o, cum aș vrea să fiu...

 

o, cum aș vrea să fiu...

 

dincolo, spuneai – arătându-mi zarea,

dospesc poveștile în jurul unei iubiri

ce ar fi putut să aducă ploaia peste un oraș care cântă

și eu încă visam

se stârnise vântul în acel octombrie

mult prea viclean.

tu erai în dialog cu cerul

vedeai cum niște năluci se scăldau sub razele lunii

în lac. m-ai făcut să mă uit

luntrașul, ori nu avusese nici un regret

ori ne lăsase la mal

mirați de câtă înstrăinare băteau clopotele în depărtare.

dar nimeni nu era pregătit

să dea glas acelor cuvinte temătoare de intrigi.

azi te știu hălăduind prin pădurile unor iluzii

cu toți copacii pe urmele tale obosite de gânduri

vânând încă o poveste de dragoste...

ți-aș pune o întrebare

pe care doar foșnetul de frunze pe drum

mi-l va putea răstălmăci. și

o, cum aș vrea să fiu un șoim pe această bucată de cer,

în dialog cu poemul la care scriu

doamne, câte umbre mă vor legat la ochi,

că nici lumina acestor candele aprinse

nu ne va așeza de-a dreapta, ori de-a stânga

celui care va judeca povestea

și să ne declare

pierduți într-o filă de carte.