gările vor fi mereu tăcute
urma să plece trenul și ea
plină de presimțiri nelămurite
sta în fața ferestrei cu paltonul descheiat.
învârtea o floare de păpădie între degete;
mă întrebam:
de ce nu un fir de trifoi aducător de noroc?
m-am întristat
că oamenii vorbeau pe peron
de parcă ar triumfa
și mâncau semințe de floarea-soarelui,
clipeau din ochi fără motiv;
doar muștele bâzâiau în aer.
și a fost utima oară
când mi-am auzit inima în ticăitul ceasului din gară
ca un pui micuț prins în capcană.
la ce se gândise în pâcla de fum
ce ridica între noi oglinzi vrăjite?
toate cele ce vi le spun
n-a privit pe nimeni
doar ea
mi-a urmărit cu ochii privirile după rândunele
Dumnezeu mă ascultă, gândea –
ori n-a știut...
cât mi-am înghițit nodul din gât,
ce să-mi răspundă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu