La umbra unor mesteceni (proza)

 

       La umbra unor mesteceni

 

     Un altul, mai mare chin, n-a fost în capul lui Dinu Tănase decât să priceapă cum de au știut cărțile alea, puse pe masă de tușă-sa Cristina, că are să facă un drum pentru a se întâlni cu fata ce avusese un colțișor drag în inima lui, dar că nu acela era drumul pe care avea să aibă loc întâlnirea, ci altul, la care nici nu gândise vreodată, dar că nici acolo nu va avea acel schimb de vorbe de taină între ei doi. Întâmplarea se petrecuse într-o lună de februarie a anului 198... pe o vreme destul de năprasnică dacă ținem seama că mai rar era să se petreacă nunți în satul acela dobrogean și taman pe o vreme câinoasă ca aia. Dar primise scrisoare de la sora lui mai mare și pentru zvârluga ceea de fată a vecinilor, pe care o îndrăgise din copilărie și care pornise a face nunta în plină iarnă, musai să fie prezent cu ai lui, toți la un loc, și să o petreacă pe mireasă la casa ei. Cu Daniela, ștrengărița vecinilor, fusese în aceeași clasă la școala din sat, dar pesemne că se mai schimbase în cei cinci ani care trecuseră de când plecase el din sat la facultate. Daniela era o fată frumușică și lui îi plăcea de ea încă de pe vremea școlii. Mai ales cum își împletea cozile părului castaniu și se uita la el când venea de la tablă, unde rezolvase în două mișcări problema de geometrie, cu ochii ăia mari, mirați, cu gene frumos arcuite și apoi îl întâmpina în bancă, făcându-i loc să treacă pe lângă ea, cu același zâmbet plăcut și un fel de a privi pe furiș, cu ceva viclenie în ochi. De parcă l-ar fi îndemnat: „Hai, Dinule, pune mâna pe mine, frământă-mă, alungă-mi drăcușorii, să mă liniștesc, poate doar așa ți-o veni mintea la loc și m-oi băga și tu în seamă!” Cât fusese plecat la liceu și verile mai dădea pe acasă, aflase că Daniela se băgase vânzătoare la magazin și acolo începuse să-i fie drag un flăcău, șofer pe un camion de transport cu care se aproviziona și magazinul lor din sat, ca mai toate cele aflate pe ruta Constanța – Negru Vodă. Dar când venea el în vacanțe se întâlneau la gardul dintre terenurile cu viile lor vecine și vorbeau de una de alta, mai cu seamă el o tot îndemna să meargă și să se înscrie la școala de artă populară din orașul unde urma el liceul, fiindcă avea talent la desen și chiar îi văzuse niște picturi făcute de mâna ei. „Uite, pentru asta mă oblig eu să te ajut cu meditațiile la matematici și limba română” îi spusese. Iar ea îi mulțumise cu un surâs dulce și o sărutare dată în fugă, peste gard. Și se ținuse de cuvânt. Două veri au tot făcut împreună meditații într-o bucătărioară, în  casa Danielei, iar părinții fetei nu aveau decât cuvinte de laudă pentru silința lor. Apoi urmase anii lui de facultate, verile ce le trăia pe un șantier de construcții, fiindcă nu o ducea prea bine cu banii de care avea nevoie să se întrețină acolo la facultate și uite cum trecuseră alți cinci ani, și acum trebuia să o întâlnească, dar din nefericire pentru el, ea în postura aceea de mireasă a altuia. Cu gândurile astea plecase la drum, pe tren. Cumnatul îl așteptase în gara din Negru Vodă și de cum coborâse din tren îi ieși înainte să-i spună că-l trimisese soră-sa, cu calul și sania, să-l aducă întreg și nevătămat pe așa vreme. Ba îl însoțise și câinele lor Negru, care îl întâmpină pe tânăr cu niște ochi mari, ca și cum l-ar fi întrebat: „De unde ai mai apărut și tu pe o vreme ca asta?” Bărbatul soră-sii mâna atent calul pe drumul troienit și nu-i tăcu o clipă gura tot drumul, el însă sta ghemuit într-un colț de sanie, învelit într-un pled și zicea, când și când, un „da, mda!... se înțelege”, ca să nu creadă celălalt că nu era deloc interesat, dar mai mult era atent la sunetul pe care îl făcea tălpicele saniei pe zăpada înghețată, ori la felul cum suna clopoțelul la gâtul calului, ca pe vremea când i se „clopoțea” și lui, de intrarea în clasă. Era însă și atent să nu-i intre în ochi pulberea aceea fină de zăpadă pe care crivățul o spulbera din toate direcțiile. Din când în când își sălta trupul din pled și înălța capul să vadă dacă nu cumva mogâldeața care sălta după câte un troian nu era a vreunui iepure de câmp în căutare de hrană, dar revenea la loc în pledul său, dezamăgit că nu fusese decât un cocoloș de ciurlan pornit rostogol printre nămeți. Cumnatul îi văzuse dezamăgirea de pe chip și ținu să-i amintească:

–Un iepure, Dinule, dacă ne-ar ieși acum înainte, pesemne i-ar ticăi inima ca dinaintea puștii vînătorului, văzându-ne cu așa dita-mai alaiul, și însoțiți de un câine iute ca al nostru. Dar ciurlanii ăștia, ducă-se pe pustii!

     Peste vreo jumătate de oră s-a zărit dinainte ulița mare, de intrare în sat. Scoasă în uliţa mare, sania înainta hotărâtă pe drumul care se ivea sub zăpadă; ba uite-o la marginea satului, ba se pierdea după gardurile alea prăpădite şi înţepenite de ger. Vântul mătura dinaintea lor o zăpadă măruntă şi aspră împrăştiind-o în suluri pe câmp, şi de acolo o tot rostogolea până hăt-departe. Cumnatul Gheorghe îşi îndemna liniştit calul. O oarecare liniște i se citea şi lui pe faţă, dar se mulţumea să privească din când în când la Dinu, iar acesta nu părea să spună ceva. Îi clănţăneau, pesemne, dinţii în gură de frig, sau era emoția întâlnirii cu ai lui? Tușind în pumn de câteva ori ca să nu-l sperie, Gheorghe, l-a iscodit cu privirea:

–Da’ mai spune și tu ceva, Dinule, că tot drumul ai fost cu gândul parcă numai la necazuri, ori zi-mi că mi s-a părut? 

      Dinu parcă înghițise noduri, da să spună ceva, apoi murmura ca pentru sine un „da, mda!... se-nțelege” și urmărea cu privirea copac după copac, de parcă i-ar fi numărat în gând. Satul în urma lor se trezea la viață sub pătura albă de zăpadă. Mai lătra câte un câine pe undeva, mai scârţâia o portiţă înţepenită de ger şi lăsată slobodă; ca-n orice sat de câmpie, unde odată ce vin zorii, mai toți se frământă prin gospodăriile lor. Negru sufla domol în urma saniei, bucuros că-şi urma stăpânul, dar cu urechile ciulite, atent la tot ce era în jur şi gata să surprindă în întuneric orice vietate aflată pe undeva, pitită după bețele unor bozii. După încă un sfert de oră de mers Gheorghe îşi văzu câinele, cum pornise, în salturi mari, când simțise apropierea de casă. Cumnatul tocmai trăsese sania la poartă când îi întâmpină soră-sa Anela, cea mai mică, venind din casă. Îi sări în brațe, dar Dinu păru a se purta cu soră-sa ca un puști oarecare. „Ei, lasă, lasă! se feri el într-o parte, doar nu mi-s eu ginerica!” „Nebun și atâta tot...” îi zise Anela, dar nu-l slăbi, așa cum era atârnată de un braț al lui, în timp ce îl căra în casă. „Asta tot nebună a rămas!” îi trecu lui prin minte, că dacă era să se gândească bine, ce înseamnă și adevărata nebunie?! Parcă s-ar fi simțit în pielea lui Polonius, din piesa lui Shakespeare, cel care voia să-şi scoată fiica în calea lui Hamlet, iar el, ascuns după perdea, să-i încerce nebunia și să-i spună în față: „A luat-o razna, a luat-o razna!”

–Tocmai am trecut pe lângă casa Danielei și am aruncat o privire, dar nu se simțea nicio mișcare pe-acolo, o puse la curent Dinu pe soră-sa, înainte să intre pe ușă.

      În loc de răspuns Anela zâmbi trist, amărâtă, necăjită, de parcă iarna îi intrase în suflet. La întrebarea fratelui ei se posomorâse deodată, zmucindu-l de braț:

–Nu ți-a spus cumnatul? Nunta are loc la Tuzla, de acolo de unde e băiatul, iar Daniela e de-o săptămână la soacră-sa, unde nu mai prididește cu pregătirile de nuntă. Au să trimită un autobuz să-i ia pe socrii mici și pe nuntași, de aici, dar pe mine nu vor ai mei să mă ia, îmi tot zic că-s prea mică, scânci Anela. Dar poate îi convingi tu, ce spui? Hai, te rooog! se pisici ea pe lângă el.

     În zilele care mai rămăseseră până la plecarea spre casa mirelui, Dinu își vizitase prietenii, câteva seri petrecuse până spre ziuă cu ei și tocmai în ajunul plecării căzu, în niște frisoane neașteptate, la pat. Nuntașii plecară cu autobuzul și fără el, rămas acasă sub pături și sub supravegherea Anelei. Pe ai lui îi luase soră-sa mai mare mai mult pe sus, deși maică-sa fusese mai tot timpul cu inima îndoită, că dacă Dinu luase, pe unde fusese serile alea de dinainte de nuntă, vreo boală urâtă? Când părinții i s-au întors a doua zi, Dinu încă mai era în frisoanele răcelii și asta a mai durat o săptămână, după care s-a întors înapoi la oraș, pe picioarele lui. Nu înainte, însă, de a trece și pe la bunici să le sărute mâna după cum era obiceiul. Acolo a dat și de baba Cristina, vecina bunicilor, care a ținut morțiș „băiatului ăsta frumușel” să-i dea în cărți, să afle cum îi va fi cu sănătatea, cu drumul, cu fetele... Și cărțile n-au căzut bine, se întristase baba Cristina. Iar Dinu a reținut doar fraza aia care avea să-i dea de gândit: „Cade, aici, că ai plecat la un drum să te întâlnești cu cineva, să-ți spună taina care zace în tine, da’ n-a fost să fie acum. Însă tot la un drum te vei întâlni cu ea și tot n-ai să afli, fiindcă, aici, în cărțile mele, spune că ea te va aștepta să vii, da’ tu n-ai să mai apuci să ajungi la întâlnire”. „Cum așa, tușă Cristina? Mă voi întâlni cu ea la acel drum, dar tot n-am cum să ajung să-mi spună taina aia de-o zici matale? se arătase curios să afle. „Nuștiu maică, încurcate mai cad cărțile astea!” Mai mult nu scosese de la babă. Suferise o săptămână la pat din cauza unei răceli nenorocite, care-l împiedicase să meargă la nunta Danielei, acum trebuia să sufere în tăcere și pentru vorbele mătușii. Începuse iarăși munca pe șantierul portuar unde fusese repartizat după terminarea facultății, dar când și când se gândea la vorbele babei, fără să le găsescă un răspuns și suferea. E drept că pe vremea facultății suferise și el multe chinuri ale dragostei, dar nici unul asemănătoare cu ăsta. Luni în șir se străduise să rezolve această poveste, și iată, trecuseră deja doi ani. Dar analizase pe toate părțile: fusese dragoste la prima vedere, între el și Daniela, atunci când ea se înălțase peste gardul viei și îi dăduse o sărutare? Cum nu izbutea să-și răspundă niciodată, ce și cum, ziua următoare o lua de la capăt. Taina acelor întâmplări îi intrase în suflet și mai că făcea parte din ființa lui, de nu și-o putea smulge din inimă. Apoi, cu trecerea zilelor, a lunilor, de la nunta fetei, încet-încet începu să uite. Se consola că vremea lui a trecut și are o sumedenie de lucruri de făcut, decât să se gândească la Daniela ca la o himeră. Se închisese ca o cârtiță între cei patru pereți ai locuinței sale, printre cărțile care nu mai încăpeau în biblioteca sa și acum stăteau împachetate în saci prin debarale, ori în vraf, una peste alta, ajungând uneori și până aproape de tavan. Toate gândurile și sentimentele sale și le risipea, când și când, în scris. Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Danielei îi revenea din nou în minte și izbucnea, așa ca duhul regelui pe terasa castelului de la Elsinore: „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!” Îl scoase dintre cei patru pereți o telegramă sosită din zona Mangaliei. Un vechi amic, prieten scriitor, pe numele său Tudor Deselnicu, îi făcea invitația pentru o partidă de vânătoare la Limanu, în zona bălților. De ce nu? își zise. Deselnicu îi transmisese toate detaliile plecării: ziua, locul, ora... însă important era că amicul său îl aștepta în gara din Costinești, de unde avea să mai ia un tovarăș, un om de afaceri cu tatăl său. Tudor avea să vină acolo cu trăsura împrumutată de la taică-su, un mare patron de restaurante din zonă. Dinu sosise cu trenul în micuța gară din Costinești când încă nu se iviseră zorii. Prietenul său îl aștepta în trăsura pregătită pentru vânătoare cu încă un domn ceva mai în vârstă, cu părul grizonant. Acest mic amănunt îi atrăsese atenția. Dinu mai observă cum în brațele acestuia odihnea și cățeaua de vânătoare, Mira - nedespărțită de stăpânul ei. Făcu cunoștință. El de jos, urmat de amicul scriitor, care-l întâmpinase cu brațele deschise, iar cel cu părul grizonant, de pe canapeaua trăsurii de vânătoare.

       – Murat Fahredin, partener de afaceri cu tatăl lui Tudor, se recomandă grizonantul. Dinu luă aminte că acesta era echipat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră peste bluză și o pușcă nou-nouță prinsă la spate într-o curea de piele. Tudor Deselnicu purta niște pantaloni uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip modern. Lui Dinu i se întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească, model mai vechi. Amândoi aveau cizme în picioare. Lui i se puse în mâini pușcociul cu două țevi pe care Dinu îl mai văzuse cândva, la bunicul lui Tudor. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaştini, i le înmână chiar afaceristul Murat, care le ținea alături, la picioare.

       – Vă rog să mă iertați, domnilor, pentru întârziere. Știți cum circulă trenurile noastre în ziua de azi, se scuză Dinu.

       – Lasă scuzele și urcă lângă domnul Murat, îl bătu peste braț scriitorul. N-am sosit nici noi prea de mult timp. Să tot fie cam un sfert de ceas. Hai, fă așa cum ți se spune, că e timpul să o cam luăm din loc.

       Lăsând în urmă orașul portuar Dinu fusese încântat să-și întâlnească în astfel de împrejurări prietenul. Bucuria lui era atât de mare că își mai strânseră încă o dată mâinile și fără altă vorbărie urcă în trăsură alături de domnul grizonant. Tudor îi spusese în acea telegramă, ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la lacul Limanu și nu mai simțea nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari şi gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe șosea, iar Tudor, de pe capra trăsurii, se așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Mira, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude din gura unui străin.

– Aproape de pădurea de la Limanu e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Fireşte, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. După ce vânăm ceva rațe, facem și un foc pentru frigărui din vânatul nostru, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai scris și tu între timp. Dacă nu e înghesuială pe balta mică, vânăm acolo, dar dacă nu e, ne mutăm la balta cea mare și pe seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi! făcu el cu ochiul întorcând capul spre Dinu.

       Când ajunseră în dreptul acelei bălți mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf, zăriră un grup de oameni așezați pe tabliere de lemn în jurul unor șevalete și toți pictau privind pe baltă, doar în față, spre pânza apei.

       – Hai să ne oprim puțin, spuse Tudor Deselnicu. Poate găsim printre ei și ceva cunoștințe.

       – Nu. Hai să ne grăbim, îl rugă grizonantul, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui. Aici e înghesuiala cam mare, Tudore!

       Tudor dădu din umeri, că adică dacă doi spuneau nu, el trebuia să se conformeze. Dinu însă nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul pictorilor așezați în cerc, pe malul acelei bălți.

       – Stai, oprește, te rog, un pic! îi ceru Dinu celui aflat pe capra trăsurii; și aplecându-se în față, trase de hățuri de opri calul pe loc. Nu se poate! exclamă el. Și în gând: „Daniela, aici?! Chiar ea, oare? Și ce-o fi cu ea în grupul ăstora?” Nici nu așteptă ca Tudor să zică ceva, că și puse piciorul pe marginea trăsurii și sări jos. Turcul Fahredin clătină din cap și râse dojenitor către Tudor:

       – Se poate spune că prietenul nostru are cunoștințe peste tot. Se pare că a și descoperit pe cineva.

       Ocolind câteva tufe cu ierburi și arbuști pitici, Dinu se îndreptă spre Daniela, care, la vederea fostului coleg de școală acolo, de uimire se și ridicase în picioare și așteptându-l să vină lângă ea pentru a-l îmbrățișa, se ștergea de vopsele pe șorțul legat de mijloc.

       – Daniela?! Tu?...

       – Dinule!... Cum așa?

       Se îmbrățișară dinaintea șevaletului fetei, atrăgând prin entuziasmul lor atenția celorlalți pictori, amândoi rotindu-se într-un arc de cerc imaginar. Lăsată cu picioarele pe pământ, Daniela îl privi pe Dinu mai cu luare aminte. O privi și el, apoi izbucniră concomitent într-un evantai de întrebări din care nici unul dintre ei nu înțelese mai nimic, și izbucniră în râs.

       – Ce-i cu tine aici? reuși să o întrebe.

       – Sunt la un concurs de pictură. Uite! arătă Daniela către pânza de pe şevalet. „Răsărit de soare pe baltă”, aceasta e tema. Cum ți se par culorile folosite pentru pânza apei? Vezi culorile calde ale primelor irizări de soare? Dar ceața care se ridică deasupra bălții? Nu-i așa că verdele ăsta crud face culoare distinctă cu pânza cristalină a lacului? Am să strecor și ceva din culoarea nedefinită a ochilor tăi. Ce zici?

       Întrebările Danielei îi fuseseră puse ca un snop de scântei, toate deodată. Tânărul trase cu ochiul și la pânzele celor aflați în apropierea șevaletului fetei pentru a evidenția o părere.

       – Există și altă fericire când pictezi ferestre lumină în cer și muzica e peste tot unde privești tu. Dar mai lipsește ceva, Daniela!

       – ?!... (Șoimii din privirile ei își urmăreau prada.) Se vedea că era curioasă.

       – Lipseşte din fundal calul sălbatic bătând cu copitele mlaștina spre a porni cu călărețul din spinarea sa către inima ta, Daniela. Fără el e ca atunci când bate toaca, în depărtări, prelung, peste punți ridicate degeaba.

       – Da!... zise ea. Am uitat că tu pictezi cu cuvinte. E o idee bună. Ai picat la timp. Sper să luăm împreună marele premiu. Apoi, direct: Și acum, să trecem la dumneata. Spune-mi ce-i cu voi aici? și întinse un braț să arate către trăsura unde îl așteptau cei doi tovarăși de drum, ce rezemau roțile cu spatele. Dinu ar fi avut și alte întrebări de pus despre rostul ei acolo, să afle detalii din viața ei, că doar trecuse doi ani de la măritișul ei și el încă nu aflase mai nimic, dar întrebarea de pe buzele fetei îl dezarmă.

       – Mergem spre balta mare de la Limanu, la o vânătoare de rațe. Ei sunt niște colegi de breaslă. Scriitori... și vânători, în timpul liber. Dar de tine vreau eu să aflu, de atâta timp nu mai știu nimic. Cum de te afli aici? Și de când te-ai luat tu de pictură?

–Oare descrierile tale literare, cuvintele pe care le pui în vers, nu sunt tot un rod al picturii? râse fata, încercând să ocolească întrebările pe care Dinu, pesemne, avea să i le pună în continuu.

       Dinu voise să vadă mai de aproape cum surprinsese Daniela răsăritul soarelui pe baltă și făcuse încă un pas spre șevalet, dar fata îl opri cu un zâmbet ştrengăresc, apoi își aruncă brațele pe după umerii lui şi-l privi ca pe un partener de dans.

       – Dragul meu! se veseli ea. Am sosit de câteva luni din Spania. N-a mers jobul acela. Nu ți-a scris Anela că m-am despărțit de soțul meu? El a rămas în Spania... Și observându-i uimirea din priviri, adăugă: Știu că voi vă scriați.

       Dinu o asigură că nu știa nimic din toate astea și nici Anela nu-i mai scrisese. Nu rostise însă nici un cuvințel, toate le făcuse prin mimica feței și gesticulația mâinilor. Daniela înțelese:

       – Da... e posibil. Noi avem necazuri în familie. Tata e grav bolnav. Dar văd că îți fac semne ai tăi. Te las, atunci! Pa, Dinule, și caută-mă când mai vii prin părțile noastre.

       Dinu privi în direcția trăsurii de vânătoare unde cei doi îi făceau semne disperate, arătându-i soarele care se ridicase de o suliță la orizont.

       – Trebuie să te întâlnesc, Daniela. Să vezi și noua mea carte... A? Nu știi care? „Mesteceni în ploaie”. Am să-i trimit Anelei cartea pentru tine... Ba nu! Dă-mi adresa ta și îți trimit și cartea, în manuscris, sau mai bine am să vin eu cu ea.

       Se căută prin buzunare, însă nu dădu de urmele vreunui petec de hârtie și nici pix. Nedumerită, Daniela îl privi ca și cum atunci l-ar fi descoperit întâia oară. Dar și ea arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului. Auzindu-se încă o dată chemat de ai săi, Dinu o trase spre el și o sărută pe frunte. Simți cum îi bate inima.

       – Hei?! Ce faci? Crezi că-ți săruți iubita... Ne văd toți! și-l amenință râzând, cu degetul arătător. Dacă te întorci repede, mă găsești tot aici, Să nu-ți pară mai târziu rău. Anii fug repede.

      Amicii se agitară la trăsură, dar el continua să o ţină strâns de mijloc, arătând, astfel, că nu-i pasă de nimic.

       – Nu trebuie, se desprinse Daniela. Cred că ești nebun. Te rog... deja se uită ăștia la noi.

       – Am fost nebun după imaginea asta, Daniela. Am s-o scriu într-o carte. Am scris „Mesteceni în ploaie” cu gândul la acele întâlniri ale noastre acolo în sat la gardul ce ne despărțea viile. N-am uitat.

       – Dinule, ce faci!? Declarații de dragoste? Ți-am spus că ești nebun. Uite cum îți bate inima! Hai, te rog! Vezi că ai tăi au intrat la bănuieli. Uite, îţi fac din nou semne disperate cu mâinile. Du-te!

       – Noi o să ne întoarcem spre seară și am să mă strecor iar pe aici. Chiar mi-aș dori să te găsesc tot în locul acesta.

       – „Pe seară”, hm! Cred că vom fi de mult plecați spre casă, râse fata. După ce vor analiza lucrările și se va întocmi lista premianților, gata, strângem bagajele și am plecat.

       – Ba nu, Daniela! Cu ce ai să pleci?

       – Ba da, Dinule!... Trebuie să vină un autobuz să ne ia. El dădu din nou să o sărute, dar ea îl opri cu podul palmei care i se propti în piept. Știi? îi șopti. Trebuie să fii prudent când mai e și cineva de față. Tu pleci acum, dar eu rămân cu ei. Să te ții, bârfe! Duse o mână la tâmplă și se roti pe vîrful picioarelor. Arăta că se gândise la ceva. Uite!, îți promit de data asta, m-am răzgândit. Dacă promiți că vă întoarceți (și-i arătă ceasul de la mână), să zicem, în jur de ora patru după-amiază, o să te aștept și merg cu voi spre casă. O să-ți arăt unde stau și mai vorbim în timp ce îți fac o cafea. Ce spui?

–Oare?! Doamne, Daniela! Păi vin și de la capătul pământului. Și fără să aștepte să-i dea un răspuns, Dinu îi prinse fața între palme și o sărută la repezeală. Îi arăta că își deschisese sufletul. Negreșit o să fiu aici (și arătă și el spre ceasul de la mână), m-ai făcut fericit! Se desprinse de fată și ajuns, din fugă, la trăsură, înainte de a pune piciorul pe scăriță se întoarse să-i mai facă un semn cu mâna. Iar lui i se păru, ba nu i se păru; frumoasa domnișoară chiar îi făcea, ștrengăresc, cu ochiul.      

     Când ajunseră la balta cea mare, Tudor Deselnicu trecu în dreptul lui Dinu mergând umăr la umăr pe cărarea care cobora spre baltă.

       – Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Tot nu vrei să ne spui cine era fata?

       – O cunoștință mai veche... Nu ne-am mai întâlnit de un car de ani, minți el. Dar acum i-am promis că la întoarcere o luăm cu noi spre casă. Mi-ai promis și tu pe drum.

       Acela încuviință un „sigur, sigur!”, făcut la repezeală din cap și se gândi la ale lui. Văzând că nu mai scoate nimic de la Dinu, scriitorul grăbi pasul și strigă la cățeaua lor, care o luase mult înainte.

       – Mira, aici! Aici cu tata, fetița!

       Trecură apoi prin stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai largă a bălții. Roua rămasă pe smocurile de iarbă le uda cizmele din picioare, iar lui Dinu, fiindcă se strecura mai neîndemânatic printre pâlcurile de stuf, până și bluza îi era umedă. Dacă ar fi procedat cum făcea Tudor, ce dădea la o parte stuful din cale, cu țeava puștii, pesemne nu ar fi strâns rouă și pe bluză. Cărarea îi ducea direct pe un mal ceva mai înalt. Din pânza apei se ridicau aburi. „Ceața de care vorbea Daniela”, gândi Dinu. Cățeaua Mira mergea, acum, alături de stăpânul ei. Deodată, în dreapta lor, se auzi, ceva mai îndepărtat, un fâlfâit de aripi. Tudor îl  lămuri ce fel de pasăre sperioasă e rața sălbatică, cum trebuie să te strecori după ea prin păpuriș și unde trebuie s-o aștepți la pândă în bătaia puștii. Și pe când îi vorbea el, soarele se oglindea în pânza lacului, iar în lumina lui, deodată, îi izbi în urechi fâlfâitul unor aripi și stolul de rațe se lăsase în jos pe baltă. Își simți inima bătându-i în piept ca iepurelui despre care vorbea cumnatul său pe drumul acela făcut, cu ani în urmă, în sanie. Atunci îl văzu pe Tudor cum se strecoară printre dihăniile de papură de se furișă ca un șarpe prin încâlcitele tufișuri ale bălții. Mai văzu cum se întorsese spre el de-i șopti un cuvânt pe care nici că-l înțelese, după care trase în stolul care simțise primejdia. Două rațe căzuseră foarte aproape de ei și tovarășul său le cercetă cu luare aminte și le vârî în tolbă. Din stânga lor urmară, imediat, alte împușcături. Trăgea acum și turcul. Liniștea se sparse pe baltă. În urma împușcăturilor care urmă, alte două pasări bufni greu și se înfipse în mâlul de lângă mal. Mira sări singură din spatele lui Dinu și dispăru în stuf. Pe unde dispăruse, se mișca trestia.

       – Ce zici, Dinule? Facem treabă bună, azi?

       Și fără să mai aștepte un răspuns își încărcă pușca și porni mai departe. Soarele strălucea după o perdea de nori.

       – Răsărit de soare pe baltă... își repetă Dinu, ca furat de un gând.

       – Ai zis ceva prietene?

      Era turcul Fahredin care trecea pe lângă el, încercând să-l ajungă din urmă pe Tudor Deselnicu. Rațele treceau în zbor întins spre câmpie. Împușcăturile se auzeau tot mai îndepărtate. În cele din urmă Dinu dădu din umeri, renunță la vânătoare și porni spre pâlcul de arbuști, unde opriseră trăsura și deshămase calul. Adună niște pietre, formă un zid în formă de cerc în jurul unei scobituri în pământ și dădu foc lemnelor așezate în formă de piramidă. Când trupa celor doi vânători însoțiți de cățeaua Mira se întoarse la trăsură, jarul era deja încins. Tudor pregăti două rațe vânate pentru frigare și îi arătă turcului Fahredin cum trebuiau întoarse în țepușă, pe jar. Iar el luă două pahare, înhăță o sticlă de vin și își trase scaunul pliant, de pânză, mai aproape de Dinu, care, doar părea absent. Ceva ca o spaimă nelămurită plutea deasupra bălții. Prin ierburi se auzeau țârâituri de greieri și când și când, câte o pasăre, cu țipete scurte, mai trezea balta la viață. Umbre ciudate atârnau, precum cele din amintirile lui Dinu, de tijele trestiilor care străjuiau malurile bălții. Uneori amuțea totul în jur, ca imediat să reînceapă vântul și dinspre păpuriș să se audă zgomote suspecte.

–Ei, lasă Dinule! Mai ai trei ore până la întâlnirea cu domnișoara necunoscută, îi zise Tudor.  O să fii la timp la întâlnirea aceea, acum, hai, povestește-mi despre tine, și îl îmbie cu un pahar de vin.

     Dinu rămăsese o clipă descumpănit. Nu se aștepta să fie iscodit în intimitatea sa. Acum câteva zile viața lui era, în general, încă în ordine. Dar acum, după ce o întâlnise, nesperat, pe Daniela,  se întrebase și el cam ce simțise când a văzut-o în grupul acela de artiști, și chiar dinaintea șevaletului, și a pânzei pe care avea să-și pună imaginația la lucru, și nu știuse să-și răspundă. La întrebarea pusă de Tudor strânse tare pleoapele și nu le mai desfăcu. Așa proceda uneori și în copilărie, și asta l-a salvat de la multe încurcături. Pesemne și acum ar fi trebuit să dea roade un astfel de gest.  

     Fahredin a adus în cele din urmă friptura și au terminat o sticlă, apoi încă una și au stat de vorbă până la trei, când, după cum promisese Tudor Deselnicu, venise vremea să se întoarcă la locul unde întâlnise grupul artiștilor lângă balta mică. Nu atât drumul, ori repeziciunea cu care Tudor mâna calul, cât o groapă pe care vizitiul nu o putuse ocoli, le adusese pocinogul neprevăzut. O roată a trăsurii săltase și izbise într-o bornă uitată la marginea drumului, ceea ce făcu să încline o parte a trăsurii ce avea cât p-aci să-i arunce pe cei doi pasageri din ea, în afară. Tudor trase de hățuri și opri calul în loc. Se dădu jos de pe capră și constată că o roată zburase de la locul ei din butuc, și acum stătea nemișcată, undeva în urmă, în mijlocul drumului. Luând firul drumului înapoi, Tudor găsi și șaiba și piulița care fixa roata după filetul butucului. Împreună cu cei doi fixară roata la locul ei, dar un alt necaz îi pusese la încurcătură. Piulița avea filetul oleacă ștemuit și putea fi azvârlită din nou de pe butuc, lăsându-i în mers fără roata aceea.

–Ay, șîcîdîm, trosni turcul din degete de parcă i-ar fi îndemnat și pe ceilalți la un dans turcesc. Bu nedir? Bӧyle birini anlamiyorum. Imkânsiz!* Na belea, domnilor!

     Dinu își puse capul pe roată și mai că-i venea să plângă de necaz. Tot Tudor a fost cel care a trebuit să salveze situația și să nu lase deznădejdea să le reteze aripile:

–Acolo în Limanu trebuie să fie o casă de fierar. O să încalec repejor și în jumătate de oră, ori vin cu soluția, ori cu fierarul luat pe sus să remediem situația. Glumea! Era singurul mod prin care înțelegea că era posibil să-i țină cu speranță și pe cei doi. Zis și făcut. Într-o jumătate de oră a și fost înapoi cu niște câlți, o cheie de strâns și o altă șaibă pătrată cu filet, menită să țină de contra piuliței ștemuite. Le zise că așa îl sfătuise fierarul satului unde găsise toate cele trebuincioase. Vestea îl trezi pe Dinu la realitate. Dacă până la venirea lui Tudor simțise că i-a fost prăbușit tot cerul în cap, acum părea că l-a înviat Dumnezeu pe Lazăr. Dar ca și Lazăr care n-a mai zâmbit niciodată după înviere, tot drumul, cu ochii numai pe ceasul trecut de ora patru, rămăsese îngândurat. Însă în locul, în care, în acea dimineață o întîlnise pe Daniela, nu mai era nici țipenie de ființă umană. Dinu privi buimac în jurul lui și doar își freca ochii, când și când, de parcă nu i s-ar fi limpezit bine toată vederea, ori încerca, clipind repede, să se trezească la noua realitate. Era din nou acolo unde o întâlnise pe Daniela, la marginea bălții, și parcă niciodată nu auzise atâția greieri deodată. Soarele cobora dincolo de baltă, acolo unde zări, pescuind la undiță, pe malul opus, un pescar. Făcu un semn tovarășilor săi că are să ocolească balta și să întrebe pescarul acela dacă știe ceva despre grupul artiștilor și porni în goană într-acolo. Când ajunse la locul respectiv dădu, mai întâi, cu ochii de bicicleta celui care tocmai fixa bățul undiței pe un mușuroi de cârtiță. În dreptul pescarului se opri și întinse mâna în semn de salut. Își auzea cum bate inima în piept din ce în ce mai puternic. Întrebă:

–Domnule, sunteți de mult timp în locul acesta? Vă întreb, fiindcă de aici se vede bine malul celălalt, unde ceva timp în urmă am găsit un grup de artiști veniți să picteze natura pe baltă.

–Acum o jumătate de oră, cred, a sosit un autobuz și i-a luat, domnule!

–Și au plecat cu toții? O domnișoară... o domnișoară trebuia să ne aștepte pe noi. I-am promis că venim s-o luăm, zise repede Dinu și în timp ce vorbea i se păru, nici el nu înțelegea de ce, că i se întuneca privirea, ori cum soarele începea să se topească în negură.

–Aveți dreptate, o domnișoară a rămas pe loc, asta da, mi-a atras atenția și mie. Un sfert și mai bine de ceas s-a tot rotit în dreapta și stânga cu un tablou în mână. Nu prea i-am distins chipul de aici, de pe locul meu, dar cred că era agitată...

–Și... ce s-a întâmplat cu ea? N-ați mai urmărit-o?

–Ba da, îl lămuri pescarul pe Dinu, trebuie să fi trecut de-atunci vreo cinci-zece minute când a trecut o mașină, domnișoara a făcut cu mâna și a plecat cu acea mașină. Asta am văzut. Dinu șovăi un timp, apoi se lăsă jos pe iarbă, rupse câteva fire de mohor și le făcu bucățele-bucățele în palme.

– Domnule, îngăimă Dinu ca și cum cineva îl sugruma de gât, dumneata crezi în cărți?

–Mă întrebați dacă am citit cărți?

–Nu cărți adevărate, mă refer la cărțile de ghicit, alea pe care ți le pune cineva pe masă și-ți spune cam ce are să ți se întâmple, îi explică Dinu.

–Înțeleg, înțeleg! dădu din cap pescarul. Păi, cum să zic... așa și așa. Să înțeleg că nu v-au căzut bine cărțile date?

–Așa și așa... repetă Dinu, fără să vrea, vorbele pescarului. Și în timp ce se ridică de jos, dând să plece, mai spuse încă o dată: așa și așa!...

     Și Dinu întoarse spatele hotărât să plece spre celălat mal unde îl așteptau tovarășii lui. În vreme ce se îndepărta de locul unde stătuse de vorbă cu acel pescar, Dinu mai aruncă o privire spre baltă, și cu o palmă deasupra locului, unde zicea pescarul că o zărise pe domnișoara necunoscută, i se păru că în locul acela se ridicau niște mesteceni, iar cel care îl privea ca un vultur gata să îl ia în gheare, nu era altul decât calul sălbatic pe care i-l sugerase Danielei să-l pună pe pânză. Ridicat în două picioare acela chiar amenința să devină real și să dea un scurt nechezat de apropiată primejdie, dar toate închipuirile astea nu erau decât în mintea lui, fiindcă prea veneau în avalanșă ca să-i tăvălească prin spuza cu jar a vieții toate întrebările care-i vuiau acum în cap și nu-i lăsa nicio portiță prin care să iasă, să se dumirească cum acolo nu mai era nimeni, dar nimeni, să-i facă, într-un fel ștrengăresc, cu ochiul.

 

·        Ce-i asta? Nu înțeleg una ca asta. Imposibil! (tc.)

 

„La ce servește poezia?” - și un răspuns printre atâtea gânduri răzlețe.

 

La ce bun poezia?

 

     Mi-a fost pusă și mie această întrebare. Luat pe neașteptate nu știu să-i fi lăsat aceluia un răspuns complet. Un răspuns sigur. Dar i-am amintit cum, cândva, Friedrich Hӧlderlin rostise o frază care cutremurase lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” După el, și alții pesemne s-au întrebat ce sens mai are poezia într-o lume în care oamenii s-au înrăit într-atâta încât unele dintre neamuri au pornit războaie împotriva altor neamuri și violența zguduie lumea cam pretutindeni. Iar bezna necunoscutului a luat o viteză cu care greu mai ținem pasul. Din păcate, azi, când civilizația pare a fi într-un mare regres, literatura beletristică și-a pierdut importanța socială, forța de impact pe care le avea în trecut. Se citește tot mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Și tot din păcate (trebuie s-o spun) poetul nu este creatorul (deși într-o carte el creează lumea lui – sugestie venită de la J.L Borges), ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Adică, suntem cam ceea ce am citit. Sau cum se spune în popor: „ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”. Necunoașterea are la capăt de drum deziluzia și nefericirea unuia ca IUDA, singurul rătăcit dintre apostolii care au stat la CINA CEA DE TAINĂ cu Iisus.

     Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dar se spune despre cărți că au destinul lor: habent sua fata libelli (Terentianus). Însă fără cititori nu există un destin al lor. Dar mă întreb și eu: mai are poezia/proza, azi, căutare printre cititori? E și întrebarea care îl macină pe cel-care-scrie. Fiindcă, să nu ne temem să rostim vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume ficțională, cea propusă de scriitor, că ar fi soluția la cea prezentă, că acolo la masa de scris omul-care-scrie își pune întrebări, se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună, dar cu toate acestea, operele lor nu au fost capabile să oprească suferința popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele. Deși milioane de oameni se hrăneau intelectual cu romane, alfabetizarea generală crea noi cititori, până și acolo în tranșee, înainte de a se omorî unii pe alții, soldații comunicau prin scris cu semenii lor de acasă. Nu mai departe, în perioda interbelică s-au scris cărți fundamentale pentru înțelegerea erorilor comise de umanitate, pentru ca aceste erori să nu mai fie repetate. Lumea întreagă înțelesese, încă o dată, dacă mai era cazul (amintind de gestul Șeherezadei din O mie și una de nopți), că avem nevoie de povești pentru a putea trăi. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar iată ce vremuri trăim: „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei”. - scria Doina Ioanid- într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal suportată atât de poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig pentru toți. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Într-un articol publicat în România literară, poetul și scriitorul Gabriel Chifu își punea întrebarea firească: „Ce chip va avea poezia în viitor?” Și constata că tinerii din zilele noastre nu se mai recunosc în versurile noastre, a celor din generațiile mai vechi, că noi, cei vechi, suntem categoric pierzătorii. Citind (și eu) poezia din „textele” trimise în ultima vreme la concursurile literare (concursuri locale, concursuri naționale, poezia publicată în ultima vreme prin diverse reviste literare din țară), am impresia (oare doar impresia?) că trecem prin răstimpuri de decădere „de obscuritate și de sălbăticie” (cum puncta G.C.) și pare întradevăr a ne găsi în aceste pericole. Și chiar dacă mai auzim, pe ici-colo, că noi capodopere ajung în librării și biblioteci, mi se pare că tot nu frânează ofensiva acestor ideologii toxice și „ruguri ca pe vremea inchiziției” cu anumite cărți ce trebuiesc scoase de pe tarabele librăriilor, dacă nu chiar interzise definitiv. Dacă îi vom încuraja pe acești „noi inventatori!” ai poeziei actuale să urce pe podiumurile unor concursuri, acești tineri furioși să publice mai departe în revistele literare ale vremii, cred că îi vom lăsa „ca și cum ar fi un drept al lor” să modeleze cuvintele în poezie, după „noua simțire și gândire” influențată de ideologii menite a le tulbura mințile. Se mai întreba Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la zona metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta către o rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în Babilon? Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă colorată: unele lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin lentile roșii, dar cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Iar ceea ce vedem cu toții că iese de sub pana lor, sună precum niște nuci seci, fără să mai pomenim de cojile proaste, stricate, aflate aici. Citeam cândva că Vincent Van Gogh, într-o scrisoare, îi scrisese surorii sale că poate vorbi în versuri prin simpla potrivire a culorilor. Dar Van Gogh vorbea acolo despre pictură nu despre poezie. Oare simpla potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care a apucat poezia actuală? Mi-e teamă să și sugerez una ca asta. Dacă un pictor ar pune ca Vincent multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție cu siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora, metafizica, lirismul de care vorbea G.Chifu. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o oglindă curată, limpede poate reda o imagine pură și doar o operă de artă adevărată poate porni dintr-un suflet curat. Altfel riscăm să alunecăm cu totul în dilema rostită de Matei Vișniec, cel care dădea de exemplu niște extratereștrii curioși să se compare cu noi în acest scenariu absurd și, inevitabil, extratereștrii ăia să se întrebe: „La ce le-or fi folosit ăstora cultura?”

      Există în Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului: (să ne amintim că Goethe în FAUST s-a inspirat de aici în opera sa). Iar normalitatea spre care vrem a tinde este ceea ce este sănătos și natural, că vindecarea care trebuie să vină de la omul critic nu se face prin ocolire, prin a ne face că nu vedem decăderea în care se scrie poezia vremurilor de azi și dăm din umeri. Cum adică ne-am deconectat de la instinctele noastre umanizate și dăm din umeri? Păi, e ca și când am recunoaște că schimbarea biologiei creierului la generația tânără nu ne dă numai sentimentul, dar chiar alergăm împotriva naturii noastre și că suntem în preajma unui pericol mare. M-am întrebat dacă și cei chemați să participe în juriul unor concursuri (unii chiar critici cu faimă) simt acest pericol, sau realizează că dacă uneori nu poți vindeca pe nimeni, măcar încă pot trata. Și că siguranța emoțională trebuie să fie acolo criteriul de a urca pe cineva pe podium, pentru că fără ea „toți” avem o problemă. Și că, mergând în continuare în această „înțelegere” a noului discurs poetic, ne putem (doamne ferește!) întoarce la epoca de piatră, la acele „scobituri” în ziduri pentru a arăta generațiilor viitoare că au fost și ei acolo și vom ajunge să credem în propriile minciuni morale. L-aș fi întrebat pe unul dintre acești „inovatori” ai poeziei, după ce și-a citit „textul poetic mult alambicat”, dacă și înțelege ceva din ceea ce a citit în fața adunării care tam-nesam aplaudă la comandă. Nu de alta, dar până și criticului care asistă îi va fi greu să definească acel „nou curent literar” menit să desemneze o realitate artistică de o uriașă complexitate, în continuă prefacere. Păi, unde mai găsim (cum spunea A. Rimbaud) situația poetului în a căuta atingerea cu cele mai pure sfere angelice pentru a se limpezi de suflarea spurcată a ceea ce vor să ni se bage pe gât? Spunea el: „La ce bun o lume modernă când ni se servesc atâtea otrăvuri?” Ba chiar există riscul să ajungi, citind (azi) o carte de poezie, la debusolare și nevroză, la pierderea iluziilor și a identității, în avalanșa prin care poezia tinerilor pare a pustii biata hârtie, deoarece vizitarea unei librării nu mai e demult un ritual al bucuriei și speranței că vom găsi în cărți ușa magică pentru a evada din lumea cenușie, mohorâtă, rece, ostilă în care ne-a fost dat să trăim, deși (ce paradox?) Hitler, apoi Stalin, dețineau biblioteci personale ce ar fi uimit până și scriitorii, ca să nu mai amintim că fiecare dintre ei aveau în bibliotecă ediția completă a operelor lui Shakespeare.      

    La ce servește poezia? am ajuns să ne întrebăm. Și firesc să ne întrebăm dacă tot s-a ajuns la un dezinteres general în a citi poezie, tocmai din partea cititorilor. Și ne întrebăm pentru că îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-a răspândit nu numai printre cititori, ci chiar printre poeți. Trăim deja într-o lume unde 90% din populație nu a mai cumpărat o carte într-un an și aproximativ 70% din populație nu citește nici măcar o carte pe an. Inutil să ne punem întrebarea câte cărți, dintre cele care totuși se mai citesc, sunt de poezie. Aș face cunoscut, aici, un vers din marele poet Pessoa: „nici un efort nu-i mare ca să fii salvat”, dar cine aude? Așadar: „La ce servește poezia?” Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămîne versul și că poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.     

 

                                                    

                                            Tudor Cicu

                             (membru USR Filiala Dobrogea)

„Frumusețe străină”... o carte venită din Slobozia.

 

Niște priviri în urmă spre alte orizonturi

 

      În labirintul unor căutări după o „frumusețe străină” care să-i pună dinaintea cititorului acea vecinătate a iubirii niciodată atinse cu adevărat, Florentina Loredana Dalian găsește o cale de comunicare în proza scurtă, mult mai rapidă și mai convingătore decât poezia și filosofia. Prin aceste „priviri în urmă” spre orizonturi ale sufletului, care merită exploatate, în schițele și povestirile din cartea asupra căreia ne vom pronunța, autoarea ne vorbește despre: ființă, existență, fericire, frumusețe, gând, cuvânt, destin, iluzie, iubire, religie, speranță, vis etc; despre toate acestea, în texte prozo-poematice, moralizatoare, ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudit cu umorul, cugetarea sau vorba cu tâlc. Totodată își provoacă și cititorul să se implice, să simtă emoțiile trăite de autoare. Trăiri surprinse acum într-o culegere de schițe-gânduri, povestiri care se dedublează în reprezentări a profilului moral al omului, al măreției naturii, al existenței umane în acest univers. 

      Atunci când adună uimirea și bucuria imaginației, în mici întâmplări, care o ajută: pe de o parte, să treacă mai ușor prin viață, pe de altă parte, să se descarce la nivel emoțional, Florentina Loredana Dalian, autoarea cărții de proză „Frumusețe străină” (apărută la ed. Metamorfosi-Slobozia/2024), în cele 21 de schițe-povestiri, își alege dinainte tărâmul imaginației și al scrierii cu tâlc, vorbindu-ne despre frumusețea umană și, firesc, în rostirea frazei, cititorului îi transpare lumina interioară a sufletului ei de poet, surprinsă sugestiv în crochiuri ale unui tablou de viață. Și asta, pentru că, spune ea: „Anii mei tineri, și ei, au fost atât de răniți când eu alergam după himere”. Dar, să încercăm și noi a răspunde la întrebarea ei: „Cu ce se vindecă, Doamne, frumusețea?” Cum vindecarea nu se face prin ocolire, prin a ne face că nu vedem că ființele umane sunt egoiste, sunt individualiste, înțelegem. Iar siguranța emoțională trebuie să fie acolo, în suflet, tot timpul și, cum uneori nu poți vindeca pe oricine, dar încă poți trata suferința, autoarea ține să ne dovedească, în aceste întâmplări de viață, că normalitatea este ceea ce este sănătos și normal. Suntem în fața unei autoare care te îndeamnă la meditație, prin punerea în antiteză a unor personaje aflate întâmplător într-un moment al vieții, dar care și stăpânește pe deplin această artă atât de complicată și fascinantă. Florentina Loredana Dalian crede în forța și tăria cuvântului și dovedește o profundă înțelegere a lumii. Are un farmec de poveste în gândire și, nu ne îndoim, percepția unui moralist: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate... Apoi țineți minte că singurătatea  cuiva e un templu în care se intră în genunchi”.

     Spuneam despre rostirea frazei, că în toate cele 21 de schițe-povestiri autoarea are o fire de poet. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, lumea... Cum oare? Să fi devenit scrisul (pentru toți) o himeră greu de atins și vor spune la unison: „nimeni nu mai crede povestea aceasta!” Uite că (deși mai rar) eu continui să cred, că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, nu văd de ce nu m-ar crede și pe mine cititorii care mai cred în magia prozei-poematice. Alta e dispozi­ția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată cum m-a convins și pe mine, autoarea: „...legat de final? Pune finalul într-o lacrimă. O lacrimă, atât. Și lasă-l pe fiecare s-o interpreteze cum vrea! O lacrimă poate să curgă în mii de feluri, să răsară din mii de motive. O lacrimă grea cât o durere de viață...”. Și „pentru a face saltul în viața-viață”, cele câteva povești de dragoste din această carte, pesemne au fost scrise să te facă să nu mai vezi frunzele cum cad din copaci, luate de vânt, atunci când îți faci plimbarea pe alei, iar dacă totuși le vezi, creierul să-ți trimită multe semnale în inimă, ca într-un depozit de sentimente de tot felul. Adică acolo unde amintirile pot să ascundă la fel de bine și emoțiile că povestea ai trăit-o și tu. Sau chiar tu, ca cititor, să te trezești în calitate de martor-victimă al poveștii tocmai citite. O poveste în urma căreia cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă o dorință insațiabilă de comunicare cu cel de lângă tine: „Sunt ore în care trăiești bucuria pe care n-ai trăit-o în ani. Apoi vin alte ore, poate alți ani, în care plângi bucuria pierdută”. Părem a ne situa, în unele texte, la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi neprevăzutul: „În păcătoasa asta de zgură a realității, tot ce rămâne pur și simplu e mirajul visului”. Astfel, Sorina, studenta din povestirea „Fotografia”, frumoasa îndrăgostită de profesorul Adam, i se mărturisește profesoarei ei (colegă de catedră cu proful de sculptură) că fructul dragostei ei va trebui să rămână tainic ascuns pentru a nu distruge o căsnicie, dar ivirea pruncului pe lume trebuie, cumva, adusă la cunoștința Don-Juanului nostru. La rândul ei profesoara confidentă e și ea îndrăgostită de acesta, dar e surprinsă de studentă taman când ofta în fața laptopului, având dinainte fotografia lui Adam. Surpriza neașteptată o determină pe studentă să renunțe la studii și să se piardă în lumea largă pentru a scăpa de suferință, prin uitare. Povestea nu rămâne fără urmări, întrucât taina studentei rămâne o povară prea mare pentru cea care va rămâne în preajma profului de sculptură și a-i plimba mai departe „dilema prin lume”. Aceeași povară, cu „atâtea întrebări fără răspuns”, o va purta și necunoscuta din trenul de noapte (într-o „noapte înșelătoare”), în povestirea „Visul unei nopți de primăvară”, acolo unde pare a se înfiripa o poveste de dragoste între pasagera naratoare și domnul M. militar de carieră, mult mai tânăr cu zece ani. Schița „Atingerea lui Horus” își are acțiunea în „încăperea destinată pentru SPA” de pe vasul de croazieră <Miss Sara>, și pe undeva firesc prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare ce atrag atenția cititorului către unda de umor ce pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în colțul gurii ca urmare a unei dezamăgiri care să-ți amărască ficații. Cu schița „Vania Pescarul” rămânem în sfera poveștilor ce aduc în viața celor două personaje ultimele confesiuni dureroase, tăioase, rostite fără menajamente. Piesa din carte, cea la care ne-am oprit mai mult, e povestirea „Deșertăciuni”; o poveste dintre o „ea” și „un bărbat tânăr și frumos” care îi spusese că îl chema Tariq, dintr-o noapte cu multe stele, pe puntea superioară a unui vas luxos. Ea spera „într-o seară romantică”, iar el doar să poarte o conversație care avea să o scoată din zona acelor „umbre ale tristeții”. Însă bucuria de a fi ascultat cu atenție și înțeles ar fi avut nevoie de un bilet de ieșire din acea lume, dar „orice ai alege, tot în lumea greșită te afli”. Pesemne dacă ar fi avut curajul zeiței Calypso, ce avea să-i aprindă în inimă flacăra iubirii lui Ulisse, altfel s-ar fi terminat povestea. Din păcate, în această confruntare cu autenticitatea, o lume fără nici un Dumnezeu e o lume lipsită de adevăr, și „saltul în viața-viață” rămâne o himeră după care alergăm cu toții. Dar, aici, într-o poveste de dragoste ratată, absurdul ține atât de om cât și de lume. Spune undeva autoarea: „Viața e despre asta... să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitarea de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar să nu stai îngenuncheată pe un scaun, plângându-ți de milă”.

Alteori tabloul povestirilor din această carte e despre suflul timpului care se destramă, ori a  visului care se destramă, precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul!” Adică la hotarele unde poți străbate numai cu gândul, cu autoritatea ficțiunii care îngăduie orice, până și visele ne vin, de cele mai multe ori pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Și „dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis”, spune autoarea în schița „Cenușa zăpezii”. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale omului-care-scrie, la masa de scris,  să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că autoarea îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Uneori în această lume a iubirii niciodată atinse cu adevărat se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări care se petrec pe tărâmul situat între fantastic şi absurd, omul-care-scrie împletind doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirint.

      Cartea este o piesă-puzzle scrisă cu o sinceritate și o concretețe a experienței și a trăirilor care te fac să o citești ca pe propria poveste, ori , ca și „când te privești în oglindă, că ai continuat să respiri”.      

 

                                                        Tudor Cicu

                                      (membru USR Filiala Dobrogea)

 

Romanul ficțional al unei eleve de gimnaziu

 

O viziune profund romanizată a iubirii

      De ceva ani, tot participând în juriu la concursurile Ligii Scriitorilor din Buzău, al căror scop este de a desoperi tinere talente, s-a consolidat în mine convingerea că cel mai mare avantaj al cititorului îl constituie acea lectură de texte ale concurenților cuprinși într-o antologie. Totodată, prin culegerea acestor texte, i se acordă cititorului accesul la acest mod de cunoaștere al unor copii înzestrați a căror ascensiune în viața literară vine odată cu experiența. Participantă și ea la aceste concursuri literare, eleva de gimnaziu Mara-Elena Untea mi-a trimis prima ei scriere ceva mai întinsă ca narațiune, sub forma unui roman de ficțiune. Am ales această lectură pentru a-i face și un  comentariu, deoarece simțeam nevoia de claritate a ceea ce scrisese până la acest roman ficțional. „Dulcea mea otravă” (fraza care dă și titlul acestei scrieri romanizate liric), este o meditație asupra jocului unei adolescente cu puterea iubirii, în viața a doi tineri. Proiectul e frumos și atrăgător. Să te adresezi fetelor și băieților de vârsta autoarei cu o carte de o simplitate înduioșătoare, având în vedere schimbările galopante din lumea de azi în viața tinerilor, nu-i chiar o joacă. Dar jocul mental al autoarei, reținut și de memoria cititorului, devine un dialog între cei doi protagoniști ai narațiunii, despre prietenie și iubire. Un dialog sincer care se desfășoară între cei doi (aici și acum pe parcursul celor 33 de capitole); scenarii derulate alert, ca niște cadre cinematice, în spațiul imaginar (material-imaterial) al ficțiunii. Cine va fi adresantul, cine îi va evalua reușita acestei scrieri? Rămâne de văzut. Riscurile sunt, ca și în viața reală, multe. Mica autoare îi va asigura cititorului un spațiu concentrat, cu precădere, pe confesiunile eroinei Azaleea, întrucât subiectul e chiar relevant vârstei autoarei, o vârstă nu foarte îndepărtată de a eroinei sale. Azaleea e acea fată ce capătă, odată cu descoperirea primilor senzori de iubire pentru Ares, conștientizarea de sine și înțelepciunea unei personalități feminine destul de mature, atunci când luptă pentru dragostea ei. Pentru creionarea trasăturilor eroinei, autoarea își analizează în același timp și trăirile, reacțiile, conflictele și motivațiile din chiar (poate!) viața ei, iar credința noastră este că o face în scopul de a-și aduce aceste amintiri, chipuri, locuri, stări din trecutul ei, până la limita de percepție a realului, în proza scrisă. Iar modul în care tratează toate acestea cu atâta naturalețe este unul obișnuit, chiar poetic - și privește raportul între epic și liric în roman. Viziunea ei profund romantică, exprimată însă în forme literare, îi este deplin atribuită eroinei Azaleea. I se poate face și observația că în prea multe capitole transcrie doar întâmplări mărunte ale vieții de zi cu zi din viața celor doi tineri (Azaleea și Ares), dar le tratăm ca pe mici automatisme existențiale în această narațiune. Pe de o parte, Azaleea își trăiește micile suplicii ale iubirii pentru Ares, pe de altă parte (și cititorul va observa acest detaliu), Ares traiește la intensitate maximă absurdul dublurii sale, gest care era cât pe ce să-l coste. În fond, cei doi eroi își trăiesc cu emoție fiecare răsărit de soare pe care îl văd, zi de zi, de la fereastra primilor fiori ai iubirii. Dar emoțiile la care ne invită autoarea sunt emoții care se pot stăpâni și transforma în cele din urmă în energie pozitivă. Iar pericolul la care se expune pe parcursul multor capitole din carte (multe din ele narate de Azaleea și câteva trecute prin filtrul  narativ al lui Ares), este cel de a continua să nareze la infinit o poveste siropoasă între doi tineri și a ajunge undeva, acolo unde se pierde esența și importanța drumului în sine, de a descoperi ce pot face și cine sunt. Scenele ample, uneori prea ample, despre admirația și atenția unuia față de celălalt, par interminabile și plictisitoare. Dar, cum acolo unde începe imaginația, întâlnim și neprevăzutul și suspansul acțiunii, încă de la începutul romanului, autoarea surprinde cititorul cu o scenă a unui accident petrecut Azaleii la un eveniment festiv, accident din care fata nu-și mai amintește nimic. Ares, tânărul care o găsește căzută la pământ, de la balconul casei unde se desfășurase evenimentul, o transportă la spital și nici nu pleacă de lângă patul fetei. Ce anume avusese loc, cum ajunsese din balcon la pământ, cine fusese în preajma ei la acel moment nefast, e întrebarea care dăinuie pe buzele tuturor (a părinților și prietenilor care o vizitează la spital), iar răspunsul la această întrebare rămâne multă vreme un mister. Jocul mental al autoarei volumului sfârșește hamletian în mintea cititorului: „a fi sau a nu fi?” De la această întâmplare capitolele se succed fugar: nici întâlnirile cu prietenii de liceu nu aduc ceva lămuritor pentru Azaleea. Din când în când „un personaj hărțuitor” intervine în narațiune să tulbure apele și să inducă ceva suspans. Abia la petrecerea dată de colegul Dominic, Azaleea îl întâlnește din nou pe Ares salvatorul, care după acel nefast accident o dusese la spital. Acum se înfiripă și povestea de dragoste dintre cei doi. Personajul din umbră, „hărțuitorul”, o vizitează în cameră și îi transmite mesaje ciudate pe telefon. Nici dispozitivele de securitate, montate la casa fetei, nu îl pot opri pe „hărțuitorul” ei să îi facă vizite în continuare. Dar nici încercările părinților lui Ares, de a-l „cupla” pe băiat cu fiica unor comercianți bogați, prieteni de familie, nu au nicio șansă. „Băiatul care mi-a furat inima” (cum spune Azaleea) este îndrăgostit doar de iubita care îi „invadase mintea”. O dietă (în legătură cu alimentația) recomandată de un psiholog îi provoacă fetei un accident în casă, iar vizita neașteptată a „hărțuitorului” cu mască, o salvează... însă!, stupoare: tatuajul de la mâna (fără mănuși de data asta) îl dă de gol pe necunoscutul vizitator, acesta nefiind altul decât iubitul ei, Ares, și despărțirea lor este iminentă. Ideea de a intra în pielea unui personaj necunoscut îi venise băiatului din momentul în care fata, la spital, după accidentul ce avusese loc, nu-și mai amintea nimic nici despre cel care o dusese la spital. Abia spre finalul romanului, în perioada cât sunt despărțiți, cititorul va descifra enigma accidentului de la balcon. Ares va fi din nou în preajma fetei, o salvează în ultimul moment din mâinile psihopatului care atentase la viața ei la începutul romanului și își reia locul în inima fetei; tabloul „Dulcea mea otravă”, îndrăgit de Azaleea la o expoziție de pictură, și cumpărat de Ares, e garanția acestei iubiri eterne. Și, până la urmă, spaimele, complexele se sting, iar tandrețea, mai ales bucuria, împlinirea iau locul angoaselor. Cititorul va sfârși lectura acestei cărți în bucuria unui epilog cu „hapy-end”.

     Există, totuşi, un optimism în această așteptare continuă pentru cei care vin după noi. Credem că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea și imaginația lor poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Și suntem convinși că adolescenții se vor regăsi în această poveste de dragoste dintre Azaleea și Ares, poveste care se întinde pe capitole întregi, găsind în poveste o profundă legătură cu tema prieteniei pe care Mara-Elena Untea o explorează cu o notă de romantizare excesiv întreținută. Romanul ficțional „Dulcea mea otravă” explorează strâns relația dintre viața personală și contextul social al tinerilor. Construcția imaginară a acestei povești de dragoste, ficțională, i-a permis autoarei libertatea de a-și exprima propria viziune asupra poveștii. Mara-Elena Untea și-a ales, prin vocația scrierii personale, determinată de fascinația lumilor și poveștilor ficționale, imaginarul în proza literară. Ca spectator, în textele acestor tineri, în ultima vreme, am avut ocazia să plonjez pe deplin în această lume mereu aflată la confluența cu zone misterioase, himerice. Ne-a convins acest nou început în viața micuței autoare? Iată o întrebare pe care o adresăm, la rându-ne, și cititorului. Fiindcă abia atunci când le are pe toate (lumi găsite în urma multor lecturi de cărți), le-a văzut pe toate, i-au fost tălmăcite toate și va avea puterea de a-și păstra uimirea, suntem convinși că nu se va dezvrăji prea repede de lumea aceasta a scrisului. E multă candoare în aceste pagini de roman care înscenează un mod copilăros de abordare a miracolului descoperirii incipiente a unui sentiment care dă sens vieții. Fiindcă rostul scriitorului în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivarea intuiției, a revelației. Iar scrisul e o terapie a sufletului și o „amânare a morții”, cum ne-a arătat Șeherezada. Iar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Ne oprim uneori pe pagina de scris asupra unei idei din care vrem a descătușa un tâlc al întâmplării, asemeni lui Oedip, cel care avusese pe buze exclamația plină de pathos asupra țesăturii destinului menit să-i scoată în cale tâlcul sorții implacabile a omului: „Sunt un copil al Întâmplării!”, cum deslușise el în cele din urmă. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă într-o viață omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea. Iar cele două planuri narate (Azaleea și Ares, pe rând îmbinate), între real şi fabulos, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă a neîmplinirilor pe calea vieții (pe de altă parte), înseamnă că povestea din romanul adolescentin și-a atins scopul. Sau măcar o parte din așteptările noastre în acest cântec tânguitor oferit de substanța vieții.

 

                                                                       Tudor Cicu

                                                      (membru al USR Filiala Dobrogea)