trebui să se scurgă în peniţa cu care tu, scriitor al oarecărui ţinut şi care stai sub streaşina exclamării oracolului din Delfi, rămas doar el să-ţi răspundă, ai vrea ca lumea să fie aşa cum ai gândit. Am fost culeşi din poporul ăsta şi duşi nu ştiu pe unde, ca în pilda semănătorului spusă de Iisus, dar gata, e timpul să ne întoarcem acasă, la masa noastră de scris pentru a îndrepta lumea.