Fever
dream
în poezie, sau cum să visezi în întuneric *
Miza discursivă
a poetului buzoian Mihai Marian din recentul său volum de poezie (Creaturi
matematice reci, apărut la ed. Charmides/2024) este să creeze spațiul fluctuant de comunicare, ca în
„Inkukuleko” (titlul unui poem). Și alteori, cu acea plăcere estetică de a
medita asupra dimensiunii posibilului în hipertext, poetul ne vorbește despre
ceea ce se mai poate zări printr-o fereastră dintr-o cameră minusculă „cum visele oamenilor/devorează mereu, mereu
amenință să ne înghită” și să ne privim sufletele zdrențuite în oglinzile
locuite de ceva lumină dătătoare de speranță. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire,
apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna
cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe
suflet, într-un dreamscape numai de
el știut, unde realul și suprarealul sunt interconectate și îi permite și cititorului
să vadă în întuneric. Pentru Mihai Marian (autor a trei cărți de poezie,
organizator al unui club de lectură numit Noise Poetry, traducător de poezie
din limbile italiană, engleză, franceză, germană și spaniolă), logosul e însăși ființa care se întrupează din cuvânt, pentru a transcende din
realitatea concretă în cea imaginară, cât și pentru a trece cu ușurință din
abstract în concret și la capătul acestui vis interminabil să te simți
spectator într-un fever dream pe care,
mai apoi, îl va schița pe hârtie în imagini. Dacă „visele sunt create de
rămășițele zilei de ieri” (după Freud), prin vis poetul îi atribuie escapismului intertextual noi valențe (din
cele văzute în vise și coșmaruri), spre a-și transporta cititorul într-o
călătorie halucinatorie, martor fiindu-i doar „paznicul” pus să ne apere de
aceste tulburări de memorie și concentrare într-un haos al vieții cotidiene. În
acest context realist și hiper-reflexiv pe tema fricii poezia se asociază în
mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o altfel de realitate pe care
abia o respirăm „în interiorul și în afara visului”, acolo unde se simte
„urmărit de întunericul care/lasă lucrurile fără formă”. Fiindcă acum, „în
trenul în care călătorim,/timpul trece mai greu decât într-o casă/în care
locuiești singur”, cum ne avertizează, iar memoria lui e făcută să rețină și
lucrurile care ne interesează mai puțin, așa încât, în această călătorie
epic-escapistă, senzațiile noastre ne duc cu gândul că poetul e pentru
cititorul său un ghid al labirintului său, atât cât ține să ne atenueze
trăirile unor traumatisme. Dar când desprinzi de memorie imagini dintr-un timp
trecut e ca și cum ai da cu banul să vezi dacă a căzut cap sau pajură, ori te
vezi teleportat „exact ca într-un vis stupid” în care „forma aceasta de realitate poate exista”: „pe când era rară/iubirea
la distanță,/ambulanțele nu se auzeau în cartier,/nu eram obsedați de
moarte/și-mbătrânire, iar fiecare dimineață/ni se strecura-n palme/ca o monedă
răcoroasă/cu care puteam cumpăra orice” (Lacuri
de gresie).
Visând uneori și lucruri pe care nu are
cui le povesti (cum sugerează într-un poem), ne și imaginăm că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în
spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei
lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din
memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o
viață la capătul lor: „Nu, chiar nu vorbesc despre astfel/ de lucruri pentru că
sunt trist./ Doar începuse să îmi fie frică/ de singurătate/ și mi-am imaginat
oameni” (MCG+01-02-015). Suprarealist
numai în aparenţă, mai mult expresiv, mistuit de o măcinare discretă,
interioară, noua sa cartea de poeme scrisă în timbru pregnant autoreflexiv ne
dă imaginea unui poet înzestrat și de perspectivă pesimistă,
decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al
stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. Fiindcă de această dată axa dominantă a poetului este cea
a poeţilor din plutonul celor neorealiști care se furişează la infinit printre
nuanţe, cât şi a poeţilor auto-reflexivi de investigare a fiinţei cu identităţi
multiple şi obsesive, definitiv ancoraţi în lumea deşertăciunilor ce îți
împovărează sufletul pe un pat de spital și te face să simți „frigul din
abdomen”, ori îți bântuie „pereții stomacului/creaturi matematice reci”: „În
schimb,/ vei sta pe malul unui râu,/acolo unde prundișul trosnește sub șinele
de tren/și noi plecăm tăcuți și pentru totdeauna./Să spui cu toată puterea
chiar de ar fi/ să umblu prin valea umbrei morții/nu mă tem de niciun rău, căci
Tu ești cu mine,/toiagul și nuiaua Ta mă mângâie” (Creaturi matematice reci).
Cred că este și în acest câmp ideatic al poeziei
sale un alt fel de descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața
unei vizibilități aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii,
ceva mai absorbit de liniște și tăcere sub scutul unde urmărește oamenii și
întâmplările lor, iar expediţia existenţială a ieşirii din iluziile cu care
trece peste spaimele, obsesiile, oscilaţiile
şi contradicţiile înfiinţării ipotetice
aici (în sfera telurică a întâmplării
cotidiene), ori dincolo (în
singurătatea mare a morţii), nu-i decât ecuaţia fiinţei rătăcitoare, habitând
la marginea universului în proximităţi thanatice. Iar când notația, pe care o
interacționează cu trăirile încolțite într-o anume captivitate pare a trece
neobservată, observăm cum tronează în poemele sale câte ceva din senzația
apăsătoare a ideii de pustiire definitivă a
lucrurilor şi lumilor, cât și al fastuosului ideatic căutător printre aceste
fragmente ale deşertăciunii din lucruri: multe întâmplări şi fenomene stranii.
Și ce ar mai putea „șterge selectiv din memorie” un eu traumatizat?
Viețuind imagini strivite în
întunericul ființei tale („pe coridoarele ce nu au sfârșit” cum spunea Gheorghe
Crăciun), oare nu fricile le deschid
oamenilor poarta unor trăiri halucinante, sau a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat
poetului buzoian în memorie? Și iată cum avem tabloul complet al
imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante, și care unindu-se
cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și amprenta
ei, uneori fantastă, îi dă realului percepția unei lumi posibile în sfera
imaginației: „Frica mea e un lubrefiant,/un labirint cu o derutantă multitudine
de ieșiri,/fragmentul hieroglific al unui imperiu nomad./Exact sau
viu./Perfect./Se întinde până și în spațiile în care eu nu exist.” (Un animal complet singur). Iar când povestea sa de dragoste în orașul viselor,
creionată parcă într-o altă lume, va dezvălui şi cititorului lumea maladivă a
alienării urbane construită pe afirmaţii incerte şi indeterminări sufleteşti,
înțelegem că poezia sa are tangenţe cu
pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de un scenariu kafkian, cu
mesaje cifrate şi recepţionate ca de pe „galaxia MCG+01-02-015”. Și asta pentru
că orașul viselor sale, uneori „e o haină în care nici brațele nu mai încap”,
alteori îi ascund vederii „oamenii, copacii/ale căror crengi pocnesc de frig/ca
oasele morților în sacii de nailon”. Când un poet dorește să preia în
„povestea sa de dragoste” (unde „ea nu este cea pe care o ai în minte”) câte
ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și transformare, mai înțelegem
că, în povestea sa, lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial, ori un proces de
umbre ce se furișează incert spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă,
dincolo de tonul confesiv și reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea
timpului, o perdea a amintirilor: „Haideți să nu ne mințim singuri:/toate
formele de existență ale naturii umane/au fost deja pervertite,/și scrisul nu a
fost inventat/pentru a scrie poeme de dragoste” (love Poem).
Având
și cu acest volum cam aceeași plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii
posibilului în hipertext, unde pure funcții matematice sunt ziua și viața,
Mihai Marian înclină spre o participare ceva mai sumbră asupra unor realități.
Pesemne o altă fațetă a unei realități, în care sentimentul alienării din
atmosfera sumbră a spitalelor (și în care își proiectează ființa vremelnic
prizonieră „într-o cameră minusculă”, iar „amintirile mele sunt pești infimi”),
e soluția ieșirii din această lume ce pare insuportabilă, totuși, cu adnotări imprevizibile ale unor felii din viața sa.
* cronica a apărut în revista LITERE/ 2025 - aprilie, nr. 301
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu