Cornul mai sunse de câteva ori

 

         Cornul mai sunase de câteva ori *

                      (gânduri răzlețe spuse înainte de a scrie o povestire)

 

   … Cornul care a sunat în Cântecul lui Roland se spune că lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, ori ai lui Roland, cel născut în peșteră, rămas de unul singur să sune și acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Cum nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată, am zis că a venit vremea să înfrunt mitul unui rătăcit scriitor care a complicat totul, îndrăznind să scrie, pentru a nu sfârși în îndoială. Când am început să aștern pe hârtie povestea mea (în romanul Fata cu smochine) s-a spus că în Valea Lunii nici pentru cei doi eroi ai mei nu o să mai apară luna. Doar sunetul unui corn mistuit de durere ca să se știe că fără Dumnezeu mereu e noapte. Am umblat pe sub ferestrele eroilor mei, prin ploaie... și nu mi-a fost frică. Pentru că ea era acolo. Și dintr-odată, pentru prima oară, soarele s-a desprins ca niște spițe de roată; și așa cum „trădarea își arată glasul”, l-am auzit pe cel plecat primul spre ghereta unde preotul frângea anafura în potir gata să primească spovedaniile mele. Dar mi se spusese: „În Valea Lunii nimeni nu plânge aproape niciodată!”

     Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt și despre oastea lui Igor. „...hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric, vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar supunerea şi resemnarea de care aş da slăbiciune, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit, sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni în cântul al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau, între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea, acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu, din „La ţigănci”. Așadar, țineam să-ţi murmur „acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul trece în stăpânirea uitării ca şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea ce pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz. Dar şi trâmbiţele, care vestiseră cu câteva clipe înainte în toate cele patru zări întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna la tăcere. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Și în urma oastei lui cornul sunase în zadar, așa cum sunase și în trecătoarea Ronceavaux. Plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul încet cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar mă trage de guler bătrânul Taras Bulba cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghearele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelor pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe vom mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni-n, tăinuita cetate”. Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Indienii de pe continentul Americii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spuneau cam totul despre acel ţinut fabulos El Dorado îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile rămase după scrierea unei povești la care ai trudit atâta? Constat în fiecare zi că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filosofului pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor când li se anunță că le mai dau un leu la pensie. Ce minciună trebuie să mai ridice aleșii acestui popor, în continuu, pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda, iar noi s-o tot înghițim? Întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele, ca și atunci când cornul sunase... însă foarte puțin, peste visul acelui prinț din Levant care îndrăgise vânătoarea.

 

* schița a apărut în revista Dunărea de Jos/iunie 2025

                                                                  Tudor Cicu    

 

 

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea și pe mări acum

Luna, a mirare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu!, din cuhnă cucuvăi se-aud.

Însă speriate, că noaptea prin horn

Vin iele călare pe câte-un licorn.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și noaptea o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning

Și-agățat de fire doarme un paing.

Mă uimește, însă, că pe fir nu țese

Povești azi rămase, lumii, ne-‘nțelese.

Doar pe fila albă gânduri cad în vid

În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,

Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce ne-a strâns în brațe, pe rând, pe-amândoi.

Când, visând de toate, n-aveam nici a ști

Că la capăt drumul se va-mpotmoli...

Și mă tem că poate, viscol, ori ce-o fi

Sub atâtea vise mă vor troieni.

Ediția a IV-a a concursului „Lăsați copiii să vină la mine!” (pe 15 iunie la biserica Sf. Mina/Buzău)

 

Tudor Cicu

Președintele juriului

Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea

 

„Lăsați copiii să vină la mine”, ediția a IV-a

 

Iată-ne ajunși și la ediția a IV-a a concursului „Lăsați copiii să vină la mine” (cu tema „Viață, te iubesc!”), organizat de Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina” Buzău, pentru elevii claselor gimnaziale și de liceu. Apare ca o evidență faptul că atenția organizatorilor e focusată de ceva timp pe eforturile creatoare ale micuților elevi de pretutindeni, din țară și Republica Moldova. În fapt, o manifestare literară în „școala de creație” (numită de noi) din lăcașul bisericii „Sf. Mina”. Deocamdată să ne bucurăm că în zona eseu, a textelor de analiză a problemelor sociale, întâmplări din viața copiilor, schițe SF etc... apar texte care ne fac să credem că mințile și sufletele copiilor noștri tind către o lume a trăirilor prin poveste, iar speranța ieșirii la liman e ca în chemarea acelei lubenițe goale auzite de Hānsel și Gretel în pădurea tenebrelor. Eseul, povestirea, poezia și scrierile lor ficționale vin să facă un zid în fața pericolului care planează asupra planetei, spre distrugere. Și iată că aceste texte participante la concurs își găsesc locul într-o Antologie care va umbla din mână în mână printre școlari. Și asta pentru că, în lumea tot mai pătrunsă de activitatea roboților, o literatură complet digitalizată ar fi posibilă, dar o digitalizare a emoției nu credem că le-ar reuși. AI nu poate concura în acest moment cu emoțiile umane și nici cu conceptele filosofice dobândite de la antici și duse mai departe de înaintașii zilelor noastre. Și nimic nu se compară cu ceea ce ai zămislit cu inima și gândul tău.

Lumea văzută de copii în textele lor nu se consideră perfectă, dar copiii au mereu de construit și de reconstruit o coerență, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale, de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și libertatea gândirii lor. Am observat că acești copii au înțeles că Dumnezeu nu se adresează maselor largi, ci sufletelor rătăcite și interlocutorul lui Dumnezeu este persoana și libertatea de a gândi a fiecărui individ. E ca în parabola biblică, unde păstorul își lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o căuta pe cea care s-a rătăcit, pentru a o aduce în turmă. Într-o țară unde realitatea e tot mai mult apăsată de știri negative și promisiuni uitate, unde adulții cinici au construit o lume ca scăpată de sub control, a vorbi despre speranță, prin glasul copiilor, e un semn încurajator. Mulți recunosc că tot mai numeroși dintre cei tineri au uitat să pună mâna pe o carte și să mai citească. Iar ecranul computerului și al smartphone-ului nu-i protejează pe copii, dimpotrivă, le creează doar iluzii și nefericiri. Și dacă astfel de inițiative (cum e cea a bisericii de care facem vorbire) n-ar exista, riscăm să devenim martori impasibili, o societate care doar observă, dar nu mai acționează. Un scriitor (ori cel care se apleacă la masa de scris asupra unui text literar) nu poate scoate violența din lume, dar poate găsi și da soluții pentru o lume mai bună. Și, pentru a nu transforma lumea prezentă doar într-un spectacol, el îi pune cititorului, dinainte, varianta lui salvatoare. Iată de ce le spuneam copiilor participanți la aceste manifestări literare că sunt la o „școală de creație” și că aceste cuvinte înainte ale membrilor juriului le sunt lecții de artă creativă.

„Să nu-ți fie teamă de ziua care nu promite nimic, dar ridică-ți vocea să o poți schimba”, iată un răspuns mai luminos și sincer dat visului fiecărui copil asupra căruia ne-am oprit ceva mai mult la acest concurs. Mulți au priceput că viața e o călătorie pe care n-o facem singuri, ci împreună, și că dacă credem că problema celuilalt de lângă noi nu ne privește, să nu uităm că toți suntem în pericol și putem fi loviți. Fiindcă acum, în trenul numit viață, în care călătorim, timpul trece mai altfel decât într-o casă minusculă în care locuiești singur. Ca membri ai juriului am spus-o și o spunem mereu: orice bucată de proză/poezie o citim cu plăcere, convinși că scopul vieții oricărui copil-care-scrie este să-și descopere propria identitate.

Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!”. Iar cel-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca o pildă), povestea are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel. La masa de scris a fiecărui copil, inspirația poate fi una asemănătoare cu povestea lui Oedip, cel urmărit de un destin al suferinței, un destin care nu acceptă că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței, dar, pe măsura scrierii acelei „întâmplări” reale sau ireale din viață, ficționalitatea s-a produs treptat, acumulând în mod gradual senzațiile. Povestea celui-care-scrie în singurătate, drama vieții celui despre care se povestește, pornește de la reperele unei realități identificabile. Bunăoară, Călin Cristina, în schița „Inima care n-a uitat să iubească”, relatează povestea Anei, fetița care și-a pierdut mama, mai întâi, apoi, în război, și pe tatăl ei. Și, totuși, Ana nu s-a închis „în durere”, merge la biserică, aprinde candela dinaintea icoanei Maicii Domnului și își spune rugăciunea care s-o întărească și să aibă tăria de a lupta cu viața. E o poveste care duce lupta cu speranța și viața... până la capăt. Dragomir Elena Lorena, în „Adolescenta”, redă povestea unei copile dintr-o familie cu o situație precară, dar care e convinsă că prin învățătură va dărâma toate barierele potrivnice în viață. Ajunsă și la liceu este prinsă în anturajul unor colege care o atrag pe o cale nefastă. Viața copilei poate degenera ori eșua, dar, păstrând gândul că Dumnezeu chiar există și ea va căpăta credință, atunci se poate salva. Găsindu-l pe Dumnezeu, adolescenta s-a putut salva și a ieșit din întunericul căruia îi căzuse pradă sigură. Radu Maria Anastasia, cu textul „Glasurile”, ne dă o povestire de genul realismului magic. Pruncii încă nenăscuți (gemenii: doi copii din flori), iau „legătura” cu mama lor (pe căi supranaturale) încurajând-o să fie puternică și să-i aducă nevătămați pe lume. Femeia (mama pruncilor) aflată în depresie se lupta cu viața în care îi căzuse pradă, fără speranță. Salvarea vine tot pe calea bisericii și a chipului Sfintei Fecioare din icoană, care-i șoptește: „În tine sălășluiesc nu doar visele tale, ci și visele celor două inimi care îți sunt darul cel mai de preț”. Dragu Ioana Denisa, în schița „Nu renunța”, vine cu un text SF, relatând „întâlnirea” cu „un personaj din viitor”, în vis, a unei fete ce primise ca temă pentru acasă o compunere. Personajul din viitor se refugiase din lumea sa pentru că acceptase că lumea nu poate fi schimbată. Din „discuțiile” nocturne, purtate între cele două fete, totul se schimbă în bine și pentru una, și pentru cealaltă. Stoica Maria Bianca, în „Grădina din suflet”, ne spune povestea SF cu iz de basm modern a unei fetițe ce locuia într-un castel medieval. Cu ajutorul unei vulpițe găsește o cheie ce se potrivește la poarta de intrare într-o grădină cu puteri magice. Întâmplările care urmează ne conduc la vindecarea miraculoasă a verișorului fetiței („un copil singur și bolnav”), închis într-o cameră din castel. Fata, băiețelul și vulpița sunt eroii întâmplării care dau șanse și celorlalți să vadă lumea așa cum trebuie.

      După cum am văzut, până aici, cititorul s-ar putea să nu se mulțumească doar cu descrierea unui sistem de funcționare a textului, când în realitate, când în irealitate, și vrea să-i determine mesajul ascuns, unul care să-i scapere amnarul imaginației sale pe parcursul lecturării, precum și valoarea acestui mesaj. Cine să vadă veșnicia Cuvântului, cel de început, cel de pe urmă? Nu poate răspunde în locul Lui, ci doar sugerează cititorului ce va înțelege aici, că lumea nu-i datorează nimic, ea exista și înaintea sa, însă cititorului i se cuvin toate aceste taine câte le-a zămislit El, în Marea Trecere prin Viaţă. Și textele, tot mai multe, sunt mereu într-o alunecare ca de basm, pentru că tot ce se întâmplă ulterior, cu aria lor „de cuprindere”, nu e decât efectul logic al admirației pentru cuvânt, prin care ne și trec cei mici, în povestiri de o anumită încărcătură emoțională. Și noi știm ce fiori ne dă cutremurătoarea frază (vezi Luca 11, 33): „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina”...

Hai să lecturăm mai departe pe cei care s-au distins în lucrare: începem cu Iordache Radu-Ioan, care, în „Lumina din sufletul copilăriei”, vine cu un text cât o lecție profundă despre credință, întreținută și cu maxime, și cugetări din învățăturile unor clasici. Un text instructiv. Coțoapă Flavia, cu „Viață, te iubesc”, îi prezintă cititorului povestea unei fete care încearcă să deslușească sensul vieții și care a înțeles că, atunci când cineva e în pericol, trebuie să i se sară în ajutor pentru a nu fi toți loviți de soartă. O povestire care ne arată cum credința urnește totul în viața fiecăruia. Mesajul e de reținut: „Nu uita că nu ești singur!”. Coman Daria Ștefania, în „Melisa și Marele povestitor”, ne-a atras atenția cu o poveste bine scrisă, un text de sinceritate între un bătrân povestitor și copiii care se strâng la anticariatul lui pentru a lua o carte sau a-i asculta poveștile de viață. Cunoscător de suflete, gata de a sări în ajutorul celor aflați în durere, bătrânul o ajută pe cea care narează întâmplarea să ajungă în camera de spital unde o altă copilă avea nevoie de prezența prietenei sale pentru a căpăta speranța de care avea nevoie să meargă mai departe în viață. Mesajul povestirii, „A povesti este minunat!”, poate fi și miracolul vieții tale. Grădină Ana-Maria Beatrice, cu „Niciodată nu e prea târziu pentru viață”, ne creionează povestea bătrânului care „a iubit, dar nu s-a iubit”. Autoarea descrie povestea singurătății unui bătrân, dar și a speranței nepotului care vede altfel viața.

Poezia, spuneam undeva, este o artă a interiorității omului, din punct de vedere geometric ea se desfășoară pe verticală pentru sondarea adâncirii trăirilor ființei umane. „Și Solomon a spus:/– Aduceți sabia și tăiați acest/poem în două!/Să nu fie nici al meu,/nici al lui” (cum scria un poet). Ce avem într-o poezie? Metaforă-epicitate-dialog între trăirile firești-emoție-autobiografism selectat. Și... poate credem că, alături de Jack cel din povestea cu vrejul de fasole, cititorul ne simte și pe noi. Ai aripi, zbori... dar în poezie îți trebuie un cer de aripi. Ne-a atras atenția poezia lui Iordache Radu-Ioan, „Viața este bucurie”, nu pentru că are cea mai aleasă interpretare a mesajului din subiectul concursului, ci fiindcă, prin construcție, arată o tehnică bună a scrierii și mesajul copilăriei, al celor care de pe acum trebuie să creadă în propriile vise mari despre iertare și tainele fericirii simple, ne-a convins.

Din păcate, cel-care-scrie (poet/prozator) nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți/scriitori lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Adică suntem cam ceea ce am citit. Sau, cum se spune în popor: „ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”. Așadar, copii, luptați pentru visele voastre!

Azi: cartea de poezie a Danielei Șontică

 

Pentru tine m-aș fi numit Maria

      „Între minutul acesta care bate și celălalt” (cum spune Magda Isanos) e ceva ce sufletul poate ostoi pustiul din tăceri, numai dacă îți așterni pe hârtie gândurile, așa cum face Daniela Șontică în cartea de poeme Cântece pentru vrăbii și motoare (apărută la ed. Vinea, 2024). Gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea basmului din care a fost trimisă și scrisoarea poetei către credinciosul sancho: „orice dulcinee/ ar alunga mârțoaga,/ ar lua condeiul și i-ar scrie/ credinciosului sancho/ spre clarificare”, pentru că „adevărata dulcinee ar alunga/ mârțoaga lui ponosită și ți-ar scrie/ că așa se face, credinciosule sancho,/ că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon/ direct spre morile de vânt” (credinciosule sancho). Apoi când a mai crescut „am început să trimit scrisori/către făt-frumos”. Că și basmul, în sine, este tot o întâmplare a vieții: te face să suferi, sau să te bucuri deopotrivă cu eroii săi și să trăiești în poveste, în altă dimensiune decât cea cotidiană. Și să te bucure izbânda finală ca pe eroul acelei povești. Pentru că, uneori, fugind după un iepure, după cum știm, Făt-Frumos a ajuns în Valea-Plângerii... și câte au mai urmat! Fără îndrăzneală și un pic de aventură în a te lăsa pe mâna norocului, în tărâmul tinereții fără bătrânețe, nu poți pătrunde și visa... și nici nu poate exista calul fermecat care a putut face ca basmul să prindă viață. Fără toate astea se deșiră și vraja în care te-a ținut povestitorul. Cartea ei de poezie este constituită din „firimituri” de viață sub forma unor secvențe cinematografice gen flick flash-uri, iar căutările ei poetice își vor o privire focalizată pe reflecția unui transfer de substanțialitate a participării cuvintelor în construcția poemului concret. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești nedefinite, dar făcute să atragă atenţia precum firul întins al undiței în oglinda textului, ceea ce mă determină să spun că poeta Daniela Șontică își urmează alegerea estetică proprie, în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie. „Am pus semn/în dreptul întâmplării de demult,/ca și cum timpul s-ar repeta/ca și cum ar suna/vreodată același ceas” (semn de carte).

      Dacă despre al doilea ei volum de poezie, ajuns la mine, („Uitați-vă prin mine”/2007), spuneam despre poetă că e un pic „glacială în context liric” și nu ai cum să nu-i detectezi „senzorii cu care răscumpără câte ceva din somnolența cuvintelor”, acum nu numai că vom descoperi cum poezia ei e-o mică epopee scrisă la persoana întâi, că viața poetei (așa cum reiese din poeme) e fabuloasă și făcută din fapte mărunte („înaltă e doar întâmplarea”), dar ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană: „mă întorc mereu acolo/și caut acea zi neterminată/din visele amestecate cu disperare/și praf roșu purtat departe de vânt” (aici e praful roșu). Cum viața nu-i doar un fel de „dolce far niente” „nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini”, cum spunea Plutarh. Dar oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale cu o variantă de alegere a drumului ei în viață? Hai să vedem și să cităm din poemul „cântece pentru vrăbii”: „să plângem puțin -/am făcut să crească trei fire de iarbă/în culmea secetei,/dar cine poate să spună/că ne-am salvat sufletele/dacă/am uitat să ieșim din inimi,/dacă am avut prea mult anestezic/și am dormit ca niște greieri/în ghetele abandonate într-un parc./iar cine poate să spună ceva despre asta,/acela mai curând să scrie”. Vorbim de acele momente ale vieții care nasc gânduri și teama de gânduri: mai apoi frustări, neîmpliniri sentimentale, armonii pierdute, radiografiind etape și stări pentru o evadare menită să dea contur și grație singurătății, ori să exprime drama separării de tristețe și a pierderii ce cadențează amintiri. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa înainte ca prietenii să-i trimită „vreun semn”, chiar dacă (așa cum spune) „orașul acesta nu mai este pe placul meu”, deși „se deșiră în hohote orașul” peste imaginea poetei care se înalță cântând asemeni „scripcarului de pe acoperiș”. Dar poate umbrele trecutului să-ți încătușeze visul? Un vis trăit, încă din adolescență, în orașul tău? Poemul „să mă fi numit maria” (care chiar merită citat în întregime pentru frumusețea sa), e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire ale lumii și ascultate în plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „scripcarul de pe acoperiș”: „să mă fi numit maria,/să nu fi avut un sânge atât de clocotitor,/să fi dus o viață retrasă/într-o casă de pe malul lacului,/să fi fost stăpâna/celei mai frumoase hulubării,/să fi avut harul/de a salva de la moarte/fluturii trecuți de o zi,/să nu se fi risipit pe mine/cuvintele binevoitorilor,/și mai ales toate iubirile mele să fi fost tu./dar așa,/ce lucru scandalos,/te-ai aplecat/în țărână și ai cules aura mea/zdrențe, zdrențe”. Pentru cititorul său poeta este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său cât de cât epic, din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te facă să te dai de partea magicianului, cu tot ce mişcă, suprarealist-spre firesc, prin lumea ce o creionează: „am văzut de dimineață vântul roșu/prin părul lui, din ochi îi curgea un fluviu,/o graniță între vară și ghețuri,/vântul era roșu/apa era verde,/iar peștii îngrășați săreau pe maluri,/se odihneau în visele copilului/din basmul fără sfârșit,/pe frunte i se odihnea ideea unui rid,/iar fetița hoinară/își rezema păpușile de roțile camionului”(vântul roșu). Numai că lumea, cu care poeta comunică vizionar, nu și-a epuizat toate gândurile și are mereu de ascuns câte ceva: o precizie misterioasă, un fel de freamăt al sufletului, ceva mai tulburător decât realitatea. Și ce poate fi mai presus de iubire? Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu lumea florilor, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu „el”, cel cântat în poeme ca: elutibui; aură; dragă făt-frumos; inorogul etc., pentru că poeta e tulburată și fascinantă când are revelația poeților ce au cântat dragostea, conform căreia iubirea se învață odată cu nașterea sub „o stea cu noroc în dragoste”. În acest labirint, în care arde și viața ei, el (cel care: „îmi spune că vrea să plece pe vârfuri/până la marginea primului viscol?” și încă mai aleargă „spre zarea pe care/o împingi tot mai departe”), îi stârnește și îndoielile, dar și pătimirile ce ni le răscolește uneori viața, ori chiar ne aruncă dinaintea unor presimțiri nebănuite. Dar despre descifrarea vremurilor, convinși că realul e numai umbra unor taine nedescifrabile, ne vom mai întâlni cu poeta care aduce laudă florii de anghinare „în care mi-aș face cuib”, nu doar pentru a ne întreba „ce facem cu femeia cu părul de iarbă albastră” ce poate să întindă câte poduri vrea „din poemele scrise în vremuri bune”, ci să putem afirma că și lectura cărților ei viitoare ne va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale.

 

                                                                         Tudor Cicu

O povestire (oameni din satul natal)

 

Uneori și îngerii plâng *

 

      Cred că m-am întrebat și eu, pe vremea când citeam isprăvile nemaiauzite ale cavalerului de la Mancha, tot așa, ca tine cititorule: oare cum trebuie să-l fi privit cititorii lui Cervantes pe Don Quijote la vremea aceea când, încă, autorul cărții despre isprăvile acestuia, trăia? Nu cumva se vor fi purtat ca acel Zopyr, fizionomist de profesiune, la întâlnirea cu marele gânditor Socrate? Se spune că Zopyr îl descifrează pe filosof drept: un stupid oarecare, brutal din fire și înclinat spre desfrâu și beție spre hazul discipolilor filosofului care izbucnesc, firesc, în râs. Prins pe picior greșit, Zopyr o drege spunând că așa era construit filosoful din natură, însă, practicând ani la rând virtuțile, acesta și-ar fi înfrânt pornirile inițiale. Nu mă vedeam, încă, stând sub nasul unui așa filosof, dar un fel de Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și al lui Andrei Bolkonski), mă vedeam. Sau cam ca și acel Nikolinka, care în finalul romanului lui Tolstoi va rosti profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu învățătura și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog pe Dumnezeu: să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh. Atunci voi săvârși fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale lor. Iar lumea toată mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Și ca să mă lămuresc cam ce-ar fi putut izbândi acela, odată pornit în lume, fugeam la bunicul, care stătea pe a doua uliță de a noastră, să-mi spună. Tata zicea că bunicul e mult prea zgârcit la vorbă, și atunci când nu avea chef nici că-i puteai scoate cu cleștele vorba dintr-însul. Dar nu era așa. Știam că doar o zicea, așa, în glumă, pentru că pe-atunci, când trăia, doar bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am să vă spun, povestea unei zile ce făcuse să tremure și lumina în lampă de nesăbuința la care mă dădusem. Cred că era Crăciunul, sau după Crăciun, când se auzea că vine moșul în sania trasă de cai albi ca neaua. Să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada, afară, era aproape cât gardul. Ninsese toată noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. În iarna aceea casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor, singura din tot satul) parcă dispăruseră sub zăpadă și doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Dar cum se lumina de-a binelea și pe ulița mare începeau să mișune vecinii, iar perechile de gospodari se pierdeau pe ulicioare cu pași înceți, ai mei ieșeau și ei în ogradă cu treburi. Iar când unii și alții se opreau în dreptul porții să dea binețe, mai discutau între ei fel de fel de nimicuri. Așa și acum. Am ciulit urechile, să o aud pe mama, ce-i striga Linii, aflată dincolo de gard:

–... Păi, nu prea mai avem nici noi, Lino, că-l făcu Ion al meu, mălai, şi nu cred să mai fie! am auzit-o pe mama, din casă, cum se tânguia cu Lina, la gard.

– Dă-mi, ţaţă Ioană, măcar un ciur de boabe, să-i dau scroafei până mâine...

– Da’ voi n-aţi tăiat porcul, fă Lino, ca toţi oamenii, de Crăciun?

– Nu l-am tăiat încă, ofta Lina, suflând în pumni să mai alunge gerul. L-am avut la pat pe bărbatu-meu, n-a putut să se ridice, să-l taie...

      Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Mă uitam la Lina, vecina îmbrobodită într-o basma de lână, ca la una dintre acelea care-şi mărturiseşte păcatele la Judecata de Apoi. O văzui pe mama că cedează, în cele din urmă, şi dispare apoi după uşa de la polatra unde ţineau ai mei funiile cu ceapă, butoiul cu varză, lada cu mălai şi alte alea. Între timp a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, cam pe mijlocul drumului. A zărit- o pe Lina, în spatele gardului nostru, cum îşi îmbrobodea cu mâinile basmaua neagră peste cap.

– Ţi-e frig, Lino? o întrebă tata.

– Nu mi-e frig, nea Ioane. Doar o ţâră... da’ se înfierbântă ele picioarele, când oi merge, şi-mi trece.

      Mi-am lipit obrazul de geamul ferestrei pentru mă lămuri dacă, într-adevăr, Linei îi înghețaseră picioarele, dar până acolo la gard nu deslușeam prea bine. Acum tata îşi făcea de lucru, cu lopata, prin faţa grajdului, unde ţineam oile. L-am auzit întrebând:

– Da’ ce-i cu Vasile, Lino?

– A zăcut zilele astea... Tuşeşte, nea Ioane, toată noaptea. Cum vine ziua, se mai linişteşte... Nu ştiu ce-i zisese tata, că vorbele lui fură astupate de scrâncetul ca de căţelandru al Crivăţului, însă jelania Linei se rostogoli până la mine: Aoleleaa! Da’ cu ce bani să-l duc şi la doctor, nea Ioane, că n-avem, se văita Lina dincolo de gard. (Pesemne tata, în timp ce vorbea ea, îi sugerase calea cu doctorul, ori cine mai ştie ce.)

– Păi, vindeți scroafa, şi cu banii ăia du-l la doctor... a zis tata.

– Aoleleaa, nea Ioane! Şi, noi ce-om mânca?

      Ce şi-or mai fi spus, ce şi-or mai fi vorbit, că a apărut mama, cu ciurul şi o pânză de şorţ plină cu boabe de porumb, şi Lina a plecat.

– Să mă chemi Lino... i-a strigat tata. Vă tai io porcul, de ce să-l mai chinuiţi şi pe el, săracul!

– Te chem, te chem, nea Ioane... am mai auzit-o pe Lina, dispărând după troienile care se puseseră şi înspre casa ei. Acum, când mă gândesc, şi refac totul în memoria mea, cred că n-au tăiat porcul de Crăciun, alde Lina. Pentru că, bărbatul ei a murit a doua zi după acea întâmplare şi, porcul, l-a tăiat într-adevăr, tata, dar, nu pentru de-ale Crăciunului, ci pentru pomana pe care Lina i-a făcut-o bărbatului ei. Semăna Lina, într-un fel, cu Matriona, din „Fraţii Karamazov”, mai curând cu femeia aceea rea şi amarnică la suflet, din povestea pe care i-o spunea Gruşenkăi? Că, după ce a ajuns în iad, îngerul ei păzitor, făcându-i-se milă, s-a înfăţişat lui Dumnezeu să-l roage să o scoată de acolo. „Da, a făcut ea vreo faptă bună?”, a întrebat Dumnezeu pe înger. Şi, atunci, îngerul şi-a adus aminte că, o dată, a smuls un fir de ceapă din grădină şi a miluit o biată femeie săracă. „Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă să o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă să rămână unde s-o afla acum”. Aşa a făcut îngerul, dar femeia, văzând că de picioarele ei s-au prins şi alţii, vrând a se dori şi ei în afara Iadului, a început să se agite, să dea din picioare şi să urle: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră”. Şi, de aceea, firul de ceapă s-a rupt iar femeia a căzut din nou în Iad, unde arde şi acum. Iar îngerul (zice autorul) a izbucnit în plâns şi a plecat.

      Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul ăla tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

– Am făcut, copile... mă linişti tata.

– Până la bunicu...?

– Până la bunicul.

      Şi nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Doar stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă o dată, când vine moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea, cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

– Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Bunicul meu le ştie pe toate” .

      Aşteptam numai să mă fac bine, să ajung din nou la bunicul şi să-l pârăsc pe tata. Iar bunicul, care le ştia pe toate, poate avea şi ac de cojocul fiului său necredincios şi, precis, o să-mi spună şi ce s-a întâmplat cu Lina şi bărbatul ei când s-a înfăţişat dinaintea lui Dumnezeu. Dar nu mi-a mai spus. O fi avut atunci o discuție cu tata și o fi avut și bunicul ceva remușcări, sau cine știe ce-o fi avut de n-am mai aflat. Omul de pe la noi care, având atâtea greutăți, mai zâmbește și repetă și el, la toate reproșurile, o singură vorbă: „Greu taică, tare greu!”

 

                                                                             Tudor Cicu

 

·       Povestirea a apărut în revista DUNĂREA de JOS/nr. 278 Mai, 2025.

Ediția a V-a a concursului „Copiii din Țara Dorului”

 

Cuvânt înainte

(opinii de lector și impresii) la ediția a V-a

 

„Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (îl citez aici pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţam, că „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Cei plecați din casa copilăriei, ori de pe băncile școlii, cum sunt acești participanți la concursul organizat de Liga Scriitorilor din Buzău („Copiii din Țara Dorului”/ediția a V-a), se întorc mereu, fie și în vis, acolo. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe o pildă, sau o întâmplare), povestea făuritorului de povești are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel în copilăria lui. Și mă gândesc că relația noastră, de prozatori/poeți, cu lumea ori natura, este spațiul care ascunde atâtea sensuri ale limbajului. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de lume și natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-și odihni capul”.

O știre venită din statistică deja mă pune pe gânduri: zice că procentul românilor care citesc o crte pe lună este sub 4%. Și întrebarea firească, vine și ea: nici elevii nu citesc? Sau, dacă au renunțat la cartea scrisă, recurg tot mai asiduu la A.I. Și atunci, înțelegem că dacă elevii încep să se bazeze pe aceste tehnologii pentru a-și rezolva sarcinile școlare, nu cumva riscă ei să piardă din dezvoltarea abilităților esențiale: atitutine critică față de lectura unui text, analiza și sinteza informațiilor puse în comentarii, iar toate nu cumva conduc la formarea unui mod greșit de a gândi și a înțelege lumea? Elevii trebuie să înțeleagă că tehnologiile trebuie să completeze procesul lor educațional nu să-l înlocuiască cu totul. Atunci când scriu un eseu sau un text în proză ei trebuie să vadă că acest scop trebuie să le ofere o perspectivă profitabilă de a reține un alt cititor asupra celor redate de el în acel spectacol al gîndirii proiectată pe un fundal al receptării imediate. Acesta este și scopul organizatorilor de concursuri literare, de a descoperi o nouă generație de îndreptățiți ai scrisului pe care să-i legitimeze într-o antologie supusă unei lecturi estetice. Fiindcă te poți uita în două feluri când privești pe o fereastră: dinăuntru, ori dinafară, depinde unde te situezi. Fiindcă, să nu ne temem să rostim vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume ficțională propusă de scriitor ar fi soluția la cea prezentă, că acolo, la masa de scris, omul-care-scrie își pune întrebări și se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. Ne întrebăm: oare scrisul cărților poate alunga suferința popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele? Poate că nu. Insistența, însă, e ca picătura care sparge stânca. Iar scopul vieții oricărui om este să-și descopere propria identitate. Iar noi, organizatorii, să-i descoperim pe cei care au în bagajul cu care au pornit la drum, au o lectură solidă și, odată porniți la drum, nu vor abandona pe parcurs. Fiindcă literatura se naște din literatură nu din contexte oarecare. Câtă trăire, atâta literatură – îmi spunea cineva.

Și din tot ce am ținut să le spun în acest cuvânt înainte am vrut să redau povestea celui-care-scrie la masa de scris și că odiseea lui e una asemănătoare cu povestea lui Oedip cel urmărit de un destin al suferinței, un destin care nu acceptă că din suferință se va naște, poate, un timbru al speranței, doar că așa și-au dorit zeii. Iar pe măsura scrierii acestor „întâmplări” reale din viață, întâmplări închipuite, S.F., ori gânduri răzlețe, ficționalitatea se produce treptat, acumulând în mod gradual senzațiile și povestea celui-care-scrie, în singurătate, precum și drama vieții lui (sau a eroului creionat) pornește de la reperele unei realități identificabile.

Trecând, acum, direct la textele celor mici, aici e de reținut că în viaţa unui copil, mai ales „cutezător și îndrăzneț să își depene povestea”, să precizăm că nu se află doar un singur fir narativ, în tematica abordată, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, de a alege ceea ce este mai aproape de sufletul cititorului, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles venit anume în viața lui. Între amintirile unora, despre oamenii din satul copilăriei, despre întâmplările lor, despre chipul mamei, al tatei ori al bunicilor şi ceea ce reprezintă astfel de momente pentru traseul lor în viață... mi s-ar fi părut firesc ca măcar unul dintre cei prea mulţi care au plecat să se bată cu LUMEA şi pleacă mereu... mereu gata a porni o nouă bătălie cu armele scrisului (în proză, dar și în poezie), să se ridice deasupra tuturor. Și chiar unii dintre acești micuți autori mi-au atras atenția prin texte scurte, concise și cât mai restrânse, care au înțeles că, chiar și mai succint, textul poate surprinde dispozi­ția naratorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc.), ceea ce aduce textului acea notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată câțiva dintre ei: Anais-Elena Burlacu cu textul „Dincolo de cuvinte”, ne redă povestea Sofiei, o fetiță tăcută, dar care avea un cățeluș, două pisici alintate și un hamster pufos, cărora le vorbea. Într-o zi s-a trezit că și animăluțele îi vorbeau pe limba lor și se înțelegeau de minune, fiindcă toate erau făcute din iubire. Acest fapt nu a trecut neobservat într-o excursie cu școala la un parc cu lacuri, unde Sofia a auzit „glasul” mut al unei lebede care îi cerea ajutorul pentru puiul ei prins între trestii. Plină cu tâlc, fantezia lui Tudor Colda din textul „Îngerul meu păzitor” ne dă un frumos eseu dedicat mamei. Se simte iubirea pentru ființa care seara îi spunea nelipsitele povești și reținem fraza: „Niciun loc nu e mai cald și mai sigur decât lângă mama”. Cu alte cuvinte, mama este „cea mai frumosă poveste pe care o trăiesc zi de zi”. Radu-Cristian Lazăr cu „Vreau să fiu fericit”, scrie povestea unui băiețel pe nume Luca, tare mofturos și nemulțumit cu școala. Ideea de a scrie pe o bucată de carton, în grădina sa, „Vreau să fiu fericit” este salvatoare: De aici încolo toți păreau că îi știu taina și voiau să-i intre în voie. Și asta, fiindcă, în fapt, Luca „fugea de o lume care uitase să întrebe ce simte un copil”.

La secțiunea reportaj, după părerea mea, proza pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului autobiografic, și mai reținem că „din acest tangaj”, pe apele mișcătoare ale reportajului literar, autorii îi conferă și cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Și în acest domeniu al genului, mulți vor fi aceia care au tot crezut că mâna cu care scriem e prinsă de pământ printr-un simplu joc de degete și că se poate reda oricum priveliștea oferită într-un reportaj, chiar fără prezența lor directă la acțiune, ori cunoștințe deosebite pentru cei care te citesc. Și înțelegem că nu-i așa. Nimeni nu se bucură în zadar, nimeni nu se întristează în zadar fără să cunoască (dintre toți cei cuprinși în această antologie), toate tainele scrisului unui reportaj, dar celor mai curajoși și talentați dintre ei, plecați fiecare pe un drum al lor se cuvine să amintim. Astfel Alexandra Gheorghe  cu „Visul regal, pierdut printre dealurile Buzăului”, ne duce „undeva, între pădurile dese ale Ciolanului”, locul pe care Carol I voia să-l caute pentru reședința regală de vară în anul 1866. Apoi, mai la 50 km de Buzău pe Valea Slănicului e Meledicul, muntele de sare cu lac și apă dulce, unde regina Elisabeta ar fi dorit ridicarea unei construcții, care nu s-a mai ridicat ca urmare a trecerii în neființă a arhitectului Savigny. Când îmbini documentele istorice, micile întâmplări nedorite de epocă cu frumusețea descrisă a locurilor, reportajul are tot ce-i trebuie. Maria Iosana Ghilea cu „Scrisori pentru mama, semnate cu dor” este un duios reportaj despre copiii rămași acasă în România și crescuți de bunici, fiindcă părinții au plecat să lucreze în străinătate pentru a le oferi o viață mai bună. E un reportaj în care sufletul i-a lăcrimat autoarei pe coala de hârtie. Pentru că cei rămași prizonieri în „Țara Dorului” (acasă) „nu se se vindecă cu bani... se vindecă cu întoarceri acasă și promisiuni ținute”. Mara-Elena Untea cu „Viața oamenilor în timpul războiului ruso-ucrainean”, pare un reportaj scris chiar în orașele dărâmate și bombardate de nebunia oamenilor. Elevul de 15 ani Ilia arată în discuția cu cel care scrie reportajul, că războiul și grozăvia lui l-a maturizat prea devreme și nu i-a mai lăsat timp de copilărie și adolescență, că până și visurile copiilor din Ucraina „poartă veste antiglonț”.

În proza elevilor de gimnaziu observăm că încercările lor de a zări de-o parte și alta a ferestrei de care aminteam, umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că rămân în scena ridicată de  micul prozator, în lucrarea prezentată aici... e visul celor destinați să rămână singuri, dar neînvinși, la masa de scris. Ana Maria Baniță cu „O candelă aprinsă-n întuneric”, ne pune dinainte povestea tristă a lui Alex care și-a pierdut mama într-un accident, tatăl îl părăsește și rămâne în grija bunicii, care îl lua cu ea la biserică. Aici în fața icoanei Mântuitorului, Alex a simțit căldura mamei (de dincolo de Ceruri), trimisă de îngeri să-i „aline toate durerile”. Legătura lui Alex și Dumnezeu e descrisă ca fiind „adânc înfiptă în sufletul acestuia”. Andra-Elena Caloean cu „Lumea de dincolo de somn” e povestea unei fete de 14 ani care a găsit o carte în podul bunicilor și acolo, notată, fraza: „Nu uita niciodată să crezi”, frază care îi va marca viața. Această credință îi va purta visele prin lumi magice. Emilia Manole cu „O întâmplare neprevăzută” ne oferă o lecție de bunătate și bună-purtare între semeni de vârste diferite. Daniel Pașcalău cu „Sub cerul de acasă” ne aduce povestea la fel de tristă a unui copil crescut la țară la bunici, iar dorul de părinți îi este alinat doar de scrisorile care circulă dintr-o țară în altă țară. Se simte tristețea din întrebarea copilului: „când se va întoarce cineva acasă?” Eliza Rosanna Tiu cu „Speranța de catifea” ne poartă prin descrieri de epocă într-o povestire s.f. cu personaje de epocă și durerea unei copile rămasă printr-o întâmplare nefericită a vremurilor de atunci, orfană și crescută la orfelinat. Acolo devine vedeta prichindeilor cărora le spune povești și, cu ajutorul unei cărți de bucate găsită în podul orfelinatului, gătește copiilor bucate alese de Crăciun. Povestea are un hapy-end fericit, copila e salvată din orfelinat de tatăl ei dispărut pe timpul ciumei și întors abia acum, își recapătă statutul dinainte și devine o scriitoare celebră. O poveste la granița dintre s.f. și realismul magic, și scrisă cu talent.

Amintim doar în treacăt despre proza elevilor de liceu întrucât, pe vremea când erau în clasele gimnaziale, mare parte dintre ei au participat la aceste concursuri și s-au remarcat încă de pe atunci. Cronicarul acestor rânduri se încumetă în analiză pe spaţii mai mici despre ei, aici: dar creionarea eroilor (în cazul prozei) devine un joc pe care autorii îl joacă cu plăcerea narării și asta a şi fost dorinţa autorilor, ca mesajul să ajungă la destinatar. De exemplu: Alexandra Gheorghe cu „O inimă în valiză” își spune povestea care a început ca un vis și „visul pare să se împlinească”. În acest text confesional e lumea celei care scrie tot ce simte într-un jurnal și lumea cărților dintr-o bibliotecă. E și un mesaj către prietenie și salvarea sufletelor prin lumea cărților. O povestire scrisă cu inima. Anamaria Silivestru cu „Inteligență și rațiune” atrage atenția asupra frazei rostită de un profesor la lecție: „Nimic nu e întâmplător în această lume”. E o lecție despre cunoștințe în fizica cuantică, iar ideile desprinse din acea lecție îi va schimba modul de a gândi și se purta cu semenii din jur. De altfel e confesiunea unei eleve destul de silitoare, dar nu prea încrezătoare în credința cu care mama ei încearcă s-o aducă pe un drum sigur și corect în viață. Mai amintim aici pe Maria Iosana Ghilea cu textul „Cine sunt?”; Bianca Andreea Nica cu „Pierduți fără speranță”; Alexandra Pantole cu „Copiii din Țara Dorului” și Alexandra-Iulia Zecheru cu povestirea „Unde ești copilărie?”... dar sunt și alții elevi merituoși și îi veți găsi în antologie, spre a vă încânta.

În încheiere, trecând la poezie, doar amintim pe Ștefan Radu cu poezia „Primăvara”; Marian Radu cu „Vara”; Amedeea Breazu cu „Țara inimii mele”; Filoteea Ciobanu cu „Fulgi de nea”; Mihaela Ciumacenco cu „Leagănul dorului”; Bianca Bocioc cu „Speranțe deșarte”; Diana Călinoiu cu „Dor de tine copilărie”; Maria Iosana Ghilea cu „Leacul din primăvară”; Iancu Mălina Rianna cu „Atât de multe lucruri știu, și-atâtea de puține”. Dar aș menționa și cele spuse de poeta Nora Iuga (undeva), că „poezia este asociată cu visul”, cam ceea ce arătam odată și eu, pornind de la o cugetare freudiană a delirului și viselor care se nasc din astfel de refulări. Percepția poeților trebuie să aibă ca precondiție totalitatea unor trăiri responsabile de un astfel de mister, dacă ținem seama că omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă. Ne face plăcere să gândim poezia ca pe una din fugile muzicale ale lui Bach, muzician cu virtuţi şi îndeletniciri muzicale îngerești. Altfel, lăsate slobode în ghilotina întâmplării, cuvintele şi-ar putea pierde orice individualitate semantică. Pentru că, prin alegerea formei pe care o dau înrămarea cuvintelor în matricea poemului, poetul are o a doua tendinţă de a oferi cititorului un şir de imagini vizuale, intuite, prin cuvintele care îl exprimau, în accepţiunea sa. Altminteri, fluxurile şi refluxurile pe care le poate transmite, această rostuire în pavaj versic a cuvintelor, nu fac decât să transmită, fără să semnifice, limitele codificate ale limbajului poetic şi, par a depinde mai curând de simboluri decât de nevoia noastră de mister.

 

Președintele Juriului,

Tudor Cicu

membru în Uniunea Scriitorilor din România

 

caut să aflu

 

caut să aflu

 

tu zici:

nici unul nu și-a aflat drumul către celălalt

deși uneori pare că sună cineva la ușă...

de unde să mă iau Doamne, pentru a mă întoarce

când păsări fără cuib au rămas,

când pe hornul casei doar o bufniță mai avea somn

de credeam că sună printre copacii desfrunziți nimicul.

caut să aflu unde s-a risipit cenușa atâtor visuri

și strig la tine

să aprinzi un chibrit ca îngerașul lui Andersen

că tu eși ficțiunea mea

am să-ți spun așa

până voi scrie și acest poem

ca pentru orbii lui Bruegel din fața zidului;

și te aud,

te aud întrebându-mă cum ajungem la taină

cu același zâmbet pe buze ca Duniașa lui Cehov

furată de visuri prin livada cu vișini.

„mi-am păcălit moartea!” strigă și eroina lui Tolstoi;

până și în mintea mea

viscolul dinaintea acelui tren îmi spune că totul e pierdut

și lumea se mai întreabă pe aici, agită brațele

aprinde făclii și caută

în acele cuiburi părăsite în livezile de odinioară.

Iar tu îmi ceri să mai scriu în acest poem

ca și cum doar un cântec îmi va aminti

unde s-au risipit

ca cenușa atâtor visuri

mai toate.

Fever dream în poezie...

 

Fever dream în poezie, sau cum să visezi în întuneric  *

      Miza discursivă a poetului buzoian Mihai Marian din recentul său volum de poezie (Creaturi matematice reci, apărut la ed. Charmides/2024) este să  creeze spațiul fluctuant de comunicare, ca în „Inkukuleko” (titlul unui poem). Și alteori, cu acea plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, poetul ne vorbește despre ceea ce se mai poate zări printr-o fereastră dintr-o cameră minusculă „cum visele oamenilor/devorează mereu, mereu amenință să ne înghită” și să ne privim sufletele zdrențuite în oglinzile locuite de ceva lumină dătătoare de speranță. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet, într-un dreamscape numai de el știut, unde realul și suprarealul sunt interconectate și îi permite și cititorului să vadă în întuneric. Pentru Mihai Marian (autor a trei cărți de poezie, organizator al unui club de lectură numit Noise Poetry, traducător de poezie din limbile italiană, engleză, franceză, germană și spaniolă), logosul e însăși ființa care se întrupează din cuvânt, pentru a transcende din realitatea concretă în cea imaginară, cât și pentru a trece cu ușurință din abstract în concret și la capătul acestui vis interminabil să te simți spectator într-un fever dream pe care, mai apoi, îl va schița pe hârtie în imagini. Dacă „visele sunt create de rămășițele zilei de ieri” (după Freud), prin vis poetul îi atribuie escapismului intertextual noi valențe (din cele văzute în vise și coșmaruri), spre a-și transporta cititorul într-o călătorie halucinatorie, martor fiindu-i doar „paznicul” pus să ne apere de aceste tulburări de memorie și concentrare într-un haos al vieții cotidiene. În acest context realist și hiper-reflexiv pe tema fricii poezia se asociază în mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o altfel de realitate pe care abia o respirăm „în interiorul și în afara visului”, acolo unde se simte „urmărit de întunericul care/lasă lucrurile fără formă”. Fiindcă acum, „în trenul în care călătorim,/timpul trece mai greu decât într-o casă/în care locuiești singur”, cum ne avertizează, iar memoria lui e făcută să rețină și lucrurile care ne interesează mai puțin, așa încât, în această călătorie epic-escapistă, senzațiile noastre ne duc cu gândul că poetul e pentru cititorul său un ghid al labirintului său, atât cât ține să ne atenueze trăirile unor traumatisme. Dar când desprinzi de memorie imagini dintr-un timp trecut e ca și cum ai da cu banul să vezi dacă a căzut cap sau pajură, ori te vezi teleportat „exact ca într-un vis stupid” în care „forma aceasta de realitate poate exista”: „pe când era rară/iubirea la distanță,/ambulanțele nu se auzeau în cartier,/nu eram obsedați de moarte/și-mbătrânire, iar fiecare dimineață/ni se strecura-n palme/ca o monedă răcoroasă/cu care puteam cumpăra orice” (Lacuri de gresie).   

     Visând uneori și lucruri pe care nu are cui le povesti (cum sugerează într-un poem), ne și imaginăm că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor: „Nu, chiar nu vorbesc despre astfel/ de lucruri pentru că sunt trist./ Doar începuse să îmi fie frică/ de singurătate/ și mi-am imaginat oameni” (MCG+01-02-015).  Suprarealist numai în aparenţă, mai mult expresiv, mistuit de o măcinare discretă, interioară, noua sa cartea de poeme scrisă în timbru pregnant autoreflexiv ne dă imaginea unui poet înzestrat și de perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. Fiindcă de această dată axa dominantă a poetului este cea a poeţilor din plutonul celor neorealiști care se furişează la infinit printre nuanţe, cât şi a poeţilor auto-reflexivi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive, definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor ce îți împovărează sufletul pe un pat de spital și te face să simți „frigul din abdomen”, ori îți bântuie „pereții stomacului/creaturi matematice reci”: „În schimb,/ vei sta pe malul unui râu,/acolo unde prundișul trosnește sub șinele de tren/și noi plecăm tăcuți și pentru totdeauna./Să spui cu toată puterea chiar de ar fi/ să umblu prin valea umbrei morții/nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine,/toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Creaturi matematice reci).   

     Cred că este și în acest câmp ideatic al poeziei sale un alt fel de descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața unei vizibilități aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii, ceva mai absorbit de liniște și tăcere sub scutul unde urmărește oamenii și întâmplările lor, iar expediţia existenţială a ieşirii din iluziile cu care trece peste spaimele, obsesiile, oscilaţiile  şi contradicţiile înfiinţării ipotetice aici (în sfera telurică a întâmplării cotidiene), ori dincolo (în singurătatea mare a morţii), nu-i decât ecuaţia fiinţei rătăcitoare, habitând la marginea universului în proximităţi thanatice. Iar când notația, pe care o interacționează cu trăirile încolțite într-o anume captivitate pare a trece neobservată, observăm cum tronează în poemele sale câte ceva din senzația apăsătoare a ideii de pustiire definitivă a lucrurilor şi lumilor, cât și al fastuosului ideatic căutător printre aceste fragmente ale deşertăciunii din lucruri: multe întâmplări şi fenomene stranii. Și ce ar mai putea „șterge selectiv din memorie” un eu traumatizat?

     Viețuind imagini strivite în întunericul ființei tale („pe coridoarele ce nu au sfârșit” cum spunea Gheorghe Crăciun), oare nu fricile le deschid oamenilor poarta unor trăiri halucinante, sau a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat poetului buzoian în memorie? Și iată cum avem tabloul complet al imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante, și care unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și amprenta ei, uneori fantastă, îi dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „Frica mea e un lubrefiant,/un labirint cu o derutantă multitudine de ieșiri,/fragmentul hieroglific al unui imperiu nomad./Exact sau viu./Perfect./Se întinde până și în spațiile în care eu nu exist.” (Un animal complet singur). Iar când povestea sa de dragoste în orașul viselor, creionată parcă într-o altă lume, va dezvălui şi cititorului lumea maladivă a alienării urbane construită pe afirmaţii incerte şi indeterminări sufleteşti, înțelegem că  poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de un scenariu kafkian, cu mesaje cifrate şi recepţionate ca de pe „galaxia MCG+01-02-015”. Și asta pentru că orașul viselor sale, uneori „e o haină în care nici brațele nu mai încap”, alteori îi ascund vederii „oamenii, copacii/ale căror crengi pocnesc de frig/ca oasele morților în sacii de nailon”. Când un poet dorește să preia în „povestea sa de dragoste” (unde „ea nu este cea pe care o ai în minte”) câte ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și transformare, mai înțelegem că, în povestea sa, lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial, ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor: „Haideți să nu ne mințim singuri:/toate formele de existență ale naturii umane/au fost deja pervertite,/și scrisul nu a fost inventat/pentru a scrie poeme de dragoste” (love Poem).

     Având și cu acest volum cam aceeași plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, unde pure funcții matematice sunt ziua și viața, Mihai Marian înclină spre o participare ceva mai sumbră asupra unor realități. Pesemne o altă fațetă a unei realități, în care sentimentul alienării din atmosfera sumbră a spitalelor (și în care își proiectează ființa vremelnic prizonieră „într-o cameră minusculă”, iar „amintirile mele sunt pești infimi”), e soluția ieșirii din această lume ce pare insuportabilă, totuși, cu adnotări imprevizibile ale unor felii din viața sa.

* cronica a apărut în revista LITERE/ 2025 - aprilie, nr. 301

                                                                          Tudor Cicu