În ploaia de-afară
Și mă tot mir cum, prin ploaie de-odată
Toți salcâmii uzi ți se-ntind la geam
Cum vântul ștrengar ca pe nori de vată,
Visele de plumb surpă de pe ram.
Glasul tău șoptit dintre lungi perdele
Piere lin sub cer ca un fulg pe horn
Cu o noimă cred îmi urlă din stele
Ca lupii-n nămeți, dorul dintr-un corn.
Să am doar un bici ce norii tot mână;
Chiar vorbe-n răspăr prin zloată și vânt,
Iar ploaia-n oraș și-o lună să țină –
O oră îți cer... o oră-i prea mult?
Și-n ploaie să strig, cât ești de frumoasă!
Ori poate tresari când scriu acest vers;
Basmul cât a fost, urme încă lasă
Chiar de-a rătăcit calea lui în mers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu