„Clipa cea repede”… ce ne întomnează
Ca preot,
slujitor în Casa Domnului pentru sufletele noastre, Alexandru Pripon cunoaște
mai bine decât oricine că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu nu este de pe lumea
aceasta, iar cel care se situează în afara Lui, se află într-o mare eroare și
la mare depărtare de a-și găsi un echilibru sufletului său. Cartea de poezie a
lui Alexandru Pripon, cu un titlu sugestiv: „De întomnare” (apărută la
editura Rafet, 2021), este volumul unui creator de rondele ce „zvârcolesc
cuvintele în vers” și au structura unor autoportrete ale sinelui său prins în
drama unor trăiri exterioare, invocate mai mult decât intens trăite. Într-o
vreme când „zălude vânturi bat prin călimară”, poetul, pozând în continuator al
acelora care au inventat așa-numita poezie
de concepție, e acel scormonitor de metafore, ce „numai noima ne-ar mai fi
salvat”. El scrie dintr-un labirint al simbolurilor, încercând cu pana sub
stele poezia cu plăcerea de a trăi printre întrebări și bucuria pe care ți-o poate
da muzicalitatea rondelului și când doar pentru o clipă suntem aproape de
misterul divin. Din nevoia de comunicare cu propriul eu poate fi perceput ca un
poet care priveşte lumea prin smerenia celui ce i se dezvăluie, căutător şi el
de drumuri ascunse ochiului, înțelesul unr taine din lucruri, pentru a fi
resorbită în imagini substanța a tot ceea ce noi numim viață reală. Natura
cvasipesimistă/alteori optimistă a poeziei (atât cât poate fi stâlpii de
credință a unui suflet căruia Dumnezeu îi sprijină cerul), macină fiinţa unui
poet capabil, încă, de un „optimism” interior ascuns și pornit să înfrunte
această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”: „Dormim
neliniștiți. Se înserează/Și ne trezește orice zgomot fin,/Prea multă frică azi
ne întomnează,/Începem să trăim tot mai puțin. (De întomnare).
Din tușele
autoportretistice ale unor versuri, nu puține, desprindem chipul omului atras
de ideea eului scindat, golit de sine și iluzoriu în relația dintre suflet și
destin: „De ce am vrea o alta, când aceasta -/Păzită de sălbatici
lăncieri,/Amenințând să ne zdrobească țeasta -,/Deja s-a îmbarcat spre
nicăieri?/Nicicând nu va mai fi o zi ca asta!” (De zi). El scrie despre despărțire, veșnicie, dor, iubire,
speranțe, timp, emoție, simboluri, poveste, luptă, aparențe... etc, dar nu
întâmplător, multe gânduri apar creionate fragmentar, confesiv, sub forma unor
notații pe aripa clipei într-o formă neîncheiată. Tristețile/singurătățile/deziluziile
și speranțele ce creează oscilaţii între pesimismul și optimismul poetului-preot,
resimţite în cartea sa de poezie scrisă în „dulcele stil clasic”, nu reprezintă
altceva decât puntea misterioasă a ființei spre poezie, pentru a afla ascunsele
„porți spre suflet”. Lumea (după cum ni se destăinuie) ce are ca țintă țărmul
unde să poată visa la creația lui
Dumnezeu devine subiect și liman (totodată) al unor experienţe trăite deja, și
peste care survin înțelesuri noi ale interpretării ale acestei lumi deschise
spre noi întrebări și opțiuni de iubire și credință: „I-am dat iubitei soarele
și luna,/I-am oferit cercei de aur, grei/O vom păstra în suflet totdeauna,/Doar
să ne dea puțin din timpul ei./Miza e dublă, viața e doar una.” (De timp).
Muzicalitatea unor
versuri din rondele ar putea să acapareze cititorul în detrimentul unei mai
bune concentrări asupra mesajului pe care îl are textul liric, dar într-un
registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse în tablouri vizionare,
aceasta nu poate fi decât o dovadă de virtuozitate. Rima, ritmul, măsura impecabile
asigură calitatea de cântec: „Sunt altfel, căci un simplu visător/S-ar mulțumi
cu șoaptele uitate/Abandonate ieri pe norul foșnitor/Pe care eu îl știu, căci,
din păcate,/Mi-e dor să cred din nou că pot să zbor,/Dar nu se poate. (De dor). Însă nici nu neglijează conţinutul semantic,
ceea ce relevă faptul că stăpâneşte tehnica acestei specii de poezie cu formă
fixă.
Demersul liric din poemele ce pudrează din când în când
melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele
cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin
pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de
a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte „odată cu povestea (sa) de iubire”: „Nu vreau să cred că noaptea și tăcerea/Mă vor
ascunde într-un vers mizer/Despre căderea-n spaima și durerea/Unui final.
Privind către mister...” (De mal). Cu
această imagine şi acest crepuscul prin care se văd simbolurile ce par a rămâne
nedescifrate și doar „înlăuntrul fenomenelor” din sfera sensorial-emoțională a
poeziei, pe care noi o întrezărim în plachetele sale viitoare, credem că
părintele-poet din Buzău ne va arăta drumul curat al poeziei, până la
capăt.
Tudor Cicu
* cronica a apărut în revista PLUMB/iulie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu