Tableta celor fără de speranță
Ce ar fi fost
dacă umbra lui Vergiliu nu i-ar fi venit în ajutor lui Dante, atunci când s-a
rătăcit în pădure aflat în căutarea unei ramure înflorite și înconjurat de cele
trei fiare hidoase? Singura posibilitate de a ieși din pădure era să-l urmeze
prin Infern (cum spune în cântul III al poemului epic). Iar ce sta scris
deasupra intrării în Infern („Lăsați
orice speranță, voi cei care intrați!”), pare a sta scris și pe orizontul țării
noastre, acum. Ne-am trezit peste noapte, unii dintre noi, singuri în luptă cu
un organism ca o hidră cu o mie de capete și, cum ar fi zis Dante, n-avem alte
arme decât inteligența și voința, dar una aprigă. Altfel ne-am trezi la un
moment dat ca personajul lui Kafka din „Castelul”,
căruia îi rămăsese doar uimirea, uitându-ne în sus, în jos... de unde nu ar mai
veni niciun răspuns, în afara celui cunoscut: „În ce țară ne-am rătăcit oare?” Și
nici nu vei avea un răspuns, deocamdată, fiindcă deja te-au legat la ochi ca pe
un condamnat. Și vom constata cam ce spunea autorul: „Poți să încurajezi cât
vrei pe cineva care are ochii legați, îndemnându-i să privească prin cârpa cu
care-i legat la ochi, tot nu va vedea nimic”. Și totuși, trebuie să visăm că
vom ieși din infern (asemeni lui Dante),
fiindcă visele nu ne sunt, încă, interzise.
Când trăia,
bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma crăciunului, sperând că, peste
ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Tu,
cititorule, cred că faci parte dintr-o lume din care eu am plecat odată ca și
Pip, eroul meu din <<Marile speranţe>>, pentru că-l văzusem şi eu „pe omul
învins”, fără speranțe, zbătându-se şi luptându-se cu toată lumea din
jur, ca o fiară sălbatecă. Iar gândurile domnişoarei Havisham, cu privire
Dickens îmi
aduce (din când în când) aminte de acele nopţi, petrecute de Pip, prin
mlaştini, când încă mai răsărea luna plină. Mi-au rămas vii, în memorie, acele
imagini cu acele năluci de pe linia orizontului de dincolo de mlaştini, unde se
vedea „o fâşie luminoasă de cer”, o fâşie care acoperea luna mare şi roşie.
Totul durase foarte puţin. Asta, pentru că luna, în cele din urmă, se ascundea,
undeva, pe după o pâclă de nori. Nu mi-am închipuit altfel o mlaştină
înfricoşătoare ca cea din „Marile
speranţe”: cu aburi alergând pe deasupra tufelor şi smârcurilor, şi luna,
sus ca un felinar, pâlpâind după terminarea gazului, iar doi ochi (neapărat de
ocnaş) pândind la marginea drumurilor, undeva lângă o magherniţă coşcovită de
ploi şi părăsită de oameni. Ar părea un vis, totul, dacă memoria nu ar închide
în ea, ceea ce vreau acum a-i arăta şi cititorului. Şi, poate, nici nu mi-aş fi
amintit de acel vis, deoarece uitarea „e necesară (acum) pentru ca faptele să
se împlinească” (după cum zicea J.L.Borges). Şi mie memoria îmi sugerează că,
astfel de întâmplări ori istorii, le vom povesti fără încetare, cu neînsemnate
variaţiuni ale narării. Dar nu ai cum să nu te pui
şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând
nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i
dezvăluie lumea” și atunci, ce speranță crezi tu cititorule că ar fi avut, dacă
nu doar una din aceea că „din pricina unui intrus oarecare, putea
oricând să fie ridicat pentru a fi spânzurat
Ajuns aici, la
imaginea asta dezolantă (iată, nu mai reţin de unde...), am, în faţă, imaginea
din povestea celui care se ridica de pe patul său de spital, în fiecare
dimineaţă, spre a-i relata vecinului, un orb imobilizat la pat, ceea ce vedea
pe fereastra de alături. Câte minunăţii se întâmplau, dincolo de geamurile ferestrei
spitalului acela şi pe care cel imobilizat, şi orb, le putea afla numai din
gura celui de lângă el, care simţea că, numai astfel, avea cui împărtăşi
bucuria unei vieţi tumultoase ce se desfăşura dincolo de ei. Asta până într-o
zi când, cel paralizat şi imobilizat la pat, a aflat că cel care-i povestea,
tot ce se întâmpla undeva în stradă, nu mai era în viaţă. Cu o zi înainte,
într-o dimineaţă, îl ridicaseră brancardierii, găsindu-l ţeapăn în aşternuturi,
şi-l duseseră la morga spitalului. Acum locul acestuia era gol. Atunci orbul a
rugat-o pe asistentă să-i mai descrie, tot ceea ce vecinul de până atunci putea
zări dincolo de fereastră, având în vedere cât de minunat descria el tot ce se
petrecea în afară. „Dar nu se vede nimic dincolo de fereastră, în afară de un
zid din cărămidă al clădirii de alături şi care acoperă tot fundalul”, a
replicat asistenta. „Nu se poate, a ripostat pacientul orb, cel de dinainte,
vecinul de pat, îmi spunea atâtea şi atâtea lucruri” (...) „Imposibil! Nu avea
cum să spună despre ce se petrecea în afară, fiindcă pacientul de dinainte era
tot orb” a răspuns asistenta. Nu uluirea pacientului nostru orb şi imobilizat a
fost mare, cât neputinţa unora de a înţelege gestul celui care, iată, plecase,
la chemarea lui Dumnezeu, pentru a povesti şi altora despre frumuseţile unei
lumi nevăzute. E cam ceea ce Emil Cioran spunea cândva: că sunt oameni care
şi-au petrecut tinereţea citind numai filosofi şi nu te conduc prin cele spuse
în viu grai, în interiorul durerii. Dar un poet de mare viziune, un suflet
dăruit cu har de
...Şi va trebui
să mă opresc pe această treaptă a unei mâini întinse spre a căuta înțelegere,
altfel va crede cineva că m-am pierdut în pulberea stelară a viselor mele, fără
să pipăi şi să urlu (cum spunea poetul), luând contact permanent cu pulberea
pământească a existenţei concrete. Așa cum fiecare treaptă urcată alături de
tine, cititorule, va trebui înţeleasă ca o trecere în lumea acelor oameni
simpli, dar profunzi, din imperiul zămislit de autorii care i-au şi creat,
fiindcă aşa au simţit ei să-şi trăiască viaţa; nu prin ficţiunile ei, ci prin
marile pasiuni şi legi indestructibile: iubirea şi ura, lupta şi înfrângerea,
bucuria şi durerea, speranţa ori moartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu