„Femeie jucându-se cu focul”- de Any Drăgoianu (ed, NEUMA, 2020) *
Tudor Cicu
Transformându-l și pe cititor în martorul
zbaterilor ei interioare, acest discurs liric al eului biografic îi
configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a
realității. O acută însingurare poate fi decriptată din tonul ei, din ce în ce
mai sfâșietor, ca într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui
suflet prins în colivia unor așteptări și chemări amânate. Așteptări și chemări
ce se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că
poezia e un concentrat emoțional ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a
cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat. Însă
în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o
relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi necondiționat:
„când inima îmi ardea după fiecare
cuvânt”, iar până și timpul după care alergăm în viață, o da! - „timpul pare un cerc de foc”. Any
Drăgoianu este poeta care „nu se joacă de un timp cu păpușile, ci cu focul
poeziei.” și chiar pentru „o dezvelire de sine” scrie „o poezie destul de gravă
și ofensivă” (scrie, în cuvânt înainte,
Horia Gîrbea). Cred că, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în
captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui
poem de parcă ar improviza la pian: ca stare a incantaţiei interiorizate în
faţa lucrurilor şi a meditaţiei nostalgice,
oficiind o poezie confesivă, fără un retorism pronunțat. „Poate chiar eu am inventat această femeie”,
ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive, dar și lirice,
pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare,
determinate de efuziunea stării. Și, ca într-un voiaj interior complex,
memoria se reeditează cu ochii legați de amintiri: „amintirile mă prind ca lupii turbaţi”. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest
spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între
măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de
descătușare, ușor revoltat: „nu
mi-e frică de nimeni şi de nimic/pentru că poemele mele nu poartă măşti/şi nu
se pun pe alergat dacă aud maşina poliţiei” (Nume de cod: „Anna”).
Mizând pe un biografism evocator,
sufletul poetei din Gorj „când o furtună trecuse prin acesta”, curge în cuvinte ca o pendulare între posibil și real: „parcă am cărat în spate stânci/îmi ordonez
câteva cuvinte/paginile nu mai tresar/cum nu mai tresari nici tu/ indiferent
cât de minunat arăt eu/în fiecare fotografie” (La miezul nopții poemele nu mai
au niciun sens).
În poezia de dragoste se simte acel glas dubitativ („de atâtea trădări/ mă împiedic de umbra copacului aşezat în faţa casei”);
și ne izbim de ceața unei povești a celor care se caută hamletian în
lumea-scenă: pe ea o zărim „iubind pe
apucate/agăţându-mă de alte suflete”, iar el e călător „în propriul
deșert”. Și între cei doi „sunt munţi/şi ape/şi dezastre” și „dragostea mea e ca o pădure unde se taie
nemilos/fiecare anotimp”. Revolta poetei se face resimțită atât în vers („mai e o femeie să ştiţi/o femeie care arde
în urma poemelor mele”), ca și în modul de frazare a unor titluri de poeme. După
aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet:
prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi
de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Iar poezia
devine un strigăt al libertății de a scrie: „voi scrie poeme după ora 22/poeme în care voi alerga
liberă pe străzi”. Strigătul ei nu e unul al
disperării cât al poemului care se vrea auzit: „am inventat un strigăt/care mai târziu a ars/odată cu ghemul acela
imens de amintiri/ce mă pândeau pe la colţuri/gata să îşi înfigă dinţii/în
carnea mea” (am inventat un strigăt). Dar e un
strigăt de reinventare a poeziei: „legaţi-mă!/Legaţi-mă,
până nu dau foc/şi acestui ultim poem!”, iar tabloul acestui poem e
pictural până la expresionism: „dar e
linişte/numai o lumânare pâlpâie/scurgându-şi ceara/pe podeaua îmbibată de
lacrimi”. Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte
pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.
* Cronica a apărut în revista CALIGRAF nr. 1 (224) ianuarie/2021 la pag 10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu