Cealaltă
ființă în căutarea identității *
Fire aventuroasă, dornică de a
străbate lumea din perspectiva de a evada unei gândiri captive în care cineva
parcă ne-ar dori întemnițați (asemeni „unor păsări triste” izbindu-se de
gratiile coliviei), Ramona Müller, în dorința de a relaționa cu „sinele din
alter ego” („cealaltă ființă”), e convinsă că poezia trebuie să fie atemporală,
neconjucturală, expresie a unei lumi magice reale, nu înfrumuseţată, să aibă
puterea să fie percepută estetic de toate categoriile de cititori cu
sensibilităţi sau gusturi critice diferite. Poemele din cartea sa „Cealaltă
ființă a mea” (apărută la ed. Tracus Arte, 2023), îi transmit
cititorului câte ceva din mărturia personală a unei ființe care a învățat să
țipe în lăuntrul ei, iluminând drumul oamenilor liberi și flămânzi de a se
hrăni prin cuvânt. Poezia Ramonei Müller, adusă din această carte de poeme sub
lupa cititorului, pune mai întâi de toate cuvântul unei judecăți impuse din
nevoia de a reproduce o realitate construită pe o formă de înțelegere și
acceptare a visului. Întrebarea pe care și-ar pune-o cititorul nostru e dacă și
femeile pun la inimă astfel de turbulențe ale ființării noastre, ori ele
(meditația unui „alter ego”) îi împrumută, fără luptă, existența sau clipa
fericită de-a relaționa cu ființa? De aceea remarcam, pe parcursul lecturii, că
doar cei care n-au ajuns, prin lectură, la o experiență intensă și decisivă
trăiesc viața la o tensiune care compromite nivelul meditației, nu și la poeta
de față care a găsit un subterfugiu în poezie, pentru a justifica starea în
care cade pradă unui joc al gândurilor: „oamenii sunt ca oglinzile/lângă unii
te simți deprimat/și urât/lângă alții te vezi deștept/sau prost/iar lângă
străinii ceilalți/ești atât de transaparent/încât nu știi ce să crezi/foarte
rar însă/când oglinda se sparge/și te așezi lângă cineva/care are în mână/un
ciob din vechea ta reflexie/te simți întreg” (ochiul străin).
Socrate
spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în
scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea
spunem: cartea în care ți-ai pus gândurile este un produs al vremurilor trăite.
Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta
nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între
inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui
înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de
complicat. „Întotdeauna visurile mi-au fost mai mari cu trei numere” – spune la
un moment dat. Strigătul călăuzitor al poetei Ramona Müller se face simțit
chiar din primul poem intitulat „fiecare
este rege în lumea lui”. Redăm acest îndemn poetic: „ -și ție ți-e frică să
scrii,/nu-i așa, hai recunoaște/că nu există poem de veci/pentru
începători!”... (și ceva mai încolo) „fiecare este rege în lumea lui de
nebuni/fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/în rest cerul nu pare
decât/o imensă pată de cerneală”. Realitatea unde presupunem că
imersiunea autoarei i-ar oferi un fel de acces direct, este ea non-iluzorie,
sau autentică? Ori ceea ce ni se pare „o realitate”, care permite o
flexibilitate destul de mare, atunci când numim unele lucruri ca reale, este
chiar o lume non-simulată și deci autentică? Spun asta pentru că de la Plutarh care
se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere, am reţinut că nu e rău să
chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să
mai dai şi din mâini, adică tocmai ce găsim în
poemul „existențial”: „mă ridic din
tranșeele zăpezilor/săpate de îngeri/ca să mai pot schița/această lume
urbană/atât de reală/ este penița/ce mi se ospătează/din ziduri albe
încremenite”.
Există în
Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe
teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta,
aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al
pierderii sufletului. Poemul amplu „Mama
Geea și Omul” ne pune sub priviri discursul tribun „pe vremea când lumea nu
aparținea oamenilor”, pe care „bătrâna aborigenă Mukinga” i l-a povestit.
Cruzimea imaginilor existenței este exprimată printr-o cruditate a limbajului,
trimițând în absurd existența prin imagini zugrăvite la modul terifiant. Eroii
epopeei, Anahi care „știa să dezlege/Umbra de Ispită/și se pricepea de
minune/să lege leacul de rană”, precum și vânjosul Tadras (pe care pământul l-a
obligat să picteze moartea pe pereții peșterilor), par a se ivi de pretutindeni
(America, Africa, Australia, Alaska) de acolo de unde „în fața morții nici o
poveste nu este la fel”. Avem redată, în versuri ca desprinse din Geneză, de poetă, acea viziune asupra
vieții continentelor la începuturile formării lor. În acest poem până și „harpa
cerului” pare acordată la povestea lor: „e timpul să rescriem/această
poveste/îmi spune Mukinga/- nu te voi lăsa să te pierzi! îl aud șoptit pe
Tadras/- rămâi cine ești! îi spune Anahi/- țipă, sunt alături de tine/până vei
găsi ceea ce ai pierdut/voi țipa împreună cu tine!” Alternanța de tragic și
exuberant, de lumini și de umbre, de alb și negru certifică solidaritatea
poetei care descătușează privirilor noastre poemul vieții acelei lumi
primordiale „cu toate femeile din mine/și din oglindă”. Aici, în acest poem, avem o exprimare simplă care trebuie să ajungă la
cititor cu toate înțelesurile decriptate
de noi. Citind astfel de gânduri ai putea crede că poezia ei, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat
oniric al poeţilor nocturni reci-glaciali. Numai că poeta ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este
să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate
părţile.
Între simplitatea alcătuirii
versului pe inovația obligatorie, imaginația va trebui să suplinească golurile
memoriei în urma lecturii, căci acel poet/poetă, fără imaginație nu poate
transmite cititorului că și el a fost inclus în povestea scrisă. Acum, însă, poeta
pe care o lecturăm se află la acel prag când fiecare cuvânt are vibraţia unui
mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa ființei captată în poezie:
„bunicul și tatăl meu/scriau/cu litere mari de tipar/la fel ca sufletele
lor/răsădite primăvara/în loc de ferestre/litere mari/prin care intra
Dumnezeu/fără cod de bare” (un poem de
sine stătător). După cum se observă poezia ei se asociază în mințile
noastre cu stări tulburi, confuze, despre o realitate încremenită, glacială, pe
care abia o mai respirăm. Este, desigur, un alt fel de descompunere a realului:
„de parcă m-aș fi născut încă/deschid fereastra pentru o lume/neinvitată/e ușor
să plângi/când secunda te preface în lut” (stare
de veghe).
Spuneam cândva, amintind de un
alt volum de poezie al autoarei, că dacă am face o incursiune în critica
postmodernistă, care încadra o parte din poeții noii generații în categoria
poeților nocturni, am spune că poeta Ramona Müller nu are ca țintă, neapărat,
emoția, în prim plan, cât acea notație speculativ-intuitivă a unui biografism
fragmentar, dar necesr în discursul ei poetic, atunci când „cealaltă ființă”
își caută rostul în lume ca să pună femeia în centrul atenției (vezi: „fata îmbrăcată în negru” și „femeia cu pantofi roșii”).
Constanta volumului, în
speranța că fiecare dintre cititori îi poate descifra alte nuanțe, este dată de
dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții, iar poemele
sunt scrise în aceeași notă profundă de căutare continuă a identității, precum
și a meditației filosofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la
existență.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu