Tableta omului aflat între noroc și nenoroc
M-am întrebat într-o zi aflat puțin în
derută la masa de scris dinaintea foilor unui manuscris început cu câțiva ani
înainte și apoi abandonat: pentru cine să mai scrii, când nu mai vezi pe nimeni
dincolo de foile tale? Și m-am văzut precum Oedip mergând pe drumul dintre Teba
și Delfi prin deșert și încă nu a ajuns la acea răscruce unde îi va surâde
norocul. Cred că ați ghicit că mă gândeam la răspântia unde legenda spune că
l-a întâlnit pe tatăl său Laios, fără să-l recunoască, iar dintr-o ceartă l-ar
fi omorât, așa după cum îi și prezisese Oracolul. Și cred că m-am și văzut în
mijlocul Tebei, taman când Oedip bătea toba în gura mare strigând: „Ei, ce mai
așteptați, alungați-mă, siliți-mă să-mi scot ochii și pe urmă îmbrânciți-mă pe
poarta cetății ca să-mi ispășesc vina”. Sigur că în memoria mea rămăsese
povestea spusă de Eschil în „Cei șapte împotriva Tebei”, că tatăl lui Oedip,
Laios, cunoscând profeția Oracolului din Delfi, îl abandonase pe muntele
Citeron cu picioarele rănite și legate, în speranța că profeția Oracolului nu
mai avea să se petreacă. Ajuns printr-o întâmplare fericită la curtea regelui
Polibos, devenit adult, Oedip pornește spre Delfi pentru a consulta Oracolul
care a pronunțat teribila profeție cum că are să-și ucidă tatăl și are să
comită un incest cu mama sa. Grozăvia oracolului nu numai că l-a speriat, dar l-a
și determinat pe Oedip să nu se mai întoarcă în Corint la curtea lui Polibos pe
care îl considera tatăl său. Legenda spune că în împrejurimile Tebei se afla
Sfinxul care îi teroriza pe toți cei care nu aveau cum să-i dezlege faimoasa
ghicitoare: „Cine e ființa cu patru picioare, apoi cu două și apoi cu trei, dar
cu un singur glas și cu cât are mai multe picioare, cu atât e mai slab?” Oedip
dă răspunsul la ghicitoarea Sfinxului, spunând că acesta e OMUL... și astfel
tebanii îl pun, conform făgăduielii date pe tron și îi încredințeză mâna
Iocastei, profeția Oracolului fiind astfel îndeplinită. Noroc că în toată
povestea asta cineva a avut ideea să amestece destinul. Iar destinul are atât
părți ale norocului, cât și părți ale nenorocului.
Scriind cele de mai sus mi-am amintit de o
scenă din „Donul liniștit” de
Mihail Șolohov, când Duniașka primi știrea că fratele ei, Grigori, rănit în
război, va fi demobilizat și trimis acasă. Scena, care se petrece între ea și
soțul ei Mihailov ne pare, acum, neverosimilă. Cum adică? Un soț să-și acuze
soția numai pentru că fratele acesteia nu se dăduse de partea ălor roșii și
lupta de partea, na chestie, de partea cazacilor! Întrebat ce i se putea
întâmpla lui Grigori (fratele Duniașkăi), Mihailov (cumnatul, deci) spune: „Ce
să-l aștepte? Judecata și Tribunalul!”. Adică, îi împărtășea Duniașkăi gândul
(de necrezut, între soți), că pe Grigori, chiar era posibil să-l osândească la
moarte prin împușcare. Și, când spunea asta, nici măcar nu clipea din ochi.
Atât era de convins și de sigur pe el. De ce mi-am amintit de scena aceasta?
Pentru că, adus acasă de un car cu boi (scena seamănă cu întoarcerea lui Don
Quijote, acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări), de către o
fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, lui Grigori, primul foc făcut
la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în
sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate
câte i se întâmplase, că mergea acasă pentru ca în sfârșit, să se apuce de
treabă, să stea cu copiii și cu Axinia...? Că ar fi avut noroc, cum s-ar zice.
Vise!... Și tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată
lupta asta fără sens, dusă între cei care continuă să scrie azi ca să dea
publicului o carte (și care nu primesc NIMIC), ca mai apoi, să se retragă cu
gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi
ca lupii!” (spunea Grigori). Înțelegem că viața lui se făcuse neagră,
asemeni stepei pustiite de focul războiului. Pierduse (spunea Șolohov) tot ce
avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul și îi dărâmase toate
visele. Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alteia), ca urmare a războiului
dintre roșii și albi, Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia
Ciumakov: „Încotro vrei să pleci?” Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt
trai mai ușor. Poate că mergi și tu cu mine?” Grigori are un răspuns dezarmant:
„Nu, du-te singur!”... De unde acest gând al lui Grigori? Din acel moment el nu
va mai ști decât un drum: unde l-o duce norocul! Căci fiecare (nu-i așa?) merge
de unul singur pe drumul lui. Care e... nu se știe! Dar, vorba lui Ciumakov:
„Viață e asta?” Iată de ce a zis Baudelaire că destinul își râde și de infern
și de cer. Și nemaiașteptând să vină primăvara când poate avea să se dea
amnistia, în pădurea unde era ascuns alături de alți dezertori, Grigori ia
hotărârea să plece spre casă, deși nu știa ce avea să se aleagă de soarta lui.
Ajunși la sfârșitul romanului constatăm că lui Grigori i s-a împlinit visul,
după atâtea și atâtea nopți de nesomn. Acela de a se afla ajuns la capătul
drumului chiar la poarta casei sale, ținându-și fiul, pe Mișenka, în brațe... Dar
spre nenorocul lui, îi mai rămăsese doar să viseze lângă casa lui. „Era tot
ce-i mai rămânea în viață, tot ce-l mai lega de pământ și de toată lumea uriașă
ce strălucește sub soarele rece” ...Era!
Așa își încheie M. Șolohov cel mai strălucit roman al secolului său.
E ceva mai mult decât o destăinuire a
fiecăruia dintre noi, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva” despre
înrâurirea scrierilor și destinul lor. Alexandra Ryplei continua celebrul roman
„Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, încercând să ne întoarcă la
Scarlett şi Rhett, să ne întoarcem la cea mai frumoasă poveste de dragoste a
literaturii americane. Ar fi trebuit să-i urmeze „Pasărea spin” de Collen
McCullough (merita)! Şi, de ce nu, „Delirul” lui Marin Preda, rămas nescris
după moartea sa, deși Ștefan Dumitrescu (în urma unui concurs, având ca temă
continuarea cărții lui Preda) a scris Delirul vol II. Nu l-am citit, dar înclin
să cred că e cam ceea ce a făcut Dinu Săraru în „Ciocoii noi cu bodyguard” după
acel „Ciocoii vechi și noi” al lui Nicolae Filimon. E o taină în toate astea.
Cum e și în povestea celor patru călugări dintr-un schit, care în timp ce își
pregăteau lucrurile pentru a începe slujba s-a produs o pană de curent. Și atunci
ei au început să se roage, pe rând lui Dumnezeu să se facă lumină. Primii trei
și-au terminat rugăciunile, dar lumină nu s-a făcut. Și s-au aruncat la pământ,
considerând că „îndoiala” credinței lor fusese pricina că Dumnezeu nu le
ascultase ruga. Cel de-al patrulea, ceva mai bâlbâit și considerat mai „ușurel”
la minte ca ceilalți, fiindcă tot se împiedica în rostirea ei, ținea să-și
argumenteze defectul vorbirii, spunând că rugăciunea nu-i decât o pălăvrăgeală
oarecare. Dar tot rugându-se, acesta s-a îndreptat prin întuneric spre tabloul
de siguranțe și a reparat defecțiunea, schimbând lițele, pe rând, la cele
siguranțe. Când a terminat rugăciunea s-a aprins și lumina. Avusese noroc. S-a
folosit de norocul său și le-a zis celorlalți: „Vedeți că Dumnezeu și-a făcut
timp să-mi asculte rugăciunea până la capăt. De azi înainte să-mi ascultați și
să dați crezare, și voi, ce-i al meu!”
Un prieten susținea (la o discuție) că ea, taina,
ar urma să fie împlinită într-un orizont nu prea îndepărtat, ori într-o altă
dimensiune, după care ar urma o vânzoleală în sufletul scriitorului, așa cum
fac ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii, tăifăsuind despre
cel decedat, se zice. Și, în timp ce spunea toate astea, gândul meu era la acel
corb din povestea lui Ispirescu, venit să îmi arunce un cioc de apă vie pentru
a mă trezi la realitate, atunci când era gata-gata să mă car de pe lumea asta,
doar pentru că fusesem tare curios să știu când avea să vină Moș Crăciun cu
daruri pe la casele oamenilor cu copii ca mine. Întâmplarea de care mi-aduc
aminte s-a petrecut pe la vârsta de 5-6 ani, când abia am așteptat ca tata să
facă pârtie prin zăpada de un metru și ceva ca să dau fuga la bunicul să-mi
spună când avea să vină Moșul cu daruri la copii. Era în ajunul Crăciunului.
Casa bunicului era la o uliță de casa noastră, așa că n-am mai așteptat ca mama
să mă îmbrace bine, ca pentru gerul de afară și într-o cămășuță, și niște
pantalonași de casă am dat fuga la casa bunicilor. M-am trezit a doua zi,
înfășurat în pături, cu mama alături care mă frecționa de zor pe la tâmple cu
oțet. Când am făcut ochii mari și am dat primele semne că revenisem la viață,
mama mi-a spus că abia într-un târziu au observat lipsa mea și, știind că la
întoarcerea tatei acasă, după ce făcuse pârtia, întrebasem dacă deschisese drum
până la casa bunicilor, și-au închipuit încotro o zbughisem din casă. Așa m-au
găsit: căzut în drumul deschis prin troianul de zăpadă, foarte aproape de casa
bunicului, înghețat și vânăt tot. Când m-au întrebat ce căutam să dau fuga la
bunici și le-am povestit că bunicul avea să-mi spună când avea să sosească pe
sania lui trasă de cai moșul cu daruri, l-am auzit pe tata: „Mă, da prost mai
ești! Ce-ai crezut, că bunicu-tău a făcut armata cu Moș Crăciun? Că s-au tras
ei de brâu unul pe altul cum face moș Novac cu moș Ion Dogaru când se salută pe
uliță?” Mare noroc avusesem. Și, acestor amintiri ale mele, dacă le-ar da prin
cap să bea din ceea ce zeul suprem, corbul din poveste, ar arunca apa vie la
dorința voinicului, ori ar vorbi ca noi şi ar vâna și ele cu arcul, cum făcea
Șperlă Voinicul când se lăsase pe pământ hergelia de iepe din cer, ce minunat
ar fi! Dar, na! Vine o vreme când, rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la
ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: ,,Ai trecut, nefericitule, în
Valea Plângerii!” Adică, te-a ajuns nenorocul din urmă. (Veți spune: ia te
uită!, meteahnă de copil trăit în lumea poveștilor!) Dar mi-l închipui, la masa
de scris, dincolo de foaia de hârtie şi pe cel care ascultă, alături de
voinicul din poveste (și chiar transformat în el) - căutând într-o parte şi
alta. Ți-l imaginezi deja, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi
pleoapele ochilor cu mâinile... şi abia umblând (asemeni voinicului din
povestea lui Ispirescu), el nu găsi decât un cufăr hodorogit, îl deschise, dară
în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas hodorogit, ca al
Morții, îi zise: „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Și
ăla chiar nu avusese noroc. Pesemne, un destin, ceva diferit de al legendarului
Oedip, la o răspântie a vieții, ne așteptă pe toți. „Cheamă norocul în ajutor,
dar dă și din mâini” spunea Plutarh. Iar la mine în satul natal era un proverb
turcesc care spunea. „Nu construiești o geamie cu banii de la jocul de noroc!”
Dar înainte de a pune mâna pe noroc, mai bine chibzuiește încă o dată, să nu
ajungi în pragul nebuniei ca nefericitul acela din „Două loturi” a lui Caragiale. Ori a căuta o interpretare a faptelor
tale, viața m-a învățat că asta e ca și cum ai căuta, în mișcarea norilor,
semne viitoare ale norocului și nenorocului tău în cărțile de tarod sau ghiocul
țigăncii. Și poate nu ar fi prea greu să dai frâu liber imaginației, pe o coală
albă de hârtie, nicidecum să o ascunzi de alții privind doar către cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu