Lecția de poezie și proză

 

Lecția de poezie și proză *

     Spuneam odată, la una dintre manifestările organizate de Parohia Sf. Mina, că mă simt ca un lector de carte la o școală a creației unde fiecare își încearcă norocul pe un drum al viitorului său de poet sau scriitor. Și că fiecare cuvânt al nostru (în calitate de membri al unui juriu ales) e o lecție la care voi, cei care participați și vă vedeți numele într-o Antologie, nu trebuie să lipsiți. N-aș fi dat niciodată lecții despre ce trebuie să simțim la masa de scris, dacă nu l-aș fi citit pe Emil Cioran. Cioran spunea că şi scriitorii ori poeţii, nu-s decât creaturi ale Domnului şi că rostul lor nu este altul, ci doar a-l distra pe Creator. Creaţia, atunci, ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar pe poeţi şi scriitori Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând cu un anumit scop. Aşadar, începem să desprindem sufletele acestora, care acumulează o mare parte din păcatele celorlalţi, de sufletele „oamenilor simpli” şi să notăm că tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar şi umilinţele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere şi viaţa lor să semene cu a sfinţilor... a martirilor.  Putem spune şi aşa: au pornit în lume şi au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o nenorocire de care, cei ce vor veni mai pe urmă va trebui să ţină seama, că şi ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii şi pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni le hărăzesc la toţi pe pământ. Încercați această imaginație: câtă sforţare îi cere Cel-de-Sus scriitorului, ca nimănui altcuiva să nu i se adreseze, aflat la masa de scris, decât unei ființe care are nevoie de mângâiere ca și el, iar orice fir de nisip din clepsidra în care tot EL ne cerne timpul e de neînchipuit pe lângă tulburarea autorului, când gândeşte EL și îi „transmite” ultimele cuvinte ce trebuiesc scrise în cartea sa. „Poezia este fiica unei raţiuni superioare, nimic durabil şi esenţial nu apare acolo unde nu există un spirit care poate gândi marile categorii şi poate pune ordine în haosul aproximaţiilor”… spunea Eugen Simion. Daţi-mi voie, ca în fața acestei afirmații a criticului nostru, să mă îndoiesc şi eu, puțin câte puțin, de câte ceva din tot ce am afirmat cândva cu privire la rostul şi fericirea celor care scriu, precum J.L.Borges care spunea răspicat: „Fiecare se îndoieşte de arta sa şi de propriile-i mijloace”. De aceea citim tot ce ni se oferă cu o misterioasă cuviinţă. Asta facem acum și noi în calitatea ce ni s-a dat, nu de judecători, ci de membri ai unui juriu căruia i se adresează n participanți să afle dacă au ales drumul cel bun. Ce-i putem spune noi celui care dacă nu-și va bandaja rănile, va suferi enorm din pricina necredinței sale, și se va opri din drum? Sigur că se va prăbuși și nu va mai putea înainta pe drumul ales. Dar mai putem să-i aducem aminte că fără lecturi intense nu va putea ajunge la capătul drumului pe care a pornit. Și o să-i amintesc, de fiecare dată că, în discuţia despre omul poetic, Heideger spunea că poezia nu se poate confunda cu limbajul ei, dar nici că poezia nu poate trăi în afara limbajului şi a unei anumite muzicalităţi a cuvintelor. Înainte de a vă aminti de Arthur Rimbaud la francezi, sau Nicolae Labiș la noi, să ne ducem mult în urmă la americanul E.A. Poe care poate fi asociat (ca poet) şi acelui fiu al imaginaţiei, şi al misterului evident, dar negreşit e un martir al cuvintelor. Influenţa „pulsaţiei lui interioare” de a gândi poezia, în toată muzicalitatea ei, nu poate să nu fi influenţat poeţii de pretutindeni şi poate fi numit poetul cu influenţa cea mai mare şi mai durabilă asupra celor care i-au urmat. Dar să trecem și la proză: lumea din epopei, a sagă-i, a miturilor... sunt guvernate de zei, forţe supranaturale şi destin. În basm, ocrotitorii din natură, tovarăşii întâlniţi în cale sunt de ajuns pentru ca eroul central să reporteze victoria. În acest fel „Iliada” este o epopee, mai curând aproape de saga şi mit, în timp ce „O mie şi una de nopţi” e cartea cărţilor ce cuprinde lumea basmelor. Când creaţia basmului cutare şi cutare a încetat, autorul de geniu va recreea basmul în lumea realităţilor sale, reinventând creaţia. Aşa s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis Carroll, Robert Louis Stevenson... şi toţi cei pe care i-am citit în copilăria noastră, fără să ne întrebăm, încă de pe atunci (deşi s-ar fi meritat) dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C. Andersen, Perrault, Hoffmann, Fraţii Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu şi mulţi alţii, nu cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade) al mitului şi al ritului de iniţiere a sagăi şi, prin autorii clasicismului, nu cumva au avut un rol de a reactualiza tărâmul şi „probele de iniţiere” la nivelul imaginarului şi oniricului?! Făceam trimitere, tot într-o manifestare literară la Sf. Mina, despre obligativitatea citirii cărții „O mie și una de nopți”. Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc bine, Byron, Cervantes, Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas ş.a. s-au inspirat şi au dat pagini memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la realităţile altor tărâmuri şi a altor regi, prinţi, cavaleri, oameni de rând, şi asta numai dacă ne-am gândi la istoria acestei cărţi şi la tălmăcirile ei. M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister, cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite; ...şi una, adică cea care n-a fost scrisă, încă, dar se va găsi şi autorul care s-o aştearnă în vreo carte. „O mie şi una de nopţi” e o carte vastă care continuă să crească alte încă... o mie şi una, sau să recreeze altele, pentru că fantezia ei este uriaşă. Azi, unora dintre copiii pe care i-am luat în vizor, cu prilejul acestor concursuri, le spunem să scrie și îi găzduim în revistele noastre, alea câte mai putem să susținem cu mari eforturi. Facem și noi acum, așa cum Romain Rolland îi scria lui Panait Istrati, spunându-i, că trebuie să scrie într-atât de mult, încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să treacă puţin câte puţin, în paginile pe care le-a scris, până când, cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce ai fost cândva.

      Când le cerem copiilor să se întoarcă la lectură, ne gândim că odată, mai demult, lumea întreagă înțelesese, încă o dată, dacă mai era cazul (amintind de gestul Șeherezadei din O mie și una de nopți), că avem nevoie de povești pentru a putea trăi. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Într-un articol publicat în România literară poetul și scriitorul Gabriel Chifu își punea întrebarea firească: „Ce chip va avea poezia în viitor?” Și constata că tinerii din zilele noastre nu se mai recunosc în versurile noastre, a celor din generațiile mai vechi, că noi, cei vechi, suntem categoric pierzătorii. Citind (și eu) poezia din „textele” trimise în ultima vreme la concursurile literare (concursuri locale, concursuri naționale, poezia publicată în ultima vreme prin diverse reviste literare din țară), am impresia (oare doar impresia?) că trecem prin răstimpuri de decădere „de obscuritate și de sălbăticie” (cum puncta G.C.) și pare întradevăr a ne găsi în aceste pericole. Și chiar dacă mai auzim, pe ici-colo, că noi capodopere ajung în librării și biblioteci, mi se pare că tot nu frânează ofensiva acestor ideologii toxice și „ruguri ca pe vremea inchiziției”, cu anumite cărți ce trebuiesc scoase de pe tarabele librăriilor, dacă nu chiar interzise definitiv. Dacă îi vom încuraja pe acești „noi inventatori!” ai poeziei actuale să urce pe podiumurile unor concursuri, acești tineri furioși să publice mai departe în revistele literare ale vremii, cred că îi vom lăsa „ca și cum ar fi un drept al lor” să modeleze cuvintele în poezie, după „noua simțire și gândire” influențată de ideologii menite a le tulbura mințile. Se mai întreba Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la zona metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta către o rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în Babilon? Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă colorată: unele lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin lentile roșii, dar cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Oare simpla potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care a apucat poezia actuală? Mi-e teamă să și sugerez una ca asta. Dacă un pictor ar pune ca Vincent Van Gogh multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție... cu siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora, metafizica, lirismul de care vorbea G. Chifu. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o oglindă curată, limpede, poate reda o imagine pură și doar o operă de artă adevărată poate porni dintr-un suflet curat. Altfel riscăm să alunecăm cu totul în dilema rostită de Matei Vișniec, cel care dădea de exemplu niște extratereștri curioși să se compare cu noi în acest scenariu absurd și, inevitabil, iar extratereștrii ăia să se întrebe: „La ce le-or fi folosit ăstora cultura?”

      M-am întrebat dacă și cei chemați să participe în juriul unor concursuri (unii chiar critici cu faimă) simt acest pericol, sau realizează că dacă uneori nu poți vindeca pe nimeni, măcar încă pot trata. Și că siguranța emoțională trebuie să fie acolo criteriul de a urca pe cineva pe podium, pentru că fără ea „toți” avem o problemă. Și că, mergând în continuare în această „înțelegere” a noului discurs poetic, ne putem (doamne ferește!) întoarce la epoca de piatră, la acele „scobituri” în ziduri pentru a arăta generațiilor viitoare că au fost și ei acolo și vom ajunge să credem în propriile minciuni morale. L-aș fi întrebat pe unul dintre acești „inovatori” ai poeziei, după ce și-a citit „textul poetic mult alambicat”, dacă și înțelege ceva din ceea ce a citit în fața adunării care tam-nesam aplaudă la comandă. Nu de alta, dar până și criticului care asistă îi va fi greu să definească acel „nou curent literar” menit să desemneze o realitate artistică de o uriașă complexitate, în continuă prefacere. Păi, unde mai găsim (cum spunea A. Rimbaud) situația poetului în a căuta atingerea cu cele mai pure sfere angelice pentru a se limpezi de suflarea spurcată a ceea ce vor să ni se bage pe gât? Spunea el: „La ce bun o lume modernă când ni se servesc atâtea otrăvuri?” Ba chiar există riscul să ajungi, citind (azi) o carte de poezie, la debusolare și nevroză, la pierderea iluziilor și a identității, în avalanșa prin care poezia tinerilor pare a pustii biata hârtie, deoarece vizitarea unei librării nu mai e demult un ritual al bucuriei și speranței că vom găsi în cărți ușa magică pentru a evada din lumea cenușie, mohorâtă, rece, ostilă în care ne-a fost dat să trăim.

     Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămîne versul și că poezia/povestirea scurtă e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.     

 

* cuvântul înainte la Antologia „Frumusețea Crăciunului”/concursul de creație literară organizat de Parohia Sf. Mina - decembrie 2025

                                                                          Tudor Cicu              

                                            

 

o stihuire mai veche (variantă)

 

Singuri în cuprinsul mării

 

Printre nori aleargă luna... și la steaua de departe

Herghelii de cai, caleașca ne-ar duce și mii de yarzi

Doamnă! ține cârma luntrei, nu lăsa lopeți să-ți scape

Speriată de vreun fulger, când în brațe ai să-mi cazi.

 

Stai cu mine-n seara asta și-om pune un lemn pe foc

Ți-oi grăi ca din poveste... câte vorbe-aș bate-n piuă!

Că noaptea-i cât două ceasuri și acum se face ziuă

Însă sub mantaua largă amândoi ne-om face loc.

 

 

Singuri în pustia mării, valul către țărm ne poartă

Pescăruși, catarge-n spațiu, în alai ne-or fi mereu

Doamnă! și vom trece luntrea, ca un glob de foc prin soartă

Mire eu și tu mireasă. Fericiți! și tu, și eu.

 

ecou de toamnă

 

ecou de toamnă

 

o mai însemna oare ceva

vorbele acelea când ne-am găsit în apă

la marginea bazinului și mi-ai spus:

o, da... toamna asta

versul acesta o fi însemnând multe!

dar trupurile noastre știau

și se căutau în nopțile când închideam ochii

doar că în clipa când te-am văzut, trecând

sub balcoanele blocului de pe malul acelei mări

amândoi am știut

dacă acei mesteceni martori mai însemnau ceva

dacă cele mai multe versuri au fost scrise

cu ultimele noastre cuvinte

peste care, iată, s-au strâns nedumerite și frunzele.

totuși, amândoi

ne-am uitat și la cer

și cât de departe mi s-a părut

că poezia, acolo

unde cerul nu s-a vrut lăsat la pământ

pesemne,

nu s-a înțeles niciodată.

Cartea de memorialistică (Dinu Săraru) - de Stan Brebenel.

 

     

Dinu Săraru – ultimul țăran sau ultimul boier/de Stan Brebenel – ed.Hoffman, 2025

 

     Cartea memorialistică a lui Stan Brebenel despre viața și opera lui Dinu Săraru poate fi citită și ca un roman biografic fiindcă este povestea devenirii unui scriitor/om într-o lume plină de convulsii, cu întâmplări și răsturnări de destin care depășesc cadrul unei simple viețuiri. Autorul ei a lecturat atâtea documente strânse într-o viață de om și a scris cartea cu gândul că orice popor care își onorează trecutul are un prezent și un viitor cu care să iasă demn din istorie. Acest roman biografic, scris într-un cadru de scenariu cât se poate de realist, parcurgând viața, opera portretistica lăsată atât de autor, cât și de cei care l-au cunoscut, corespondența deosebită a lui Dinu Săraru (păstrând o amprentă analitică a trăirilor, de multe ori duse până la granița unor imaginații suprarelist-magice), vine să ne arate că literatura există doar atunci când cititorul crede în adevărul ei. Când faci o reconstituire de genul acesta, ești pus într-o poziție dificilă, pentru că trebuie să pui dinintea cititorului lucruri din trecutul omului biografic care să-l convingă și pe cititor de adevărul tău. Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. „Romanul (ne sugerează autorul) este o meditație asupra condiției artistului, dar și o cutremurătoare poveste despre dragoste, pritenie și trădare”. Supranumit „cel mai mare romancier politic din România”, Dinu Săraru, în opera sa, fără îndoială, este un povestitor cu har, un fin observator al naturii umane „și ne îngăduie să fim părtașii unor întâmplări tulburătoare”. „Martor mi-e Dumnezeu (scria D.S.), mi-am făcut datoria față de omenire, cu pana și cu cuvântul”. Stan Brebenel îi prezintă mai întîi viața: o viață de om așa cum a fost. După terminarea liceului, la 18 ani tânărul Săraru ajunge reporter la Radio și apoi mutat la secția „Teatrul radiofonic” unde întâlnește mari dramaturgi, renumiți scriitori ai vremii, apoi lucrează în redacția revistei de literatură universală „Secolul XX” împreună cu prietenul Mihnea Gheorghiu. După doi ani și jumătate la revistă, când a venit vremea să își satisfacă stagiul militar, datorită originilor boierești ale bunicului și tatălui, este dat afară, chiar trimis exemplar, sub pază, la Mila 21 Medgidia, de  la „Canalul Dunăre Marea Neagră”. „Aici a îndurat umilințe după umilințe, a îndurat foamea și tot atunci l-a cuprins Frica”. Este reabilitat, lucrează la Radio-Televiziune, dar după o neînțelegere cu Dumitru Popescu-Dumnezeu își dă demisia și a plecat la Teatrul Mic, iubirea sa de o viață. Dar și de aici, cei care mai înainte i-au pupat mâna, se unesc, imediat după revoluție, în 1990... și îi cer să părăsească teatrul. Era deja perioada când în locul profesioniștilor încep să se cocoațe toate nulitățile, iar „delațiunea și denigrarea devenise sporturi naționale”. Trece o perioadă și pe la redacția revistei Luceafărul, alături de Eugen Barbu și începuturile sale literare sunt în „Gazeta literară” cu o povestire, în 1963. S-a consacrat ca prozator o dată cu publicarea romanului „Niște țărani”/1974 și după un an romanul „Clipa”. Cel care l-a determinat să nu renunțe la proză a fost Adrian Păunescu care îi dăduse o rubrică la „Flacăra”. „Ce n-am putut trăi în viața mea adevărată (scrie D.S.) am trăit în poveștile mele, și ce e inventat în ele tot trăit este, de fapt, căci sunt eu în mai toate personajele”. Prima trilogie scrisă de Dinu Săraru este „Trilogia țărănească” (din romanele: Niște țărani; Iarba vântului și Crimă pentru pământ), cu care a completat în mod fericit și corect tabloul țărănimii românești. O a doua trilogie „Dragostea și revoluția” e constituită din romanele: Toamna roșie; Cei care plătesc cu viața și Speranța. Trilogia ciocoilor, constituită din romanele: Ciocoii noi cu bodyguard; Ultimul bal la Șarpele Roșu și Carnavalul cătușelor încheie cea de a treia trilogie despre încrengăturile de tip mafiot instaurate în țară, amprentă care a acaparat și sugrumat până la sufocare țara după revoluție, când se dăduse startul Marelui Jaf Național, iar noii ciocoi joacă un fel de „alba-neagra” cu poporul român. În romanele scrise înainte de 1989 (ne spune autorul) Dinu Săraru a zugrăvit lumea așa cum era și a anticipat transformările care vor veni, deși Nicolae Manolescu l-a bănuit pe nedrept (necitindu-l), o viață întreagă, că a scris „numai elogiind comunismul”. Dacă în primele romane, dominantă era Frica (trăită la Canal), în celelalte dominantă a devenit Ura, spune autorul romanului biografic care i-a citit cu atenție toată opera. Dinu Săraru a mai scris „Ura dinaintea vulpii” (romanul unei mari dezamăgiri în dragoste, dar la baza scrierii a stat ura celor care l-au destituit de la Teatrul Mic); „Corrida” (o meditație asupra condiției artistului); Marele premiu la Monte Carlo sau Dedublarea (rodul unei experiențe ca membru în juriu la acel Festival). Un capitol 5 („Portretistul Dinu Săraru, din... cuvinte”) scoate în evidență nedumeririle scriitorului cu privire la toți cei care l-au abandonat în timpul vieții și l-au lăsat singur  ori s-au alăturat celor care îl arătau ca „singurul vinovat de ceaușizarea culturii române”. Abandonat și singur, cu această tristețe, Dinu Săraru, un romancier important al literaturii noastre, s-a stins din viață la 5 martie 2024 și înmormântat în curtea casei din Slătioara, între mestecenii pe care îi plantase în timpul vieții.

     Cu această carte Stan Brebenel ne-a demonstrat că scriitorul ajunge la adevăr doar atunci când privim două laturi distincte ale vieții, mai multe izvoare (texte scrise), le vede conexiunea și ridică puntea pe care ne-o întinde de dincolo de cuvinte pentru a păși și noi odată cu el, că nu cuvintele, totuși, sunt aici forma de cunoaștere, ci structura de adâncime în nerostirea în întregime a gândurilor așternute (de alții) pe hârtie.

 

                                                             Tudor Cicu             

 

 

 

Concursul „Voi sunteți lumina lumii”/ediția din 2025 (pe 16 noiembrie)

 

Cuvânt înainte

(sau despre întoarcerea la lectură)

 

„La ce mai e bună lectura cărților scrise când avem la îndemână internetul și atâta informație la îndemână? Ce ați învățat din scriitura unui X sau Y scriitor?” Întrebări la care azi căutăm un răspuns. Recent, la o manifestare, mi-au fost puse și mie aceste întrebări. Erau multe de spus: și totuși nu am uitat că prima diferență dintre om și computer este visul. Visul are forță germinativă, dacă visezi ai fantezie, ceea ce nu are un computer. Oamenii sunt diferiți, au memorii diferite și cărțile lor sunt la fel. E ca și cum ai privi tabloul lui Repin („Edecarii de pe Volga) și pe fețele lor ai desluși vieți, povești diferite. Așa cum aceia se opinteau să tragă plasa grea cu rod, la mal, tot așa fiecare scriitor își trage viața aparte într-o carte. Un sondaj făcut în școli ne arată că lectura e, azi, în acută suferință. Și totuși tinerii din ziua de azis criu proză, poezie, eseu... dar noi, cei care îi lecturăm, cu ocazia diverselor concursuri la care aceștia participă, observăm că lipsa de talent (a unora) e izbitoare, mai ales în poezie, căci ea, poezia, pare o îndeletnicire scripturală mai la îndemână. Un sondaj maivechi (de prin 1978, de pe vremea mea) spunea că 80% dintre adulți citeau celpuțin o carte pe an. Cum s-a ajuns atunci, că peste 90 la sută dintre români, în zilele noastre, nu cumpără nicio carte într-un an? Că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte? Dacă școala nu te mai înzestrează (azi) cu instrumentul de descifrat și interpretat texte, ea nu te mai deprinde nici cu așteptarea unor răspunsuri venite dinspre biblioteci și librării, unde... dacă mai vezi unul sau doi că le trec pragul. Chiar așa, dacă nu recunoaștem că azi învățământul nostru e aproape într-o mocirlă din care nu știu cum s-ar mai putea desprinde, e ca și cum am închide ochii peste o plagă care se va întinde ca pecinginea asupra întregii societăți. Și acesta e rolul celui-care-scrie: la masa de scris să își pună întrebări și să caute soluții, în povestea lui, pentru o lume mai bună. Fiindcă rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivarea intuiției, a revelației. Iar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Tot într-o antologie ca aceasta spuneam că de-a lungul timpului scriitorii au suferit enorm pentru îndrăzneala lor, unii chiar au plătit cu viața. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. Între scriitorul aflat la masa de scris, dinaintea unei coli de hârtie și LUMEA sa, singurul arbitru e Dumnezeu. La masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Dacă n-am scrie aceste gânduri, nu cumva îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Spuneam cu alt prilej că, din păcate, azi, când civilizația pare a fi într-un mare regres, literatura beletristică și-a pierdut importanța socială, forța de impact pe care le avea în trecut. Că se citește tot mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Și tot din păcate (trebuie s-o spun) poetul nu este creatorul (deși într-o carte el creează lumea lui – sugestie venită de la J.L Borges), ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți, lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile/textele lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Mai spuneam, acolo, că o trăire surpinsă în viața unui om (și pusă într-o povestire), poate dezvălui interesul cititorului pentru intensitatea și sensul ei, dar și universalizează trăiri între oameni, multe dintre ele necesare a trece „prăpastia” din sufletele celor care ne citesc. Cineva, care nu prea citise la viața lui o carte, îmi spunea că viața literară și, în general, viața noastră au ajuns un tărâm unde îți pierzi toate iluziile și că, „la ce bun cărțile, totul e o amăgire”. Aș fi vrut să-i spun multe, să-i fac o pledoarie din lumea cărților scrise de titanii literaturii universale, dar pornise hotărât pe drumul necunoașterii (drum care nu are decât finalul biblic al iubitorului de arginți Iuda). Pesemne și azi se zbate în aceeași incertitudine. Sigur că impresiile mele, scrise în aceste antologii, cu diverse ocazii, pot fi inerent subiective, uneori poate infailibile pentru unii, de o severitate exagerată poate, dar, ca lector, nu uit că există o tinerețe bilogică și o tinerețe a scriiturii care trebuie să fie în atenția noastră, și poate acesta e și sensul acestor concursuri: de a intui că unul dintre ei deține flacăra pe care eroul lui Gorki (un anume Danko) a avut-o atunci când și-a scos poporul, care l-a urmat, din întuneric. 

Am reținut și de această dată câțiva „căutători de comori” prin lumea textelor lecturate la acest nou concurs organizat de Liga Scriitorilor Buzău, desfășurat anual sub titlul: „Voi sunteți lumina lumii!”. Unul dintre ei, Maria Grama, elevă la gimnaziu, în schița „Prietenia schimbă vieți”, ne transmite o lecție de viață pe care o arată Mara față de colega ei de clasă Elena. Discuțiile între fete sunt despre școală și vacanțe. Când se ajunge aici (că Mara și-ar petrece vacanța la bunici) Elena devine tristă.: fiindcă ea este orfană. Părinții Marei o invită pe Elena acasă la ei și îi face o surpriză neașteptată: o adoptă pe fată, introducând-o în familie. Un altul, Alexandra Gheorghe, elevă la liceu, cu schița „Acolo unde crește lumina”, ne transportă într-u vis cât se poate de firesc printr-un lan de maci și se pierde pe urmele unui fluture misterios care îl ademenește prin alte lanuri (de lavandă, de grâu) cu scopul de face o călătorie care să-l ducă pe copil „înapoi spre tine”. E despre o fantezie a copilului care învață ce înseamnă a ierta. Ioana Maria Ghilea, elevă la liceu, în „Fericirea în rate”, prezintă un eseu inteligent rostuit despre căutările adolescentului care are tot dreptul la vârsta lui să-și pună întrebările cheie, întrebări pregătitoare pentru viață: „De ce? De ce nu?” Iar Alexandra Iulia Zecheru, elevă la liceu, cu „Vinovăție”, vine cu un eseu bine dezbătut despre tarele vinovăției pentru un adolescent. Tot la categoria liceeni să mai amintim pe Gabriela Claudia Popa cu „Varșovia sub o ploaie de speranță”; Ilinca-Maria Sturza cu „Să nu mă uiți”; Octavia Surugiu cu „Ce înseamnă cartea pentru mine”; Ioana Tarnovețchi cu „Copilărie pierdută” și Eliza Rosanna Tiu cu „Zorii sacrificiului”... toți având condei inspirat la masa de scris.

     Lumea văzută de cei desprinși de pe băncile liceelor și plecați la facultate nu e văzută diferit de a celorlați, dar se observă că acum au mereu de construit și de reconstruit o coerență în scrierea lor, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale, de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și libertatea gândirii lor. Depănate cu ceva mai multă atenție (uneori aproximativ ca o pildă), povestea din textele tinerilor are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. Denisa Elena Cristian, categoria tineri, în proza „Flacăra eternă din sufletul meu”, relatează despre visul celui care scrie și ține un discurs despre succes, viață și năzuințele devenite realitate, într-un amfiteatru. Trimiterea finală la eroii despre care ne vorbește e despre romanul ei de debut pe care îl lansează cu această ocazie. Cristina Rotaru, categoria tineri, cu schița „Cu ochii inimii” ne pune dinainte un text ficțional despre visul pictorului Vincent. Dialogul mânuit cu siguranță dintre pictor și mai tânărul său discipol se desfășoară firesc și natural. Proza sa are poezie și suflu tineresc a unor suflete încrezătoare în izbândă. Despre secțiunea reportaj numai cuvinte de laudă. Toate lucrările sunt bine scrise și merită atenția tuturor. Despre ele, însă, îi las pe ceilalți din juriu (jurnaliști profesioniști) să se pronunțe, fiindcă au mai multe de spus. 

În fine, trecem la ultima categorie participantă la concurs, adulții. Aici emoția din textele lor provine din acumularea trăirilor și senzațiilor. Se observă o aplecare a lor pentru a te face prezent în povestea celui care scrie. Dialogul scrierilor la aceștia este despre a vorbi, dar și despre a asculta, despre a fi prezent în povestea celuilalt, cel despre care se scrie, de a fi conectat la emoțiile și trăirile lui. Povestea doamnei Lilioara MACOVEI, cu „Luminile care merg pe jos” e despre bucuria unei văduve, Ileana, care își vede fetele venind, după multă vreme, acasă. Și casa se aprinde ca un sfeșnic de lumină. E o proză optimistă. Doamna Liliana-Elena Simion vine cu „Spovedanie”, o poveste al cărui mesaj trimite cititorul la bunătatea sufletească, la iertare și credință. Povestea tristă a părintelui Ilarie ajunge și la sufletul tânărului Pavel venit să-și spovedească sufletul nevrednic. Iar Ana Văcărașu, cu „Cele trei prune”, ne prezintă o scriere cu trimitere la multele pilde venite să ne arate rădăcinile care ne-au ținut locului, ca popor creștin. Tot la categoria adulți mai amintim și pe Frusina Agheană cu „Prima zi la oncologie”; Ana-Maria Chirceacu textul aniversar „77” și pe Georgeta Drăghici cu povestirea „Culorile”.

Am lăsat la urmă impresiile mele despre participanții la concurs cu poezie, pentru că lectura poeziei, azi, cred că suferă. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar iată ce vremuri trăim: „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal suportată atât de poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig pentru toți. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Iar cuvântul are nevoie de gânduri ca să ajungă la cer și la sufletul cititorului. Amintim doar câțiva dintre participanți la acest concurs, deși numărul celor prezenți este și de această dată destul de mare: Bianca-Maria Breazdău (bobocei), Gabriel Nazîru (gimnaziu), Maria Anastasiu (tineri) și Adriana Apostol, Silvia Ursache Brega, Larisa Popescu-Chedic (adulți), care fac parte din categoria celor care transmit ceva în poezie. Apoi Aurel Cîrlig, Angelica Manole și Ana Văcărașu (adulți), sunt dintre cei care transmit emoție și mesaj prin versurile lor. Iată o poezie din care redăm o strofă care ne-a atras atenția la Ana Văcărașu. Poezia se numește: „Caii nu mai umblă liberi”

                 ...Astăzi, caii zac de dorul de-a lua zarea sub copite,

                    Nu văd gardul ce-i închide, simt doar aerul sărac,

                    Pe deasupra-aud cum zboară rândunelele grăbite

                    Și cum plânge după dânșii vântu-n frunza de copac...

La ce servește poezia? am ajuns să ne întrebăm. Și firesc să ne întrebăm dacă tot s-a ajuns la un dezinteres general în a citi poezie, tocmai din partea cititorilor. Și ne întrebăm pentru că îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-a răspândit nu numai printre cititori, ci chiar printre poeți. Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămâne versul și că poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.    

 

Tudor Cicu

membru în Uniunea Scriitorilor Filiala Dobrogea

 

cineva ne va da cheia

 

cineva ne va da cheia

 

tocmai acum m-am apucat eu să caut o corabie

gata să plece în larg

pe bezna asta, spui tu:

„acest drum este o altă lume...

tocmai asta te va pierde;

dragă prietene îți spun cu teamă,

pescarul de sub pod

simte că întunericul nu e patria lui ca și marea”

așa zic și eu

dar e greu să îmi trec în jurnal

tot ce aș vrea să-ți spun la întoarcere

va pieri până la urmă ca fumul

așa și cu nopțile în care trăgeam înfricoșat perdeaua

iar visele continuau să urce prin hornuri de case

ca niște năzăriri ale mele.

în acel septembrie mai spui tu

s-a pornit ca o furtună de păsări, povestea noastră

da, au fost și zile ciudate, mi-ai spus

pietrele din drum,

umbrele care nu-mi părăseau camera

căile șarpelui în iarbă

arătau că fericirea nu e pentru toți -

răsuna sub lună ca un râs provocator totul.

„în orice teamă, îmi spunea pescarul acela,

fiecare deține un secret important

care odată și odată ne va bate discret în fereastră

și cineva ne va da cheia...”

cum și ultimele nedumeriri de pe buzele lui Hamlet

vor avea, pesemne, o dezlegare la drum.

 

spune-mi...

 

spune-mi...

 

sub un plop am urmărit noi umbra vulturului pe cer

atunci m-am apropiat eu de marginile lumii

și am simțit tristețe

și toate gândurile mele s-au strâns

la streașina ochilor tăi

ca sub o cădere de pietre

dar m-am ghemuit sub frunza din palma ta

ca puii de rândunică în cuib

să-ți ascult povestea.

„eu visez noaptea, mi-ai spus

uite, aici vorbesc eu cu păsările

și mă rog ca rugăciunea să ajungă ca ploaia pe pământ

prelung îmi bate

ca un clopot inima în seara asta;

spune-mi doar că mi-ai găsit cuvintele într-o carte

că la capătul ei mă aștepți

precum o apă care să mă atragă în adânc.

sau spune-mi orice

că poeții s-au lăudat cu un vis,

ori cu un pod care să treacă prin gândurile noastre...

că pentru tine ridicarea acestui pod e însăși viața

și atunci am să tac

mă așez

fac focul

și îmi las să zboare imaginația

ca într-un tablou de Goya

privind în urma ta cum ai să-ți porți pașii

în acest poem ca și umbra acelui vultur.