Tableta celui jertfit pe altarul iubirii (15)

 

Tableta celui jertfit pe altarul iubirii 

 

  Tu înțelegi cititorule de ce au ales ca jertfă pe altarul iubirii moartea, unii dintre eroii cărților pe care le-ai citit? Moartea prin metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, chiar ea moartea, se opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. După ce citeşti o carte – spunea cândva un amic – musai să ai şi îndoieli. Adică, e ceva de cartea asta, sau nu? Doar simplul cuvânt „moarte” ne și trimite la povestea lui Creangă, și deja ni-l închipuim pe Ivan Turbincă al nostru cum se aşeza el la capăt de pod (c-aşa stă scris şi-n povestea aia faimoasă), iar pe sub pod curge Akeronul. Care ar fi rostul acestei povești? Dacă am explica dinainte totul e ca şi cum am rămâne în mână cu cele două carboave nedate lui Dumnezeu. Dacă cel care va mai scrie despre ea n-ar avea humorul humuleşteanului (cu „păstura vorbei” ironice a moldoveanului), mai că am zice că eleganţa şi sobrietatea autorului, modul în care îşi migăleşte fraza, ne-ar trimite la „eseistica”  lui Cioran, dar şi unele pagini suprarealiste care îi vor oferi în continuare cititorului câteva schiţe cu iz urmuzian. O astfel de scriere ar însemna și o evadare într-o lume paralelă, care are ca final jertfa marilor iubiri, acel scop pentru a îndepărta sau măcar a amăgi moartea implacabilă. Şi noi îl credem pe un astfel de autor: doar se află în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, meditând la moarte ca la un fenomen universal. Dar câți au reținut din povestea lui Ispirescu dacă moartea așteaptă la capătul drumului, sau ea te urmărește de când te-ai născut, ca să faci o greșeală? Sau chiar joacă o carte cu soarta noastră? Ca în parabola învățăceilor și mentorul lor, care spune așa: odată un învățăcel enervat peste măsură că învățătorul pare să aibă mereu dreptatea de partea lui, se sfătuiește, pe ascuns, cu colegii săi, cum să pună la cale o farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor pe înțelept. Și se pun de acord ca cel care a venit cu această idee să ia un pui de vrăbiuță, să-l țină ascuns în mâini și să-l întrebe pe înțelept dacă pasărea ținută prizonieră în căușul palmelor e vie ori e moartă. Hotărâseră împreună cu învățăceii, că dacă înțeleptul va zice că e vie, cel pus să-l înfrunte să răsucească iute gâtul păsării și să i-o arate că e moartă. Iar dacă va zice că e moartă, copilul să-i dea drumul păsării ca să zboare și astfel să-l facă de rușine în fața copiilor, dovedind prin asta că nu știe totul. Zis și făcut. Cu pasărea ținută la spate, în palme, a sosit și clipa ca acel învățăcel să-și întrebe mentorul: „Învățătorule, vrăbiuța ce-o țin în mâini e vie ori moartă?” Învățătorul l-a privit lung și după o clipă de așteptare pentru toți cei aflați de față, i-a răspuns: „E ceea ce ai gândit înainte de a pune întrebarea, fiind în mâinile tale soarta acelei pasări ține doar de tine.” Nici acum nu mă dumiresc de ce bunicul spunea că e îndeajuns să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo se duc sufletele după moarte. Sau să fii în locul lui Zaharia Stancu (din relatarea Sânzianei Pop), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa și le striga celor nedumeriți: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi, dintr-o dată, ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi aflat la miezul nopţii prin pădurea de la Iasnaia Poliana, strigând: „Nu există moarte, nu există moarte!” – întins ca un ţipăt disperat, ţâşnit peste un continent pustiu. Şi pesemne ecoul încă mai răsună în pădurea de mesteceni. Cum să nu faci o legătură aici, chiar să rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu moartea pe urmele sale. Acum, dacă facem abstracție de Ispirescu, în basmul acela a lui Vladimir Colin, intitulat și el „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, răsfăţatul prinţ Agim porneşte în lume în căutarea a ceea ce spune titlul. Tu, cititor interesat de descoperirea autorului, porneşti pe urmele lui Agim şi, în locul aurului din cufărul îngropat, nu zăreşti decât Bătrâneţea şi Moartea care îl aşteaptă, mult interesat, pe prinţ la capătul drumului. De ce interesat? Pentru că,  la un moment dat, chiar tu ai putea fi prinţul Agim., până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta, şi-ţi va spune că e al tău. Moartea „chinuită de moarte” de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela şi să fugi la infinit de moarte ca Zaharia Stancu. Și nici să strigi ca Rogojin (din Idiotul lui Dostoievski) care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!” Și câtă posesie arăta asupra moartei! Și chiar sub acest aspect mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit, sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. Cine a înțeles cui i-a folosit moartea Nastasiei? Cum nu mi-a dat de înțeles nici David (din romanul lui Dan Elias „Două morți și-o înviere”), cel ce m-a dus cu gândul la Mercuțio, prietenul credincios al lui Romeo (din tragedia shakesperiană), simbolul unei morți absurde. Prin acest personaj (numit când David, când Dav), Dan Elias a reconstruit, în plan realist, parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși, viață. E acolo un fel de orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. Am subliniat determinismul lui David pentru că, firesc (cum și gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Norma și atracția inexplicabilă pentru copila Tessa, dovedită prin analize făcute pe furiș că era fiica lui. Imaginea fetei întemnițată pe un pat de spital era legată, acum, de presimțirea unei catastrofe. Catastrofă pe care David o va preîntâmpina prin a se jertfi și dărui inima sa, prin transplant, fiicei. În pragul unei catastrofe vedeam la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apare uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. În tinerețe făceam ca și eroina lui Tolstoi, cale pentru a-mi întâmpina prietena, în fiecare zi, la gară. Și chiar cu aceeași întrebare: „Când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, mi se părea că vedeam în ea pe Anna Karenina cum se ruga fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...” Și iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, dar chiar insistent în vremea îvățământului școlar când, datorită unei întâmplări nefericite, am stat imobilizat în casă mai mult de o lună de zile. Acel episod l-am povestit în schița „Trei creioane”, într-o carte și deci, nu mai revin asupra lui. În acea perioadă cred că am devorat din biblioteca satului dramele anticilor greci Eschil, Sofocle, Euripide etc. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. Iar tragediile anticilor greci mi-au mai diminuat durerile proprii, citind că suferințele grecilor au fost, cândva, incomensurabil mai mari. Euripide fusese primul care mă îngrozise cu șirul morților din piesa Ifigenia în Aulis: Agamemnon e nevoit să-și ucidă fiica (Ifigenia) pentru a-i potoli mânia zeiței Artemis, Ciltmenestra (soția regelui) îl omoară pe soțul ei la întoarcerea din războiul troian, iar Oreste, spre a-și răzbuna tatăl o ucide pe Clitmenestra. Un lanț de omoruri generat de o jertfă cerută de o zeiță pentru a potoli furia apelor pe care trebuia să călătorească oștirea lui Agamemnon spre a cuceri Troia. Apoi cum să nu te impresioneze Antigona lui Sofocle prin jertfa ei, de a încălca porunca lui Creon și își îngroapă fratele, pe Polinice, deși încălcarea poruncii îi atrăgea ei moartea. Antigona știa că numai morții îngropați sau incinerați erau primiți în lăcașul morții lui Hades. Ea îl sfidează pe Creon cu cuvintele: „Natura m-a făcut să iubesc, nu să urăsc”. Iar Alcesta lui Euripide este tragedia soției care acceptă să moară în locul soțului său. În piesă, Euripide își arată sentimentalismul poetic și îl va trimite în Infern pe Hercule spre a o aduce înapoi pe Alcesta. Printre tragediile lui Euripide o voi nominaliza și pe Hecuba (soţia lui Priam, regele Troiei), care într-o singură zi a fost silită să vadă cadavrele celor doi copii ai săi: Polidor, ucis de Polinistor regele Traciei şi Polixenia cea jertfită de greci pentru că aşa cerea fantoma lui Ahile. Răzbunarea Hecubei, în urma groaznicelor suferințe îndurate la moartea celor doi copii, se înfăptuiește atunci când ea îi scoate ochii lui Polinistor şi-i omoară și lui, copiii. Prin ei trăiam și eu, copilul dintr-un sat al Dobrogei, între realitate și ficțiune. Pe atunci încă nu bănuiam cum poate ficțiunea, într-atât, să modeleze realitatea. Ca și astăzi, am înțeles mult mai târziu că viclenia este una a timpului său. Iar ea fusese preluată în reinventarea epopeii, din dramele antice, în literatura celor veniți după secolul al XVII-lea. Ajunși aici mă opresc din scris asupra unei alte idei din care vreau a descătușa un tâlc al întâmplării. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea.

     La noi, pot spune că m-a impresionat povestea adevărată (între dragoste și tragedie) din romanul „Inelul de aur” care îl are ca autor pe Ion Topolog. E povestea nemuritoare de dragoste dintre muzicianul George Enescu şi Maria Cantacuzino (zis Maruca), cât şi tabloul zguduitor al unei perioade istorice dintr-o Românie aflate sub pecetea regalităţii şi despre care istoria comunistă nu ne-a strecurat decât veninul ei. Acţiunea romanului se petrece începând cu anul 1907, în vremea domniei lui Carol I şi a reginei Elisabeta, odată cu întâlnirea dintre George Enescu şi divina doamnă Maria Cantacuzino şi se sfârşeşte odată cu moartea muzicianului, în 1955. Atmosfera în care G. Enescu a cunoscut-o pe Maruca (Perla Moldovei, cum i se mai spunea) e una demnă de cadrul regizoral al unui film celebru, ca „Pe aripile vântului”. Moartea soţului I. G. Cantacuzino, în 1928, de care Maruca nu s-a despărţit niciodată, oricâte insistenţe a avut din partea lui Enescu, îi atrage unele rătăciri femeieşti. Nu mai vrea să audă de Enescu şi muzica lui şi se retrage într-un apartament din Bucureşti. Aici, îl cunoaşte pe profesorul Nae Ionescu, alături de care trăieşte aventuri amoroase până în 1933, când acesta o părăseşte pentru Cella Delavrancea. Acest fapt este şi cauza unei tentative de sinucidere a Marucăi, prin stropire cu arsenic (după care îşi dă foc). Enescu, înştiinţat de prieteni, o salvează ducând-o la spital, în Viena. O jertfă pe altarul iubirii, poveste adevărată și pilduitoare.

     Dacă nu v-am convins, nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul - aşa cum ne îndeamnă viața să facem la cutare sau la cutare poveste pe care o supunem atenţiei voastre.