Direcții, puncte de vedere... pentru
ieșirea
din labirintul textului
Încă
de la startul acesor concursuri organizate pentru copii (bobocei, elevi de
gimnaziu ori liceu), organizatorul lor (Liga Scriitorilor Buzău) a simțit că
astfel de călătorii literare în lumea copilăriei are forța de a deschide inimi
și a schimba percepții între participanți. Deși pornea cu o „trimitere” într-un
labirint necunoscut, iar teama era că acest gen de concurs de texte proprii nu
va găsi prea multă aplecare spre povestea fiecăruia, ca mesaj spre lumea
deschisă oricui, uite!... (prin numărul tot mai mare de participanți) cu câtă
deschidere împărtășesc copiii, cu cititorii lor, dragostea față de creația
literară. Și dacă am vorbit despre un labirint al celor care și-au încercat
forțele creației, am putea vorbi chiar despre un invizibil fir al Ariadnei, ca
fiind singurul care le-ar putea oferi ieșirea din labirint a celor aleși să
ajungă pe podium. Ca lector aflat în juriu pot afirma că mai mereu mi-am
îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să pătrundă odată
cu naratorul în contact cu lumea lui, în acest spațiu labirintic. Iar misiunea
celui care scrie este să vindece la nivel individual acea persoană care simte
ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte puternic și nu mai vede
nicio cale de a ieși din el. Nietzsche, când vorbea despre astfel de persoane,
arăta că ele se complac într-un resentiment de auto-otrăvire, de intoxicație...
și atunci rolul celui care scrie un text, o poveste, o istorisire din viața lui
este acela de a-l scoate pe cititor din individualism și să nu mai acorde
atenție alterității și să rămână închis în sine, ori să disprețuiască tot ce e
în jur. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales, chemat în
vindecarea de resentiment. Observăm (ca lectori aflați în juriu) că există o
tot mai mare aplecare asupra utilizării inteligenței artificiale generative,
ceea ce face ca utilizatorul ei să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba
chiar și de capacitatea sa estetică. Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce
și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în
multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie
să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi
cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne
decepționează și vrem/căutăm soluții
de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția
plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în
societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează
greșit viața. Azi oricine își publică pe internet sau Facebook, neînchipuit de
ușor, însăilările literare, se bucură că se găsesc o sumedenie de gogomani
admiratori gata să dea like-uri acestor inepții. Iar apariția „inteligenței
artificiale” în scrierea creativă tinde să-l elimine cu totul din joc pe
autorul literar uman, să devină o „mumie” la care au început să se închine
micii creatori. Și organizatorii acestei a VI-a ediții a concursului „Copiii
din Țara Dorului” (nimeni alta decât Liga Scriitorilor din Buzău), încercând să
elimine acest simulacru al creației, prin continuitatea acestor ediții de concurs
a și trecut la editarea unei antologii din care să facă parte cele mai izbutite
lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul
critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna
copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în
ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de
la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea
vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe acest
fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte. Statisticile ne
tot spun că România este de ani de zile pe ultimul loc în Europa, în privința
numărului de cititori. Și pe drept, lectura pare în România o activitate în
agonie. O statistică din anul 2022 ne arăta că 70% din populația României nu
citește nici măcar o carte pe an. Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul
celor pentru care citititul este o obișnuință este de doar 7%. Pe atunci
(timpurile apucate de cei maturi acum), chiar se citea literatură și se citea
pe ruptele, se citea cu pasiune. Autorii erau și ei priviți ca niște repere,
iar visul lor e ca să se întoarcă vremurile cititului și literatura să fie la
mare preț, așa cum se cuvine. Fiindcă de ce să n-o spunem direct: azi nu se mai
citește, și asta se vede și din nivelul cu care suntem întâmpinați în textele
copiilor participanți la concurs. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel
labirint stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii
din juriu) punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în
Antologie, nu-i decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește.
Fiindcă îi reamintesc și cititorului cazul acelui cavaler de la Mancha (nimeni
altul decât Don Quijote: prototipul primului cititor rău, prost din istorie),
pe care rezultatul lecturii proaste pe care a făcut-o el a fost o sumă întreagă
de nenorociri, ca să nu mai spunem că inclusiv lectura lui a dus la sucirea
minții lui Sancho Panza care, dintr-un țăran cam grosolan, a ajuns guvernatorul
unei insule încăpută pe mâna și nebunia unui om ce fusese mai înainte sănătos
și muncitor.
Și acum câteva cuvinte și despre „cei
aleși” din labirintul creației. La proză: la categoria bobocei amintim pe Eduard Geanini Grama cu
„Prietenul necuvântător”, care e
povestea unui cățeluș abandonat. Luat acasă, cățelușul îi devine cel mai
devotat prieten de joacă. E o lecție de viață scrisă cu sinceritatea și
naturalețea unui copil care gândește frumos. La categoria gimnaziu, dăm mai
întâi peste Maria-Andreea Grama cu „Mansarda
dorințelor”. Aflăm din povestire că Anastasia locuia la casa bunicilor de
la țară. Părinții ei erau plecați la muncă în străinătate. Ea descoperă la casa
bunicilor un loc tainic în mansardă. Îi spune despre asta și unei noi colege de
școală, Mara. Mara dorește să vadă și ea acel loc misterios și împreună, acolo,
își pun multe dorințe. Cea mai arzătoare dorință: ca părinții Anastasiei să se
întoarcă acasă. Dar să o lăsăm pe micuța autoare să ne tălmăcească mesajul
prins în povestire. Trecem la Rareș Manu
cu „Doar șase săptămâni” care e
povestea lui Albert cel nedezlipit de telefonul mobil. Căpătase periculos
dependența de telefon. Părinții își cam neglijaseră fiul și, deși profesorii
i-au chemat și i-au alarmat cu privire la „neglijența” și indolența copilului
la învățătură, părinții (ocupați cu alcoolul și petrecerile) n-au luat seama
pericolului. Citiți și voi și vă lămuriți cum s-a îndreptat Albert și ce lecție
le-a oferit el părinților săi pentru a fi, din nou, împreună o familie
adevărată. La Daniela Mihalache cu „Copiii din Țara Dorului”, găsim
povestea Anei și a lui Matei, doi copii orfani. Avându-se unul pe altul, cei
doi știu că nimic nu-i poate înfrânge. Cum au transformat ei „dorul” în putere,
vă las să aflați și voi. Și tot la categoria aceasta o aflăm și pe Estera Olteanu cu lucrarea „Copiii
din Țara Dorului”. De această dată citim povestea a trei copii care
locuiesc la marginea orașului Brașov: Maria, Sofia și David. Tatăl le spune
seara la culcare câte o poveste scoasă din imaginația lui. Dar pentru a afla
povești din viața reală îi îndeamnă să citească, neapărat, o carte. Copiii
încep lecturile și într-o bună zi tatăl le pune dinainte „Cartea Cărților”,
Biblia, care le va oferi pilde și învățăminte necesare în viață.
Cum
ajungem la categoria liceeni, realizăm că, doar când un scriitor pariază pe
poveste, cititorul nu îi poate desluși o graniță foarte clară între ficțiune și
non-ficțiune. Important e să găsim adevărul din interiorul fiecăruia și să îl
exprimăm odată cu autorul. Libertatea în această categorie a creației (bănuim
noi) înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul celorlalți. Într-un
fel, să îți imaginezi că, oricând poți să te pui în locul cititorului și să-i
asculți gândurile. Un prim autor, în sensul celor arătate, ar fi Andreea-Ioana Dumitru cu lucrarea „Rodia cu gust de dor”. E povestea a
două fetițe care descoperă în lumea cărților „acea lume plină de posibilități
și de viață”. Ana-Maria Beatrice Grădină
cu „Țara în care dorul învață să
vorbească” are gânduri interesante. Iată câteva dintre ele: „În Țara
Dorului nimic nu se pierde, totul se transformă în ecou. Vocea bunicii devine
liniște, jocurile devin gânduri, copilăria devine întrebare”. Adică „o punte
între cine am fost și cine suntem”. Rianna
Iancu cu lucrarea „Copiii din Țara
Dorului” ne-o descrie pe aceasta ca locul a ceva mult misterios și dacă
reușești să construiești de acolo o punte cu lumea ești norocos, fiindcă acest
loc este despre „legătura care nu se rupe, despre rădăcinile care cresc odată
cu tine”. Și, deși copiii cresc „Țara Dorului nu dispare niciodată din
sufletele lor”. Beatrice-Daniela Iosif
cu „Unde te-ai dus?” are o schiță
care e despre visele copilăriei, în care sufletul de copil e tot mai răscolit
și peste mulți alți ani. Alexandru Ivan
cu lucrarea „În curtea copilăriei mele”
ne vorbește despre satul copilăriei și zăpezile acelea albe-albe de altădată,
parcă desprinse dintr-o poveste. Iar „fericirea nu venea din lucruri mari sau
scumpe”. În lucrarea „Doar marea e între
noi”,Bianca Andreea Nica narează o poveste-poveste încărcată de nostalgie
și lirism despre o surioară care își așteaptă la țărm, să vină de pe mare,
frățiorul marinar. Credința fetei și dorința pusă în rugăciune e talismanul
care îi va purta speranță și noroc. Și, în fine, să amintim și lucrările „Copilăria – o poveste țesută din dragoste
și cuvinte” având ca autor pe Patricia
Săvulescu, respectiv „Între trup și
suflet”de Ioana-Angelica Zahanagiu.
Citindu-le pe amândouă, realizăm că și noi facem parte din povestea lor.
Fiindcă sunt mărturisiri și gânduri care trec prin viața noastră în
adolescență.
În ceea ce privește poezia, în prezentarea ei modernistă uneori, clasică de cele mai
multe ori, poezia prezentă la concurs suferă (cum arătam și în alte dăți) nu
atât prin aspectul care ține de imaginea ei, ci de privirea cu care ne este
reprezentată, cu alte cuvinte în privirea care ține de esențializarea
experienței celor care scriu azi poezie, acolo unde privirea reprezintă o
orientare în lumea imaginii, a ceea ce se vede de autor și se aduce în scenă la
cititor. Uneori găsim doar o mică doză de confesiv, alteori puțin gust epic,
înșirând deseori cuvintele ca și cum le-ar fi pus într-un șirag de mărgele. Și
câteodată pare că-ți spui: la ce bun să mai scrii poezie, dacă nu mai ai
cititori! Privită în ansamblul generației de azi, energia lor lirică se
desfășoară în neîngrădiri de timp și spațiu. Poate că materia epică a poeziei
tinere ar trebui să-și aibă substratul în memoria biografică, hrănită cu
mituri, basme și poezie diversificată, dar și în memoria atemporală a unei a
doua existențe în afară de cea imnică, toate conducând la acel triumf creator
ce revelează adevărata poezie. Mulți, firesc, s-ar și întreba, citind cele
scrise aici: care ar fi atunci, tainele poeziei, în care se cuprind la un loc
măreția, nimicul, văzutele și nevăzutele, spaima și uimirea, îndoiala,
învierea, visul și nemurirea clipei, dar și „cântecul învinsului” (marea iluzie
pe care ne-o facem despre noi înșine), firescul dar și ciudățeniile lui? Le
răspund așa: toate astea nu se învață, nu se află scrise undeva, ele se
dobândesc citind multă poezie, scriind, dar și aruncând multă hârtie cu tot ce
ai scris la o primă „privire”, pentru că toate acestea sunt „câmpuri de forță”
câștigate prin scris. De aceea nici nu ne mirăm, ridicând din sprâncene, dar
nici nu ne arătăm exaltați, stârnind ecouri de admirație. Ici-colo întrezărim,
totuși, câteva semne bune: la categoria elevi de Gimnaziu avem pe Rafael Barbu cu „Învierea”;Antonia Natali Bâsceanu cu „Apusul tăcut al mării”; Sebastian
Ionescu cu „Continuarea fabulei
”Uliul și găinile„ a lui Grigore Alexandrescu”; Maria Macovei cu poezia „Fluturi”.
Apoi la categoria elevi de Liceu: Alisia
Elena Alexandru cu „Speranța
trăiește în Dumnezeu”; Ilinca-Maria
Babeș cu „Natura”.
Încheiem prezentarea noastră cu gândul că
un popor insuficient informat cu generația sa mult încercată prin scris în
cultură (continuatoarea înaintașilor noștri), este mai ușor de controlat. Rolul
criticului, care privește, analizează și își rostește gândurile e să arate că,
atunci când publicul acceptă pasiv restrângerea accesului la cultură, viața
tuturor începe să se înăsprească. Spunea cineva că „poporul fără cultură
moare”, sau (spunem noi) este lesne
aruncat în beznă ca să nu-și mai revină vreodată, iar un popor este puternic
doar dacă este cultivat. De aceea susținem și aducem laude inițiativei „Ligii
Scriitorilor din Buzău”, a doamnei Elena Căpățînă personal, pentru a continua
cu noi ediții cu astfel de încurajări la creația de individuație și a ajuta
tineretul să iasă din labirintul amintit la început, pentru a câștiga meritatul
loc pe podium.
Președinte
juriu,
Tudor Cicu,
membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala
Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu