Peștișorul de aur (schiță)

 

Peştişorul de aur

(schiță) 

       Ce fericire! Mâine, ba nu, astăzi mă voi duce să mă scald la iaz. Știu că bunica mă va certa fiindcă eu n-am venit aici, la țară, să îmi fac de cap. Bunica nu era o femeie rea. Va da ceva cu gura, de ochii bunicului, și bla-bla, câte alea, dar îi va trece. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, dar eu cred, am noroc cu carul că am o așa bunică. „Dacă nu te ascultă și o ia razna ca sălbaticii, să mi-l trimiți acasă. O să-l rog pe tata să-l pună la tren și gata!” îi zisese mama, bunicii. Cum era să fii copil „sălbatic” în judecata bunicii? Ehei!... Ceva nostim! Chiar m-a dat pe spate când am auzit-o: „Cu cineva cu judecată, un pic mai mult ca motanul nostru care se sperie și de un șoarece, adică!” Asta m-a întristat, foarte. Dar m-a sărutat pe frunte și m-a asigurat că nu există mamă pe lume care să nu spună ce grozav copil are și să-l alinte cu fel și fel de cuvinte d-astea „intelectuale”. 

      Dar să știți că-mi plăcea și înainte să merg să mă scalda în iaz și să privesc norii pe cer ce par de o vreme a-mi spune o poveste de dragoste, petrecută acolo, de demult. Adică, să stau pe malul apei și să visez cu ochii pe cer. Acolo unde norii îmi desenau la început chipul tătăruștii de pe strada noastră, din oraș. Priveam la nori și prcă o vedeam de la balcon cum ieșea cu cățelușul, la plimbare, în parc. Eram îndrăgostit lulea de fata cu ochi ca ai Urumei din Pădurea nebună a lui Zaharia Stancu. Dar ea nu cred că știa una ca asta. Dar cine mai știe? Nici o taină nu se ascunde în loc, fără ca, în cele din urmă, să facă valuri!

      La vremea când scriu toate astea castanii trebuie să fie înfloriți în oraș! Iar eu sunt, acum, departe de ei, pregătit să merg pe malul iazului din satul bunicilor. Ce bine că sunt și nori pe cer! Asta mă mai înveselește un pic, fiindcă formele astea pe cer îmi dau prilejul să-mi continui jocul și să descopăr printre ei și chipul tătăruștii. Crede-ți-mă, ce mai îmi umbla imaginația! Mai întâi i-aș fi zărit ochii, apoi alt nor trebuia să vină și să-i acopere. Era ca și cum cineva se juca cu imaginația mea. Dar cine ar fi putut acoperi, fie și pe o pânză de nori, ochii ei de tătăroaică?! De câte ori merg la iaz îmi place să fac asta. În urmă cu câțiva ani însă a fost ceva deosebit. Să vă spun secretul meu? Parcă n-ar fi frumos să râdeți de mine, sau poate aveți să-mi spuneți o vorbă de încurajare. Ei, bine! Așadar, acum câțiva ani stăteam sub cerul gol și mă uitam fix, în ochii ei. Și cred că atunci mi-au atras atenția cerceii aceia căzuți în iarbă. Jur că nu mai văzusem ceva atât de frumos! Îi țineam în palmă și mi se părea că visul care abia începuse n-o să se mai termine niciodată. „De ce nu m-aș însura cu ea, acum am și cerceii ăștia, poate că ar accepta?”- gândeam. Însă subconștientul nu se lăsa nici el. L-auzeam: „Fiindcă n-ai decât zece ani și ea e atât de slabă!” – exact așa cum îmi spusese odată sora mea cea mare. Sărmana! Trebuie să se fi simțit foarte rău dacă nu vedea nimic în mintea mea…

– Ia, uite! Ce gânduri îmi mai trec și mie prin cap? mi-am auzit vocea destul de clar. Ale naibii gânduri, pot să te distrugă. Cred că exact asta mi-am spus atunci. Nu glumesc.

      M-am răcorit aruncându-mă în apele iazului. Asta era partea care mi-a mers mie la inimă. Îmi plăcea să mă scald, dar, sigur, nici n-aș fi făcut asta ca să-mi pierd mințile, cum mi se părea că o făceam ca atunci când mă scaldam cu ochii printre nori.

     Ieșind din nou pe mal am început să țopăi într-un picior ca o mierlă. Cineva, asta sigur mi-a atras atenția, cobora poteca spre iaz venind dinspre casa de pe deal. De la bunica știam că acolo locuia știma cea rea. Așa spunea ea. M-am uitat mai atent. Așa și era. O făptură în alb cobora țopăind când și când pe un picior și nu mai era nimeni altcineva pe poteca albită de soare în afară de ea. Ea... era o fată. Tare nostim mai țopăia! Am zărit-o când tocmai țopăiam ca să-mi scot apa din urechi. Nu cred că mă văzuse cum mă scăldasem în iaz. Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns după o tufă de bozie. M-am trezit boţit pe picioare de nămol şi cercetat de furnici mici şi ciudate. Așa de bine îmi țineam respirația, cred că încremenise şi cerul deasupra. Norii, în mare parte și ei. Până şi păsările rămăseseră nemişcate în aer. Exagerez, știu ce spuneți, dar mie așa mi s-au părut. Cu aripile tăioase ca nişte seceri de care altădată aş fi făcut poate mult haz o libelulă mi se așezase pe un braț și încremenise cu ochii sticloși la fălcile bulbucate ale unei broaște tare urâte. Și fata cobora plutind ireală prin pelinul şi mărarul sălbatic. Oare mă zărise? Că deodată a rămas și ea nemișcată în drum. Sau poate mi s-a părut mie! Cert e că mă zărise. Coborâse până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală, podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie, unde s-a și oprit cu mîna dusă la gură. Privirea ei tristă, îndepărtată, îmi amintea de Uruma ... Când Darie tocmai îi spusese pe dealul Deliormanului: „Poate că marea m-a adus pentru tine, Uruma”. Și ea îi răspunsese: „Nu, Lenk, marea nu te-a adus pentru mine”. Atunci însă, fiți convinși, nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei. Pe partea aceea nu erau ulii. Poate doar turturele şi porumbei. Când s-a săturat de privit zborul păsării și i-a coborât în jos de m-au zărit și ochii ei scrutători. Credeam că mi-au fript faţa. Am întrebat-o:

– Ce vrei?

      Vântul îi mişca o şuviţă rebelă peste ureche. Părea mută, ori chiar era o prinţesă rece ca gheaţa, cum citisem într-o poveste a lui Andersen. S-a uitat la cerceii din palma mea și a dus mâna la ureche de și-a pipăit locul gol. Atunci i-am pus cerceii în palmă. Cerceii pierduţi și găsiţi de mine pe tăpşan şi cercetaţi cu luare-aminte. Acum poate credeți că peştişorul de aur mi-o scosese-nainte. Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi de la casa bântuită de pe deal, cum zicea bunica, adeseori, că doar se zvonea prin sat. I-a luat c-un surâs. Cred că mă privea, cu ochişorii, ca pe un diavol micuţ. Sau poate atât mai ţin şi eu minte fiindcă, cu cerceii strânși în pumnișori, a fugit înapoi spre casa de pe deal, de unde venise. Ca un spiriduş, hohotind, în timp ce urca poteca.

       Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Chiar îmi era mult peste putinţă. Poate că ea fusese peştişorul meu de aur de care avusesem eu parte. Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă. Pentru prima oară mi-aş fi dorit să plec şi eu în urma ei. Cum plecase Călin File de Poveste, cu noaptea în cap, în lumea cea largă, după doi tăciuni să-ntreţină un foc. Nopțile care au urmat, bunica mă urmărea cum săream la fereastră și priveam spre casa de pe deal unde se oprea, atunci, Luna de pe cer. Că până la Luna ce bătea peste casa unde dormea fata aş fi ajuns şi eu de mi s-ar fi urat un pic de noroc. Tot în vara aceea am plecat de la bunici și credeam că am uitat-o. Doi ani nu am mai văzut-o, nici nu am cerut să mai merg la bunici (că nu voiam să atrag atenția soră-mii asupra mea și să trâmbițeze la toți povestea, să mă întrebe careva ce am pe suflet), dar, în sinea mea, tare îmi doream.

      În vara asta, când m-am întors la casa bunicilor, n-am mai găsit la casa de pe deal, acum în ruine, peştişorul de aur. Voiam să-i spun cum visasem cândva, Luna înghesuită în carul lui Călin File de Poveste. Printre bulamacii sprijinind un zid de chirpici am zărit doar o bătrână, în scrânciob, ghemuită. Nimic altceva. Şi-n grămezile de gunoi din jur scormoneau, nestingherite, la râme, nişte găini porumbace. Bătrâna a ridicat o singură dată capul. Nu părea să mă fi văzut. M-am strecurat după niște tufe de mătură care creșteau din abundență, pe acolo. Am plecat pe o cărăruie în jos, până am ajuns în drum. De acolo capătul acela de sat părea cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte...

– Cum te cheamă, copile? m-a întrebat omul în fața căruia m-am trezit pe neașteptate, mai-mai să intru în el.

      L-am privit de jos în sus. Trăgea, de lanțul dat după coarne, un bou tot îndemnându-l să intre pe o portiță. Părea vesel în felul lui.

– Aici (i-am arătat cu o mînă casa) a stat, cândva, o vrăjitoare, am spus eu, ocolind întrebarea. Mi-a spus bunica!

– A stat... și toată veselia lui pieri îndată de pe chip. Cu o mișcare aspră, atinse crupa din spate a boului, lăsându-l să înțeleagă că poate să dispară undeva într-o curte, apoi se încruntă și roși atât de tare, încât îi apărură, pe frunte, câțiva negi negri.

– Nu ești de pe-acilea! s-a mai luminat el la față. Și, fiindcă am încuviințat din cap, a continuat: înțeleg, iar dacă ți s-a spus că era vrăjitoare nu bag mâna în foc, dar se zvoneau multe pe seama ei. Fata era doar mută. Poate că semnele alea pe care le tot făcea când da să vorbească, să le fi dat de înțeles, unora, că era și vrăjitoare. Pe mama ei au găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi, acolo, în dreapta? N-a mai rămas decât un perete și plita de la bucătărie. A murit de moarte bună, sărmana. Pe moment n-a avut pe nimeni s-o îngroape...

– Dar e cineva, acum, acolo, am îngăimat repede. O bătrână într-un scrânciob.

– Deci a venit iar?... Cred că se întreba pe sine, că nu mi se adresa mie, direct. Păi, cum așa, eram uluit: murise, dar a înviat iar? Atunci, mă lămuri: e o cerșetoare care vine prin sat și mai toarnă cositor pentru dureri de urechi și de burtă la copiii mici. Și are leac, se zice. A găsit locul ăsta și stă și ea, o vreme, pe aici. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

– Și cea de dinainte, fata acelei femei moarte? Nu avea și o fată? Am zărit-o odată, dinspre iaz, cum urca poteca spre aceste locuri. O fată cu ochi mari și cercei în urechi...

– Bună glumă! Păi, cică aceasta e acum prin America, ce să mai caute una ca ea pe la noi. Se auzise că ar fi avut un frate prin America. Și ăla ar fi luat-o cu el. Asta am auzit și eu. Și pe mamă-sa, n-ai cum s-o mai întrebi. E moartă de mult timp și zace în cimitir.

        Am înțeles că nici el nu știa prea multe. Am plecat de acolo. Când am ajuns la capătul potecii, spre iaz, am mai privit o dată, în urmă, spre locurile unde dispăruse, cândva, fata cu ochii ca ai Urumei. Mi-am făcut streașină palma, deasupra ochilor, doar-doar voi mai zări-o, ca atunci, acum câțiva ani. În imagine nu-mi apărea decât bătrâna din scrânciob. Acolo, dacă aș mai fi făcut un pas-doi și aș fi întins brațul, poate i-aș fi atins mâna. Oare mă zărise și ea? Nu-mi da pace gândul ăsta. Multe nopți la rând, în vis, știam că i-am atins mâna netedă cu vine subţiri... Am visat până și casa. Și ce de gânduri, nu-mi treceau prin cap, dumnezeule! Casa era ca o fantomă prin care puteai să vâri mâna. Nu vă mint! Că mama spunea că vorbeam și prin somn. Mama aude prin somn ca un iepure. Auzea și cum strigam, prin somn, la peștișorul de aur. Eu cred că auzea și bătaia orologiului din turnul primăriei. Dar cum vă spuneam, nici o taină nu se ascunde în loc, fără să facă unele valuri. Ca acel gând, de demult, altfel, nici eu n-aș fi aflat niciodată de fata de la iaz. Dar pe unde o fi ea, ce credeți, norii ăștia pe care-i urmăresc, ori de câte ori vin aici, mi-ar spune?