Cartea de proză (azi: Petre Rotaru)

 

 Un roman rural în traista unui povestaș 

     Petre Rotaru-Colți (un povestitor „de seară” la marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții), se prezintă cititorilor săi cu un nou roman rural al vieții de la țară, a unor oameni trăitori în vâlvătaia himerelor și a viselor, așa cum îi sta bine și lui moș Nechifor Coțcariul din povestirea lui Creangă, carea îi băsnea de unele și de altele evreicii Malca. Pesemne, asta, autorului i-a sunat ca o provocare și iată, s-a și pus pe scris ale sale. De această dată romanul lui Petre Rotaru-Colți, Colivia cu papagali (apărut la ed. Ștef Iași, 2025), își cucerește cititorul atât prin nararea ca la șezătoare a unor isprăvi din lumea satului de munte Muscelu-Cărămănesc. De ce titlul „Colivia cu papagali”? Pentru că sentimentul captivității: în prizonierat a unora, în spitalul de boli nervoase de la Ojasca la alții, în cooperativa sătească unde localnicii își beau țoiul de țuică și trăncănesc de toate, al claustrării în propriile locuințe etc, amintesc de captivitatea păsării în colivie asemănătoare și apăsătoare ca traiul greu și fără orizont al oamenilor din satul de munte. Pentru a înțelege ce înseamnă demonul scrisului și a intui cu adevărat travaliul sisific al scriitorului participant la desfășurarea vieții satului aflat imediat după colectivizare, autorul își începe direct romanul introducându-l pe cititor în discuția religioasă pe care o poartă părintele Vârtej cu dascălul său Nicu, venind pe un drum anevoios de la liturghia care se ținuse în alt sat de munte. Nu putem trasa o graniță acțiunii din viața eroilor săi (în fapt romanul nu pe acțiune propiu-zisă se bazează, ci mai mult pe trăirile zilnice a oamenilor din sat), adică până unde autorul lucrează cu desfășurarea evenimentelor care se succed. Anecdota sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate (care își cer dreptul la ascultare cât şi la o judecată dreaptă), îi dau romanului arhitectura unor povestiri asamblate unele întraltele și configurează prin pluralitatea punctelor de vedere a personajelor intrate în scenă. O carte de suflet, scrisă cu umor și greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin naturalețea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit, decât cu prilejul botezului, al morții și al vieții în care se chinuiesc oamenii să o ducă până la capăt în acel sat uitat de lume, după colectivizarea forțată din anii 1962. Pe firul memoriei celui care narează obiceiurile satului și micile întâmplări zilnice se împletesc cu momente de umor, toate acestea istorisite cu franchețe și duioșie și care presărate ici-colo cu întâmplări nostalgice din viața satului, autorul le dă un plus de farmec, intrând în detalii ale tradițiilor și obiceiurilor din acel colț lume. Viața oamenilor de la sat, cu bune și rele se desfășoară sub ochii cititorului, care poate fi încântat de fresca unei vieți fără griji și fără momente tensionate (descrisă prin ochii părintelui Vârtej și a dascălului Nicu). Numai că viața nu e întotdeauna numai trai și veselie: vezi bătaia dintre Jerpe și Lanche, idila de amor dintre Ion a lui Speriatu și Anica, scena ciorditorilor din beciurile și pivnițele sătenilor, pățania de la wc-ul din curte al copilului lui Nicu dascălu, moartea care vine pe la casele oamenilor și pare un musafir care nu mai pleacă din sat etc.

   Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui roman. În mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor autorul pare să-şi concentreze proza în termeni uimitor de populari, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează sub formă anecdotică și cu ceva tentă umoristică. Dar, și pare evident, în toate aceste întâmplări, ale personajelor, stau îngropate înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus. Între oamenii satului de munte, atunci când mai au ceva răgaz și se întâlnesc prin sat, stă tot felul de provocări, multe sub semnul unor glume. Ele sunt șarje ironice pe care oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc. Narațiunea romanului lui Petre Rotaru-Colți are acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche, iar Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor.

     Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul interiorizat al autorului (în persoana dascălului Nicu), coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni  rămași captivi în colivia caselor lor, până când le vine vremea să fie strămutați în cimitirul aflat în coasta bisericii din sat: „unii au mes la cimitir în Coasta Bisericii, alții prin cimitirele din lume. Locuri în care sunt duși oamenii de neînlocuit, plânși de două generații de urmați, apoi uitați. Deși sunt morți, trăiesc în această carte, cît va trăi și ea”. Un final care te urmărește și după ce ai închis cartea.

 

                                                                Tudor Cicu

 

Tableta celor puși pe gâlceavă (3)

 

Tableta unor vecini puși pe gâlceavă 

  

    Alegerile astea (din 2024-2025) anulate și reluate după capul unora, au despărțit poporul nostru în două. Unii zic așa, alții cred altfel. Comună le este doar ura și în urma lor gâlceava între oameni. Când scormonești prin memorie, câteodată dai și peste unele absurdități petrecute în trecutul tău. Dar câte minunății nu visează omul? Cu toate acestea, dacă stai și te gândești, zău că există „un ce” în acea întâmplare. Despre câte unul care ți-a răsărit dintr-odată în minte, zicea Gogol, „era de ajuns să-l întâlnești, ca să ți se otrăvească toată ziua”. Păi, și cum să nu te pună pe gânduri dacă ți-ar răsări în minte una ca asta. Ce-i de colo, întâlnirea cu cel trecut dincolo cu multe zile înainte? Cine și-ar fi închipuit (scria Gogol) că povestea lui Akaki Akakievici, cel cu jefuirea mantalei, nu se terminase acolo și i-a fost dat ca și după moarte să stârnească în oraș, timp de câteva zile, o zarvă nemaipomenită. Păi, chiar așa! Na, să te trezești ca generalul ăla din „Mantaua” lui Gogol prins de guler, taman când trecea cu caleașca pe pod, de însuși Akaki Akakievici, în persoană, care îi zbiera în ureche; „Aha! Iată că te am și eu în mână, în sfârșit. În sfârșit! Ce să-i faci? Te-am înhățat și eu de guler. Tocmai mantaua ta o vreau! Îmi trebuie... N-ai avut grijă de-a mea, acum dă-mi-o pe a ta”” „Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer” – spunea Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi acum: „Caleaşca” lui Gogol), când au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul decât cel care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi care venea la oraş într-o caleaşcă luxoasă. Şi apoi, de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul va fi dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi unde, de altfel, l-a şi găsit ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea. Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală, cu gâlceava dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini din satul meu, prin singurul gard care-i despărţea. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moşul Stan semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se lăuda el chiar degeaba. În grădina sa creşteau cele mai arătoase şi pântecoase verze de prin împrejurimi. Asta, până într-o zi, când caprele turcului au pătruns printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum anume, de au făcut prăpăd prin straturile de varză a lui moşu Stan. Văzându-şi grădina, răsărită într-o seară, numai cu cotoare de varză, moşul Stan s-a cam luat cu mâinile de cap. A bănuit, într-un fel, că aici numai caprele lui Ismail purtau toată vina, că prea stăteau în ograda turcului, sub dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu cozile în sus mestecau nesimţite din fălcile lor hidoase. Pesemne mestecau la varza lui înghiţită pe de-a întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în ulucile de la poarta turcului. Moş Ismail, ieşit în izmene, fără turban pe cap, pe prispa casei, nu înţelegea ce voia cel care tocmai izbea în poartă. Chiar nu înţelegea, pentru ce anume moşul Stan îl luase aşa din aşternut.

– Turcule la Râm, caprele tale la râm, au mâncat toată varza la râm... îşi începu oful moşul Stan, vorbind, chipurile, pe limba turcului, ca nu cumva să nu fie înţeles.

– Anadâm, anadâm... căuta să-l potolească turcul pe moşul Stan. În limba lui, adică: am înţeles, am înţeles, da de ce trebuie făcut bre aşa tărăboi?

– Înădim, înădim pe p… mă-sii, că n-au rămas decât cotoarele la varză.

.... Ce şi-or mai fi zis, unul altuia, în ce limbă şi cum s-au înţeles, că până la urmă, unul a intrat în casă, celălalt a plecat furios pe drum, să-şi strige în sat păţania cu turcul; cert e, că, toată viaţa nu şi-au mai vorbit unul altuia. Şi, erau, doar, doi consăteni de ispravă…

    Ceva, mai în zilele noastre, am fost prezent și eu cu regretatul Marin Ifrim, mentorul cultural al Buzăului, la o manifestare literară, cu oaspeți din Moldova, care s-a ținut în sala de festivități a Casei de Cultură Florica Cristoforeanu din Rm-Sărat. „Ostașul sovietic (ne spunea Nicolae Dabija la întâlnirea de la Rm-Sărat), a mai trebăluit în țara noastră, România, uitând să se mai întoarcă acasă (prin metehnele lăsate), iar războiul și gâlceava avea să continue pentru noi până în zilele noastre. Dar și dacă au plecat, ne-au lăsat ura și gâlceava între neamuri și aceasta, cred, e cea mai gravă boală de care se poate îmbolnăvi cineva”. Țin minte că l-au întrebat cum vede el statul Republica Moldova, creat pe peticul de pământ furat României. A spus: „Republica Moldova, am impresia, seamănă tot mai mult cu primul copil din lume născut de o femeie gonflabilă”. Dacă îi acceptă pe ruși printre ei? a mai întrebat cineva. „Păi, n-avem încotro. Unii și alții dintre ei, ori ai noștri?, spun că ne-a fos bine când ne-au deportat, când ne-au ucis în Siberii de gheață, când ne-au smuls limba din gură, când au făcut grajduri din biserici, când ne-au ucis bunicii și părinții numai din motiv că eram români”. Am plecat trist de acolo. Pe drum l-am întrebat pe Marin Ifrim: cum vine asta, adică și „unii și alții dintre noi” au ura asta în sufletul lor? „Uite, cum e, prietene (mi-a zis Marin Ifrim), am să-ți răspund printr-o parabolă. Cineva, aici în urbea noastră, a fost întrebat de propria sa soție de ce nu se duce la înmormântarea celui mai bun prieten al său. Omul a găsit o justificare beton, nu s-a dus pentru că nici prietenul său nu va (mai) veni la înmormântarea sa!

    Și dacă tot am amintit la început de Emil Cioran, dați-mi voie să-mi închei tableta printr-o cugetare scrisă de pesimistul filosof, care îi privea direct pe români: „Suferința nu e dulce decât sub forma chinului...”

 

                                                             Tudor Cicu      

 

cântecul zăpezii

 

cântecul zăpezii

 

M-am pierdut pe un câmp de zăpadă

În jur năluci s-au tot perindat

„De când oamenii umblă pe lună?”

Întrebarea le-am pus, speriat.

 

Am mai întrebat norii în goană;

„Ori nu ești de pe-aici, ori de azi,

Cei cu bărbi ca de nea din icoană

Sunt fulgii de nea, cad peste brazi!”

 

Am mers pe cărări lungi, prin troiene

Cu păsări pe-un cer gri-plumbuit

Te strigam prin păduri, prin poiene...

Speram eu, să mă fi auzit.

 

Venea ecoul: „Hai cu noi... cu noi!”

Trista mea dragoste, n-ai răspuns

Albă pădurea, copacii toți sloi

Mă priveau ca din lună ajuns!

 

Și stau trist pe un câmp de zăpadă;

Voiam să-ți spun că ninge de-un veac

Ninsorile tot vin... ca-n baladă!

Fără tine nici ele n-au leac.

               

                  Tudor Cicu

            

Tableta ursitului (2)

 

Tableta unuia ursit a deveni scriitor (2)

     Ion Druță, în povestirea sa „Întoarcerea țărânei în pământ” povestește cum Sofia Andreevna (soția), Aleksandra Lvovna (fiica) ori secretarul de la conacul lui Lev Nikolaevici Tolstoi se ocupau de corecturile, scrisorile venite din țară și de contractele marelui scriitor cu editurile. La bătrânețe marele scriitor își lăsase barba mare, mustățile mari aduse până în barbă și se îmbrăca aidoma țăranilor săi de pe moșie. Ieșea la plimbare printre țăranii satelor de pe moșie în cămașa de dimie lungă până peste ițari și îmbrăcat cu paltonul lung până la botinele clăpăuge din picioare, de nici că îl deosebeau țăranii de unul de-ai lor. Druță povestește cum într-o bună zi se arătase bătrânul destul de îngrijorat că la editura lui Sîtin „Biblioteca pentru toți” scotea cărțile la un preț atât de scăzut, în timp ce alte edituri îi scot operele sale complete cu prețul cel mai ridicat. Lev Tolstoi, în jurnalul său, povestește cum și-a luat inima în dinți și cu manuscrisul „despre Petru cel Mare” a plecat să bată cu mâna lui la ușa unei astfel de edituri, ca să vadă cu ochii și să audă cu urechile lui ce și cum. A avut norocul să îi deschidă ușa editurii însuși patronul. Discuția a decurs cam așa:

            „–Ce dorești țărănoiule? Nu cumva vrei să devii și tu scriitor?”

             „–Dacă se poate...”

            „–Și ce ai mai scris?”

            „–Păi... câteva: Anna Karenina, Război și pace, Învierea...

            „–Da cum te cheamă? a făcut patronul ochii mari. Muncitorii, câți se găseau în preajmă s-au strâns în spatele patronului gata să izbucnescă în hohote și să pornească a face bășcălie de noul sosit.

            „–Lev Nikolaevici Tolstoi!” a zis „țărănoiul” stând calm și demn dinaintea patronului.

   Celor din spatele ușii le-a pierit dintrodată zâmbetul și au rămas să stea cu mâinile cruce la piept dinaintea „țărănoiului” care le bătuse la ușă. Ca să vezi? „Țărănoiul” era ditamai Lev Tolstoi în carne și oase!

     Bunicul îmi povestea, cu umor, cum a fost el sortit să fie scriitorul bisericii. „E mare lucru când omul are noroc, zicea el. Duminicile, când părinții noștri intrau în biserică să asculte slujba și se închinau la icoane, noi, copiii, încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar pe acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor, iar ceilalți erau cititorii, fiindcă doar pe mine mă chemau toți să le scriu crucile și pomelnicele. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul. Eu mi-am rezervat rolul generalului, asta dovedeau cele două table de conservă tăiate în fâșii și aplicate pe umerii de la cămașă, iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie piloți de bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și aripi? Aripi care să facă fâl-fâl, ca păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă poc-poc, mitralierele să facă prr-prr și tunurile ca să bată bum-bum. Jocul începuse când, pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele, Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat: „Atențiune! Vă ordonă generalul! Acum vom doborî avioane. Atenție, foc!!!” Se auzeau puștile, mitralierele și tunurile. Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind în jurul bisericii, ori sărind în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de pe turla bisericii, că își cam exagerau rolurile, sau își jucau mult prea bine piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, iar bucăți din tencuiala bisericii săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur... Mă alesesem doar cu cămașa ruptă și o dâră de sânge care se prelingea ușor... De-aia am zis că e mare lucru când are omul noroc”.

            „–Da’ cum de nu te-a nimerit, bunicule?” l-am întrebat eu, arătându-mă curios.

            „–Știu eu? a dat din umeri bunicul. Pesemne pe un general îl voiau prins de viu și luat prizonier. Era necesar pentru a li se pune pe piept decorația de „erou de război”, dar cum în sat și nici prin împrejurimi nu exista aeroport unde să se lase jos avioanele, doar dealuri și văi prăpăstioase erau peste tot, au mai dat aviaonele alea de câteva ori roată bisericii și s-au tot dus care încotro”.

     Și nu l-am mai întrebat nimic, fiindcă mă gândeam pe-atunci, că adică, ce fel de scriitor e acela care scrie doar cruci și pomelnice? Mai târziu însă, când am citit schița „Scriitorul”, de Cehov, am tresărit când băiatul de prăvălie al negustorului de ceai Erșakov l-a anunțat într-o bună zi, cu glas tare, pe patron: „A venit scriitorul!” Aveam să aflu că „scriitorul” care se anunțase la prăvălie venise cu textele unor reclame în care erau înștiințați clienții, că Z. S. Erșakov era vestitul furnizor de ceai chinezesc al tuturor orașelor din Rusia” etc...  Și cum își mai lăuda reclama scrisă! „Deviza noastră domnule Zahar Semionovici se exprimă în cuvinte puține, dar pline de adâncă semnificație: Ieftin, prompt și conștiincios!” Când a cerut bani, să fie plătit pentru „munca lui intelectuală”, patronul prăvăliei i-a spus că el plătește pe toată lumea doar în ceai și zahăr, iar cum scriitorul nostru s-a arătat indignat că, pentru munca lui, doar ceai și zahăr i se cuvenea în loc de bani, Erșakov i-a spus: „Asta-i muncă? Te-ai așezat la masă, ai înșirat câteva rânduri și gata. Scrisul nu poți nici să-l mănânci, nici să-l bei... e un fleac de nimic! Nu face nici o rublă”.

    Mai târziu m-au luminat cuvintele din Evanghelia lui Matei: „Nu numai cu pâine se hrănește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Iisus (în Matei 4,4). Și să mai reținem că în fiecare dintre noi e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor celui care scrie, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar el ştia bine ce-i vitejia şi, înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, cu siguranţă propriile lui vise, înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei, ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. Și parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”.

 

                                   Tudor Cicu

 

Tableta despre fericire (1)

 

Tableta celui pornit pe calea Fericirii 

     Am reținut din biblie, ca învățătură, că „Iertarea este privilegiul celor puternici”. Noi, cei porniți pe drumul celui care a visat o viață să devină un slujitor al scrisului, va trebui să ne cerem în fiecare zi iertare fiindcă încurcăm lumea, dacă nu vom izbândi și... din tema de a nu fi înțeleși părăsim câmpul de bătălie înainte de a cuceri primii lauri. În „Cântecul lui Igor” (unul din marile cântece ale lumii), întoarcerea lui Igor, cu oastea după el, acasă, a fost condamnată pentru totdeauna de cei din cetate. Părăsise câmpul de bătălie înainte de a duce lupta decisivă, fiindcă noaptea, în cort, îi apăruse în vis soția lui, Iaroslavna... și dorul începuse să-l macine. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plângea la picioarele Iaroslavnei, că n-a ştiut  să-i ridice un cântec pe măsură în inima sa. Lupta cu lumea pe care vrei s-o strunești într-o carte, cred asta, începe din copilărie. Două clase învăţase mama la tinereţile ei, dar ştia pe de rost poeziile şi toate cântecele din cărţile asupra cărora se aplecase cândva, pentru a buchisi literele. Noi nu înţelegeam însă, pe atunci, cum de nu ne dădea şi nouă mâna să putem ţine minte toate alea de le știa. Dar uite că mama ştia de Greuceanu, de Şperlă voinicul, Tristi-copil şi Inia Dinia sau Omul de piatră… de parcă atunci le citea de pe o carte nevăzută, deşi, lumina ochilor ei începuse a i se stinge treptat-treptat, până la a nu mai avea decât întunericul în ei, ca pe o povară ce-i fusese sortită a o duce şi în mormânt. Reținusem, mai apoi, de la poetul Ion Gheorghe acest vers: „Întotdeauna Marile Mame au vorbit în oracole pe care fiii nu le-au luat în seamă”. Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.m.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama că unde se termină un basm, începe al doilea. Când eram copii, abia aşteptam să vină nopatea și mama să-și înceapă  basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în loc să plec cu copiii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu ţi-ai ales drumul ăsta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui când după ce citești o carte, stai ore întregi cu ochii pe cer, de parcă a-i aștepta un semn de-acolo?”. Mă prefăceam că n-am înțeles unde bătea. Dar unele lucruri le-am priceput târziu, însă.

     Există, totuşi, un optimism în ceea ce spui, atunci când te afli dinaintea unei coli de scris. Poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea pentru povestea ta poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Un cântec auzit doar de cei cu lecturi la lumânare și  iviți prin farmec ca din ghiocul bătrânei țigănci, așa cum arăta cea pe care H.C.Andersen o întâlnise, cândva, de îi spusese: „Alege-ți drumul!... Ce vrei să ajungi?” Mai spunea el: „Zilele de tristețe și de necaz poartă întotdeauna în ele un grăunte al bucuriei. Fiecare nedreptate pe care am îndurat-o, fiecare mână dușmănoasă, care a vrut să mă abată din calea mea, mi-a adus un bine. În drumul nostru spre perfecțiune, amărăciunea și durerea pălesc, singură frumusețea rămâne” S-a socotit pe drept cuvânt un copil al Fericirii! Și avusese momente în viață, când nu mai credea nici în fericire, nici în viitor.

Cartea de poezie. Azi: Ottilia Ardeleanu

 

„Caligrafia unei duminici” – de Ottilia Ardeleanu (Editura NEUMA, 2025)

 

 

      Risipitoare cu darurile sale poeta Ottilia Ardeleanu ajunge la concluzia că, privită prin ochii lui Dumnezeu, poezia poate schimba lumea, dacă nu pe cea largă, măcar mica lume din sufletele noastre. Prin aceste „poeme de duminică” și gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea „mare de oameni”, care pe treptele casei „tace în îngânarea serii”,  poemele ei sunt o fereastră prin care un ochi vizionar gravitează în jurul ideii că ceea ce ne dorim când pășim duminica într-o biserică și se face cald în noi e „ca atunci când iubești/și nu-ți pasă că frigul încă/tremură între noi și lumea de afară”, și chiar dacă ceea ce ne dorim nu se împlinește, înțelegem că înaintarea în vârstă nici nu ne apropie îndeajuns, dar nici nu ne îndepărtează de visurile noastre. Asta cred că a simțit poeta atunci când a așternut pe coala de scris „Caligrafia unei duminici” (volum de poezie apărut la ed, NEUMA/2025). Pentru cel care îi citește poezia cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a-i descoperi frumusețea gândului. Într-un anume fel lumea fiecărui poet, fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre toate acele taine pe care Dumnezeu ni le pune în palme: „de câte ori femeile vin cu pâine la biserică/aprind lumânări și îngenunchează/cuvintele mele se fac pâini” (pâine și foame). Un poem din acest volum („ritual de duminică”), în care surprinde imaginea unei duminici de curățire a sufletului în lăcașul Domnului, capătă aura atmosferei de la Înviere și „o nuntire e aerul cu miros de mirodenii pascale”. Până la urmă tâlcul acestor clişee de viaţă, în poezie,  menite să producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului, e învăluit în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumărate auto-proiecții la existență: „eu prefer să-L chem acasă/stai Doamne trage-ți sufletul spune-mi/cum o mai duc ai mei în Împărăție” („mi s-a tot spus du-te la biserică”). Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a drumului ei în viață? „Că apa asta vindecă/de singurătate”, spune poeta în poemul „arșiță”, iar nouă, deja gândul ne-a fugit la stropul de „apă vie” cu care corbul din basmul lui Ispirescu îl prăvălea peste trupul voinicului ca să prindă viață.

     Volumul se deschide la pag. 28 cu un poem al cărui titlu îl are și volumul de poezie (Caligrafia unei duminici), poem ce se vrea un fel de auto-proiecție a locuirii în poezie, dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine, duminicale zbateri browniene ale unei poete care, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, îi rupe vieții atât cât e necesar „poeziei să i se adreseze unui creion încrezut” ca să acopere niște răni mai vechi în căutarea unor vise amânate: „vreau să rămân doar în pielea cuvintelor curate/iar el se aplecă să o sărute de bună-dimineața/pe pleoapele obosite după o noapte albă/cuvintele i se lipiră de buze”.

    Poeta Ottilia Ardeleanu („cea cu multe cuvinte fugite de-acasă”, cum spunea într-o altă carte de poeme), are o abordare novatoare asupra unei poetici cu valențe estetice inedite și a descoperi „frumuseți noi” în acest filon autobiografic (vezi poemul „tu Doamne”), ori când amintirile vechi o aduc pe țărmul mării printre „fluturi și scoici”: „covorul de scoici este de aici și până la tine/infinită poveste nisipul pe care mereu/am lăsat urme trecătoare”. Numai că lumea simțurilor cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate darurile, are mereu de ascuns câte ceva, de aici și nevoia de a se exprima prin intermediul unor tablouri imaginare, ca rezultantă a unor trăiri interioare, trăiri poetice inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Fiindcă acolo, în singurătatea ei, la masa de scris, poeta înțelege, ca și noi, că singurul arbitru între poet şi lume este Dumnezeu. Un Dumnezeu în care n-am crezut, decât ca într-o poveste, când eram copii. Iar acum la maturitate nu avem cum să uităm că în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Și important este modul în care îți „povestești” poemul. Cheia sunt stilul și tot ce ține de el, pentru că foarte mulți cititori vor fi prinși de acest fel de a epiciza o trăire. Cum poezia „nu este cultul obsesiilor”, în poemele prin care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit, ori chiar, de ce nu?, una asemănătoare cu a lui. Redăm poemul „câteodată” (de la pag. 54), unde lumea cu care poeta comunică vizionar, nu și-a epuizat toate gândurile și are mereu de ascuns câte ceva: „Dumnezeu se așază în colțul/paginii mele goale/privește în lungul ei cu mâna în barbă/așez un creion la picioarele Sale/dintr-odată hârtia se umple de cuvinte/frumoase/ca niște flori ca niște copaci/credincioșii Lui”.  

      Pentru cititorul său poeta Ottilia Ardeleanu este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său cât de cât epic (numit „cuvinte albe”), din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite: „...și poezia începe să ningă/cu litere mici pe coala îndată troienită”. Bucuria caligrafiată atât de convingător în poemele acestui volum, construcția lor, configurată prin limpezime și transparență sentimentală, degajă delicatețe și suavitate, ambele surprinse ca într-un joc liric, într-o idealitate fulgurantă și secvențe de existențialism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei. Și nu putem uita, cum cândva, Friedrich Hӧlderlin rostise o frază care cutremurase lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” După el și alții pesemne s-au întrebat ce sens mai are poezia într-o lume în care oamenii s-au înrăit într-atâta încât unele dintre neamuri au pornit războaie împotriva altor neamuri și violența zguduie lumea cam pretutindeni. Iar bezna necunoscutului a luat o viteză cu care greu mai ținem pasul. Iar după E. Cioran creaţia ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar pe poeţi şi scriitori Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând cu o anumită misiune. Încercați această imaginație: câtă sforţare îi cere Cel-de-Sus poetului, ca nimănui altcuiva să nu i se adreseze, aflat la masa de scris, decât unei ființe care are nevoie de mângâiere ca și el, iar orice fir de nisip din clepsidra în care tot EL ne cerne timpul e de neînchipuit pe lângă tulburarea autorului, când gândeşte EL și îi „transmite” ultimele cuvinte ce trebuiesc scrise în cartea sa. „că poate așa/Doamne/vom înțelege să ne bucurăm/unii de alții/acum/și pururea” (rugă).

     Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia și să putem afirma că și lectura cărților ei viitoare ne va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.

 

                                                           Tudor Cicu

 

Trei creioane

 

Trei creioane *

 

Doamne, dacă ții la mine,

Cum îmi sufli din icoane

De Crăciun, Moșul când vine

Să-mi aducă trei creioane.

 

Unu-albastru ca steluța

Ce pe cer o văd urcând

Și la care-aș da fuguța

Noaptea-n vis când mă cufund.

 

Altul, verde mi-l doream

Și cu irizări de jad

Să-mi ridice lângă geam

Cel mai falnic pom de brad.

 

Și-altul galben ca de toamne

Ca în bradul cu rășină

Printre globulețe, Doamne

Să îmi dea multă lumină!

 

Doamne, doar atât pretind

Și o să-ți trimit și carte

Lângă un frumos colind

Scris de mine într-o noapte.

 

Și-apoi mamă, tată, soră

La Crăciunul mult visat

Prinde-ne pe toți la horă

Sub brăduțul luminat.

 * poezie scrisă prin școala generală și recitată la o serbare fără să amintesc autorul ei (de rușine)

              Tudor Cicu