REVISTA IMPACT/nr.410,
2025 în lectura cititorilor săi. *
Apoi de când domnește peste lume celebra frază scrisă de cronicarul
Miron Costin: „Că nu este alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viața
omului zăbavă, decât cititul cărților”, iată-mă și pe mine, pentru a doua oară,
cititor-comentator, al unei reviste ce cu dragoste, cum apare, mi-o și trimite
redactorul ei șef, poetul și eseistul Vali Nițu. Revista IMPACT (de când am
citit un prim număr de apariție, la vremea aceea), pentru mine a constituit o
foaie de temperatură a unor pagini memorialistice, a multor bucăți de proză și
multe condeie poetice puse, spre deliciul lecturii, cititorilor săi. După umila
mea părere doar câteva cărţi ieşite de sub ,,pana” cu care ţi-ai scris cărţile,
cele despre trăirile de început de viață, reuşesc să-ţi transmită acel
sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când
priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă, și atunci când
răsfoiești paginile unei reviste dragi. Ei bine, acesta este şi sentimentul pe
care l-am avut și acum, pe timpul lecturii acestei reviste insolite.
În articolul editorial al revistei IMPACT/nr. 410, Mihai Stan ne face o retrospectivă, pentru înțelegerea fenomenului
cultural al urbei Târgoviștene, în „Continuatorii
școlii de la Târgoviște” (scurt istoric), ținând să precizeze că: „Din nou
trebuie remarcat faptul că toate aceste caracteristici ale Şcolii şi ale
Continuatorilor au fost amănunțite lună de lună timp de mai bine de un deceniu
în rubrica sa lunară „Literatură dus-întors”, întregind astfel un program
implicit al Şcolii.” Și mai departe: „Însă fără Litere, devenită în 2005
revistă lunară a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, fenomenul târgoviştean
contemporan ar fi rămas doar o generoasă utopie. „Litere” a prilejuit pentru
zecile de poeţi, prozatori, critici şi istorici literari aderenţi ai Şcolii,
rampa de lansare”. În concluzie, ne spune Mihai Stan: „Timpul ne-a dat
satisfacţia reuşitei. Nu e uşor lucru să editezi o revistă cu apariţie lunară –
fără nicio sincopă – timp de peste 23 de ani, să fondezi, plecând de la
revistă, o societate scriitoricească foarte vizibilă (în prezent peste 230 de
membri cu carnet), să dai, cum s-a exprimat cineva, „ora exactă în cultura
scrisă dâmboviţeană”. Și de ce nu, un adevăr incontestabil: Târgoviște
devenită, prin revistele și pleiada de scriitori care s-au ridicat de aici,
Cetatea de Scaun a Literaturii Române. Tot aici, Mihai Stan amintește cum,
dintr-un volum jubiliar (Mihai Stan, Alexandru Muscalu, Litere. Istoria unei
reviste de cultură dâmboviţene, 2000-2020), cititorul va afla că de-a
lungul timpului în „Litere” au semnat 546 de scriitori – un adevărat record –
fapt ce dovedeşte indubitabil că revista Continuatorilor a devenit o publicaţie
de interes naţional. Cităm și noi un fragment din Dicţionarul general al
literaturii române (ediţia I, vol. IV, L/O, pp. 76-77): „Deşi este, în
principal, o revistă de opinie critică, «Litere» găzduieşte şi proză ori
poezie, fără a face concesii unui aşa-zis localism creator şi respingând în
chip declarat producţiile slabe. «Litere» a reuşit să coaguleze un grup de
autori legaţi de spaţiul dâmboviţean, de la reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte
până la generaţiile mai noi; şi s-a impus prin valoarea materialelor publicate,
prin fermitatea şi caracterul avizat al opiniilor, dar şi printr-un mod elegant
de a polemiza.” Un editorial lămuritor asupra fenomenului cultura în Cetatea de Scaun a Târgoviștei.
Victor Petrescu, într-un
articol intitulat „Alexandru Sahia. Investigarea condiției umane”, vine în
întâmpinarea cititorului cu un „tablou” documentar al celui care a fost
redactor la „Bluze albastre”, „Veac nou” sau colaborator al altor reviste
importante ale vremii („Bilete de papagal”, „Ultima oră”, „Caiete literare”,
„Rampa”, „Vremea”, „Sfinxul”, „Viitorul social”, „Facla”, „Dimineaţa”,
„Cuvântul liber”, „Era nouă”), în galeria scriitorilor în veacul trecut cu
destine tragice. Aflăm că acesta era provenit dintr-o familie de țărani
înstăriți din satul Mănăstirea, urmează Liceul Militar din Craiova (1920-1926),
apoi Liceul Sf. Sava din București, iar la 21 de ani, după un an de studiu la
Fac. de Drept a Universității bucureștene, se retrage timp de doi ani la
mănăstirea Cernica „într-o totală decepție”. La 13 august 1937 se stinge din
viață în satul natal, bolnav de tuberculoză, deși fusese tratat în diferite
sanatorii. Creaţia sa a avut ca temă predilectă condiţia umană, suferinţa,
destinul tragic al unor oameni care trăiesc la marginea societăţii în
mizerie... și autorul articolului vine cu note argumentate din opera acestuia,
însemnări critice asupra scrierilor sale. Unii dintre noi, cei care l-am
studiat în școală, îl știam mai mult din celebra lui povestire „Uzina vie”, dar
autorul ne introduce atât în lumea scrierilor sale din tinerețe , cât și în cea
din ultima parte a vieții, concluzionând că „Sahia rămâne nu doar o promisiune
a literaturii noastre ce merită a fi cunoscut pe mai departe”. Cornel Mărculescu, în articolul „Elena
Văcărescu (1864-1947) și moștenirea Văcăreștilor din comuna Raciu, județul
Dâmbovița”, ne face o incursiune bine venită în copilăria şi adolescenţa
reginei-poete la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte, punctând pe notele
lăsate de aceasta în memoriile sale. Prin intermediul memoriilor poetei, pe
care autorul ni le prezintă și nouă, facem cunoștință cu perioada când educația
viitoarei poete a început în sânul familiei alături de o guvernantă engleză,
urmând apoi cursurile universității Sorbona, culminând cu prezența ei în suita
de onoare a reginei Elisabeta (cunoscută literar sub pseudonimul Carmen Sylva).
Prezența poetei în preajma Casei regale, a Castelului Peleș a fost și momentul
când l-a întâlnit pe prințul Ferdinand (nepotul regelui Carol I), de care s-a
îndrăgostit și căsătorit, eveniment primit cu răceală de oamenii politici ai
vremii. „În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor
de opoziţie şi a lumii princiare, astfel încât, urmarea firească a fost ruperea
logodnei şi exilarea Elenei”, menționează autorul articolului. Și pentru
lămurirea cititorului, autorul face următoarea mențiune: „Elena Văcărescu s-a
văzut nevoită să-și reia viaţa departe de casă, iniţial aceasta optând pentru
Italia, unde a locuit la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris,
unde, în timp ce se gândea fără oprire la România, se pare că viaţa artistică
franceză i-a potenţat elanul creator, ea având ideea iniţierii unui salon
literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel
Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry”,
remarcându-se și ca translator în limba franceză din Mihai Eminescu, Octavian
Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii.
Autorul își exprimă regretul că dorința ei testamentară nu i-a fost respectată
de regimul venit după 1947. Fiindcă Elena Văcărescu lăsa Academiei Române, prin
jurământ testamentar, atât Conacul, Parcul Văcăreștilor și suma de 1000000 lei
din al căror venit dorea a se forma premiul Elena Văcărescu. Autorul își
încheie articolul, făcând mențiunea că „Elena Văcărescu a trecut la cele
veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată
la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din
Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi
strămoşi, familia Văcăreștilor.” Capitolul
„Critică și istorie literară” din prima parte a revistei IMPACT înscrie mai
apoi un număr interesat de articole. Ne-a atras atenția și ne-am oprit cu
interes asupra unora dintre ele: George
D. Piteș cu „Treptele de senin ale poetei” la pag. 35. Prezentarea e pentru
Raluca Mihaela Fleancu, cu volumul „Drumul inimii”, poeta care „bea cu sete din
izvorul nesecat al graiului dulce românesc, din dulceaţa poeziei clasice, atât
de cantabile”. Poemele ei sunt despre iubire, chemarea mării, dragostea de
viață, poezii ale stărilor de spirit, a emoțiilor, a trăirilor, a sentimentelor
frumoase. Vilia Banța cu „Rătăcirile
timpului de iubire” (la pag. 39), iar cea căreia îi este dedicată cronica de
față este poeta Eugenia Duță, prezentată mai întâi ca autoarea unei succesiuni
de romane și proză pentru copii, dar volumul comentat, acum, se numește „Umbre
în timp”: „Ce rămâne constant este faptul că și acest volum se derulează tot ca
un poem unitar, în care sentimentul erotic trece prin toate anotimpurile,
surprinde stările cuplului de îndrăgostiți și, mai ales, implacabila trecere a
timpului”, e concluzia autoarei. Dar și acesta este, menționează autoarea
cronicii, un „volum unitar tematic în jurul iubirii privită în amurg, cu
nostalgie și luciditate”. Dorel Vidrașcu
cu „O călătorie altfel” ne invită în lumea ideilor, făcând o călătorie de
lector în volumul „Cultură generală în 365 de zile” a scriitorului spaniol
Pedro Gomez Carrizo. „Uimitor câte date aflăm despre istoria stră-străveche a
omenirii...”, aflăm de la cronicarul care s-a aplecat supra istoriei ideilor
din acest volum. După ce ne vorbește despre Tales din Milet și Protagoras,
citim despre Confucius, Pitagora, Eschil, Herodot, Socrate, Democrit, Sofocle,
Platon, Arhimede, Horațiu și mulți alții. „Am ajuns la un moment crucial pentru
dezvoltarea omenirii: „Anul I. Iisus” – apoi urmează prezentarea succintă a
capitolelor despre Ovidiu, Seneca, Ptolemeu, Avicenna, Dante, Petrarca,
Bocaccio, Botticeli, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Cervantes, Shakespeare și
mulți alții... călătoria urmează până în mileniul doi. Celor care au plăcerea
să facă rost de carte, pesemne le va fi „un ghid agreabil și bine calificat în
călătoria noastră prin lectură”, spune cronicarul. Ne-a mai atras atenția Mircea Coloșenco cu „N.N. Tonitza” (la
pag 62). De ce Tonitza? Pentru că „este un artist mare, pentru că
îndeplineşte cele două condiţiuni indispensabile oricărui artist este personal
şi emoţionează”, spune cronicarul. Ne-a atras atenția și fraza sa:
„Acest senzitiv poet-pictor al durerii, deşi încă neevoluat cu desăvârşire,
este totuşi, încă de pe acum, o sensibilitate artistică cât se poate de
sinceră, rară...” Constantin Stancu
cu „Despre Tezaurul sublim al folclorului urban. Povestea Zarazei” (pag. 67).
După istorisirea ficțională a poetului Cărtărescu despre povestea Zarazei, am
fost interesați să citim și articolul domnului Stancu. Cronicarul ține să
evidențieze detaliat povestea, pornind de la romanul lui Ion Dulugeac „Zaraza”:
„O poveste interesantă, cu impact, cititorul fiind atras de intriga de amor
dintre o femeie frumoasă, Zaraza, și un cântăreț la modă, Cristian Vasile, o
vedetă a anilor 30-40, cu melodii care au rămas în mintea multor generații...”
Interesant articol, în sensul că, spre deosebire de povestea lui Cărtărescu,
Ion Dulugeac pare a fi intrat în miezul epocii în care a trăit Zaraza și a
deținut date noi cu privire la construcția romanului său. Aflăm că Zaraza nu a
fost doar un mit al iubirilor și amorurilor oarecare ci și „un personaj
complicat, Zaraza, se pare, a avut girul Palatului Regal pentru a fi utilizată
în interesele țării”. Liliana Moldovan
cu „Despre tainica poveste de dragoste dintre poezie și filosofie” (pag. 70)
ne-a încântat cu sensurile și uimitorul univers al metaforei care ni s-au transmis
de la Platon, la Heidegger, Blaga, Sorescu până încoace. „Cert este, că, atât
gândirea poetică, cât și cea filosofică își dau mâna pentru a reconfigura lumea,
iar dacă poezia o descrie în metafore și în delicate expresii vizuale și
auditive, filosofia îi sondează adâncimile”, sublinia autoarea articolului.
Trecem repede la capitolul PROZĂ, cu convingerea că toată lumea are
nevoie de o poveste. Iar dacă nu spui celui de lângă tine povestea adevărată, o
să îl laşi nu între bine şi rău, ci în prăpastia de a-şi crea propria lui lume.
Socrate spunea: „O viață neexplorată nu
merită trăită!” Iar omul-care-scrie o face în scris cu toate gândurile lui
aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un
produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe o pildă),
povestea colecționarului de povești „cititorul” are sens atâta timp cât spunem
povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre
noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel. Scrisă
parcă din ambiția de a scrie precis și sobru, proza pare o cronică a unor
suferințe coborâte în infern. Omul moare crezând că pleacă dincolo cu
sentimentul dreptății împlinite, dar suferința lăsată în urma lui e una ruptă
din realitate și la fel de dureroasă ca viața. Scopul fiecărui autor este acela
de a relata în așa fel încât să lase personajelor să-și descopere propria
identitate. Florea
Turiac ne oferă, în șase pagini de revistă, povestirea „Mică incursiune
prin personalitatea unui copil”, pentru a ne sugera (în text) că „viaţa nu trebuie
acceptată nici aşa cum ţi se dă şi nici nu trebuie trăită oricum îţi vine la
îndemână”, numai că, prins în capcana unei clipe neașteptate, ce judecată te
mai poate opri să fii de partea unei „leoaice-turbate” cum e focoasa Greta, ori
a purității zămislite de gingașa și frumoasa Mimi? Să amintim cititorului că,
în cele din urmă „...o poveste nemaipomenit de
frumoasă s-a terminat cu un tragic deznodământ, îndoiala luând locul
certitudinii depline, fără a ține cont de prejudecățile și principiile de bază
ale ființei umane”. Cu proza scurtă „Lili”, autorul ei Ion Mărculescu pare a reînoda povestea celor doi actanți ai narării
din „Nuntă în cer” de Mircea Eliade, care iubiseră aceeași femeie în viață. Dar
vorba autorului: „Mă rog, orice om de pe planeta asta, are dreptul la tot felul
de ciudățenii, unele imposibile sau de necrezut”. Orana din povestea lui
Aliodor și Lorita din povestea celuilalt (naratorul principal) nu par a fi una
și aceeași persoană, ci abia când în poveste apare învățătoarea Lila, femeia
din povestea celor doi pare a fi una și aceeași, fiindcă cei doi naratori sunt
„diferiți” doar ca entități ce vin din timpuri diferite. Și suntem (în tărâmul
realismului magic) pe pragul unei irealități ce tocmai tindea să devină
realitate. Savian Mur cu cele două schițe „Cine ești, de fapt” și „Pilda
pisoiului”, ceva între eseu și proza poematică, în care reuşita lirică deplină a celor două stări e asigurată de echilibrul dintre
impulsurile patetice şi capacitatea nestânjenită de concretizare plastică a
stărilor trăite. Scrise însă sub forma unor monologuri cele două schițe tind
mai curând către o dizertație a „religiei Omeniei” cu privire la prăpastia în
care alunecă Omul, între a fi, de fapt, ființă umană, sau pur și simplu victima
propriilor obsesii? Îl regăsim în paginile revistei și pe Ion Dulugeac cu povestirea de epocă „Băiatul lui Arghezi”, acel
Eliazar Lotar, celebrul fotograf și regizor de cinema francez, băiatul ilegitim
al lui Arghezi, se spune, conceput din dragoste pe vremea când poetul era la
mănăstire. Citind
povestirea cu amprentă de epocă, fiecare dintre noi nu avem decât opțiunea
lectorului aplecat detaliat pe fiecare perspectivă epică a dialogului înfiripat
între musafirii veniți la familia vecină cu grădina de la Mărțișor a poetului
Arghezi și că, în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive, verdictul
critic al lectorului este nu doar extrem de nuanțat, dar și ebrietează plăcut
imaginația celui care citește conversația narațiunii de față. Sunt convins că
miza autorului a fost să construiască în dialogurile sale doar narațiuni
interpretative. De aici o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea
aceasta mare, din viața poetului Arghezi. Dumitru
Istrate Rușețeanu cu „Libertatea de apoi” pare a ne reaminti în proza sa
câte ceva din trăirile personajelor din piesa „Inimă de câine” a lui Mihail Bulgakov. Dar, în locul unei narațiuni
prozaice, asistăm la spectacolul suprarealist al unei piese generate de
infernul sufletesc (ca dansând pe cioburi), un spectacol narat de un realism crud și elemente absurde de gen
"kafkian". Cu alte cuvinte o piesă cu trei personaje (omul-câine
prins de hingheri, stăpânul și femeia străzii) într-o introspecție psihologică a
unor teme existențiale, cum ar fi alienarea, vinovăția și absurdul vieții
moderne. Vali
Nițu cu „Iubirea trăiește-n sine, Tu ești femeia din curcubeu, floarea
aceluiași Eu”, îi pune cititorului câteva partituri poematice dedicate iubirii
pentru „metafora femeie”, sau (pentru a-l cita), nimic altceva decât „poezia sufletelor pe o partitură din
cuvinte... un film ce se derulează” într-un jurnal „al sinelui despre sine”. Cităm
o frază edificatoare din acest jurnal: „Trăiesc libertatea alături de femeia
sinelui dinspre sine, e un vis cuprins în mine, o lecție pentru a iubi prin
iubire.” Ca poet-boem și proza sa este boem-poematică. Ne mai atrage atenția
povestirea scrisă cu „penița fricii” a lui Traian
Vasilcău („Pălămarul” - roman-miniatură), scrisă în pur grai moldovenesc. Povestirea
începe cu un tablou tulburător al ducerii sicriului unui membru al familiei, la
cimitir, pe o vreme tare câinoasă, ca apoi să fim martori zilelor de coșmar trăite
de narator într-un spital cu bolnavi aduși aici, ca urmare a virusului Covid.
Nu are cum să nu te impresioneze zbuciumul bolnavului ținut legat de pat, cu
masca de oxigen pe figură, rememorând ca de pe altă lume acele reîntoarceri de
la moarte la viață și invers, când singura dorință trăită cu gândul la minunile
pe care le-ar fi putut face Dumnezeu, în coșmarul acelui spital, era să plece
acasă. Dar acasă, deocamdată, nu se putea! (autorul promite că nararea
„Pălămarului” va urma în numerele viitoare).
La capitolul POEZIA, întâlnim o suită de poeți care ne transmit cam ceea ce
poate reţine Memoria în lăcaşul-labirint memorie, iar călătoriile lor imaginare
prin grădinile Memoriei sunt ca acele peripluri iniţiatice în tainele unui
univers al Gândirii Ideatice. Nu voi face un comentariu aparte fiecărui poet,
ci voi aduce în discuție atât reflecțiile și simbolistica unor trimiteri cât și
reacţiile acelor poeți puși să privească exteriorul cu încetinitorul şi
lăuntrul sinelui cu agitaţia unei mişcări browniene asupra vieții și a reda
realităţii doar freamătul ei. Lumea în care trăim și alergăm, uneori prea tare după
fericire, e spațiul lumesc din care facem parte. În rostuirea sa
lirică-îngrijită-cantabilă, adică în întregul său, cântecul lor devine o
meditație asupra vieții și a morții, asupra menirii creatorului, a trudei
acestuia și a finalității artei sale. Iar când
într-o poezie cantabilă cu versuri clasice, boemă uneori... epicul are și acea valoare,
într-un text prozaic, să pună destinul nostru în mișcare. Și îi putem încadra aici pe câțiva: George D.
Piteș, Constantin Voicu, Raluca Mihaela Fleancu, Vasile Dan Marchiș, Mihai
Merticaru, Doina Moritz, Rodica Ochiș, Elena Oprea, Maria Ieva, Laurențiu
Drăgușin, Vasilica Grigoraș, Luci Trușcă, Ina Dumitrescu, Traian Vasilcău,
Loredana Zeller, Vali Nițu.
Și dacă „visele sunt create de
rămășițele zilei de ieri” (după Freud), prin vis poetul îi atribuie
escapismului intertextual noi valențe (din cele văzute în vise și coșmaruri),
spre a-și transporta cititorul într-o călătorie halucinatorie, martor fiindu-i doar
„paznicul nevăzut”, pus să ne apere de acest zbucium al zilei. Nu există decât un fior indus de poezie care să
ne situeze și pe noi (ca cititori) în spațiul lumesc din care facem și noi
parte. Înțelegem că poezia cu accente suprarealiste la aceștia are un alt chip
de a modela cuvântul. Situez aici poeții: Victoria Milescu, Marin Rada, Alex
Ivanov, Aura Golomoz.
Când poezia
concretă, atât cât a putut ea fi înțeleasă prin ruperea cuvintelor și
propozițiilor în locuri neașteptate, a luat locul fragmentarismului venit în
sprijinul ideii de a ajuta la transmiterea sensului și frumuseții în rostire,
critica a anunțat ideea de coeziune între visele fiecăruia, felul cum trăiești
și poezia pe care o scrii. Amintim aici pe Ana Ardeleanu, Erica Oprea, Octavian
Mihalcea, Carmen Georgeta Popescu, Oana Frențescu.
Sunt aici și poeți cu o privire focalizată pe reflecția unui transfer de
substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret.
Versul la care recurge e uneori scurt, concis, iar sugestia secvenței
proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite. Și spun asta pentru
că fosforescența imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea
ideatică a cuvintelor care le sunt hrană la poeți precum: George Coandă, Elena
V. Piteș, Liliana Popa, Sebastian Golomoz, Dumitru Dan Gârjoabă, Marin Moscu,
Daniela Topîrcean, Monica Țintea.
În concluzie, avem imaginea unor poeți care dețin cheia poemului
condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a unui drum personal
în poezie, fiindcă cel care lecturează textul
strecoară narativul epic prin sita înțelegerii lui.
Încheiem
lectura impresionantei reviste IMPACT cu o succintă trecere și prin acest ultim
capitol intitulat „Caleidoscop”... printre articole care își anunță cititorul
de existența unor evenimente literare, expoziții de pictură, lansări de carte,
concursuri literare, toate petrecute și întâmpinate de publicul îndrăgitor de
cultură din Cetatea de Scaun a Târgoviștei. Iar noi ne-am delectat, așternând
mai sus aceste scurte impresii. Inspirație colaboratorilor!
* comentariul a apărut în nr 411 /2025 al revistei IMPACT/Târgoviște
Tudor Cicu
(membru USR
Filiala Dobrogea)
