„Iată voi trimite nenorociri,
asupra locului acesta şi asupra locuitorilor lui”, sta înscris în „Împăraţi,
cap. 22. v. 16), judecată, cu care nu mă puteam împăca nicicum. Îmi rămăsese întipărit
în minte scena pe care Lev Tolstoi o redă, din sânul familiei Rostov, cu
privire la scrisoarea primită de la Nicolai Rostov, proaspăt ofiţer şi rănit în
lupta de a Schöngraben (vezi: vol. I, partea a IV-a, cap. VI). Nataşa, fire
sensibilă, consideră această ştire, ca pe una solemnă şi plină de bucurie. Abia
când văzu impresia produsă asupra Soniei, simţi Nataşa, toată partea tristă a
acestei veşti. Ca atare, se aruncă în braţele Soniei şi începu să plângă.
Astfel de scene, nu-l putea mişca însă, pe Petea (fratele mai mic a lui
Nicolai), şi care, ca orice copil „ care se simte prea devreme bărbat”,
exclamase: „Sunteţi nişte sclifosite şi nu înţelegeţi nimic”. Acţiunea se mută (inteligent
condusă de Tolstoi) în tabăra eroilor. Nicolai Rostov, în prezenţa lui Boris şi
a lui Berg, le povesti acestora, fapta sa de la Schöngraben, exact aşa cum
povestea de obicei despre lupte, cei care au avut parte de ele. Dar, totul,
trebuia să sune cam cum ar fi trebuit să fie, în nici un caz aşa cum s-au
întâmplat în realitate evenimentele, întrucât, chiar că n-ar mai fi avut vreun
haz toate astea. Nu putea Rostov să le spună celor de faţă, că, de la un trap,
el căzuse de pe cal şi-şi scrântise mâna. „A povesti adevărul e foarte greu...”
– conchide Lev Tolstoi, în cap. VII, adică, imediat următorul, la cel amintit
mai sus. Ei bine! – îmi veţi spune. La ce ne foloseşte nouă acuma, această
relatare? Vom trage câteva concluzii, după ce vom termina şi cele ce urmează.
Care va să zică, prima mea tentativă de a lua în piept nămeţii de la Căneşti
spre Negoşina, în încercarea mea de a răzbi până la casa bătrânescă, unde îmi
ştiam stupii sub nămeţii de 3-4 m, eşuase. La câteva seri, de la această
încercare, am visat că venise primăvara. Venise de-a adevăratelea. Salcâmii
nici nu dăduseră a înfrunzi, când, m-am pomenit cu ei înfloriţi pe uliţa pe
care tocmai o străbăteam, întruna din plimbările mele prin oraş. Dar, nu vă
mint, înflorise dintrodată, de sus şi până jos, iar florile lor albe erau o
splendoare. M-am mirat doar când am remarcat, că, nici un fel de gâze nu dădeau
roată florilor. M-aş fi aşteptat ca albinele mele să însufleţească decorul
printr-un vuiet asemănător cu al vuvuzelelor de la campionatul mondial de
fotbal, ce tocmai avusese loc pe continentul sud-african. Nimic din toate
astea. A doua zi, am povestit visul soţiei, mărturisindu-i, că, fie ce-o fi, o
să fac şi ce-a de a doua încercare. Cum veştile dinspre acel sat de munte, nu
erau tocmai bune, soţia părea a împărtăşi sumbrele gânduri întipărite în mintea
Soniei din „Război şi pace” a lui Tolstoi - (scenă tocmai comentată). „Am
trăit, până m-am măritat cu tine, în acele locuri, şi ştiu ce pericole şi
nenorociri poate să aducă o iarnă ca aceasta prin acele ţinuturi” – mi-a zis
soţia, cu gândul să-mi iau adio de la o nouă tentativă. Am încercat să mai
ameliorez, cumva, pornirea net împotrivă a soţiei, de a face o altă încercare.
La urma urmelor, erau în pericol stupii mei de la ţară, nu puteam sta cu
braţele încrucişate, spunând ca un om deja resemnat: „Ce să-i faci? Aşa a vrut
Dumnezeu!” Înarmat cu lopeţi la noi (îl aveam acum şi pe fratele meu alături),
am riscat din nou. Astăzi, 18 februarie, 2012, la cca. două săptămâni de la
mânia cerească, căzută prin nămeţii cât casa, peste biata noastră ţară, am
reuşit să învingem zăpada, drumurile blocate, şi să-mi eliberez stupii de sub
mormanul de zăpadă viscolit spre pereţii casei de la ţară, acolo unde îmi
adăpostisem cutiile cu albine. A fost o încleştare cu stihia naturii, care a
durat nu mai puţin de opt ore de muncă îndârjită. Când am pus urechea la
urdiniş şi am auzit bâzâitul albinelor în stup, m-am simţit în al noulea cer.
Am aruncat căciula din cap şi am mulţumit lui Dumnezeu, că, nu se găsesc, iată,
pe lumea asta, oprelişti şi cazne ori altă putere care să-i înfrângă Omului,
puterea. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre o nouă eşuare. „Prost
e cine plânge pentru toate nimicurile”, îi reproşa soră-si, Nataşa. Bănuiam că
sufletul şi voinţa omenească, nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că,
oricât de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă,
omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile, şi redevine stăpân peste
toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu