Doar
impresii? „Absolut” e o revistă absolut fascinantă!
…. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă
literară de la prima la ultima pagină. Declarată de la primul număr (serie
nouă. Anul 1, nr. 1, octombrie 2014) ca Revistă naţională de cultură şi opinie,
„ABSOLUT” a scos baioneta scriitorilor din carâmbul celor 16 pagini de ne-a
aruncat dintr-o dată pe tărâmul unui picior de plai mioritic al secolului al XXI-lea.
Evenimentul merită sărbătorit cu multă şampanie fiindcă, iată, a sosit vremea
ca versul „Slăvitele şampanii (ce) îmbătrâneau duhnind a oţet” – cum ar
fi zis poetul Ion Gheorghe, să-şi piardă sensul gândit de poet. E un început: miroase
a praf de puşcă în scrierile celor care au contribuit la apariţia revistei de
cultură şi suntem siguri că ecoul ei se va face curând auzit peste tot. În
acest număr poezia este la înălţime. Alexandra Mihalache scrie sonete aflate
sub semnul versului dăltuit în „metafora iubirii nesfârşite” pentru „caşmirul
lumii de poveşti” din poezie. Alensis de Nobilis pune dinaintea cititorului o
elegie a „circului” care a fost referendumul pentru suspendarea preşedintelui:
„Sunt mesele gata, la dracu’ cu Morţii,/Puternici-s vii şi slabi cei ce mor,/Chemaţi România la nunta tristeţii/Să bem pentru circ în parc la Izvor !” Ion Cepoi cu poemul „A treia cronică asupra
cetăţii” ne aduce dinainte tabloul de apocalipsă a unei societăţi intrată în
putrefacţia la care a fost împinsă prostimea unei cetăţi guvernate de tagma
unor guvernanţi surzi şi chiori. Sanda Nicucie se prezintă cititorului cu un
poem poveste-de-dragoste, un rondel şi un sonet „de toamnă”. Ion Roşioru, cum
ne obişnuise, deja, prin diverse reviste, vine cu alte două poeme lirice
versificând cu candoare şi ritmând când în iambi, când trohei ori dactili.
Vasile Hurmuzache e poetul sonurilor lirice cântate versificând în dulcele stil
clasic: „Dar am rămas sub semnul
ciudatelor orgolii,/Ne-au viscolit o
noapte iluzii disperate./Tu ai plecat
cu zorii, eu am rămas cu norii,/Şi,
între noi, tăcerea zăpezii spulberate”. Asupra poeziei lui Adrian Frăţilă
ne-am oprit ceva mai mult, atenţia atrăgându-mi un întreg grupaj de poezie
regală cu ceva sonuri din începuturile lui Dorin Tudoran şi Dumitru M. Ion. Din
ultimul poem „Nu-s tălpile cu stele”
nu ne putem abţine să nu-i murmurăm versurile: „Nu-s tălpile cu stele să le-ncalţi/De eşti nebun sau rege e totuna/Îngheaţă
fruntea lumii sub cununa/Pe care
spinii ard foarte înalţi”. La
Florin Rădulescu ,
întâmpinăm un poem în stilul lui Theodor Pucă, care ne aminteşte vrând-nevrând
de buzoianul Nicolae Pogonaru ca poet al cetăţii care îşi asumă şi îşi
amplifică trăirile alături de semeni, nominalizând urâtul existenţial printr-un
discurs parodic. Iar la Radu Ştefănescu cele două sonete „Shakespeare
underground”, au picanteria versificării în limbajul puştanilor străzii, cât şi
câte ceva din aroganţa adolescentină a unei tinereţi rebele. Poezie inspirată,
mai publică aici, Valeriu Cercel (din Canada), Adrian Aghorghesei, şi Camelia
Constantin. Poeziei îi urmează, la loc de cinste, în paginile revistei, eseul.
Remarcăm eseul lui Kosta Vianu de pe pag. a II-a. Spicuim: „…acesta este un
text de sertar, născut din optimismul meu, funciar, din neţărmurita mea
încredere în faptul că mulţimea proştilor de pe planetă va determina un proces
greu dar inevitabil… (fiindcă)
…proştii preferă ca adevărul să fie absolut, transformându-l într-o extrem de
periculoasă armă de luptă, împotriva oricui. Nazismul şi comunismul sunt
exemplele care reflectă, cel mai fidel, nocivitatea adevărurilor absolute… În
nici un caz, deştepţii acestei lumi n-ar trebui să-i dispreţuiască pe proşti,
măcar pentru faptul că Dumnezeu le-a dăruit proştilor şiretenia, ca pe o
compensaţie a lipsei de inteligenţă… dar deştepţii preferă să nu se amestece în
mocirla politicii”. O fi având şi lucrul acesta o noimă! Tot lui Kosta Vianu îi
apare, în revista despre care discutăm, articolul „Eşecul literaturii virtuale”,
unde, ce constatăm? Că „pe site-urile virtuale de literatură nu există
cititori. Nu citeşte nimeni cu adevărat… „operele” altcuiva. Cu foarte puţine
excepţii, nu scrie nimeni comentarii cinstite despre ceea ce a citit. Se
practică, e drept, un fel de „troc” al comentariilor, de genul „te comentez,
dacă mă comentezi şi tu”. Cele scrise de Kosta Vianu, sunt sigur că şi pe voi
vă interesează. Lui Brăduţ Florescu i se publică scrisoarea deschisă „a unui
tânăr despărţit” de ţara sa (prin meritul şi grija deosebită a guvernanţilor
noştri), având ca subtitlu: „Rostul”. Eseul e scris sub semnul frazării
virulente, dar pune corect problema având ca suport de plecare în pamfletul
său, cele trei noţiuni de bază: familia, pământul şi credinţa. În concluzie
„părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar
noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii
noştri. …Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc
acum”. Crunt adevăr. Deşi nu crede că merită să-şi piardă timpul cu politrucii
din 2001 şi până azi ai R. Moldova, Traian Vasilcău scrie un articol cu un
titlu mai rar întâlnit în limba noastră românească: „Politicieni plodiţi de o singură mamă”. Redăm doar câteva gânduri
ale cronicarului moldovean: „Preacurvia este liantul care-i uneşte pe hoţii de
la guvernare. Toţi au amante şi amanţi. … toţi ştiu despre aceste anomalii ale
proeuropenilor din Guvernul Filat-LuLeancă, inclusiv ÎnaltPreaNesfinţitul
Vladimir, dar tac”. Strigătul interior al cronicarului capătă valenţe
pamfletare de o virulenţă menită să trezească la realitate, deşi ne îndoim:
„Rana Ta, Ţară, pe ei nu-i doare nici în fundul cu care ei speră că mai şi
gândesc”. De citit tot articolul! Alensis De Nobilis (şi director al
publicaţiei) se face remarcat cu cele două eseuri „Oamenii - umbre” şi „Simfoniile
luminii”. În primul face o radiografie a omului devenit umbră ce trăieşte
într-o ţară tristă, copleşită de o tăcere apăsătoare (ori), nişte cadavre
ambulante care au materialitate dar nu există fiindcă „o tristeţe sumbră şi o
tăcere de convoi mortuar acoperă (această)
o Românie vândută oricui a vrut să care din ea peste graniţă ce a mai fost de
cărat şi furat”; în cel de al doilea eseu, aduce un imn cât un îndemn omului în
stihul înălţării din care Dumnezeu i-a dat viaţă. Gheorghe Postelnicu are „un
punct de vedere” interesant: „pe când un ciclu de conferinţe, pe o anumită temă
(cum am participat personal în Adjud ori la
Piatra-Neamţ ), la Casa de Cultură şi la Bibliotecă instituţii care ar crea contextul cultural
pentru cei 20-25 de scriitori buzoieni?” Însă acest îndemn, eu unul, nu mai
sper să fie urmat de cineva de la Direcţia de Cultură ori conducerea Bibliotecii V.
Voiculescu. Interesant şi foarte actual, precum un condiment la îngrijorările
noastre şi articolul „Republica Terra” semnat de prof. univ. Ion Corbu care
atrage atenţia asupra globalizării „printr-un fel de absorbţie” şi „impunerea
unei noi ordini mondiale uniformizatoare şi aneantizatoare a naţiunilor”, care
(citiţi-i demonstraţia textuală), va pune, realmente, planeta, în pericol. La
capitolul proză, ne bucurăm de schiţa „Cocorul”
de Ionuţ Manea, o proză scrisă cu mână rece, o proză de conştiinţă şi zbatere
ideatică. Un autor care promite, ca şi mai tânărul elev buzoian Mihail
Tănăsescu cu schiţa sa despre cugetare şi speranţă. La categoria „grea”
semnalăm eseul memorialistic al lui Marin Ifrim despre poetul whitmanian, Ion
Gheorghe: „La o aniversare…”. Îi
urmează Ion Ifrim cu „apocaliptica” bucată în proză intitulată „Însemnările unui nebun care s-a crezut
Dostoievski” – cele cinci minute din viaţa prozatorului rus
F.M.Dostoievski, înainte de condamnarea la moarte prin împuşcare, pot fi
„trăite”, „în direct”, cu sufletul la gură. O proză, ca aventură a scrierii, scrisă
în stilul prozatorilor ruşi cu accente dramatice, creionări psihologice,
realism şi imaginaţie cât cuprinde şi multă… multă aplecare pe ceea ce critica spune că autorul
știe să acorde o perspectivă largă ficțiunii concomitent cu sondarea adâncimii
sufletului omenesc. Ultima pagină (a XVI-a) Tudor Cicu – pentru mine o surpriză
neaşteptată – oferă cititorului o parabolă (un
fel de poveste) cu tâlc despre „Poetul
şi poemul său din oglindă”.
O
revistă care prin 16 pagini, „absolut” uimitoare, în conţinut, se prezintă de
la primul număr pe octombrie 2014, în ţinută regală. Să amintim şi acest
colectiv redacţional al revistei „ABSOLUT”, a cărei apariţie s-a petrecut în
sectorul 3 Bucureşti: Corneliu Dascălu- redactor-şef; Emil Ifrim– secretar
general de redacţie şi puteţi trimite materialele dumneavoastră
(poezie-eseu-proză) pe adresa E-mail: revistaabsolut@yahoo.com. Cu credinţa
că v-am adus curiozitatea în fiinţele voastre, căutaţi revista şi veţi da
dreptate cronicarului de faţă.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu