Schimbăm
realitatea prin povața poveștilor
(cuvânt înainte)
Vocaţia
de a îmbina epicul şi liricul într-un text eseistic, sau o proză semiscurtisimă,
nu poate să fie decât o vocaţie
îngerească, precum vocația acelor creatori care și-au putut lăsa imaginația să
zidească cetăți de vis, să umple golurile lor cu o nouă lume și să dea o nouă
viață pentru toți. Pornind de la această constatare, ne punem, firesc,
întrebarea: „Cum e scrisă
această carte?” Fiindcă se pot întreba și unii dintre cititorii ei. Ca o
poveste, ori precum „Învățăturile părintelui Neagoe către fiul său Teodosie”,
pentru a defini, în adâncime, realitatea reală?... Ori plasează confesiunea sub
auspiciile sincerității între rațiune și sentiment? Iată ce ne spune chiar autoarea
acestei cărți asupra căreia ne-am aplecat: „Acum schimbăm realitatea, că a
venit vremea să facem ca Harap-Alb și să-i dăm posibilitatea lui Gerilă să
sufle mai tare acolo unde locul este încins ca arama, că așa ne simțim
confortabil împreună cu toată creația.” (și) „Am
acceptat să venim în această lume pentru a trăi experiențe care să ne ajute să
creștem spiritual și să ne înălțăm.” Dar oare în acest act al creației, e proza scurtă doar
un concentrat emoțional din cuvinte? Și poate găsim și un răspuns cu tâlc la
această întrebare, citind acest pasaj din carte: „Cred
că acești „oameni de știință” ar trebui să citească povestea lui Ion Creangă,
„Prostia omenească”, altfel vor repeta și ei, ca și omul din poveste care
„ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre Soare, apoi răpede-l înşfăca şi
intra cu dânsul într-un bordeiu”, cu speranța că-l va lumina.” Ironia e uneori
necesară. Rețeta scrierii unui text literar seamănă foarte bine cu rețeta unui
preparat de bucătărie. Ca la bucătărie, rețetele după care poți prepara un text
literar sunt nenumărate. Trucul la care recurge autoarea e benefic îndreptării
cititorului. Așadar: ca să reușești trebuie să ai har scriitoricesc, care
produce literatură, nu? Iar eseurile din prezentul volum sunt niște
exemple de viață reală „exemplificate” cu tot felul de imersiuni în lumea
literară a poveștilor: „prin care propria realitate s-a schimbat și am văzut că
este bine” (mărturisește autoarea pe undeva). Cu alte cuvinte, astfel de
imersiuni în lumea logosului scot în relief măiestria autoarei şi trezesc
curiozitatea cititorului dincolo de limitele a ceea ce, prin eseul în speţă,
şi-a propus să descifreze ori să clarifice.
Cartea intitulată de Elena Căpățînă „Schimbăm
realitatea” (apărută la Ed. Alchimia cuvântului, 2023) este o carte de
proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, alegorii,
eseu şi alte întâmplări sub forma unor povestioare-eseu. Autoarea împletește în
această carte două tipuri de discurs: un discurs de tip eseistic-jurnalier cu
unul didactic-educativ. Structura narativă există peste tot, nu doar în
povești. O astfel de asociere ar părea un paradox, sau cum ar fi spus Solomon
Marcus despre paradoxurile artei: „arta este prin natura ei paradoxală pentru
că ea foloseşte o ficţiune ca să spună adevărul”. Deci, înapoi la basm, că
înainte mult mai este! Dar chiar și atunci când autoarea oferă realitatea așa
cum era, eseistul/pamfletarul/povestitorul creează propria ficțiune, fie
decupând cinematografic detalii semnificative, fie mișcând focalizarea într-o
proză de atmosferă și de observație, fiindcă misiunea literaturii nu e să
îndrepte, ci să reflecte lumea în care trăim spre folosul cititorului.
Astfel,
eseul
„Vremea schimbării” e despre începuturile „școalelor”: mai întâi, pe
lângă biserici, apoi în cetățile oamenilor și inima fiecăruia: „Pentru că cel mai greu este să
descoperi biserica din inima omului și pe Cel care ține liturghia acolo.” În eseul „Românii refuză să-și mai ceară
osânda”, convingerile autoarei despre o direcție sau alta a temei
abordate este argumentată cu pasaje din Sf. Scriptură, fapt ce dă o și mai mare
atenție textului. Exemplu: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere
fiul său o pâine, să-i dea o piatră?
Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe? Deci, dacă voi știți să
dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în
ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! Tot ce voiți să vă facă vouă
oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7: 9-12) Şi apoi pe cât
de furtunos şi interogativ începe fiecare eseu din această carte și apoi, tot
autoarea aruncă curcubeul înţelegerii, în finalul eseului, printr-un distih
lămuritor. Într-un alt
eseu („Verbele au intrat în grevă”) ni se vorbește despre rolul
cratimei în text: „Că liniuța de dialog, cratima, minusul, luând rolul în
serios ne atenționează: „Desparte, leagă,
înflorește/ In dialogul dintre noi/Și, unică, ea ne unește/ Când țese
pacea în război./ Verbelor le dă viață,/ Să creeze, afirmând/Că „e bine!” Și-n
povață/Blestemele dispar pe rând.” Și cititorul (uneori) pare că se amuză, dar înțelege că
dincolo de tonul grav al autoarei, aproape nimic din ce se narează nu ține de
senzațional, deoarece ea vede totul derulându-se cotidian sub ochii ei și chiar
dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă imitația burlescă a unei
lumi întoarsă „cu josul în sus”, mai există undeva și o cale a Adevărului
biblic. Că parcă românului atât îi mai lipsea, „tichia de mărgăritar” și
umorul, hazul de necaz, în vremuri de schimbare, reformă, meritocrație, alea
alea... dar pot fi și un îndreptar de povețe. Mai ales când și tu, cititorule,
ai fost contemporan cu astfel de personaje care s-au umplut de penibil, fiindcă
oglinda în care ne privim cu toții nu-i deloc confortabilă. Iată un îndemn pentru
noua generație, în eseul intitulat „Iubesc noua generație”: [Iubesc noua
generație! Că, asemenea fiului de crai, curăță și lustruiește „virtuțile”
înaintașilor, aflate în cufărul uitat în pod, descoperă Calea, dând „jăratec”
acelui cal răpciugos, uitat într-un colț de grajd și atrage tărâmul lui
„tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, fără să mai treacă prin încercări
și să greșească drumul, așa cum au făcut generațiile anterioare, care au
nimerit în „Valea plângerii”, căci prea des s-au folosit de zicători ca:
„ferească Dumnezeu de mai rău”, „tot răul spre bine”, „rău cu rău, dar mai
rău fără de rău” și s-au complăcut în a înghiți soluțiile altora ca pe niște
hapuri bune la toate.] Scrisă într-un stil narat-platonician, dar și ceva (mixtum compositum), care este și trebuie
să fie comunicarea - (așa cum începeau poveștile spuse la gura sobei), cum avem
în schița „Prometeu a fost dezlănțuit”. Această schiță are ceea ce noi,
cei care citim ceva care ne atrage ochiul, spunem: „frumusețe textuală”: „Cui
îi este frică de Prometeu? Poate celor care au pierdut Lumina, celor
neglijenți și celor care au pus-o sub obroc, din egoism. Cei care și-au
păstrat focul interior și l-au lăsat să poată fi văzut, luminând în întuneric
fără ca întunericul să-l poată cuprinde, au posibilitatea ca, fiind
conștienți, să transforme emoțiile în sentimente, pentru a le aduce un
aport de Viață, fără întristare și suspin.” În alegoria cu tentă mitică numită „Urșii își schimbă bârlogul”,
vrând-nevrând intrăm în lumea poveștilor lui Creangă pentru a da de înțeles
micilor ascultători că: „Din păcate,
unii și-au căutat asemenea modele. Poate fuseseră în altă viață ursari și
cunoșteau tehnici de dresare pe care își doreau să le pună în aplicare pe
oameni, pe câți mai mulți oameni, să-i sperie. Că așa este ursul sau... ursula.
Să ne amintim cum craiul, îmbrăcat în blană de urs, „i-a vârât în toţi
spărieţii” pe feciorul cel mai mare și pe cel mijlociu, porniți către Împăratul
Verde, pentru a împărăţi peste o ţară mare şi bogată, dar care s-au întors
rușinați acasă, de frica ursului...”
Spuneam cândva că într-un pamflet este atâta sarcasm, câte
„ghiulele” sunt în praful de pușcă, ne sugera Balzac vorbind despre pamflet. Ca
formă de exprimare artistică, ori gen literar, pamfletul este unul dintre
punctele în care scriitura literară și cea jurnalistică (cu amprente
autobiografice) se intersectează. DEX-ul ne explică și el cum „pamfletul este
o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care
scriitorul înfierează anumite stări morale, concepții politice, aspecte
negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.”
Dar în pamflet, făcând o radiografie cu umor și ironie a societății, cu cât
inspiri o simpatie mai generală pentru o anumită cauză, cu atât inspiri o
„bunăvoință” mai puțin înțeleasă din partea susținătorilor acelei cauze. Susținători
care nu sunt convinși că se poate face și un dialog cu pietrele, cu vântul, cu
stelele... etc. Și asta pentru că ironia, caracteristica de bază
a pamfletului, a constituit încă de la începuturile acestei specii literare un
mijloc eficient (speculând cu violență aspectele negative ale realității), de
atragere a atenției asupra anumitor probleme sociale și politice, anumite vicii
ale unor persoane sau grupuri de persoane etc, în unele situații, de eradicare
a acestora (vezi: Viermii din cireșe s-au răzbunat; Soacra își iubește cele trei
nurori etc). Iar câteva titluri ale textelor cuprinse în
această carte de eseuri atrag, firesc, prin caricatura, anecdoticul, poanta și
alte artificii literare atenția cititorului. Și nu avem cum să nu ne oprim
oleacă și la proza semiscurtisimă și satirică, chipurile fără intenții
moralizatoare, dar parcă scrisă în colb alegoric de cronici vechi: Gerilă dejoacă programul de
încălzire globală; „Racul,
broasca și o știucă” au urnit sacul; Greierii prea răsfățați ajung să
fie mâncați; „Gândăceleul” Elenei Farago reintrodus în cărți
etc... proze semiscurtisime ce cad ca o mănușă peste cele spuse mai sus. Parodiind cu talent o lume în degradare (când
mai malițios, când mai îngăduitor), autoarea Elena Căpățînă pudrează discret cu
armele pamfletului și satirei de moravuri, reflecția morală în corpul
narațiunii cu accent povățuitor și de îndreptare a unor tare lumești prost
înțelese (vezi: „Fiarele
și lighioanele din cufărul Sfintei Vineri s-au învechit și-și urmează calea
spre topit”).
Nu putem încheia fără a atrage şi cititorului atenţia asupra cărţii,
prin chiar cuvintele autoarei: „Vreți ca Dumnezeu să vă
ajute, să vă apere, să vă scape de situații grele... Și voi? Voi, ce faceți? Cu
ochii în calculator și în telefon, cu mintea pe frecvențe aparținând altor
benzi decât cele ale Creatorului vostru, cum vreți să fiți ajutați?” Fiindcă o
schimbare a realității (cum ne sugerează în schița „Ținutul lui Nano”), poate
să înceapă (de ce nu?) cu teleportarea, poate să înceapă cu orice, în alte forme
de viață, în alte medii, ca un fel de „remodelare a realității în sensul
creației”. Toate acestea conduc doar la o singură întrebare: „Cum să construim
noua realitate?” Calea este între puntea făcută dintre oameni și ce au de gând ei
să facă (dar toți!) cu această planetă plămădită de Dumnezeu. Răspunsul este
numai la EL. Însă, dacă „fiecare (ar) încerca să-și amintească unde și cum
a greșit, de au ajuns la acel final de
care erau și ei răspunzători”, atunci vom ști (ca în „Oda bucuriei” de Beethoven) să ajungem cu toții la acel cântec care
ne vorbește despre frumusețea acestei lumi.
Închei,
spunându-vă că dacă nu v-am convins de cele spuse aici, atunci nu-mi rămâne
decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul în a descoperi acel
cântec despre frumusețea acestei lumi, întrucât nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin
lume şi nici când şi unde se va termina.
Tudor Cicu
(membru USR Filila Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu