Tableta unui descriitor al vieții

 

Tableta unui descriitor al vieții

1.

 

     „Dacă ar fi să cauți în memorie un moment al întâlnirii cu trecutul, care ar fi acela?” – m-a întrebat cineva. M-am gândit mai întâi dacă i-aș spune ceva ce ar fi fost în folosul meu sau măcar ceva ce mi-ar stârni și provoca memoria pentru a reconstitui câte ceva din trecutul meu. Și, așa, într-o doară, mi-am amintit – nu știu de ce mi-am refăcut-o în memorie – ziua când a apărut în viața mea primul avion pe cerul de deasupra casei natale. Mai auzisem de ele, dar nu le văzusem niciodată atât de aproape și, încă, zburând pe deasupra casei noastre de la țară.

     Eram în casă și mă certam cu fratele meu pe un căluț de lemn pe care ni-l cioplise tata dintr-un ciot. Mai mică de statură, sora mea, cocoțată la fereastră, a ridicat deodată o mână și ne arăta, prin fereastră, spre cer. Nimeni nu înțelegea ce arată acolo, sus. O altă năzărire de-a ei? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors pe cufărul primit ca zestre cândva și striga la tata: „Ia vezi, mă, pe ce se ceartă copiii ăștia?” Dar tata glumea cu mama și spunea că, de câteva zile, în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă și acum noi ne certăm pe ouăle din cuib. Avea treabă cu niște opinci cărora li se rupseseră găurile pentru curele. Apoi, ca să n-o supere pe mama, l-am auzit spunând: „Se-aude un avion pe cer, ce să fie!” Că, pesemne, surorii mele avionul acela îi atrăsese atenția.

     Cum am auzit de avion, în picioarele goale, eu și fratele meu am ieșit în curtea casei, prin băltoacele făcute de ploi, și am început să-i facem cu mâna pilotului – bănuiam că ne vede și el – și cântam de mama focului: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, să mă fac aviator!” Și i-am făcut cu mâna până s-a pierdut în depărtare.

     Și acum mă întreb, oare de ce mi-am amintit una dintre clipele nostalgice din lăcașul memoriei și nu m-am oprit la iarna aceea când zăpada ne acoperise casa și nu mai puteam ieși? Tata nu mai dăduse pe acasă de câteva zile. Fusese blocat cu oile C.A.P.-ului în câmp și Dumnezeu știe cum încerca să le scoată din zăpezi și să le aducă în saivanele de acasă. Aveam încredere că, fiind bărbat, se va descurca el într-un fel, dar noi? Cum să ieși din casă când ușa era blocată de nămeți și, până la magazia unde țineam ciocălăii de foc și mălaiul, cineva trebuia să facă pârtie cu lopata? „O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi.

     În iarna despre care se zice că înghețau și lemnele în sobă și când cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fugeam la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând câte un mort spre cimitir. Pentru unii, drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam surorii mele ca să mă dau deștept.

     Pe sora mea cea mică o încântau flăcările de un roșu aprins, cu stele tremurătoare, care, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea, spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” Apoi o auzeam suspinând ca pe Varia, fiica moșierei Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car, ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă pe cizme. Mama spunea, însă, că cineva ne umblă prin nămeți, pe afară. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin lovind un pom în Livada de vișini.

     Într-o seară am vrut să ies, alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în Primul Război Mondial. Tata nu se întorsese încă din câmpul unde rămăsese înzăpezit cu oile. De sub păturile cu care ne înveleam, o vedeam pe mama umblând prin casă cu lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. „Ce-o fi afară?... Ce-o fi afară?”... o auzeam, făcându-și cruce după cruce. Din sălița noastră puteam pune scara și mă urcam în pod. Mai găseam hârtii și alte lucruri vechi aruncate, pe care mama le punea să întrețină focul în sobă. Uneori săltam o țiglă și priveam pustietatea albă de afară.

     Peste câteva zile a venit tata cu o căruță, ne-a făcut pârtie pe afară și am scăpat de blocada nămeților pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi, sora mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță eliberată de zăpadă, cum în nopțile acelea de groază ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții”, le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, Dumnezeule, spunea asta! Eu dădusem în pod de o cărticică pe care nu mă îndurasem s-o punem pe foc și acolo am găsit o istorioară pe care o țin minte și acum. Mai știu că atunci le-am citit-o tuturor puștilor de pe strada noastră.

     În acea istorioară se spunea că primul țar al Rusiei, Ivan al IV-lea, îi făcuse o vizită regelui Angliei, Eduard, fiul lui Henric al VIII-lea. Regele Eduard îi dăduse la plecare, în dar, o cutie din cristale colorate și transparente, în care un purice de metal, imediat ce declanșai o rotiță, sărea de sus în jos, apoi și în lateral, întruna, iar, lovindu-se de pereții de cristal și de capacul cutiei, scotea niște sunete muzicale armonioase, ceva tare plăcut, care îți încânta auzul. Ivan al IV-lea fusese foarte încântat de dar și îi mulțumise regelui Angliei cu un cufăr cu bani de aur pentru năstrușnica cutiuță muzicală. Ajuns în țara lui, țarul își chemase curtenii și le-a arătat minunea. Niciunul nu mai văzuse până atunci o așa năzdrăvănie de cutie. Și atunci țarul și-a chemat meșterii imperiului și i-a provocat: „Cine poate reproduce minunea asta are de la mine câteva pungi cu galbeni de aur!”

     Unul dintre meșteri, după ce s-a învârtit pe lângă acea cutiuță, a zis că el se încumetă. Iar după o săptămână a venit cu cutiuța la țar. „Ei?...”, a întrebat Ivan al IV-lea. „Mi-ai adus înapoi cutiuța, dar unde este și lucrarea ta?” „Iertare, mărite țar!”, a răspuns meșterul. „Chiar aici, de față, se află. Încercați, Măria Voastră!” Uimit, țarul și-a recunoscut cutiuța muzicală, dar nu pricepea ce vor să însemne vorbele meșterului. A pus cutiuța pe măsuța din fața lui, așteptând să-i audă magnificele sunete. Dar puricele odihnea pe fundul cutiuței și, oricât a învârtit țarul de rotiță, aceeași liniște trona în jurul cutiei. „Cum așa? Acum nici nu mai cântă! Dacă mi-ai stricat jucăria, o să plătești cu capul!”, a răcnit țarul furios. „Măria Voastră!”, a îngenuncheat meșterul. „E adevărat că puricele nu mai sare, fiindcă l-am potcovit. Și, potcovit cu cele două potcoave de aur, acum greutatea din tălpi îl obligă să rămână nemișcat pe fundul cutiuței. Poate nu mai sare să producă acele sunete, dar, Măria Voastră, cine în lumea asta ar mai putea potcovi un purice? Prin asta dovedim tuturor meșterilor din lume că noi suntem cei mai buni!”

     Nu mai rețin finalul acestei istorisiri, dar ea mi-a fost readusă în memorie de povestea eroului lui Evgheni Vodolazkin din romanul Aviatorul. Acesta își amintise, scriind în jurnal, cum găsise odată, la unul dintre iarmaroacele din Rusia, o jucărie identică, pe care o numise „locuitorul australian”. Ce era jucăria, în fapt? Într-o sferă mică din sticlă, în care era apă, plutea un mic domn – tot din sticlă – cu ochi bulbucați. Deasupra sferei era lipită o membrană de cauciuc și, doar ce apăsai pe membrană, „locuitorul australian” se rotea în jurul axei sale cu o viteză amețitoare, ca un patinator, și se ducea la fund. Cel care mânuia minunea la iarmaroc le lua vederea tuturor cu anunțul uimitor că locuitorul australian se lăsase pe fundul mării să caute fericirea omenească!

     Romanul lui Evgheni Vodolazkin este povestea unui tânăr din Rusia începutului de secol XX, Innokenti Platonov, care este introdus în azot lichid pentru a fi „înghețat” la mijlocul anilor 1920, iar în 1999 – după circa șaptezeci de ani și ceva –, deja în altă lume, este „dezghețat” pentru a fi readus la viață. Cel care face experimentul „înghețului” este academicianul Muromțev, de pe vremea epocii staliniste, iar cel care îl readuce la viață prin „dezgheț”, în epoca Rusiei postsovietice, este medicul Geiger.

     Trezit pe un pat de spital, cu mintea limpede și într-o lume care nu mai e a lui, memoria lui Innokenti pare definitiv ștearsă. La început nici măcar nu înțelege ce s-a întâmplat cu el. Pentru a-și reveni, medicul Geiger îi pune dinainte un jurnal – „trebuie să-ți amintești singur totul”, i se spune – și îl îndeamnă să aștearnă în el orice i-ar trece prin minte, adică să descrie în însemnările ce le va face: obiecte, senzații, oameni, imagini și cam tot ce i-ar trece prin cap, cu speranța că „ceva” îi va declanșa memoria și își va reconstitui trecutul, în ideea că, dacă fiecare va descrie părticica lui, cât de mică, din această lume, se va găsi întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare ca s-o redea așa cum e. Iar, scriind zilnic în acest jurnal, Innokenti devine un fel de descriitor al vieții. Astfel, cu ajutorul însemnărilor zilnice, încep să apară în memoria lui Platonov, mai întâi, imaginea Petersburgului de la începutul secolului al XX-lea, copilăria, școala, întâia iubire, revoluția din 1917, lagărul în care e aruncat de regimul bolșevic etc. E un roman care îți arată cum poate fi fructificată memoria, ceva similar cu procesul de a-ți stârni și provoca memoria pentru a-ți reconstitui trecutul.

     Pe patul de spital, Innokenti află de la medic că vârsta lui biologică ar fi cam de 30 de ani, fiindcă în azotul lichid, în cei aproximativ 70 de ani cât a stat, nu i-a îmbătrânit niciun organ. O astfel de apariție, firesc să însemne pentru toți o curiozitate și să se uite la el ca la un pește în acvariu, poate chiar ca la cineva de pe altă planetă, și să fie examinat de toți ca un exponat de muzeu. Într-o zi i se învârtește în cap, ca o morișcă, ceva ciudat: cum că ar fi fost aviator în trecut. Întrebat, doctorul Geiger îi spune: „Din câte știu, nu!” Cuvântul îl obsedează într-atât, încât își amintește că a fost cu vărul său Seva în Golful Finic. Mânuiau, trase de ațe, zmeie-aeroplan pe plajă și strigau încântați unul către altul: „Aviator Platonov... aviator Seva... direcția înainte!”

     Medicul Geiger și asistenta lui, Valentina, stau tot timpul la căpătâiul lui și-l supraveghează. Valentina chiar se culcă pe pătură lângă el și îi mângâie părul. Asta îi răscolește amintirea Anastasiei, prima lui iubire, care, la fel, se culca lângă el când erau mici și îi mângâia părul, ceea ce îl făcea nespus de fericit. Când descoperă pe cutia de medicamente anul producerii – 1997 –, începe asiduu să-și forțeze memoria: „În ce fel de accident am putut eu nimeri ca să mă trezesc la celălalt capăt al secolului?” Și, într-o altă zi, își amintește clar cum a întâlnit-o pe Anastasia la cimitirul Smolensk, unde el venise pentru mormintele bunicii și al tatălui împușcat la revoluția bolșevică. Anastasia venise pentru mama ei. Acolo l-a întâlnit și pe Zarețki, cauza nenorocirii care l-a trimis mai târziu în lagăr și de acolo la „azotul lichid pentru îngheț”. De fapt, toți trei locuiau în aceeași clădire comună, în camere separate, cu uși blocate cu lemne bătute în cuie. Casă distribuită de regimul bolșevic după revoluția din 1917, când casele lor fuseseră distruse de război. Își amintește totul despre accidentul planorului și moartea aviatorului de pe aerodromul Komendantski, unde fusese pe la 11-12 ani cu tatăl său. Și da, atunci își jurase să se facă aviator.

     Încep ieșirile din spital însoțit de doctorul Geiger și își revede locuința unde au stat cu chirie: el cu mama sa, Anastasia cu tatăl ei, Voronin... și acel hoț de salam din fabrica unde lucra, nimeni altul decât Zarețki. Platonov începe să citească cărți, tratate etc., pentru a afla mai multe. Într-o discuție despre tehnica înghețului și dezghețului pe care academicianul Muromțev le făcea pe șobolani, e sceptic că cineva ar putea fi readus la viață după un astfel de îngheț cu azot lichid. Așa află de la Geiger că el era unul dintre cei care fusese „înviat” după un astfel de îngheț. Își amintește cum fusese arestat ca învinuit și trimis în lagăr după anchetele făcute pentru asasinarea lui Zarețki. Dar cine anume l-a asasinat pe Zarețki, cel care îl „demascase” – în mod eronat – și îl dăduse pe tatăl Anastasiei, pe profesorul Voronin, pe mâna miliției și a celor ajunși la putere, nu poate să-și amintească.

     Fiind o curiozitate pentru noua lume, Platonov începe a fi curtat de televiziuni, conferințe și chiar de primarul orașului. Începe să i se facă reclamă și să fie cunoscut de oameni. Părăsește chiar spitalul și se mută în vechiul lui apartament, cel din copilărie... și colindă cimitirele în căutarea vechilor „cunoștințe”. Geiger îl vizitează des la noua locuință, iar într-o zi îi dă vestea că Anastasia trăiește, că are acum 93 de ani și e internată într-un spital. Platonov găsește spitalul și o vede pe Anastasia în stare de legumă, inconștientă și neajutorată. Când s-au despărțit, el avea 23 de ani, iar ea 17. Acum el are 30 de ani și ea 93. Află la spital că Nastia, o nepoată a Anastasiei, o vizitează des și are grijă de ea. Nastia îi spune că l-a văzut la televizor și știe cine este, cine a fost, cam totul despre Innokenti Platonov. Anastasia – bunica Nastiei – începe să-și revină, chiar îl recunoaște pe Innokenti și, într-un moment de destăinuire, recunoaște că „Zarețki e păcatul meu”, că la comanda ei acesta a fost asasinat. Și intră apoi în comă, de unde nu mai iese decât într-un sicriu. Cu Anastasia se rupsese orice fir care îl lega pe Platonov de timpul său. Se întâlnește tot mai des cu Nastia și, în cele din urmă, au devenit „unul pentru altul” pentru totdeauna.

     Până aici – prima parte din roman – cartea e scrisă sub forma însemnărilor din jurnal, toate aparținând lui Innokenti Platonov. Izbânda însemnărilor din jurnalul lui Innokenti arată foarte limpede că, dacă încă nu a fost descoperit azotul lichid care să păstreze sunetele, culorile și limba unei lumi dispărute din viața unui om, pesemne doar însemnările ce conțin descrierea acestora, cu speranța de a le salva de la uitare, reprezintă reușita acelui „descriitor al vieții”, cum l-am numit noi aici. Doar un „descriitor” poate vedea asta în cuvintele așternute pe coala de scris, oricât ar încerca cineva să i le alunge din memorie. Doar așternându-le pe hârtie ne dăm seama cât de vii sunt cuvintele.

 

2.

 

     Dacă prima parte a romanului este scrisă de Evgheni Vodolazkin sub forma însemnărilor zilnice din jurnalul lui Innokenti Platonov, partea a doua mai are încă doi „descriitori” ai existenței și ai evoluției vieții lui Innokenti: medicul Geiger și Nastia. În vreme ce Innokenti oscilează între însemnările despre trăirile sale curente și salturile în memorie pentru limpezirea trecutului, ceilalți doi „descriitori” se axează doar pe evoluția zilnică a eroului „înviat” din azotul lichid. Astfel, autorul îi oferă cititorului o perspectivă mai largă asupra firului povestirii, ținută aprinsă de condeiul mai multor persoane aplecate asupra colii de scris, fiecare ținându-și, conform înțelegerii triple, propriul jurnal.

     În Biblie, în Evanghelia după Matei 19:26, când ucenicii au întrebat: „Cine poate atunci să fie mântuit?”, Iisus le-a răspuns: „La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință”. Când eram copii și ne citea mama din Sfânta Scriptură, nu prea înțelegeam ce ascunde de înțelegerea noastră fiecare dintre acele versete. Abia mai târziu am înțeles că Biblia este o carte cifrată și că în ea sunt rostite cuvintele lui Dumnezeu. Și că fiecare cuvânt ascunde adevărul. Îmi frământam mintea cum aș putea face să dețin o mașină de gândit care să-mi găsească adevărul din fiecare verset al Bibliei. Citind, în tinerețe, impresionanta carte Călătoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift, un amănunt m-a urmărit mereu. În partea a treia a Călătoriilor..., Swift ia în râs mașina de gândit a lui Ramon Llull, despre care se credea că ar deține revelația sigură a tuturor tainelor lumii, și propune o altă mașinărie alcătuită din cuburi de mărimea unui zar, pe fețele cărora erau scrise cuvinte. Printr-un sistem de manete neobișnuite se roteau cuburile, iar cuvintele afișate, puse într-o anumită ordine, trebuiau să ofere ceva inedit. Stăteam la umbra nucului din via noastră și mă închipuiam manevrând manetele mașinii de gândit, iar lumea plină de fraze trunchiate, pe care aveam să le scriu apoi într-un caiet, avea să ofere, credeam eu, un sistem enciclopedic al gândurilor. Dar când am descoperit fraza lui Emil Cioran din Cartea amăgirilor: „Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine!”, am renunțat la ideea mașinii de gândit.

     „Să scriem cu toții! La început, ideea mi s-a părut cam ciudată, dar pe urmă m-am gândit: de ce nu? O să fie un jurnal tripartit – păi e interesant!” – își nota Nastia în prima însemnare a jurnalului ei. Iar viața lui Innokenti – cum îi spune Geiger, fiindcă Nastia îl alintă cu diminutivul Platoșa – se scurge între plimbările zilnice prin diverse locuri sau pe la Arhiva de Istorie. Alteori, prin cimitire, în căutarea unor „cunoștințe” din trecutul său îndepărtat și obscur. Apoi urmează drumurile la Moscova pentru reportaje, filmările cerute de televiziuni și conferințele despre atrocitățile văzute și îndurate cu mulți ani în urmă în lagărul unde fusese aruncat sub bănuiala că l-ar fi ucis pe Zarețki.

     În apartamentul pe care îl avusese odinioară, locuiește acum cu Nastia, care este însărcinată, și, pe măsură ce trec zilele, mișcările lui devin tot mai nesigure. Fapt ce îl îngrijorează pe Geiger, așa că merg împreună să i se facă o tomografie, constatând că în creierul lui Innokenti au început să se „stingă” în masă celulele. Era de așteptat, zicea Geiger, ca refrigerarea să aibă influență asupra întregului organism. De la Arhiva de Istorie află despre soarta vărului său Seva, cu care înălța, în copilărie, zmeie pe plajă. Seva se înrolase în trupele KGB-iste: Innokenti își amintea că acesta venise în lagărul unde se afla el și se făcuse că nu-l recunoaște. O făcea doar ca să-și protejeze propria piele. Mai mult, Seva ordonase să fie trimis pe „insulă”, acolo unde a avut loc și congelarea în azot lichid. Dar, cum Dumnezeu le orânduiește tuturor o soartă după merit, Seva fusese împușcat la doar câțiva ani după ce Innokenti fusese înghețat în azot.

     Cum starea lui Innokenti se înrăutățește, Geiger aranjează să fie examinat la München. La întoarcere însă, avionului dinspre München i se blochează trenul de aterizare și, din această cauză, trebuie să facă mai multe încercări de aterizare. „Tocmai s-a anunțat de la aeroport”, notează Nastia în jurnal. Iar când avionul este obligat să intre pe pistă fără trenul de aterizare, echipajele de pompieri intră în alertă. „Ce noroc că Platoșa nu e în avionul ăsta!”... este ultima însemnare făcută de Nastia în jurnal. Innokenti Platonov era însă în avion și își nota – atunci îi revenise în memorie – cum l-a omorât cu statueta lui Themis, zeița dreptății, pe Zarețki, pe malul râului Jdanovka, în clipa când acesta își scotea salamul agățat cu o sfoară în pantaloni.

Copil fiind, mă întrebam: păsările mor și atunci când cad în picaj, ca fulgerate, din plin zbor? Uliul de ce nu se strivește de pământ când se repede din înaltul cerului? Nu găseam niciun răspuns, dar stăteam neclintit, privind pe fereastră. Și nici ploaia, nici vântul nu-mi răspundeau. „Acel ce n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” – știam de la E. Cioran. Și tot el se întreba: „De ce sfinții se opresc în cer?”. Oare și îngerul lui Innokenti s-o fi oprit în cer? Și mă gândeam cum sufla – și pe atunci – vântul printre brazi când Robert Jordan se întreba, în Pentru cine bat clopotele, dacă Maria n-are să fie niciodată a lui. Cum nu fusese pentru Innokenti Anastasia... și nici Nastia nu bănuia că fusese în acel avion. Doar noi murim, povestea rămâne.

 

 

O carte venită de la Constanța (de preot Marian Chivu)

 

        PE URMELE ISTORIEI LITERARE *

 

     Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Marian Chivu se dovedește, în cartea sa „Personalitate și Umanism creștin (în viața și creația literară a preoților Ion Agârbiceanu și Gala Galaction)” – apărută la Editura Star Tipp, 2019 –, și un bun povestitor.

     Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a celor doi autori-preoți, aspecte mai puțin comentate din viața acestora, precum și un discurs critic asupra operelor lor, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii pentru a le topi în propria narațiune, Marian Chivu își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Astfel, rânduiește viața, cariera și opera celor doi într-o monografie de 304 pagini.

     Incluzând și pagini autobiografice – despre copilăria petrecută în satul dobrogean Aliman, apoi despre activitatea de mai târziu de la Seminarul Teologic din Buzău –, autorul amintește că era atras de lectură încă de pe vremea când păzea gâștele familiei pe balta de la Aliman; furat de cărți, nici nu observa că vulpea îi rărea cârdul. Ai lui aveau motive să-și spună: „Citește el, dar nu poate păzi un cârd de gâște... Dacă o fi, Doamne, și în pastorație la fel?” Copilul însă își găsea repere morale în scrierile înaintașilor: de la Octavian Goga, în „Mărturisiri literare”, reținuse că „...am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”. Despre Ion Agârbiceanu, autorul „Arhanghelilor” și cel pe care Lucian Blaga l-a numit „sfânt părinte al literaturii române”, Marian Chivu își începe narațiunea cu data nașterii – 12 septembrie 1882, la Cenade, lângă Blaj –, al doilea dintre cei opt copii ai familiei. Urmează liceul la Blaj, perioadă hotărâtoare pentru formarea sa, și publică de timpuriu poezii și schițe în revistele vremii – „Tribuna”, „Tribuna literară” și „Unirea”. Autorul comentează viața lui Ionică Albu din romanul „Un licean... odinioară”, cu puternic caracter autobiografic.

     În septembrie 1900, Ion Agârbiceanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, etapă pe care Marian Chivu o reconstituie prin comentariul la „Povestea altei vieți”. Aflăm despre colaborările la „Gazeta Transilvaniei”, „Unirea”, „Familia” și „Luceafărul” de la Budapesta. Din amintirile lui Ion Brad, redate de autor, aflăm că prin 1948 opera lui Agârbiceanu era pomenită în cursurile universitare doar în formulă critică; abia după 1953, câțiva studenți entuziaști – printre care Mircea Zaciu și Ion Brad – fac demersuri pentru publicarea în foileton a romanului „Arhanghelii”. În 1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale îi conferă „Ordinul Muncii”, iar în 1955 Academia Republicii Populare Române îl alege membru de onoare. Ion Agârbiceanu s-a stins din viață în 1963, la 81 de ani. Profesorul și criticul literar Constantin Cubleșan, referindu-se la ediția academică a operei, vorbea despre „consolidarea unui tip de proză, în tradiția ardelenească, alături de Ion Slavici și Liviu Rebreanu”. Discursul narativ al preotului Marian Chivu impresionează prin documentarea atentă și prin împletirea cu propriile amintiri, astfel încât frământările personajelor să imprime pecetea epocii.

     În cea de-a doua narațiune, despre copilăria, viața și peregrinările lui Gala Galaction, Marian Chivu prezintă dificultățile unei existențe trăite între două lumi, greutăți pe care le înfruntă toți cei care își părăsesc țara pentru studii și pentru cele necesare traiului, îndurând poveri ce puteau să-i doboare. Găsim în poveste totul „ca pe tavă”, grație unei documentații bogate: presiunea educației familiale, rigorile unui mecanism social-religios restrictiv și trecerea dureroasă spre libertățile oferite de lumea scrisului – sacrificii ce au înnobilat „întotdeauna meritul unor asemenea apostoli ai credinței și ai culturii românești”, cum precizează Neculai Laza Bogdanovici, coordonatorul Cenaclului Literar „Mircea Eliade”, în postfață. Autorul acordă o atenție deosebită aparatului critic și bibliografiei, reușind să contextualizeze informația și să atragă cititorul într-o lectură utilă.

     Punând o floare la mormântul părintelui Grigore Pișculescu (numele real al lui Gala Galaction) de la cimitirul Mănăstirii Cernica, autorul rememorează mitul vrăjitorului care și-a vândut sufletul diavolului în schimbul unei nemăsurate comori, din povestirea „Moara lui Călifar” și își propune să-i scrie viața începută în 1879, la schitul monahal Didești, unde a avut o copilărie fericită în sânul familiei, lângă biserica de lângă conacul părintesc de la Roșiorii de Vede, județul Teleorman. Liceul îl face la Sf. Sava din București, la internat, ceea ce a însemnat prima despărțire de locurile natale. Alexandru Macedonski „i-a deschis ușa” cenaclului „Literatorul”, iar primii prieteni întâlniți aici sunt N. D. Cocea și Tudor Arghezi. „Gala Galaction – punctează autorul – era un tânăr religios și convins creștin, cu lecturi biblice și cu prezență la biserică; elevul de la Sf. Sava căzuse însă sub înrâuriri socialiste puternice”. Înțelegem că tânărul elev venise la București cu credință mare, iar în gândurile lui trebuia să fi fost o misiune mare, ascunsă, pe care trebuia să o îndeplinească. Și ca să nu i se spulbere visele, după liceu s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, pe care a părăsit-o după un an pentru a se înscrie, în 1899, la Facultatea de Teologie. În timpul facultății citește multă literatură și, nemulțumit de titlul de licențiat, pleacă în 1903 la Cernăuți „pentru alți șase ani de studiu în teologie superioară”. După doctorat, Spiru Haret îl numește defensor ecleziastic pentru județele Olteniei. Cutreieră astfel țara în lung și-n lat, strângând caiete întregi cu note de drum și observații sociale. Profesorii de la Teologie, văzând preocupările sale literare, s-au arătat nemulțumiți. Premiul „Eliade Rădulescu”, acordat de Academia Română, i-a fost „hrană cerească”: Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu l-au primit la „Viața Românească”, iar Constantin Banu l-a adus la „Flacăra”.

     Autorul revine la intenția sa de analiză și sinteză și ne introduce în atmosfera nuvelei „Dionis Grecoteiul” – pe care, mărturisesc, n-am citit-o –, atractiv comentată, în care eroul ajunge de la sacaua trasă alături de măgarul curții boierești „la scaunul episcopal pe care a stat odinioară Sfântul Ioan Gură de Aur”. Ni se mai spune că Galaction „a scris și a vorbit atât de preoțește, încât cititorii l-au crezut preot. Cei de la «Viața Românească» îi spuneau părinte și-l considerau față bisericească”. Și totuși nu era hirotonit. Abia la 43 de ani, mitropolitul primat Miron Cristea l-a hirotonit; astfel a ajuns profesor universitar la Catedra de Vechiul Testament, apoi academician și deputat.

     Marian Chivu surprinde și faptele mărunte – vorbea curent șapte limbi străine, inclusiv ebraica, trăia în sărăcie, ajuta săracii – recurgând la destăinuiri de familie, în special ale mamei părintelui Păun din Parohia Viile, Buzău, care l-a cunoscut personal, în relatări convingătoare și expresive. Narațiunile lui memorialistice vor să argumenteze că „scriitorii nu mor de tot; supraviețuiesc în și prin operele lor, iar slava lor continuă să crească”. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

 

                                    Tudor Cicu

 

 *cronica a apărut în revista LITERE/iulie-august 2026

 

 

 

O carte scrisă cu sufletul: „Taifas cu Daria”

 

La taifas cu Daria - comentariu de carte

 

     Despre trăirile, pătimirile și iubirile proprii și ale omului de lângă tine, Costache Tudor nu-și propune, în Taifas cu Daria (ediția a II-a, Editura Ex Ponto, 2026), să scrie doar povestea vieții, aducând ca omagiu doar „o seamă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și menit să dăinuie în literatură: un roman psihanalitic scris ca un imn orfeic închinat dragostei.

     Citind cartea până la capăt, ajungi să te întrebi dacă nu ai întâlnit figura luminoasă a profesorului Pitaru, aflat într-un continuu dialog cu fosta sa elevă, Daria. Trăirile, pătimirile, iubirile, anecdotica și morala textelor din Taifas cu Daria își trag seva și dulceața din readucerea în prim-plan a celor prinși în cronicele acestor narațiuni prozo-poematice. Să scrii câte un „prozopoem” de dragoste despre cei din viața ta, în vremurile acestea de „distanțare socială” între oameni, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, ca într-un cântec al amintirilor.

     Cartea, scrisă sub forma unor dialoguri în doi, este incitantă pe de o parte prin cursivitatea firească și antrenantă a narațiunii, pe de altă parte prin firescul cu care eroii poveștilor relatate de profesor trec prin viață. Măiestria autorului constă în a dezvălui visul-speranță al eroilor - profesorul Pitaru, prima soție Elena, Larisa apărută în viața profesorului ca o cometă surprinzătoare, cea de-a doua soție Călina etc. - un vis-speranță al dragostei dictate de inimă, care este, de fapt, ceea ce este orice vis și care, uneori, se dovedește a fi fost o himeră. „Doar noi, oamenii, îmbătrânim, nu și iubirea!”, spune undeva autorul.

     Într-un anume fel, lumea fiecăruia dintre noi fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine ce-ți pot dezvălui că „nu trebuie să-ți pară rău că tinerețea a plecat. Marea îngrijorare vine în ceasurile când pricepi că bătrânețea începe să treacă”. O astfel de explorare în adâncul ființei cuprinde o zonă largă a trăirilor, iar Daria va primi această confesiune a profesorului mult timp după acele ore de dirigenție, când profesorul dezbătea analitic viața și dragostea, iar ea visa să poată intra „în mintea bărbaților”. Și înțelegând abia acum că „viața ne obligă să ne oprim din când în când pentru fugare staționări, continuându-ne apoi normalitatea călătoriei”.

     Într-o neobosită căutare a fericirii pentru personajele sale, autorul insistă pe o căutare radicală, cu doar două alternative: iubire absolută ori nimic. Ceea ce impresionează însă în acest roman psihanalitic este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I apropiindu-se de virtuțile confesiunii făcute la orele cu elevii, la cele două școli postliceale: Sanitară și de Turism. La prima a avut-o elevă pe confesoarea sa din roman, Daria, ca urmare a unei invitații în Delta Dunării, făcută de un alt coleg al Dariei și fost elev al profesorului. O astfel de invitație le va oferi celor doi șansa de a cotrobăi prin toate ungherele amintirilor trăite de profesorul Pitaru. Încercând să ne teleporteze, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde a simțit pentru prima oară că este îndrăgostit și că viața începuse să-i facă daruri, îl simțim pe Pitaru în sufletul celui acaparat de iubirea vieții lui, o iubire care este, în esență, o rotire a cursului vieții, încă de când urma la Galați cursurile Școlii de partid și o întâlnește pe Elena.

     Și trăita lor poveste de dragoste alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare, iar cu sufletul pustiit de toate la final îmi vin în minte cuvintele lui Dorian Gray din Portretul lui Dorian Gray: „Sufletul e o realitate cutremurătoare... Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”. Rezultatul iubirii lor sunt cei doi copii: unul cu probleme medicale de la naștere, celălalt va sfârși undeva prin Africa de Sud. Elena se va stinge și ea în urma unei boli cronice, iar povestea celor doi pare că s-a perindat de-a lungul și de-a latul unor sfâșieri neromantice, iar agonia învinsului, a profesorului rănit de destin, se lecuiește prin voluptăți paroxistice în brațele altei foste eleve, Larisa, care rostește o frază cutremurătoare cu privire la destinul lui: „Măi omule, e prea mult pentru tine, e nedrept de mult!”.

     Ca orice autor de romane în care poveștile de dragoste sunt sarea și piperul narațiunii, Costache Tudor știe că literatura nu este niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte strânsă cu tot ce freamătă într-o societate: chemarea inimii, cine are inițiativa în dragoste, singurătatea partenerului sau dragostea ca temă de discuție. Iar Daria a înțeles un lucru cert: scriitorul poate crea o lume nouă, o poate îndrepta pe cea strâmbă și veche. El deține în ranița lui de scriitor bagheta magică cu care poate face miracole pentru cel care îl citește, cele două planuri, cel real și cel ideal, deși par că se amestecă, au dintotdeauna scopul de a ne face să credem că și irealitatea e reală, pentru că viața e un vis cu multe alte vise în ea, iar a le citi în această ordine înseamnă a le trăi și a le visa deopotrivă. Și „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, pentru că, nu-i așa, „iubirea nu mai e decât o legendă, făcută pentru a fi cântată în versuri sau povestită în romane înșelătoare”, cum spunea Guy de Maupassant în Inima noastră. Și în povestea lui Maupassant, eroul romanului, André Mariolle, visa la dragostea lui. Fuga nu-l elibera, nu-l despărțea de ea, îl priva doar de prezența ei.

     În timp ce citeam romanul lui Maupassant, mă gândeam și la povestea de dragoste din romanul Manon Lescaut al abatelui Prévost, a cavalerului des Grieux și a iubitei lui. Cel puțin Manon Lescaut înșela, dar iubea, mințea, dar se dăruia! Fiindcă o astfel de poveste chinuitoare este nefericită în alcătuirea cuplului care trăiește aventura. Profesorul Pitaru putea aluneca ușor în depresie dacă nu ar fi avut ca reazem scrisul.

     Abia după ce o întâlnește pe Călina, căreia îi murise soțul într-un accident, „nenorocul nu a mai bătut la ușa” profesorului. Abia acum realizează că o viață întreagă alergase ani în șir după lumea „pe care, în sfârșit, o avea la picioare”. Iar cuvintele din final sunt elocvente: „Oamenii au nevoie de dragoste, în afara ei n-am fi decât niște sărmane ogoare vegetând fără mângâierea ploii...”

     Un roman confesional, specific studiului psihanalitic, destul de captivant, care se citește cu plăcere. Și asta pentru că la începuturile lumii stă povestea. Și sunt atâtea chipuri în care poți spune o poveste.

 

                                          Tudor Cicu

                               (membru USR Filiala Dobrogea)

 

De ce n-am scris „Arșița”?

 

De ce n-am scris „Arșița”?

 

     În 2016 îmi apărea un interviu pe care mi-l luase revista „Întrezăriri”, interviu apărut și în cartea de interviuri cu scriitorii buzoieni intitulată „Lumina cuvintelor” din 2017, al scriitorului Gheorghe Postelnicu. La ultima întrebare din acel interviu, „Care este explicația numelui dumneavoastră de familie?”, am răspuns așa: „E o poveste încurcată. Pe vremea când citeam «Victoria de la Oltina», scrisă de Paul Anghel în 1961, am întâlnit un personaj cu numele Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile din Oltina, port la Dunăre, refugiat bulgar. Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta și a avut șase copii: Ion Cicu, tatăl meu, Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava și Ilie Stoenciu, mezinul. De ce îl chema Cicu tocmai pe tata, dintre toți, mi-a dezlegat enigma bunicul, când am dat fuga la el să-l întreb despre cel citit în cartea lui Paul Anghel. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe, al bunicului, era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria și stabilit o vreme în portul dunărean Oltina. Bunicul venise în Tătaru, fostul Azaplar, de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Celor care participaseră la Primul Război Mondial li se dăduse pământ în părțile acelea ale Dobrogei. Înainte de cooperativizare, bunicul avea cai și căruță și făcea negoț cu gaz, sare, cherestea, grâne etc. Pleca prin Muntenia și Oltenia și aducea de acolo alte produse. Nevrând să intre în C.A.P., i s-a înscenat că deține armă în casă. Au venit «băieții», cu zel de la celula de partid, în 1951, și i-au strecurat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. În dimineața următoare l-au pândit când s-a întors cu căruța, au descins în locuință, «au găsit arma» și l-au arestat, iar în loc de judecată l-au trimis la Canalul pe care îl construia Dej. A stat aproape doi ani la Poarta Albă. Când s-a întors, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului era atunci pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunic, fiul lui, și ultima dorință a fost ca tata, primul copil, să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata, care era deja însurat cu mama, ce purta numele Stoenciu în certificatul de căsătorie și în buletin, și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte tot Stoenciu, ca și surorile mele mai mari.” Drama bunicului, dacă mă va ține Domnul drept la masa de scris și mă va inspira bunicul de acolo de sus, de unde îmi veghează scrisul, o voi scrie în romanul „Arșița”. Dar s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem. În 2018 eram la Bookfest, în București, și mi-a atras atenția titlul unei cărți de pe un raft. Se numea „Arșița”, un roman extraordinar scris de o jurnalistă australiană pe nume Jane Harper.

      În sfârșit, ca să închei motivul pentru care am renunțat să mai scriu romanul meu gândit cu același titlu, să ne amintim de parabola din „Procesul” lui Kafka, că niciodată poarta cetății nu ți se va deschide dacă nu îi ești destinat. Cetatea va rămâne veșnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Ce și-ar dori mai mult Cel care Scrie decât să ajungă la sufletul și mintea cititorului, cu lumea ascunsă în narațiunea fiecărui participant, și să-i inducă o stare nouă de visare. Și mi-am amintit versul unui poet austriac care spunea: „Mi-am visat oare viața sau fost-a un vis?” Pesemne, mi-am zis, există un singur visător și acest visător suntem fiecare dintre noi. Dar cel dintâi își va spune visul, fiindcă visează tot procesul cosmic, își visează chiar și copilăria.

     Mai există o parabolă ce mi-a dat de gândit, „Parabola Palatului”, scrisă de J. L. Borges, inclusă în volumul „El hacedor” din 1960. În ea se spune că, într-o zi, Împăratul Galben Huang Di își arată palatul uimitor unui poet. Palatul este un labirint nesfârșit, plin de grădini, râuri, turnuri și o infinitate de detalii. Cu alte cuvinte, era un palat infinit, un labirint făcut să cuprindă lumea întreagă, cu terase, oglinzi, grădini care repetă anotimpurile. După ce străbat această minune arhitecturală, împăratul îl întreabă pe poet dacă și-a făcut o părere despre priveliștile uimitoare ale palatului său. Poetul recită o scurtă compoziție, formată, după unii, dintr-un singur catren sau dintr-un singur vers. Incredibil, în acel scurt poem, palatul întreg este descris cu o asemenea precizie, încât palatul fizic dispare, parcă absorbit sau fulgerat de cuvinte. Furios că i-a fost „furat” palatul, împăratul ordonă însoțitorilor să-l decapiteze pe loc pe poet, de teamă că, odată plecat, acesta va lua și palatul cu el. Pentru că o asemenea minune nu poate aparține decât Împăratului, iar cel care a putut-o rosti a doua oară nu mai poate trăi. Borges folosea această parabolă ca metaforă pentru două teme majore. Pe de o parte, cât de puternică poate fi creația artistică, în stare să comprime și să substituie lumea fizică prin simpla forță a cuvântului, pe de altă parte, imposibilitatea unei descrieri absolute, fiindcă, spunea el, dacă limbajul unui om simplu poate „distruge” realitatea prin transpunerea ei în cuvinte, universul rămâne, în esență, de necuprins. Am ținut să vă spun parabola lui Borges, înțelegând că opera poate fi lumea însăși, dar cel care o face plătește cu viața.

     Poate vă par trist, ca un copil căruia i s-a furat jucăria preferată. Visându-mă încă copil, mă mai urmăresc, pesemne, ochii triști până la căință ai fetei de tătar, vecina noastră, fiica unui arnăut pripășit nu se știe cum în mahalaua noastră. Ei îi spusesem cândva că voi scrie povestea bunicului când mă voi face mare. Aflat la Delphi, sperând să găsesc răspunsul la această întrebare de la Oracol, a cărui prezență o simțeam peste tot, mă gândeam că Alexandru Macedon, cel care dormea cu „Iliada” sub pernă, spusese ceva ce muritorii de după el aveau să interpreteze în felurite moduri. Ținuse în palmă una dintre monedele cu care își plătise ostașii și, nedumerit, făcuse următoarea remarcă: „Ai îmbătrânit, generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela și erai chiar Alexandru Macedon”. Să dai astfel încredere, în ochii celor ursiți încă de la naștere să ducă povestea la bun sfârșit, și lacrimi în ochii celor care simt că nu mai ai cum s-o faci, iată ținta la care a lansat și Borges săgeata lui.

     În ce mă privește, îți reamintesc, cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit cândva „Livada de vișini” a lui Cehov, iar sunetul toporului care prinde a mușca, sub ochii spectatorului, din lemnul însângerat al vișinilor, cutremură și azi lumea. O lume creată de scriitor cu ajutorul cuvintelor. O lume care tinde spre cea a lui Dumnezeu, fără s-o atingă vreodată. Aș vrea să continui, dar mă oprește strigătul lui Diomede din „Iliada”: „Cine ești tu și din ce neam de oameni, alesule voinice? Nu te-am văzut înainte vreodată pe câmpul măririi”. Nu am cum să dau o replică unei asemenea întrebări. Dar știu că ei, scriitorii, simt durerea șlefuirii cuvintelor, suferința pentru idee și bucuria încântată de a povesti. Scrisul e ca acel pisc de munte pe care îl descoperi de jos, de la baza muntelui, iar odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta din „Steaua fără nume”:

El: „Eu am găsit o stea.”
Ea: „Unde?”
El: „În cer.”
Ea: „Nu te cred.”
El, arătând cu creionul pe o hartă: „Aici e.”
Ea: „Spuneai că e în cer.”
El: „Ăsta-i cerul.”

     Și nu e de mirare că, atunci când Cel care Scrie te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. Cum scria și în Evanghelia după Ioan, acesta este o făptură „înaripată și sacră”. Iar când, după mulți ani, m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei și să mai aflu câte ceva despre drama familiei bunicului, l-am găsit pe tata sub vișinul din fața casei, culcat pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor și l-am întrebat ce va face de acum cu pământul lui. S-a desprins de pe arcurile tari ale patului și mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul lui. Ajunși în fața unei brazde, s-a aplecat și a frământat în palme pământul tocmai răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război și intram în cutare sat, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dădeam drumul în țărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei și? l-am întrebat, văzând că iar tace. Și acesta cum e?” „Nu mai știu acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra, unde limbile ni se amestecaseră tuturor, de nu ne mai înțelegeam om cu om, ne-am întors fiecare pe la casele noastre. N-am avut odihnă, nici somn, dar am tot mers pe jos ca să ne vedem pământurile. Și să stăm la masă cu toți cei care îmi vorbeau doar în limba pe care o știam. Primul lucru, la intrarea în sat, a fost să vin tot în locul acesta, să-mi sărut pământul și să-l binecuvântez în limba pe care o știu”. După care a tăcut, cu ochii țintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaiete care ne furase privirile amândurora. După un timp a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă ivită pe moment. Așadar, tata simțise că distanța dintre inimă și umbra lui lăsată pe pământ, din acea amintire adusă de pe meleaguri străine, îi făcea și lui sufletul greu și că liniștea avea să și-o găsească numai acasă, pe pământul lui, unde pusese suflet și credință într-o viață de om.

     Dar vă spuneam, la începutul acestei tablete, că în 2018, la Bookfest, am zărit la un stand romanul „Arșița”, de circa patru sute de pagini, semnat de australianca Jane Harper. Curiozitatea m-a făcut să-l cumpăr și să-l citesc. O carte care se citește cu sufletul la gură. Un roman extraordinar, un thriller psihologic și de acțiune, roman polițist, îi poți zice cum vrei, și după mine chiar un roman cinematografic despre o crimă și făptașii ei, cu filoane psihanalitice în căutările intense ale celor doi protagoniști și cu dezvăluiri de la o pagină la alta. Un roman despre un oraș mic cu secrete mari și un final șocant. La origine romanul se numește „The Dry”, Uscatul sau Uscăciunea, dar la noi a fost tradus sub titlul „Arșița”.

     „Seceta răsfățase din plin muștele în vara aceea... Lipsa ploii însemna lipsa hranei. Iar lipsa hranei îngreuna deciziile în orășelul Kiewarra, n.n., care tremura sub cerul senin și arzător zi de zi.” Așa își începe autoarea romanul. Citești și îți închipui că, aprinzând un chibrit, aerul poate lua foc odată cu uscăciunea savanei australiene, cu orășel cu tot. Din această cauză orășelul era ca și mort: magazine goale, animale schilodite vânate înainte să moară, oameni chinuiți de căldura de patruzeci de grade. Aaron Falk, polițist federal specializat în fraude financiare, venise tocmai din Melbourne în Kiewarra, cu berlina sa, drum de cinci până la șase ore, pentru a participa la slujba de înmormântare a unui vechi prieten, Luke Hadler. Își făcuse socotelile când intrase în biserica unde se ținea slujba: înmormântarea, parastasul, apoi o noapte la hotel și plecarea. În total optsprezece ore, calculase el. În biserică a zărit trei sicrie, două mari încadrând unul mic, al lui Luke, pe care nu-l mai văzuse de douăzeci de ani, al soției lui, Karen, și al bebelușului lor, Billy, de vreo șapte, opt anișori.

     Ce se întâmplase? Falk primise o scrisoare scurtă de la Gerry Hadler, tatăl lui Luke: „Luke a mințit. Tu ai mințit. Să vii la înmormântare”. Gerry și soția lui, Barb, erau acolo, în primele rânduri. La slujbă erau localnici, cunoscuți, și printre ei Falk a recunoscut-o pe Gretchen. Când erau puștani, cam de șaisprezece ani, Aaron, Luke, Gretchen și Ellie formau un grup numai al lor și erau nedespărțiți. După slujbă, în fața bisericii, pe un ecran s-au rulat poze cu răposații și amintiri din viața lor. Printre poze, Falk a recunoscut și grupul celor patru, de pe vremea când și el era locuitor din Kiewarra. Una dintre ele, Ellie, fata cu ochii întunecați a lui Mal Deacon, un fermier vecin cu Erik Falk, avea să fie găsită moartă, înecată în râu, la nici două săptămâni după ce se făcuse poza aceea. Dar, tare ciudat, cu un bilet în buzunarul blugilor, pe care scria un singur cuvânt, numele lui Falk. Aaron Falk și-a amintit că în urmă cu douăzeci de ani fusese anchetă mare cu privire la moarte. Tatăl lui Aaron, Erik Falk, fusese anchetat, dar avusese alibi și ancheta trecuse asupra fiului. Și acesta avusese alibi, fusese cu Luke la o vânătoare de iepuri în ziua aceea, așa îl învățase Luke să spună, oricine l-ar fi întrebat, la orice oră din zi sau noapte, deși el, Aaron, fusese toată ziua aceea la pescuit pe râu. Așa zicea Luke că e bine să spună. Ancheta se terminase fără să învinovățească pe cineva de moartea lui Ellie. Cazul fusese, mai apoi, închis cu verdictul sinucidere. Tatăl lui Ellie, Mal Deacon, fusese certat ani la rând cu Erik Falk pentru niște oi dispărute, chipurile, zicea Mal, Falk bătrânul le furase, dar ura lor mai avea la bază și faptul că soția lui Mal, după ce era bătută acasă de soț, fugea la ferma vecinilor, la ai lui Falk, la un ceai, și se plângea de relele tratamente ale soțului bețiv. Din cauza asta Mal credea că Erik avusese o relație cu soția lui. Ceea ce nu fusese adevărat. În cele din urmă soția lui Mal a plecat de acasă și nu a mai revenit, lăsând-o pe fiică sub aripa brutei și a bețivului Mal, mai ales că se pripășise la ei și un nepot, Grant Dow, la fel de bețiv și bătăuș. Iar Ellie se alipise de grupul lui Luke, Falk și al blondei Gretchen, unde se simțea bine. Ellie avusese o atracție pentru Aaron, îl și sărutase în taină la copacul stâncă, locul secret, numai de ei știut. Aaron, ceva mai taciturn și introvertit din fire, urmare a pierderii mamei care murise la nașterea lui, nu era la fel de îndrăzneț și nici nu mersese până la acele momente de intimitate cum făceau Luke cu Gretchen pe malurile râului. Gretchen, la o vizită acasă la ea făcută de Aaron, recunoaște că era cu Luke la râu și făcuseră dragoste pe mal când apăruse Ellie pe malul celălalt, dar ea nu-i văzuse pe cei doi. Ei plecaseră tiptil de acolo, lăsând-o singură pe Ellie, și Luke luase bicicleta și plecase acasă. Fusese pe drumul acela o camionetă albă ca a lui Mal Deacon, Gretchen recunoaște că nu văzuse cine era în mașină, dar trecuse în mare viteză. Crede că șoferul îl zărise pe Luke, cu bicicleta lui, pedalând de zor spre casă. Atât. Atunci, oare ce fusese în mintea ei când scrisese numele lui pe bilet, a rămas să se întrebe în zadar Falk.

     Dușmănia dintre Mal și Erik n-a încetat nici după clasarea dosarului morții lui Ellie. Mal s-a ținut de capul lor până i-a alungat din Kiewarra, ba i-a și urmărit cu camioneta, izbindu-i din spate, până când a fost sigur că cei doi Falk, tatăl și fiul, au plecat definitiv din acele locuri. Cam asta e povestea petrecută cu douăzeci de ani în urmă, pe care și-o amintește Aaron Falk. Nu aude decât: „S-a întors fiul lui Falk”, pe la spatele său. Toți se mobilizează să-l alunge din nou, ca nu cumva să se repete și cu copiii lor povestea lui Ellie. Doar Gerry și Barb, părinții lui Luke, îl roagă insistent pe Aaron, că are fler de anchetator al Poliției Federale, să mai rămână o săptămână, două, pentru a elucida problemele financiare ale fiului lor și ale soției lui, crezând că asta ar fi cauza crimei. Știau de la Mal, care îi dăruise nepotului Grant ferma, că un investitor asiatic ar fi cumpărat, dar nu una, ci ambele ferme, ferma lui Luke era vecină. Falk acceptă să mai rămână.

     Deci să se fi aliat Grant cu Mal și pentru asta să fi omorât familia Hadler? De aici urmează o întreagă aventură care se derulează cinematografic. Falk e atacat în barul hotelului de Mal Deacon și nepotul său Grant, dar intervine Raco, tânărul polițist local, un băiat de ispravă care le dă interdicție celor doi să mai apară în bar. Împreună cu Raco, Falk cercetează moartea celor trei, pe care cei veniți din capitală, de la Sydney, aproape o clasaseră și puseseră pe seama soțului, a lui Luke, cele două crime, după care s-ar fi sinucis și el, așa se zisese. Falk vrea să vadă pozele cu camioneta în care fusese găsit mort Luke într-un zăvoi din apropierea fermei, după ce mai întâi și-ar fi tras un cartuș în gură. Cercetează fotografiile, dar în afară de niște dâre ciudate și albicioase zărite pe pereții interiori ai camionetei unde fusese găsit Luke nu găsește nimic care să-i atragă atenția și să-l facă să creadă că nu are de-a face cu o sinucidere. Deschid ferma lui Luke și cercetează hârtiile contabile ținute de Karen. Nimic deosebit, doar că într-o carte împrumutată de Karen de la bibliotecă găsește o chitanță, folosită ca semn de carte, pesemne, și pe care scria doar un nume, GRANT, și sub el numărul lui de telefon. Asta i se pare ciudat, fiindcă el n-o cunoscuse pe Karen și nici nu vorbiseră vreodată la telefon. Poate îl avea de la Luke? Dar de ce nu-l sunase? Și apoi de ce Grant? Enigme, enigme. Cercetează și biroul lui Karen de la școala directorului Scott Whitlam, unde ea fusese contabilă. Nu găsește mai nimic concludent printre lucrurile acesteia. Acțiunea se precipită. Falk află că în ziua crimei Luke fusese la ferma lui Jamie Sullivan, un tânăr necăsătorit, și vânase cu acesta iepuri. Avuseseră amândoi armele la ei, dar ambele puști foloseau cartușe Winchester, pe când în trupul lui Karen și al lui Billy și la ferma familiei Hadler fuseseră găsite gloanțe Remington. Fac o descindere împreună cu polițistul Raco la Sullivan, la fermă. Acesta locuia cu maică-sa, o bătrână senilă. Jamie Sullivan recunoaște că în ziua aceea a vânat cu Luke iepuri până li s-au terminat cartușele, după care Luke s-a urcat în camionetă și a plecat acasă. Ce a făcut el apoi, după plecarea lui Luke, e întrebat. A stat acasă cu bătrâna, care încuviințează dând din cap. Numai că Falk observă mai întâi o mirare pe chipul bătrânei. Intră la bănuieli. Verifică filmele de la toate camerele video din oraș, special pentru ziua crimei. Într-una dintre ele zărește chipul lui Jamie Sullivan la volanul mașinii sale, circulând prin oraș cu puțin înainte de crima comisă la ferma lui Luke. Îl aduc pe Sullivan la secție și, luat la bani mărunți, acesta recunoaște că după plecarea lui Luke a plecat și el, fiind chemat de doctorul orașului, un gay cu care are o poveste de iubire. Doctorul recunoaște că au fost împreună, că el l-a chemat în ziua aceea și astfel pista aceasta cu Jamie Sullivan cade. Întrebat unde discutaseră mai înainte cu Luke despre vânătoarea de iepuri din acea zi, Sullivan își amintește că la bar, cu o zi înainte. Cine mai era de față? Directorul de școală Scott Whitlam. Deschid la Scott Whitlam, care își amintește brusc cum i-a auzit pe Sullivan și Luke discutând despre vânătoarea de iepuri ce urma să fie a doua zi. Are loc vandalizarea berlinei lui Falk. Bănuiesc pe Mal Deacon. E chemat la interogatoriu cu avocata lui. Întrebat, printre altele, ce a făcut în ziua crimei, Mal are un alibi, a vorbit la telefon, de la fixul din casă, cu farmacistul din oraș, pentru o rețetă, când s-au auzit și cele două împușcături, doar e vecin cu ferma lui Luke. Farmacistul chiar l-a întrebat: „Ce-s cu împușcăturile?” „Pesemne se trage după iepuri”, a zis Mal, doar mai devreme, cu câteva ore, îi văzuse pe Sullivan și Luke pe câmp. E verificat farmacistul, care declară la fel. Mal e lăsat liber să plece acasă și Falk se duce după el. Are loc o altercație între cei doi. Falk îi spune să-și scoată din minte că el a omorât-o pe Ellie, fata lui. Mal scapă o vorbă în timpul altercației: „În biletul ăla era numele tău. Alibiul tău era o scorneală”. Falk rămâne uluit. De unde e atât de sigur Mal Deacon că faptul că a fost cu Luke la iepuri în ziua aceea era o scorneală folosită de el ca alibi? Doar Luke scornise povestea cu iepurii, numai el știa asta. Și atunci, cine a ucis, de fapt, familia Hadler? Și de ce? Pe măsură ce Falk cercetează mai amănunțit crimele, se redeschid și rănile vechi, cele de acum douăzeci de ani, cu moartea suspectă a lui Ellie. Fiindcă Falk și prietenul lui din copilărie, Luke, aveau un secret, un secret pe care doar Luke îl știa și Falk îl credea îngropat de mult. Un secret pe care moartea lui Luke începe să-l scoată la suprafață. Și ceea ce aflăm despre moartea lui Ellie e șocant. Și mai șocant e felul cum e descoperit criminalul familiei Hadler. La așa ceva nimeni nu se aștepta. Acele dâre albicioase din camioneta unde a fost găsit mort Luke nu mi-au atras deloc atenția la început. Și totuși... Dar Ellie, care își ascunde rucsacul cu lucruri la copacul stâncă, în breșa știută doar de Falk și de ea, rucsac găsit după douăzeci de ani de Falk, oare ce secret ascundea? Oare moartea i s-a tras de acolo, de la acel secret sau de la fapta ei? Și cine a făcut-o? Enigme, enigme.    Dezvăluirile din finalul romanului sunt năucitoare.

     Dacă v-am făcut curioși, cred că veți căuta romanul și îl veți citi pe nerăsuflate, cum am făcut și eu. Și dacă până aici credeți că ați început să bănuiți cine e criminalul familiei Hadler ori cine a omorât-o în urmă cu douăzeci de ani pe Ellie, sunt convins că sunteți încă foarte departe. Însă merită să citiți această carte deosebită. Nu veți regreta. După ce am închis cartea, am ținut-o în mână așa cum ținuse și Alexandru Macedon una dintre acele monede cu care își plătise ostașii. Și m-am gândit la drama familiei bunicului, care se destrămase imediat după ce fusese închis la Canal. Și am repetat și eu remarca cuceritorului lumii: „Ai îmbătrânit, generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela și erai chiar Alexandru Macedon”. Să scrii acum „Arșița” e ca și cum ai da încredere, în ochii celor care îți așteptau povestea, că ești sigur că vei nimeri ținta la care a lansat și Borges săgeata lui.

 

Tableta celor care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius

 

Tableta celor care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius

 

 

     Îmi vine în minte acum, când scriu această tabletă, că Iisus a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Iisus Hristos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, ale termenului de „judecată” și ale termenilor puși în balanța unei gândiri menite să schimbe viața fiecăruia. În înțelesul cel mai propriu, nonfigurativ, cum spune DEX-ul, restrâns la activitatea umană, judecata comportă două sensuri: judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, cum spune logica rațiunii, și, practic, aceasta este verdictul dat, afirmativ sau negativ, al soluției care are însușirea de a fi adevărată sau falsă.

     Credincioșii spun că aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, deși realitatea ne arată că în templul lui Jupiter din Frigia exista un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, având nodul între jug și oiște atât de meșteșugit făcut încât nu i se puteau descoperi capetele pentru a fi desfăcut. Minunea întocmirii nodului îl făcuse rege. Deși oracolul prevestise că cine va desface acest nod va deveni stăpânul împărățiilor asiatice, iată că Alexandru Macedon, în ascensiunea sa cu trupele prin Asia, află de oracol și, pentru atingerea visului său de a stăpâni acele ținuturi, după două, trei încercări nereușite, scoate în cele din urmă sabia și taie nodul. Așadar, judecând practic, a rezolvat profeția oracolului și problema nodului „gordian”, impunând dreptul forței împotriva forței dreptei judecăți. Întrucât Alexandru Macedon nu fusese un trimis al Domnului acolo, împărăția lui nu avea să dureze prea mult. Acest mit, devenit un reper al puterii unora, este și o meditație asupra vieții și a trecerii prin ea, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a rostului creației sale. Și avem în aceste scrieri la care ne-am oprit și noi imaginea omului truditor, de parcă s-ar târî până la marginea pământului după lumina vieții de odinioară, a celui rămas să-și strige, în tăcere, calea ce trebuie urmată de cei puși să judece cu dreptate.

     În multe dintre versetele apostolilor se arată explicit că Iisus Hristos nu a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se mântuiască prin El. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați și urmează a fi judecați, întrucât, deși El a adus lumina în lume, aceia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină și capacitatea omului de a alege lumina sau întunericul. Acesta este de altfel și sensul corect al înțelegerii Judecății de Apoi ce va veni, atunci când aceasta, pentru mulți, va fi și „înfricoșătoare”.

     Doar că, din Biblie, noi știm că judecata este un drept al lui Dumnezeu. Sau cum ne avertizează Evanghelia după Matei 7,1: „Nu judecați ca să nu fiți judecați”. Doar El ne va judeca pe toți la sfârșitul lumii. Oamenii nu trebuie să judece, doar să vegheze ca dreptatea să nu fie călcată în picioare. La Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va judeca după religie, ci după iubire. Eseistul Iordan Chimet spunea într-un interviu că „scriitorul e un paznic al valorilor”, că datoria lui e să apere valorile umane fundamentale. O muncă grea, putem spune. Panait Istrati a avut și el munci grele, cum ar fi aceea de portar. În discuția purtată de preot cu Josef K., din romanul „Procesul” de Kafka, acesta îi spune confidentului său că „scripturile care preced Legea” spun că un paznic al porții stă întotdeauna dinaintea legii. Și în ceea ce privește intrarea prin acea poartă, spune povestea, sunt două lămuriri importante ale paznicului: una la început, alta la sfârșit. Prima spune că nu îl putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta era făcută numai pentru tine”. Și Kafka, în celebrul lui roman, mai spune că „unii susțin că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic”. Așa că, pornind pe urmele romanului, vom încerca să vedem și de ce.

     Până atunci, urmărește-mă, cititorule, să vedem împreună dacă are dreptate cartea cărților să ne transmită tainic, prin Amos 6,12: „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceți judecata în otravă și rodul dreptății în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, așa cum mă îndemna bunica, stropindu-mă cu noroc și cu busuiocul limbii: „Când drepții biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fărădelege ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi transmită bunica, dar, cert, ea a fost un noroc al limbii române în care am început să scriu. Mai bine zis, candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o minune a lumii”, spunea ea, sărutându-mă pe creștet ori de câte ori îi călcam pragul. Aveam să înțeleg mai bine spusele ei atunci când am prins în mână cartea „O mie și una de nopți”. Am citit, copil fiind, toate poveștile de acolo. M-a uimit acolo, între atâtea, una care dezvolta intuiția și șiretlicul unor copii ce se jucau, atât de firesc, de-a judecătorii. Pe scurt: un negustor hapsân e forțat să plece după fiul rătăcitor în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate căra după el, de frica prădătorilor, aurul agonisit din cele o mie de monede de aur. Așa că le pune într-un vas mare de lut, monedele la fundul vasului, iar deasupra completează cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă să aibă grijă de măslinele lui până se va întoarce. Trec câțiva ani și nu se mai întoarce omul nostru. Apoi trec cinci ani la număr și femeii vecinului, gravidă fiind, într-o seară pe la miezul nopții, i se face dor, hodoronc-tronc, de măsline. Cum omul nu avea măsline în casă la vremea aceea, singura șansă era doar oala celui plecat. Băgând mâna în măslinele din oală, dă și de aurul respectiv. Și atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate, se știe că după trei ani măslinele, oricât de bine le-ai păstra, se strică, scoate cele o mie de monede de aur din vas și, după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul ca și cum ar fi fost umplut doar cu măsline. După câteva luni de la acea întâmplare se întoarce și vecinul plecat în lume și își vrea vasul cu măsline înapoi. Gazda care avusese în păstrare vasul, fără să lase loc de vreo bănuială, se duce în pivniță și iese cu vasul acoperit și i-l dă proprietarului. Ajuns acasă, proprietarul vasului în care ascunsese banii de aur desface capacul oalei să-și numere bănuții, dar în oală nu găsește decât măsline proaspete. Urmează o ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar celălalt jurându-se că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată, spunând că în vas era aurul lui și că vecinul inculpat îi furase bănuții și pusese în loc doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor care să dovedească faptul că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința nu este în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar că ar fi hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaiete la toți oamenii întâlniți în cale de oarba justiție. Aude de această întâmplare și Harun al-Rașid, în acea vreme mare padișah. Nici el nu știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost dreaptă ori nu. Dar, ieșind pe ascuns într-o zi din cetate, într-un sat amărât vede pe uliță niște copii jucându-se de-a judecătorii și împricinații, exact pe seama poveștii ce ajunsese acum la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și judecător, grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și ai reclamantului, mulțime asistând, cam tot ce trebuie unei judecăți de așa importanță. Și ce aude marele padișah la copilul care făcea pe judecătorul, când îi spunea celui pârât, acuzat că furase aurul din vasul de lut ce aparținea păgubitului: „Acum cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta cutia cu măsline și tu bagi mâna în foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da, domnule judecător. Așa este, mă jur pe cinstea mea.” Atunci judecătorul cere cadiului supraveghetor, cât și unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din acele măsline ținute atâta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par măslinele?” îl întreabă copilul aflat pe post de judecător pe cadiul care tocmai se înfruptase din măslinele găsite în oală. „Tare proaspete și gustoase”, a răspuns cadiul completului de judecată. „Iar tu ce spui?” îl întreabă și pe cel de-al doilea degustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră”, răspunde și martorul pus din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă copilul judecător. „Nu, luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt chiar foarte proaspete și se pot mânca.” „Așa este”, confirmă și cadiul supraveghetor al dreptății. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are.” Și îi pune vasul cu măsline dinainte, îmbindu-l să guste din măslinele aflate în vas. „Ei, cum sunt măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, par proaspete, dar eu n-am umblat la oala cu măsline, mă jur”, se vaită cel învinuit că ar fi furat aurul din oala păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani aceste măsline din oală nu puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate, doar a trecut peste ele atâta amar de vreme. Așa că ești acuzat că ai mințit. Cum oala era strașnic ascunsă și păzită doar în beciul tău, deducem logic că ai umblat la oală; măslinele stricate le-ai aruncat și ai pus în locul lor unele foarte proaspete, iar acum trebuie să-i dai aurul înapoi. Asta e sentința noastră, dar și cea dreaptă.” Marele padișah Harun al-Rașid, rămas gânditor cu mâna în barbă, se minună de istețimea și judecata copilului și porunci adevăratului judecător al cetății să învețe de la acest copil cum se face o judecată dreaptă. Și, fiindcă ne-am spus pilda care să ne ajute să discutăm „Procesul” lui Kafka, haideți să vedem cum se confruntă în acest roman două lumi diferite. Una care decide fără să se explice și alta care este supusă acestor sentințe ce depășesc capacitatea logică de a le percepe. Să vedem împreună dacă vom reuși să ieșim din acest labirint kafkian, întrucât Kafka ne arată ca esențiale în povestea sa subiectul și ambianța, nu soluțiile intrigii desfășurate.

     „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”, astfel își începe Franz Kafka romanul. Josef era un tânăr procurist de bancă, la cei treizeci de ani împliniți. Trei indivizi, un inspector inferior și doi paznici ai unui tribunal necunoscut, într-o dis-de-dimineață se înfățișează în locuința doamnei Grubach, gazda procuristului de bancă Josef K., cu trimitere de la tribunalul suprem, să-i anunțe că situația lui civilă era de acum a unui arestat. „Totul putea fi o glumă, gândea cel trezit abia din cearșafuri, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de bancă, din cine știe ce motive.” Dar situația era cât se poate de reală, nicidecum o eroare. La momentul comunicării arestării, ca să nu creadă că i se face o glumă, trimișii tribunalului necunoscut aduc de față, ca martori, și trei colegi de-ai lui K. de la bancă. De față mai sunt niște bătrâni curioși, vecini de-ai chiriașului și, desigur, gazda sa, doamna Grubach. Și, pentru a nu i se lăsa impresia că trăiește un vis absurd, Josef K. primește la serviciu un telefon prin care este somat să se prezinte într-o zi de duminică la o adresă oarecare din oraș, într-un corp de clădire unde o comisie de judecători de instrucție va începe o mică anchetă în cazul lui. Cu greutate găsește sala aflată la etajul cinci, în corpul unei clădiri, și o femeie tânără care spăla într-un lighean rufele unui copil îl invită înăuntru, spunând că era deja așteptat de cei din sala de ședință. Prima senzație a lui K. a fost că nimerise la o întrunire publică, într-o încăpere strâmtă, cu spectatori încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafonul încăperii. Dialogul dintre judecătorul de instrucție și K. pare unul dus în planul absurdului. Și prima impresie ne este dată de bătrânii cu bărbi și insigne prezenți în acea sală, o lume ce trebuia să asiste neputincioasă la agonia discursului dintre K. și acel judecător de instrucție. Observația lui K. pare verosimilă atunci când îi spune judecătorului că în „dosul arestării mele se află o mare organizație, o organizație care plătește nu numai paznici venali, inspectori și judecători de instrucție nerozi, dar mai întreține și judecători de rang înalt și foarte înalt, cu numeroasa lor suită de valeți, de scribi, jandarmi și alți auxiliari, poate chiar și călăi”. Iar sensul acestei organizații, după K., e doar acela „de a aresta oameni nevinovați cărora li se intentează procese stupide”. Și părăsi sala aruncându-le cuvinte grele, cum ar fi: „Bandă de golani!” Deși nu fusese invitat, Josef K. revine aici peste o săptămână, într-o altă duminică, și o găsește doar pe femeia tânără care îl introdusese pentru întâia oară la comisie. De data aceasta nu mai avea loc nicio ședință și K. intră în încăpere, unde găsește pe masa acelui judecător de instrucție niște vechituri de terfeloage care numai cărți de drept nu erau. Femeia pare destul de informată cu cele ce se petreceau acolo, fiind soția unui aprod de la tribunal. Aceasta îi destăinuie lui K. cum acel judecător de instrucție scria multe rapoarte superiorilor săi cu privire la interogatoriul lui din acea ședință ținută acolo cu o săptămână în urmă. Mai multe nu îi spune, fiindcă este răpită de un alt individ ascuns în sală, care îi spune lui Josef că femeia tocmai era „așteptată” în așternuturile judecătorului de instrucție. Înainte de a pleca, Josef dă însă cu ochii de aprodul de tribunal, care îl invită în birourile din podul clădirii, unde lucrau instructorii. Despre atmosfera din birourile tribunalului, niște încăperi improvizate în gangurile podului, cititorul va avea aceeași părere cu a noastră: o lume de scrântiți. Și chiar are dreptul să se întrebe: „Oare așa arată o lume de scrântiți?” Ciudățeniile încep să-i apară lui K. și la locul de muncă de la bancă. Într-o debara aflată lângă biroul său, Josef dă într-o zi peste cei doi paznici care veniseră să-i anunțe arestarea și un al treilea cu o nuia în mână, pregătit ca să-i bată. „O să fim bătuți, domnule, fiindcă te-ai plâns de noi judecătorului de instrucție”, i se plâng cei doi paznici lui K. Iar procesul pare să intre pe un alt făgaș atunci când unchiul lui Josef află de arestarea nepotului și îl duce la un avocat cunoscut, pe nume Huld, aflat însă cam bolnav și întreținut de o fată „cu cap ca de păpușă”, pe nume Leni. După discuția purtată cu avocatul Huld, în prezența unui șef de birou al tribunalelor necunoscute, Josef se retrage cu Leni într-o altă cameră, derutat și destul de neîncrezător în serviciile acestuia. Leni pare destul de informată cu problemele judecătorilor de instrucție și îi propune lui Josef să mărturisească de la început, fiindcă unui astfel de tribunal și procesului în care pare târât trebuie să i te mărturisești, fiindcă „nu i te poți opune”, iar după mărturisire poate încerca să găsească și o posibilitate de scăpare. Leni se arată atât de preocupată de soarta lui Josef încât i se dăruiește acolo, în camera alăturată celei în care avocatul rămăsese cu unchiul și cu șeful de birou la discuții, fapt ce îi va atrage furia unchiului său: „Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm, avocatul, la rândul său, nu știe cum să se mai poarte cu șeful de birou, în fața atâtor greutăți, iar tu rămâi cu ea. Și vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit.” Și, fiindcă ajutorul avocatului nu mai avea să ducă spre o ieșire din acel labirint al procesului, apărarea lui, înțelege Josef, nu se afla în mâini bune, el va renunța în cele din urmă la serviciile avocatului Huld. Scena teribilă cu negustorul care se judeca de cinci ani și care lui Josef i se arăta că acela nu mai era un client „ci un câine al avocatului; dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat și să latre de acolo ca din fundul unui coteț, ar fi făcut-o cu plăcere”, e destul de elocventă în decizia luată de Josef. Finalul romanului lui Kafka ne arată un individ fără resurse de a ieși din labirint și care nici nu are cum să întrevadă o cale de salvare pentru eroul său. Relatând întâlnirea misterioasă, cea cu preotul din catedrală, parabola acestuia cu paznicul unei porți care păzește intrarea celui care așteaptă dinaintea ei, despre care am și vorbit la început, și doar înainte de a muri primește acel răspuns uluitor, finalul romanului „Procesul” ne dezvăluie agonia individului înfrânt de un proces fără noimă: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec și o încui”. Josef nu izbutește să afle vina pentru care e târât în proces și nici măcar să se confrunte cu judecătorii acelui tribunal invizibil ce trebuia să-l judece. Și totuși „acel tribunal straniu” îl condamnă pe K. la moarte prin decapitare, lăsându-i până și autorului, fără răspuns, ultima întrebare adresată cerurilor închise sau, de ce nu, unei lumi ce deseori asistă neputincioasă la propria sa agonie: „Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată?” Sau, într-o lume fără Dumnezeu, pentru atingerea visului său de a stăpâni acele suflete, un judecător oarecare, după două, trei încercări nereușite de a descâlci ițele unui ghem de care depinde viața noastră, va scoate în cele din urmă sabia și va tăia și el nodul lui Gordius.    Atunci chiar devine mult mai presantă și necesară întrebarea lui Orwell: „Ce fel de lume pregătim noi?”

                                                                  Tudor Cicu