„Un om și o iubire” pentru femeia
imperială *
În ultima
vreme se vorbește tot mai răspicat de prăbușirea lecturii în rândul tinerilor.
Și, în general, că oamenii citesc mai puțin. În mod special proza. De aceea să
fi optat tot mai mulți dintre noi către poezie? E posibil. Fără doar și poate
poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, simte altfel viața,
oamenii, poezia... Alta e dispoziția poetului față de temele existențiale
(viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă
de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei”
și pe cititor. Ca subiect, eterna iubire (de la Ovidiu, Dante Alighieri și până
azi la un Alain de Botton din Eseuri de
îndrăgostit), a cunoscut incursiuni frecvente în literatura lumii, menite
să dea consistență acestei bucurii a dragostei împărtășite. Omul, din firea
lui, dorește să știe/să afle, până la capăt, cât de mare e iubirea lui, fiindcă
în desăvârșirea sufletului său stă fericirea de a o cânta. Vali Nițu, în Enigmele
poetului rebel (cartea a apărut la Editura BibliothecaTârgovişte, 2021),
iubește senzual femeia lui, în cântece lirice cu amprentă epistolară înrudite
cu eseul, în fapt, un buchet de prozopoeme lirice scrise pentru „femeia mea din vis”, sau cum o numea în cartea de
poezie metafore din palma cerului:
femeia ce dă viață; femeia ca un țărm; femeia – perla coroanei; femeia – poemul
ce dă viață; femeia poetului hoinar; femeia cu părul de foc; femeia cu ochii de
cer; femeia cu părul din vis; femeia cu nume de iris; femeie a timpului
dezbrăcat de taine; femeia dimineților albastre etc. Pe lângă toate aceste
metafore reținem: „Aș putea să o
compar cu floarea de colț apărată de înălțimea muntelui, ar putea fi floarea de
cactus protejată de țepi, ar putea fi floarea de nu mă uita, ea este... unica
și marea mea iubire...”, scrisă acum într-o
poveste născută a trăi timpul. Pana poetului e prezentă în egală măsură cu
aceea a eseistului prins în jocul intertextual a atâtor trimiteri metaforizate,
ale unei regăsiri de sine în marea lui admirație pentru femeia visurilor sale.
Ceea ce „pare” a lipsi din tabloul
acestor cânturi imnice este chiar ființa femeii
din vis, din aceste tranșee ale singurătății celui care scrie, și unde „gândurile
ating clapele unui pian și aduc față în față secunda unei seri dintro împletire
a sufletelor, sub forma unei inimi.”
Cunoscându-l din cartea de poezie amintită
mai sus, ca mare iubitor de metafore și construcții
lirice care să prindă la suflet, poetul găsește un mod de a ne aduce soarele
în suflet, după metoda imnelor orfice, ori acele cântece scrise de Dante
Aligheri, în care, prefăcându-se că laudă doamna (din vise) pe care prinsese a
o iubi după moartea Beatricei, aducea de fapt laudă Iubirii. La granița dintre real și imaginar, lunecând într-unul sau
altul dintre cele două tărâmuri, atât ochiul poetului cât și al visătorului se
fixează în continuă mișcare a gândului activ pe construcția textului
eseu-elogiu, de a scormoni metafore și a
despica în patru enigma femeii zămislită în tablou: „S-a
deschis cerul și văd imaginea iubitei mele, oriunde merg am la braț cântecul
ei.” Trecerea de la un gen la altul, de la
poezie, la prozopoem sau eseu și înapoi e ceva ludic: „e
timpul mersului pe conturul unei adevărate povești de dragoste” - spune
autorul, asociind și corelând idei și fenomene aflate pe diferite paliere ale
sincerității. „Întotdeauna te voi
picta în poemele pe care le voi
scrie”, scrie el după o imaginară teleportare din cerul poeziei în prozaicul
unui cotidian provincial. În constrângerile acestui imaginar bine intuit al
poeziei, intensitatea gândului ne poartă către mitul zburătorului: „Mă strânge
atât de tare că nu mai pot să scot nici un cuvânt, buzele îmi ard, degetele
pictează pe trup o linie imaginară a destinului.” Cum noi suntem o specie grefată pe poveste, la care eul și propriul bine fiind
centrul preocupărilor, nu avem decât să ne amintim, acum, ce zicea Orfeu în
Infern: că nu dă întreaga eternitate
a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă
de fericire pe pământ. Și privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei, e posibil ca lumea pe
care încercăm să o descifrăm să ne pară, când o eroare don-quijotească, când o
luptă captivantă, capabilă și cititorului să-i stârnească curiozitatea.
Felul în care se întrețes unul pe altul,
„poeticul” și „prozaicul” (ca un joc între aceste două tendințe), ni-l
dezvăluie pe autorul acestor cântece orfice într-o lumină aparte: „Sunt o altă
elegie cu chip de scorpion, tu ești metafora din palma cerului, noi suntem
povestea vie a timpului ce aleargă spre un reper”... Și împreună „între azi și
mâine, o punte nepregătită de final”, vom încerca să găsim și noi în decorul
zugrăvit în culori de iubire, cu trăiri astrale, câte ceva pe marginea acestor
enigme din viața poetului Vali Nițu, întrucât (o spune el): „viața poetului rebel este o enigmă” Așadar: 1) pe măsură ce înaintează în povestea epistolară, poetul devine
tot mai mult un: „îndrăgostit de cuvântul-cuvânt.” 2) Nici noi nu știm
(în acest reflex elegiac al unei meditații) dacă visul este mai adevărat decât
realitatea. 3) Autodefinit poet hoinar
în cartea sa de poezie, pentru că „în cuvânt e frumusețea unui sens atât de
rar”, ce vis poate fi mai minunat decât cel pe care îl și urmezi acum, cu un
scop: „Nici nu mi-am putut imagina ce înseamnă să-ți urmezi visul, să crezi în
tine, în diminețile ce se trezesc înaintea ta, mereu pentru a spune: bună
dimineața, poet rebel!.” 4) Destinul îi primește salutul iubirii pentru care
arde intens în aceste cântece: „În brațele destinului trăiesc ceea ce-mi este
scris în harta palmelor”, așa cum în poezia sunt
atât de mâine (din volumul de poezie amintit), în harta palmelor intuia
„destinația din anotimp/destinul din metaforele cuprinse în necuprins”. 5) Cu
certitudine, această iubire este un vis, este trăirea din nopțile de toamnă și
de iarnă: „amândoi rescriem și trăim ce doar am visat.”
Vali Nițu scrie poeme direct în palma
cerului, dar și în ploaia binefăcătoare: „Nu-mi pasă de ce plouă-n vreme”
(spunea în metafore din palma cerului,
fiindcă „ploile nu sunt decât lacrimile de
regret ale lui Dumnezeu pentru imperfecțiunea lumii create de el” – (după Dumitru Augustin Doman). Numai că, poetului i-a fost dat
să acopere acestă imperfecțiune cu cerneala cuvintelor sale: „Suntem
ceea ce visăm, suntem ce gândim, suntem... o amprentă a particulei universale.”
Mergând pe firul unei ziceri spuse de Lev Tolstoi („Învăț treptat să nu cuget fără iubire”), ori pe fraza
rostită de Vali Nițu din aceste texte („Viața
mă trăiește, eu – o scriu”), intuim că în
această „poveste de dragoste” pentru „o imperială femeie dintr-o imperială
poveste” –, concluzia pare evidentă: „nici nu-mi amintesc să fi scris vreodată
un poem având cuvintele în dreptul inimii.” Ori cine știe să iubească poate să
înțeleagă ce stă scris la intrarea pe poarta inimii – cum ne sugerează undeva. Sau
cum scria în volumul de poezie amintit („în visul prins de mâna timpului”, ori
„fără iubire aș fi undeva spre niciunde/alături de nicăieri”), acolo unde
dragostea vindecă zodiile și se retrăiește în vis, povestea despre „cea mai
frumoasă femeie, cel mai frumos cântec de iubire, cel mai frumos eseu, ceva ce
vine de undeva de Sus, din rugă” este ca un leac vindecător pentru inima
îndrăgostită, fără doar și poate.
Nevoia obsesivă a autorului târgoviștean
de a interpreta orice detaliu al bucuriei de a-și cânta femeia iubită este și
drama acestui îndrăgostit etern, care penduleză între arderea lăuntrică și
elogiul adus „femeii imperiale” din viața sa, chiar pare a fi și ținta după
care tot aleargă fie în spațiul strâmt al redacției Impact (unde lucrează), fie
în plimbările cu bicicleta sau la pas prin împrejurimile unui Turn al Chindiei.
Și
în fiecare din aceste momente, mereu în „competiție cu timpul”, acum „fiecare
cuvânt pleacă spre tine iubita mea” (redau din poemul mireasa iernii a volumului de poezie cu metafore), întrucât, sugerează undeva, nimic nu-i fără rost și
rătăcit lângă cea pe care o iubești și o divinizezi, în metafore ce au să
dăinuie în acest tablou amplu, ci doar „frumusețea unei adevărate povești care
nu se sfârșește”. La acest poet iubirea și sentimentele legate de o ea nu sunt nici ascunse, nici deghizate
cu măștile zilelor care trec departe de „femeia-mister” din care s-a desprins dintr-un
vis și se vor opri din nou în așternutul dragostei, ci exprimate și acceptate de
1+1=2 în intimitatea „camerei albe”, când el va privi în oglinda ochilor femeii
imperiale și se va regăsi în „bărbatul ce poate dărui superbe sentimente în
fiecare anotimp al vieții” și pe care poetul le va dezvolta, mereu și mereu, în
poeme narative și confesive. Cât despre „femeia-mister”, poetul ne lasă să
privim doar cu coada ochiului: „numai eu știu cine-i femeia imaginară, femeia
din poveste sau femeia femeie ce mă iubește”. Dacă Divina Comedie era definită ca o viziune în formă alegorică, cartea
lui Vali Nițu poate fi denumită o viziune a iubirii metaforizate în formă
epistolară, în care el face din femeia visurilor sale centrul atracției sale în
viață, încercând să răspundă unui larg câmp al imaginației prin recursul la un
alt palier prozodic, oarecum la poemul în proză pe care îl vede ca pe un soi de
prelungire a poeziei (de unde și referirile sale, ici-colo, la cartea de poezie
metafore din palma cerului).
Poetul, acest condamnat la moarte într-o
carte, va rămâne lângă femeia enigmă a unei vieți „într-o poveste născută a
trăi timpul”și pentru a se regăsi, mai mereu, pe sine: „În fiecare metaforă mă
regăsesc în poeme, m-am răsfățat în
eseu, am devenit eul meu, nu mai sunt rebel, tu știi de ce, femeie din vis”. Sau
(cum ne place) o femeie-mister, un poet rebel și o carte dspre destinul și enigmele
femeilor din această lume. Habent sua
fata libelli, cum spunea latinul Terentianus. Destin împotriva căruia Fortinbras dădea poruncă ostașilor
să tragă salve, nu atât în memoria amicului său Hamlet, cât pentru tăria iubirii sale. Restul e tăcere... Toți
visăm.
Tudor Cicu
* Cronica a apărut în revista LITERE/nr. 5 (266). Mai 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu