Fever dream în poezie...

 

Fever dream în poezie, sau cum să visezi în întuneric  *

      Miza discursivă a poetului buzoian Mihai Marian din recentul său volum de poezie (Creaturi matematice reci, apărut la ed. Charmides/2024) este să  creeze spațiul fluctuant de comunicare, ca în „Inkukuleko” (titlul unui poem). Și alteori, cu acea plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, poetul ne vorbește despre ceea ce se mai poate zări printr-o fereastră dintr-o cameră minusculă „cum visele oamenilor/devorează mereu, mereu amenință să ne înghită” și să ne privim sufletele zdrențuite în oglinzile locuite de ceva lumină dătătoare de speranță. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet, într-un dreamscape numai de el știut, unde realul și suprarealul sunt interconectate și îi permite și cititorului să vadă în întuneric. Pentru Mihai Marian (autor a trei cărți de poezie, organizator al unui club de lectură numit Noise Poetry, traducător de poezie din limbile italiană, engleză, franceză, germană și spaniolă), logosul e însăși ființa care se întrupează din cuvânt, pentru a transcende din realitatea concretă în cea imaginară, cât și pentru a trece cu ușurință din abstract în concret și la capătul acestui vis interminabil să te simți spectator într-un fever dream pe care, mai apoi, îl va schița pe hârtie în imagini. Dacă „visele sunt create de rămășițele zilei de ieri” (după Freud), prin vis poetul îi atribuie escapismului intertextual noi valențe (din cele văzute în vise și coșmaruri), spre a-și transporta cititorul într-o călătorie halucinatorie, martor fiindu-i doar „paznicul” pus să ne apere de aceste tulburări de memorie și concentrare într-un haos al vieții cotidiene. În acest context realist și hiper-reflexiv pe tema fricii poezia se asociază în mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o altfel de realitate pe care abia o respirăm „în interiorul și în afara visului”, acolo unde se simte „urmărit de întunericul care/lasă lucrurile fără formă”. Fiindcă acum, „în trenul în care călătorim,/timpul trece mai greu decât într-o casă/în care locuiești singur”, cum ne avertizează, iar memoria lui e făcută să rețină și lucrurile care ne interesează mai puțin, așa încât, în această călătorie epic-escapistă, senzațiile noastre ne duc cu gândul că poetul e pentru cititorul său un ghid al labirintului său, atât cât ține să ne atenueze trăirile unor traumatisme. Dar când desprinzi de memorie imagini dintr-un timp trecut e ca și cum ai da cu banul să vezi dacă a căzut cap sau pajură, ori te vezi teleportat „exact ca într-un vis stupid” în care „forma aceasta de realitate poate exista”: „pe când era rară/iubirea la distanță,/ambulanțele nu se auzeau în cartier,/nu eram obsedați de moarte/și-mbătrânire, iar fiecare dimineață/ni se strecura-n palme/ca o monedă răcoroasă/cu care puteam cumpăra orice” (Lacuri de gresie).   

     Visând uneori și lucruri pe care nu are cui le povesti (cum sugerează într-un poem), ne și imaginăm că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor: „Nu, chiar nu vorbesc despre astfel/ de lucruri pentru că sunt trist./ Doar începuse să îmi fie frică/ de singurătate/ și mi-am imaginat oameni” (MCG+01-02-015).  Suprarealist numai în aparenţă, mai mult expresiv, mistuit de o măcinare discretă, interioară, noua sa cartea de poeme scrisă în timbru pregnant autoreflexiv ne dă imaginea unui poet înzestrat și de perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. Fiindcă de această dată axa dominantă a poetului este cea a poeţilor din plutonul celor neorealiști care se furişează la infinit printre nuanţe, cât şi a poeţilor auto-reflexivi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive, definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor ce îți împovărează sufletul pe un pat de spital și te face să simți „frigul din abdomen”, ori îți bântuie „pereții stomacului/creaturi matematice reci”: „În schimb,/ vei sta pe malul unui râu,/acolo unde prundișul trosnește sub șinele de tren/și noi plecăm tăcuți și pentru totdeauna./Să spui cu toată puterea chiar de ar fi/ să umblu prin valea umbrei morții/nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine,/toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Creaturi matematice reci).   

     Cred că este și în acest câmp ideatic al poeziei sale un alt fel de descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața unei vizibilități aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii, ceva mai absorbit de liniște și tăcere sub scutul unde urmărește oamenii și întâmplările lor, iar expediţia existenţială a ieşirii din iluziile cu care trece peste spaimele, obsesiile, oscilaţiile  şi contradicţiile înfiinţării ipotetice aici (în sfera telurică a întâmplării cotidiene), ori dincolo (în singurătatea mare a morţii), nu-i decât ecuaţia fiinţei rătăcitoare, habitând la marginea universului în proximităţi thanatice. Iar când notația, pe care o interacționează cu trăirile încolțite într-o anume captivitate pare a trece neobservată, observăm cum tronează în poemele sale câte ceva din senzația apăsătoare a ideii de pustiire definitivă a lucrurilor şi lumilor, cât și al fastuosului ideatic căutător printre aceste fragmente ale deşertăciunii din lucruri: multe întâmplări şi fenomene stranii. Și ce ar mai putea „șterge selectiv din memorie” un eu traumatizat?

     Viețuind imagini strivite în întunericul ființei tale („pe coridoarele ce nu au sfârșit” cum spunea Gheorghe Crăciun), oare nu fricile le deschid oamenilor poarta unor trăiri halucinante, sau a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat poetului buzoian în memorie? Și iată cum avem tabloul complet al imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante, și care unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și amprenta ei, uneori fantastă, îi dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației: „Frica mea e un lubrefiant,/un labirint cu o derutantă multitudine de ieșiri,/fragmentul hieroglific al unui imperiu nomad./Exact sau viu./Perfect./Se întinde până și în spațiile în care eu nu exist.” (Un animal complet singur). Iar când povestea sa de dragoste în orașul viselor, creionată parcă într-o altă lume, va dezvălui şi cititorului lumea maladivă a alienării urbane construită pe afirmaţii incerte şi indeterminări sufleteşti, înțelegem că  poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de un scenariu kafkian, cu mesaje cifrate şi recepţionate ca de pe „galaxia MCG+01-02-015”. Și asta pentru că orașul viselor sale, uneori „e o haină în care nici brațele nu mai încap”, alteori îi ascund vederii „oamenii, copacii/ale căror crengi pocnesc de frig/ca oasele morților în sacii de nailon”. Când un poet dorește să preia în „povestea sa de dragoste” (unde „ea nu este cea pe care o ai în minte”) câte ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și transformare, mai înțelegem că, în povestea sa, lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial, ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor: „Haideți să nu ne mințim singuri:/toate formele de existență ale naturii umane/au fost deja pervertite,/și scrisul nu a fost inventat/pentru a scrie poeme de dragoste” (love Poem).

     Având și cu acest volum cam aceeași plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, unde pure funcții matematice sunt ziua și viața, Mihai Marian înclină spre o participare ceva mai sumbră asupra unor realități. Pesemne o altă fațetă a unei realități, în care sentimentul alienării din atmosfera sumbră a spitalelor (și în care își proiectează ființa vremelnic prizonieră „într-o cameră minusculă”, iar „amintirile mele sunt pești infimi”), e soluția ieșirii din această lume ce pare insuportabilă, totuși, cu adnotări imprevizibile ale unor felii din viața sa.

* cronica a apărut în revista LITERE/ 2025 - aprilie, nr. 301

                                                                          Tudor Cicu                                  

Katia și luna de la Lebăda

 

Katia și luna de la Lebăda

     Aflată pe bancheta din spate a taxiului, Katia își privi ceasul de la mână. Mai era aproape un sfert de oră până pleca trenul din gara Mangalia. Șoferul însă îi surprinsese îngrijorarea în oglinda retrovizoare. Simți nevoia să-i vorbească:

–Nu vă faceți griji. Într-un minut ajungem. Sigur n-o să pierdeți trenul.

–Mulțumesc domnule! E ceva obișnuit... Mă asiguram că m-am încadrat în timp.

     Taxiul deja oprise în fața unei treceri de pietoni și după ce persoanele care traversau strada se aflau de cealaltă parte a bulevardului, șoferul porni încet și după câteva manevre trase automobilul în fața gării. Katia plăti suma cerută de taximetrist și coborî cu trollerul pe trotuar. În chiar ziua sosirii în stațiune, după ce se cazase în Saturn, ea mersese la Agenția de Voiaj din oraș și își procurase bilet pentru întoarcere. Nu avea de stat la mare decât cinci zile, și alea obținute cu ajutorul vaucherelor primite de la instituția unde lucra. Așa că știa dinainte ora de plecare a trenului, vagonul, locul... Ocoli clădirea gării și intră pe peron. Așa cum se aștepta, trenul era deja tras la linia întâia. În vagon nu era aglomerație și asta îi dădu un aer mai destins. Găsi locul și își puse trollerul pe plasa de sus, la bagaje. Pe bancheta din față se găsea un singur domn între două vârste. Scoase din poșetă revista Formula AS pe care doar o frunzărise în ultimele zile pe plajă și se apucă să caute un titlu ce îi atrăsese atenția când o deschisese ultima oară. Aștepta să pornească trenul ca să mai arunce când și când priviri fugare pe geam, în căutarea țărmului unde petrecuse câteva zile însorite. Prin asta simțea să-și ia adio de la frumoasa stațiune. Primele imagini văzute după ce trenul se puse în mișcare nu o prea încântă. În dreapta șoselii, după o scobitură de râpă, începea balta îngrădită de stuf și papură. Țărmul era departe. Katia privi în stânga râpii. Bănuia doar că țărmul mării începea acolo unde se termina păpurișul destul de bogat. Un nor îşi puse palma pe petecul acela de cer şi o lăsă fără gânduri pe Katia. Privi apoi la bărbatul de vizavi. Îl simți cum se înfipsese înfundat într-un piept de om nevăzut, din capul lui. „Pesemne și-ar dori o poziție ca să ațipească cât de cât” se gândi. Un scâncet de copil, venit din lateral, amuţi vagonul aflat într-o tăcere de piatră. Necunoscutul își săltă capul și părea contrariat. N-avea cum să ațipească în scâncetele acelui prunc, asta era sigur. Katia își văzu impasibilă de revista ei. La un moment dat i se păru că doi ochi o aținteau cu interes. Era necunoscutul de pe bancheta de vizavi.

–S-a întâmplat ceva? tresări Katia. 

–Acum observ cât de bine v-ați bronzat la față, îi răspunse necunoscutul. Mă iertați, eu sunt de zece zile aici la mare și n-am prins bronzul ăsta. Dacă îmi permiteți, sigur, v-aș întreba dacă sunteți de mult venită la mare? Eu am stat zece zile la pensiunea Nausicaa a doamnei Cheuser, din Vama Veche.

–Doar de cinci zile am sosit. Am stat la Saturn. Știți, m-am folosit de niște vauchere. Lucrez în învățământ. Pesemne tenului meu de brașoveancă, get-beget, i-a priit bronzul pe care ți-l dă soarele pe plajă. Apoi tăcu și-și văzu de cititul ei. Simțise nevoia să precizeze asta și să nu stârnească mai multă curiozitate necunoscutului. Cu degetele mai dădu o pagină la revista de pe genunchi și se lăsă profund atrasă de textul descoperit. Considera că ceea ce fusese de spus se spusese. Dar după un minut numai ce-l auzi din nou pe domnul care începuse discuția:

–Numele meu este Valentin Mocanu și sunt geofizician în București, auzi Katia cum își făcea acela prezentarea. Vin la pensiunea Nausicaa din Vama Veche pentru plaja sălbatică și procedurile din pensiune care începeau zilnic cu baia în piscină. Știți că ei aduc apa de la Techirghiol, chiar din lac? Iar după piscină se intra pentru cincisprezece minute în saună, unde ne simțeam cel mai bine. Acolo e cel mai fain. Iei loc alături de cei care ies de la baie și te așezi unul lângă altul pe treptele piramidale de lemn, iar unul dintre cei de față, cel care se nimerea mai aproape, întorcea clepsidra cu nisip de pe perete și aștepta cu toții să ne treacă toate apele. Din când în când, cel aflat pe treapta de jos, de lângă cuva cu rezistențe încinse, lua dintr-un vas apă cu polonicul și turna peste bulgării colțuroși, de sare, de deasupra cuvei. Când se termina nisipul de scurs în clepsidră, părăseam cu toții sauna și, după un duș rapid, treceam prin camera de împachetări cu nămol și lăsam la urmă binemeritatul masaj, sau împachetările cu parafină. Mai erau, sigur, și procedurile electrice: ionizări și altele, mai ținu străinul să precizeze. Apoi, doar în halat și papuci, ne duceam în cameră pentru a ne odihni, până când se anunța ora mesei la restaurantul de jos. Cine dorea o plimbare de-a lungul țărmului, ori cine voia să facă plajă, cobora jos din hotel, cine nu, mergea înapoi către camere.

      Spusese toate astea, nu pentru că ar fi interesat-o pe doamna din fața sa, gândea el, ci pentru a face într-un fel să treacă timpul și să astupe scâncetul pruncului din vagon. Katia ridicase ochii din revistă și ascultase indiferentă, dar tot timpul fusese cu privirea pe geam. Îi atrăsese atenția o căsuță undeva pe un dâmb cu un șir de stâlpi de lemn ce susțineau un gard de șipci vechi. Câmpul din jurul casei, curtea, era plină de bălării. Casa din chirpici, cu cerdac, părăsită de mână de gospodar, stătea coșcovită și ușor înclinată de un umăr al unui zid șubrezit de ploi. Katia scutură ușor din cap. Cum necunoscutul tăcuse brusc, i se păru nepoliticos să nu-i răspundă.

–Katia...! și îi întinse mâna. Soțul, din păcate, n-a putut să mă însoțească la mare. Tocmai s-au îmbolnăvit în perioada asta câțiva colegi de muncă și a trebuit să își anuleze concediul. Dar, sigur, v-am ascultat cu atenție și chiar interesant e tot ce ați povestit despre pensiunea aceea.

–Katia... Katia... căuta domnul Valentin prin memorie. Se scrie cu k de la kilogram, nu? (Observă încuviințarea din cap a femeii) Ah, da! Am găsit. Numele ăsta l-am întâlnit pe niște coli scrise. Mi-a sunat mie ceva cunoscut la ureche. Ia să vedem... le am în diplomat.

     Trase diplomatul pe genunchi și scormoni printre lucrurile din el.

–Iată! Le-am găsit. Și îi întinse femeii cinci coli de hârtie cu un scris mărunt, pe alocuri paginile prezentau și unele tăieturi cu stiloul și niște săgeți trimiteau pe marginea foilor, unde se găseau alte adnotări.

     Katia luă foile în mână și le aruncă o privire de ansamblu. „Pare a fi un manuscris, văd că are numerotate paginile. Treizecișicinci, treizecișișase...” observă ea cifrele romane. Era totuși nedumerită. De ce i le întinsese?

–Sunteți scriitor? întrebă Katia.

–O, nu! Geofizician, v-am spus. Foile astea le-am găsit în camera unde am fost cazat la Nausicaa. Erau căzute după noptiera unde se afla veioza. Așa am dat de ele. Citeam seara, înainte de culcare, din romanul polițist Doamna din lac al lui Raymond Chandler... Știți, eu ador romanele polițiste, mai ales alea cu mult suspans. Cum stam așa rezemat de pernă, cu spatele rezemat de tăblia patului, m-am aplecat să întorc veioza pentru mai multă lumină. Atunci am zărit foile astea căzute după noptieră. Le-am citit și eu. Cred că au fost căzute de la cel de dinaintea mea în camera aceea, fiindcă a doua zi m-am interesat la recepție și mi-au spus că tocmai plecase din ea un scriitor venit de unul singur la pensiune pentru liniște, vedere la mare, eventual să scrie la cartea lui... Am uitat să vă spun că fereastra la cameră este una cu vederea spre țărm. Parcă e făcută pentru a medita când stai la fereastră și să tot stai să privești marea.

     Între timp Katia își aruncă o privire fugară asupra unei coli. Citi la întâmplare:

     „Katia uitase că doar pentru Nick venise ea acolo. Peste un ceas s-au auzit strigați de Carolina. Îi anunța bucuroasă că un grup de turiști venise cu o navă de croazieră și acostase la hotel Lebăda, unde au pus de un foc de tabără. Aveau cu ei o armonică și în jurul focului se încinsese perinița. „Hai, veniți și voi!”, îi întâmpinase Carolina, făcându-le cu ochiul. Au dansat și ei când armonica s-a pornit pe tangou. În timpul dansului Katia i-a spus că numele i se trage din limba maghiară, că numele de Katia vine de la „hattyü” care înseamnă „lebădă”. Lui i-a plăcut asta și i-a arătat luna deasupra unor nori, scânteind ca un ban de aur”.    

     „Ce-i asta ?” își eliberă Katia un nod din gât și se opri din citit. Își simțea inima bătând ca un clopot dogit. Domnul Valentin observă că femeia din fața sa se schimbase deodată la față și din bronzul acela de pe chip i se prelinge o peliculă ca de ceară ce îi dăduse un ten straniu, ceva spre palid. I se păruse că ceea ce citise doamna pe coala aceea ar fi cuprins chiar câte ceva din propria ei ființă și, pesemne, asta o marcase profund. Și chiar părea, prin groaza care i se întipărise pe chip, a fi spulberat de pe chipul ei cam tot ce avea mai romantic până atunci pe suflet. Observă apoi cum femeia se albi ca varul și mâinile începu să-i tremure. Deveni atent.

–O, Doamne, nu! rosti Katia. Nu se poate... Își împreună strâns mâinile și glasul păru să i se înece în gâtlej. Ar fi vrut să strige, dar un nod i se opri în gât și nu-i da voie decât să redea unele sunete înăbușite. „Cum se poate așa ceva? îi trecu, fulgerător, prin gând. Dar este despre mine, despre mine e și întâmplarea aceea de demult de la hotel Lebăda. Uite chiar așa mi-a spus Tiberiu, că luna e ca un ban de aur care a răsărit pe cer pentru mine!”

–Domnule Valentin, nu te supăra! L-ați văzut pe autorul lor? și arătă spre ceea ce trebuia să fi fost, acolo în folie acelea, o parte a unui manuscris literar. Îi știți numele?

–Nu, îmi pare rău, nu l-am cunoscut, dar undeva, acolo printre foi mai scrie că ea îi spunea Tiberiu! (Doamna tresări și asta n-avu cum să-i scape lui Valentin) Continuă să-i vorbească: turistul acela plecase cu două zile înainte de a sosi eu la pensiune, așa mi s-a spus. Dar numele lui, adică al acelui pacient de la camera cu numărul 11, credeți-mă, nu m-a interesat. Dar am reținut un amănunt de la patroana pensiunii. Că cel care stătuse înaintea mea în cameră fusese adesea văzut plimbându-se pe țărm, pe înserat, cu un amic tătar pe numele său Negivet, un fost coleg de liceu pare-mi-se, iar acela ar fi spus că amicul său era profesor de hidraulică la un liceu de specialitate din Constanța. Acel tătar îi aducea patroanei apă din lacul Techirghiol, în bazine de câte 2-3 mii de litri, precum și nămolul. Cât descărcau oamenii patroanei furgoneta tătarului, el își lua undița și trăgea la guvizi în dreptul stâncilor din stânga pensiunii. E tot ce știu. Dar eu nu l-am întâlnit nici pe acel tătar. 

–Vă cred, vă cred! Mi-ar fi fost de folos, credeți-mă, fiindcă aici (și arătă foile) scrie despre mine. Și tot Tiberiu îl chema și pe cel pe care-l întâlnisem la Crișani, în Deltă. Incredibil! Câți ani de-atunci ? Ia să vedem... era în 1970... și ceva, chiar. O, da! Sunt peste treizeci de ani de-atunci. Venisem pentru prietenul meu Nick la acel hotel Lebăda, ne telefonase el să venim acolo. Clădirea hotelului încă se construia pe-atunci, iar ei erau patru studenți care făceau practica la postul de transformare ce trebuia să alimenteze hotelul. Nu ne-am mai găsit de atunci. Nu vă supărați!... Pot să rămână la mine aceste foi? Poate voi găsi un indiciu, ceva, printre ele. Dacă nu e cu supărare... Trăiesc cu acea amintire, și ea va rămâne cu mine până la sfârșitul vieții. Mă înțelegeți, cred, de ce vă cer foile astea.

–Dacă sufletul e veșnic prins în ele, amintirile se vor păstra doamnă, cred că se vor păstra tot timpul vieții... și domnul Valentin arătă cu palma deschisă către colile de hîrtie, în semn că era de acord. Între timp trenul sosise în gara din Constanța și trebuiră să-și ia rămas bun unul de la celălalt. Coborî jos în spațiul de casierii și-și procură un bilet pentru Brașov. Trenul se forma din gară peste o oră și ceva. Găsi un loc pe scaunele plasate de-a lungul peronului și scoase foile manuscrisului ca să parcurgă în liniște acele rânduri. Tremurul mâinilor pe colile de hârtie, pe care nu-l putea stăpâni, îi scuturară tot trupul. Un stins ecou al unei iubiri cândva începute îi reveni în suflet. Să fi fost chiar el cu zece zile în urmă la pensiunea aceea din Vama Veche? Sau era doar o iluzie țâșnită din simțurile ei tulburate? „Nu, n-are cum să fie o iluzie. Tiberiu a zis domnul, trebuie să caut unde spune asta, în aceste foi. Apoi, numele Carolinei, amica cu care venise în Deltă din Tulcea, expresia ungurească a numelui ei, secret pe care doar ea i-l destăinuise lui Tiberiu... Toate astea nu pot fi întâmplătoare. Și apoi cine știa că acolo în Deltă el îi spusese la ureche că luna răsărise sus ca un ban de aur?” Doamne, câți ani trecuse și lăsase în urmă acea cohortă a fantomelor din acea noapte de adio de pe nava Bac a băieților! Se scutură la amintirea acelor clipe și începu să citească:

       „Pe deasupra lor, plutea cu aripile larg desfăcute, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei, unde te uitai, părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai uneori, de sub gorganele de pământ, ieșeau smocuri de iarbă uscată, cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania, trasă de calul tânărului care ținea hățurile, se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu pădurea de la Hagieni. Apoi două alte mogâldețe cenușii se arătară în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfășurară într-o încercare de învăluire, tăind direcția prin pădure. Fata din sanie observă și ea mogâldețele, simțind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. „Ce au fost alea două arătări din urma noastră? Ai văzut și tu ?” strigase ea la urechile flăcăului care ținea hățurile... Și Tiberiu se trezi brusc. <<Imaginea asta trebuie neapărat scrisă>>, își spuse.”

     Aici se opri din citit. Luă ochii de pe coala de scris. Nu mai înțelegea nimic. Mai devreme, acolo în tren, citise un pasaj despre ea și Tiberiu, momentul dansului de la focul de tabără pornit de turiștii care poposiseră în Deltă. Aici era vorba despre altceva. Părea că cineva relata un vis avut de acel Tiberiu. „Ce se întâmplă? își zise Katia, mușcându-și buzele și simțind în glas o notă de deznădejde. Cineva scria un roman în alt roman?” Katia își privi din nou ceasul. „Am timp berechet” murmură ea. Întoarse foaia și căută un alt pasaj unde să zărească numele ei. Se vedea că nu avea răbdare să parcurgă la rând manuscrisul.

          „Își aminti cum s-au trezit acolo cu cele trei fete venite cu un vas de croazieră care plimba turiștii pe Dunăre. Katia era prietena lui Nick, unul dintre băieți. Cu ea venise și Eva, o blondină toată numai surâs, și Carolina, ceva mai tăcută ca fire. Ziua aceea și-o petrecuseră cu fetele pe plaja de lângă hotel. Dispăruse o oră în căutarea unei trestii tocmai bună de prins firul de nailon și acul cu care să își arate măiestria la pescuit. Când s-a întors la locul unde își lăsase colegii împreună cu fetele, a găsit doi dintre băieți în apă, lăudându-se uneia dintre fete, Carolinei, cum se scufundau ei la fundul apei după o piatră pe care o aruncau cât mai departe. Undeva pe nisip, Nick și Eva, micuța blondină, retrași cam într-o intimitate suspectă, se întrețineau nestingheriți într-o discuție ce părea a fi acaparat cu totul curiozitatea fetei. Instinctul îi spunea că fata era cea care îi făcea ochi dulci lui Nick. Katia, ceva mai departe, își strânsese genunchii la bărbie și se chinuia cu o mână să ridice din mâl și nisip turnurile unui castel. S-a așezat lângă Katia și a început să-i vorbească despre pescuit, apoi despre lucrarea lor tehnică, dar Katia era într-o continuă muțenie. N-a voit în ruptul capului să-i spună ce se întâmplase.”   

–Dumnezeule! ridică ea glasul, dar își opri pornirea, observând câțiva pasageri care se plimbau pe peronul gării. Erau acolo, descrise, chiar primele momente în care fetele ajunseseră la băieți, în Deltă și îi găsise pe o fâșie de nisip în dreptul unui arbore imens. Își aminti cum Tiberiu, care revenise cu tulpina aceea de trestie și un fir de nailon pentru a înjgheba o undiță, o zărise stând singură și stingheră pe nisip și trasa cu degetele niște semne pe nisip. Bănuise ea că lui Tiberiu nu-i fusese indiferentă retragerea lui Nick, prins în mrejele blondinei Eva, ceva mai departe de grup și feriți de urechile celorlalți. De aceea își ascunsese chipul, căutase să și-l ascundă între brațe, dar și se străduia, astfel, să ascundă o mare încordare a simțurilor. Când Tiberiu s-a așezat neinvitat lângă ea, doar ofta, când și când, apoi continuase să se joace cu castelul ei, și pe furiș, doar n-ar fi vrut s-o vadă Tiberiu că plânsese, își mai ștergea câte o lacrimă furișată pe obraz. Iar el, o, da, își amintea Katia cum îi tot vorbea și deodată s-a simțit pesemne jenat, a tăcut și el, dar trăgea cu coada ochiului la o gropiță care îi tot tresărea ciudat pe gâtul dezgolit. Își aminti cum încerca ea din răsputeri să nu își schimbe expresia feței, să nu înceapă să scâncească și să se dea de gol, iar el să vadă cât suferea. Dar nici nu voia ca el să plece de lângă ea. Era suficient să-i fie aproape de ea, chiar i-ar fi plăcut s-o țină de mână și s-o întrebe de ce e tristă. Chiar s-o întrebe pentru ce are lacrimi în ochi. Erau ele venite, oare, de durere, sau din cauza unei supărări? După un timp, văzând că băiatul tace și el, l-a întrebat: „De ce ai tăcut ?” Iar el, o, bietul de el, chiar nu știa ce să spună. Parcă totuși a spus ceva, își aminti ea, ceva în genul că nu îi place ca ea să fie tristă. Și atunci ea l-a întrebat de ce trebuia să fie și el trist. El a zis că doar se gândea cât de trist era Bacovia când își scria poeziiile. „Vrei să auzi ce spunea?” „Spune-mi!”... l-a îndemnat ea. Și Tiberiu i-a recitat câteva poezii din Bacovia, apoi s-a rătăcit și prin Rimbaud, Poe și alții. „Ce frumos... Hai să plecăm de aici !” i-a spus ea deodată, așa tam-nesam. Ori pesemne că nu mai suporta să îl vadă pe Nick și nesuferita aia micuță cum se întrețineau de vorbă ceva mai încolo. În memorie îi apăruse apoi imaginea unei poeienițe unde se țineau de mână unul pe altul și ea auzea ca prin vis respirația surdă, precipitată, a lui Tiberiu. Apoi cum în poienița aceea încă necosită s-au lăsat istoviți pe spate printre flori, printre sărutări și îmbrățișări. Imaginea aceea îi provocară ceva fiori pe dinăuntru. O, da! își aminti Katia. Uitase că doar pentru Nick venise ea acolo. Foaia îi alunecă din mână și ea o culese de pe jos. Dar nu mai găsi pasajul unde se oprise din citit și începu cu primul rând de sus din pagina avută în față.

      „Tiberiu împinse de fereastră și o deschise. Din largul mării venea până la el zgomotul valurilor izbite de țărm. Unde își lăsase eroii din romanul său? Oare i-a făcut scăpați de umbrele care îi urmăreau? Iar în gând îi apăru din nou amintirea Katiei, acolo la Dunăre.”

     Aha! pricepu ea acum. Deci el scria la un roman, iar eroii săi îi tot aduceau pe dinainte imagini din povestea lui și a Katiei în Deltă. „Ce ciudat! Acei oameni nu mai există, dar continuă să trăiască prin câteva rânduri din aceste file. Tot ce a fost aievea, a fost cândva... Cât de repede au trecut acești ani!” se înfioră ea. O femeie cu o rochie destul de largă și colțurile unei marame care îi flutura în vânt trecu prin fața ei. O urmări cu privirea cum pășea înainte vorbind la un telefon mobil și râdea destul de tare. O pală de vânt se abătu în fuior pe urmele ei. Katia își strînse foile între degete și continuă să citească.

     „În visele lui ei erau din nou pe acea pajiște și la un moment dat, Carolina, își aminti el, a strigat că e vremea să plece și ele, fiindcă turiștii stinseseră focul și se pregăteau de plecare. Dar Katia a spus că ea nu pleacă acum, odată cu turiștii, ci așteaptă următoarea navă de croazieră. Altă navă însă n-a mai acostat la dana hotelului și fetele s-au trezit că nu mai aveau cu ce să se mai întoarcă la Tulcea. Nick a venit, atunci, cu soluția: fetele puteau să doarmă cu ei, băieții, în cabina de pe bacul ponton și a doua zi puteau să se întoarcă acasă. Iar fetele au primit cu chiote vestea salvatoare. Le-au dus pe bac, s-au furișat tiptil fără ca șeful bacului și soția sa, doamna Rodica, să afle de fete. Cum n-aveau în cabină decât patru paturi, două suprapuse pe-o parte, altele două pe cealaltă, Eva s-a cuibărit jos, într-un pat lângă Nick, Katia cu el sus, iar Carolina a zis că ea nu doarme în patul unuia dintre băieți decât dacă e de acord să stea el la un cap și ea la celălalt. El cu Katia în brațe parcă erau doi îndrăgostiți în luna de miere, însă curioși, ca un bărbat și o femeie ce trebuiau să doarmă în același pat. Abia aștepta să audă sforăitul celorlați.”

     În memoria ei acea noapte păru a se cufunda într-o umbră neagră și acolo unde se termina imaginea cu ei doi aflați într-o strânsă îmbrățișare, planeta părea a se pregăti de înserare. „Doamne, cât de bine a descris seara aceea din urmă!” se arătă ea uimită. Vru să citească mai departe dar după pagina treizecișișapte urma pagina treizecișinouă. Lipsea tocmai urmarea pe care o aștepta. „S-o fi rătăcit în diplomatul domnului Valentin” se arătă Katia mâhnită. Sau, cine știe, chiar lipsea dintre foile găsite după acea noptieră. Suspină adânc, apoi luă din nou foile în mână și încercă să-și amintească acea seară. Gândul că Tiberiu ar fi putu fi și el de față când și-ar fi amintit cu amănuntul acele momente îi dădu o oarecare consolare. Trecuseră atâți ani, dar parcă erau vii, toate, și acum. Își amintea perfect acea seară: nici nu trecuse de miezul nopții, când, deodată, o voce la megafon a spart liniștea pe Bac. Vocea venea de pe apă, acolo unde auziseră cu toții clipocitul valurilor făcute de o șalupă: „Studenții de pe Bac sunt rugați să-și facă bagajele și să vină la șalupă. Sunt așteptați de asistentul lor de la Politehnică pentru a se întoarce acasă !” Apelul s-a repetat de câteva ori. Le înghețaseră inimile la toți, fete și băieți. „Până aici!” a spus ea la urechea lui Tiberiu. Așadar, băieții trebuiau să plece de acolo. Îl văzuse pe Nick când a ieșit pe culoar, acolo unde se auzeau papucii doamnei Rodica, soția șefului de pe Bac. Venea să îi anunțe și ea, iar Nick, în câteva cuvinte, cred că i-a mărturisit toată tărășenia cu fetele. Fiind femeie, doamna Rodica a înțeles și l-a asigurat ca să nu aibă nicio grijă, că va rezolva a doua zi cu fetele, cum e mai bine. Nick s-a întors și le-a liniștit pe fete, spunând că a aranjat cu doamna și ele puteau să doarmă pe nava Bac. Asta le-a spus și doamna Rodica, a doua zi când au părăsit nava. Și totuși, atunci ea nu înțelegea ce s-a întâmplat și tremura în brațele lui Tiberiu ca o frunză. L-a văzut cum i-a dus un deget la buze, pesemne că ea trebuia să fie, de-acum, mută ca o lebădă. Iar ea i-a cerut, șoptind ceva mai timid, să nu uite și să-i scrie în scrisori tot ce ținea să-i spună. Însă lui nu i-a trecut prin minte, după gropița zâmbetului ei de-abia schițat, că trebuia să-i ceară adresa unde să-i scrie și abia după plecarea băieților simțise Katia că acea clipă fusese și cea de pe urmă. Sau poate că o căutase și Tiberiu, cândva, n-avea de unde ști, doar dacă îl va întâlni pe el va afla. Dar  în vacanța următoare, sau după terminarea Politehnicii, de unde să afle Tiberiu că ea, Katia, nu mai era în Tulcea? Doar se mutaseră prin Brașov, ea și singura ei mătușă... 

     În megafoanele de pe peron, crainica de la informații anunța că trenul în direcția Brașov avea să tragă la linia a doua. Își luă trollerul și coborî treptele pentru a intra în tunel, de unde avea din nou să urce alte trepte ca să ajungă la linia unde garase trenul. Își căută locul în vagon și se bucură nespus că prinsese din nou loc la geam. Așadar putea să privească nestingherită peisajul în timpul călătoriei, ori să închidă ochii rezemată de fereastră și să tragă un pui de somn. Avusese timp, acolo pe peron, să citească de câteva ori textul din foile acelea și să înțeleagă că Tiberiu, dacă el era autorul, sau acel altcineva care le cunoștea povestea, să fi început povestea celor doi tineri din vremuri de demult, cu trimitere și la povestea lor de la Lebăda, căutând similitudini. Atât cât înțelesese, cealaltă fată din povestire era o copilă de neam tătăresc, iar el un fecior de românași ce aveau să nu respecte religia părinților, care le interzicea căsătoria, și să fugă cu o sanie, într-o iarnă cu zăpezi, spre graniță. Și să se piardă prin Bulgaria. Poveștile lor, așa îmbinate (își spuse Katia), pesemne au fost folosite de autor pentru a descrie cât mai bine și viața autorului care se integrase și el în poveste.  Dar cum avea să dea ea de Tiberiu? N-avea decât două variante, la astea se gândise mult, acolo pe peronul gării. Mai întâi, plănuise ea, avea să afle numerele de telefon ale liceelor de specialitate din Constanța și să încerce să ia legătura cu secretarele și să întrebe dacă Tiberiu Vancea era profesorul de hdraulică la acel liceu. Și dacă avea să dea de el, atunci va ști ea cum să afle când va avea loc o nouă lansare de carte a lui Tiberiu. Se va da un fan al cărților sale, cu un nume acolo... și se va pregăti de marea întâlnire. Își și imagina ce figură avea să facă Tiberiu când va veni cu cartea lui pentru autograf și când el îi va cere numele pentru a-i scrie câteva rânduri, ea să spună „pentru Katia și luna de la Lebăda”. Ultima variantă ar fi fost ca în vara viitoare să dea un alt telefon la pensiunea de care vorbea domnul Valentin și să întrebe când mai avea să vină domnul Tiberiu Vancea, scriitorul, fiindcă ea la rândul ei (bineînțeles că se va da tot o autoare), îi promisese cândva o carte de autor și frumos ar fi să vină personal să i-o ofere. Se și amuzase când tocmai, alegând varianta aceasta, își aminti catrenul intitulat „către un amic” scris de poetul Ho-Și-Min ajuns șef de stat al R.D.Vietnam:

            La fluviu, mai deunăzi, tu m-ai condus ca-n vis

           „La revedere până-n recolta viitoare !”

            ți-am zis. Și iată iarăși sunt spicele solare

            Numai că eu, departe, de tine, sunt închis...

      Nimic nu avea cum să-i scoată din minte, că vine un moment al vieții, când lumea asta devine plăsmuirea unor zei care au vrut să-i pună dinainte fructul din care să se înfrupte, fie și sub umbrela imaginației, și că misiunea ei era acum să își ducă visul până la capăt. Și chiar de ar fi legată la ochi, ea va trebui să ducă acea călătorie închipuită mai departe, până când minunile se pot îndeplini. Cu aceste gânduri trenul o ducea pe Katia către destinație. Și totuși, se gândea ea, de ce nu era pătrunsă de acea fericire firească pe care ți-o dă o știre ca asta? De ce nu se poate bucura în întregime de fericirea găsirii unei piste care să o ducă la Tiberiu, odată cu acele foi venite neașteptat, și să afle ce s-a întâmplat cu el de n-a mai căutat-o. Sau a căutat-o? Pesemne, pentru a găsi un răspuns la toate întrebările ei, ar fi trebuit să își amintească tot ce a fost atunci și doar astfel putea să se bucure de fericirea ei că, iată, a dat de el. Și se visă la pensiunea Nausicaa, încercând ușa de la camera 11. Și se văzu chiar înăuntru, înconjurată de un vuiet ciudat. Tiberiu nu era în cameră, sigur plecase pe țărm să-și facă plimbarea, dar lăsase tot timpul fereastra deschisă și pesemne, de-afară, de pe țărm, vuietul mării era cel pe care îl auzea în ureche. Pescărușii țipau și ei undeva în larg. Katia își închise ochii să-și imagineze scena mai bine. Dar și simți ceva ciudat în piept și o hurducătură îi aminti că era într-o sanie, iar cel care ținea de hățurile calului care trăgea sania nu era altul decât Iorgu, pictorul pe care îl întâlnise la Lebăda, după un an de la acea întâmplare pe nava Bac. Se întorsese cam în aceaași perioadă de vară, acolo în Crișani, la hotel, în speranța că studenții se vor fi întors la practica de studiu, ori poate alți studenți, și pe care să-i întrebe dacă cunosc un anume Tiberiu Vancea de la Politehnică. Știa și ea că erau vagi speranțe să se întâmple o așa minune, dar ce avea de pierdut să nu încerce? Acolo îi ieșise dinainte tânărul Iorgu, pictorul, îmbiindo și rugându-se de ea să-i picteze portretul sub o umbrelă de soare. Făcuseră împreună și o poză la minut, iar ea scrisese pe spatele fotografiei, nuștiu ce-i venise, „Pe vremea când luna... era ca un ban de aur”. Stătuse sub o umbrelă ca Iorgu să îi schițeze portretul, apoi au făcut împreună o plimbare de-a lungul țărmului unde se întâlnise ea acum un an cu Tiberiu. Iorgu îi povestise ceva despre pictură și cum are să o încadreze pe ea într-un tablou care îl va avea în prin plan pe regele iudeilor călare, ținând în mână un rubin mare așa cum citise într-o carte. În mijlocul râului de dinaintea regelui îl va picta pe Ioan Duhovnicul, așteptând venirea lui Iisus pentru a fi botezat. Katia tăcuse tot timpul cât el vorbise. Dar ținea minte că l-a întrebat: „Și eu ce rol voi juca în toată povestea asta?” Iar el i-a spus ceva în genul că o va picta ținând în mână două mere de aur, cum avusese Elena din Troia, și că în fiecare dintre ele se găsea câte un rubin, ce i-ar fi dat de înțeles regelui iudeilor că aurul trebuia să simbolizeze zilele, iar rubinele nopțile pe care le mai avea de trăit după uciderea pruncilor din regatul său. „E adevărat” își aminti Katia, le mai încurca Iorgu, dar fusese amuzant. Și-au dat adresele să-și scrie, el chiar îi spunea că va veni călare precum regele iudeilor și o va răpi, ea rîsese, cine știe ce va ieși din asta, dar nici unul nici celălalt nu și-au mai dat un semn de atunci. „Cert e că Lebăda de la Crișani nu mi-a purtat noroc!” Și acum, același individ, dar ceva mai matur, umbrit de o paloare specifică bolnavilor de icter, ca o arătare ce nu se distingea prea mult de a unui gândac imens, kafkian, ținea acum de hățurile calului înhămat la sanie. „O Doamne, nu!” îi veni să strige. Cea din sanie, răpită de Iorgu, nu era alta decât ea, Katia. Ah, unde era acum Tiberiu ca să îi ceară ajutorul? Și chiar i se părea că pe urmele lor, călare, gonea chiar Tiberiu. „Tiberiu, striga ea cât putea de tare și înfricoșat. Aici suntem!”... La un moment dat chiar reușise să se ridice în sanie și cojocul cu care era înfășurată îi alunecase la picioare, rămânând doar într-o rochiță de vară, albastră, cu multe, multe floricele. „Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine acu’, imediat, așa cum sunt!”, îi striga. Nu era nicio îndoială, ea era cea care îl striga, așa cum o văzuse el în Deltă, la Crișani, cu părul tuns breton, sprâncenele arcuite deasupra ochilor migdalați, prințesa cu care dansase el în jurul focului de tabără...

      O trezi din reverie un glas care insista să o asigure că doar pune bagajul pe plasa de sus și avea să ia un loc pe bancheta din fața ei. O doamnă drăguță îi zîmbi și luă loc pe banchetă. Se scuză că a trezit-o din somn, dar trebuia să ridice bagajul pe deasupra ei și doamne ferește de vreo nenorocire, dacă ar fi atins-o cu ceva în timpul somnului. Putea să aibă un șoc, nu?

          –Daa!... Cred că am avut un vis urât. Mă scuzați! îngăimă Katia la repezeală. Și se frecă la ochi, să arate, dacă mai era cazul, că dormise profund. Iar doamna drăguță îi zâmbi din nou și scoase din poșetă o oglinjoară și un ruj pentru a-și îndrepta colțurile buzelor.

     Dar în mintea ei imaginea lui Tiberiu gonind pe urmele lor rămăsese pe sania aia, în pădurea din care ea îl striga, și din ce striga mai tare durerea din piept devenea de necontrolat. Și dincolo de fereastra vagonului copacii aliniați de-a lungul drumului păreau niște ființe care dădeau din brațe a neputință, că până și copacii (i se năzări Katiei) parcă se mirau cum, dintr-o dată, printre crengile lor, undeva pe cer, răsărise luna. Îi veni să strige prin fereastră: „Lună dragă, sora mea, bine-ai venit/Culcă-te pe fân și-ascultă iar/Nu mai ard în vechiul meu pojar...” Ținea minte și versurile acestea din Victor Eftimiu, pe care chiar Tiberiu i le spusese la ureche, în timp ce dansau lipiți unul de altul după armonica aceea, la focul de tabără, de la Lebăda. Și Katiei i se păru că luna… și acum, după atâția ani de la acea întâmplare, era tot ca un ban de aur, dar durerea din piept încă nu trecuse.

                                                                  

 

 

 

 

 

 

cum par că erau scrise

 

cum par că erau scrise

 

În seara asta sigur, mai ți-aș deschide poarta

Cu iarba-acelor fiare aflată dintr-un basm,

Ce mi-l dădeai drept cheia când îmi ghiceai tu soarta

De-ai tras peste noi cerul cu-atât entuziasm.

 

Dar cum să intru simplu ca într-un vis oricare

Și sub oglinda lunii să-mi pun dorințe-n gând,

Nu-i ca și cum aș cere, imens un pod pe mare

Să facă legătura spre suflete oricând?

 

Acum singurătății îi cer să-mi poarte pașii

Într-un palton subțire pe nuștiu care străzi,

Ca-ntr-un tablou de Repin, ce-și zugrăvea plutașii

Visând că trag la frânghii bogatele lor prăzi.

 

La fel pesemne-s scrise mai toate-n lestul vieții

Cum spune și povestea, toate-s vânări de vânt

Și ssingur printre rime, cum fac mai toți poeții

Cu ochii la pendulă... până m-aș da înfrânt.

cântec de lume...

 

cântec de lume... *

 

cu un patos liric ți-am cântat norocul

ca vântul ce-aleargă toamna prin ciulini

și un suflet zdrențe, pârjolit la focul

unde da târcoale luna sub arini.

 

și cum într-un chiot, iele cu duiumul

mă trezeau din vise într-un lan de maci,

de-ai fi spus o vorbă, pricepeam că drumul

în calești de aur cu mine-ai să faci.

 

cum n-ai să scos o vorbă, ochii-mi tot brodează

norilor în turme pretinse ninsori...

și-am să las căluții de cum se-nserează

ca în vis s-alerge... cu noi până-n zori.

 

 * refăcută într-o altă metrică. 

Au fost, cândva, unsprezece...

 

Au fost, cândva, unsprezece...

(în memoria poetului Nicolae Gîlmeanu)

                               Motto:

                                „De parcă te-ai târât până la marginea pământului

                                  după lumină, iar eu am fugit după acel capăt fugit

                              ... să ajung la tine, astfel am rămas să scriu în

                                  tăcere toate vorbele adunate în gât, sub acest ștreang.”

                                         (Scriu vorbe – din vol. Contorsiuni- Ieșirea)        

    

     În anul 2010 scosesem de la editură antologia de autor  „11 poeți x 11 poeme”, iar printre cei unsprezece se afla și poetul Nicolae Gâlmeanu. Acum când scriu aceste rânduri au mai rămas doar cinci. În „cuvântul înainte” la antologie scrisesem și fraza: „Poate mâine, jumătate pe sub vis, jumătate pe deasupra, cu sacii de argint în caleașca doamnei Poezia, cu toții au crezut că sub zdrențele creației întinse în zariștea cuvântului, cu toții își vor găsi un Eldorado al lor”. Din cei unsprezece „corifei ai scrisului” au mai rămas în viață doar cinci. Ultimul, acum, dintre cei plecați printre îngeri este poetul Nicolae Gîlmeanu, despre care scriam în antologie: „Poetul în jurul căruia gravitează o lume care iluminează spiritul și lucrarea omului s-a născut la 9 august 1946”. Iar poetul Dumitru Ion Dincă îl prezenta astfel: „...în poemele lui lui Nicolae Gîlmeanu silabele se împotrivesc, îngenunchează într-o răsturnare de pastă argheziană peste oceanul planetar”. Critica nefiind decât o confesiune indirectă, Gheorghe Postelnicu îi luase un interviu pe care l-a publicat în cartea sa „Lumina cuvintelor” (ed. Sfera, 2017). Îl prezenta ca „regele neîncoronat al liricii Văii Buzăului, rapsodul tăcerii și al suferinței, suprarealistul revoltat, prietenul generos în sentimente”. Răspunzând, cândva, la o scrisoare a confratelui Gheorghe Istrate, Nicolae Gîlmeanu spunea: „n-am atins până acum acel lirism ursit, cumințenia mea de om n-a coborât acele profunzimi de fântânar, care să le izvodească inspirându-le ori, inspirat să le dea albie și curs, nici până acum”. Întrebat de autorul interviului, ce crede despre crezul său liric, N. Gîlmeanu răspundea. ”...avangardismul, fără prea multe urme al liricii mele expresioniste, este în sine o evoluție cu mult mai clasică și mai de actualitate decât mimetismul calapoadelor creației poetice de astăzi”.

     Cine i-a citit interviul a realizat că, mai mult, în aproape fiecare dintre aceste fraze confesive, verdictul său critic este nu doar extrem de nuanțat, dar și ebrietează plăcut imaginația cititorului. Cred că miza poetului, din poemele adunate de mine în antologie, era să construiască în poemele sale doar narațiuni interpretative. Iată ce spunea într-un prim poem antologat: „Tata era la coasă la nașterea mea,/Mama nu mai era mireasă,/Începuse să miroasă a stea/Și tata să freamăte-a iarbă,/Se auzeau gușterii înverzind țărâna,/Păsările îi făceau cuiburi în barbă./Eu îi sărutam Dumnezeului mâna...” (Coasa). Iar când Dumnezeu i-a pus stiloul de poet în mână, lumea l-a luat pe sus și l-a făcut martor al schimbărilor de tot felul. Iată un poem în care țăranul pe care l-a cântat ca în marile ritualuri cosmice este ca un Dumnezeu pe calul său: „Parcă n-avea cal! Dar se auzea nechezat, tropăia/în spate, cu crucea sa, că/fusese văzut călare pe șa și lovea din pinteni/în burta cabrată a animalului, de se vedea/pe fața galbenă a lunii fire roșiatice de păr, chiar/umbla încălțat cu cizme bilgher, în fiecare noapte,/să vadă lucernile tocmite pentru iarnă, cum creștea/orzul clorofilei în burta pământului...” (Calul). Între scrisul academic și cel publicistic detecta el însuși o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare: „Din lumea care mă doare simt un reumatism degenerativ insalvabil operativ, și mă acopăr de pământ, să nu fiu electocutat”, ni se mărturisea poetul. Întrebat de Ghe. Postelnicu dacă mai credea că poezia este o vocație, N. Gîlmeanu răspundea: „Când va amuți poezia, muzica nu va mai avea decât astringență, stâlpii energetici și cibernetici de azi se vor pupa, stâlp cu stâlp, iar ființa umană va dispărea electrocutată...” Cea mai mare binecuvântare pe care i-a lăsat-o Dumnezeu (spunea el) a fost când a fost botezat cu numele de Nicolae. Prin cartea aceasta de interviuri Ghe. Postelnicu venea în sprijinul înțelegerii mai bune a unor cărți ale autorilor, sau fenomene recente din arealul cultural buzoian. Și din acest interesant interviu desprindem că poetul N. Gîlmeanu era convins de hipergravitația literaturii, de forța fizică a poeziei asupra ființei umane de a atrage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, fricile și nefricile, umanul și divinul, norocul și nenorocul omului, în special frumusețea lui. Iată un prozo-poem „realist” și hiper-reflexiv pe tema fricii și a fricilor de tot felul, antologat în cartea mea: „După atâta priveghi... să/scoatem cadavrul acesta din casă, a început/să se-mpută și ne strică atmosfera curată, ce!/ne-a mai rămas? Parcă au început și hainele să miroasă/a groapă, iar coliva! Din ceaun,/cu atâtea lumânări pe burtă, s-o fi ars, de vară/nu mai prididesc muștele să tragă la mort:/să nu se înece vreuna în borșul de post.../.../O, cum se înspăimântă întunericul din senin, bezna/se prăbușește-n mulțimi, tot se-adună, se mână,/se deschid canioane în lună și din munte golgote se sparg/ văluri de molii și dolii își pun cocarde de nuntă,/vin soboare de preoți și lăutari, și făclii se aprind în cuvinte,/la o altă lumină lumea se minte...” (Plângea Iisus). Narativitatea a jucat mereu un rol aparte în poemele sale, însă fără a pierde din angrenajul liric emoția care l-a făcut cunoscut în lumea poeților buzoieni. Fiindcă, cu fiecare volum, Nicolae Gâlmeanu și-a surprins cititorii cu aceeași voce lirică fără a-și pierde din vitalitate. Meditațiile asupra morții, odată cu îmbătrânirea fizilogică și etapele ei, l-au apăsat cu aceeași resemnare nostalgică pe care și Marin Sorescu a avut-o pentru oamenii din satul lui. În poemul „Scrisoare” spunea: „Mor, dar scriu ultima răstălmăcire, bat/clopote în catedrale”; cam același lucru cu care se confesase în acel interviu menționat - „sunt un individ care resemnat, revoltat și nepăsător, vede... dar care, înghimpat, știe de când lumea, florile răsar și în mărăcini”. În alt poem, intitulat „Măduva” își dăltuia în cuvinte un adevărat epitaf: „Mă doare măduva cu care scriu această carte,/numai mormintele îmi sunt bolnave de oasele mele,/„dați drumul porumbeilor să zboare”, fără inimi”/.../„du-te mamă, de tămâie mormintele,/le zornăie țărâna în oase”, mă doare,/ca într-o metastază scriu această carte.”

     În recentul volum de critică „Fundamente” (editgraph, 2024), Titi Damian (care îi citise toate cele 12 volume de poezie) îi făcea, aici, și o prezentare volumului lui N. Gâlmeanu „Cântecul cucutei” (editgraph, 2023). Redăm un paragraf din acest comentariu critic: „Volumul se înscrie pe aceeași traiectorie ascendentă, tematică și stilistică, unde apropierea morții nu generează frică, spaimă sau coșmar, cum se observă la ali poeți, ci presupune mai degrabă înălțare și privire înapoi, retrospectivă raspunzând întrebării generale și răspunsul acceptat universal. „Ce este viața? Ceea ce lași în urmă...” În întregul său, volumul devine o meditație asupra vieții și a morții, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a finalității artei sale”. Dar, și e firesc, ca oricare poet, N. Gîlmeanu era și el populat de himere, de regrete, de porniri reprimate în numele lipsei de speranță. Iar la acest poet speranța era păstrată în lăcașul lăuntric doar pentru chestiuni ce țin de suflet. Și mai înțelegem, tot de la el, că lumea fizică nu conduce unui poet la aceeași imagine a universului, ci doar limbajul cuvintelor setează mintea și felul în care percepe lumea și legăturile dintre lucruri. Și acum câteva versuri din acel volum: „n-am fost decât un om vândut de/gerurile morfelor, ce-a mai rămas e/să zidesc peste morminte buncăre, ca să mă apăr de cine sunt”(Peste morminte, din vol. Cântecul cucutei).

       Ultimul volum primit de mine de la Nicolae Gâlmeanu a fost „Contorsiuni – Ieșirea” (editgraph, 2016), un volum ce în mod suprarealist pendula între realismul minimalist și un nivel oniric, un volum deschizător ca o punte spre acel spațiu de desfășurare al emoțiilor, având și o descătușare a trăirilor ce nu mai pot fi controlate: „Pentru că de fiecare dată, îngenunchind, ai sărutat/buza gropii cu mine, haide să migrăm și să scriem/în altă parte poezia în limba română, acolo vom fi mai/bogați, acolo vom fi mai săraci și vom fi mai fericiți/în nefericirea de acolo, nu mai contează verbul pe care/nu l-am învățat îndeajuns niciodată la școală și nu/înseamnă că vom învăța vreodată alt verb/„nani, nani”, o aud pe bunica, „nani, nani”, ne leagănă/femeia căreia îi suntem baby citeri, să nu adormim,/iubito, poezia în limba română e alta.” (Mutanți).

     „Aș fi simțit mai mult din această versatilă viață și ar fi mult mai multe de spus...” își încheia poetul din Cislău acel interviu, dar... timpul n-a mai avut răbdare. Și va trebui să înțelegem... așa se scrie istoria.

 

                                                          Tudor Cicu