când basmul...

 

când basmul...

 

când basmul care ne-a hrănit cândva

își face, ultimul, culcuș pe vatră

cu-o ultimă privire de la poartă

satul natal l-am părăsit din ea.

 

și la îndemnul unui cal de vis

plecasem către viața fără moarte

că într-atât, ursite, mi-au promis

un veac de fericire ca la carte.

 

am ascultat și eu povești ades

niciuna-n care prințul o să moară

dar astăzi, oare, nimeni n-a-nțeles,

că ne lipsește leacul, bunăoară?

 

c-am fost și eu copil și așteptam

până la fraza care-nchide basmul

iar calul meu din vis, mă și vedeam

hrănind cu jar, cu tot entuziasmul.

 

azi niște umbre văd, vag prin odăi

și umbre pe pereți se trec de zile

iau pana, lampa și m-aplec pe foi

și-aud prin vis: „tu mai visezi copile?”