„Pierduți prin Siberia” (o cronică la romanul meu)

 

Lecții de viață, modele de urmat

 

      Recentul roman al lui Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia”, încearcă, în stilul obiectiv, punctat cu inserții lirice, cu care autorul și-a obișnuit cititorii, o reconstituire a unei perioade tulburi din istoria omenirii: Al Doilea Război Mondial și impactul lui asupra traseului existențial al personajelor. În bună parte operă de ficțiune, dar având la bază o amplă documentație privind strategiile geopolitice, desfășurarea de trupe, situația de pe front, dar și amestecul toxic de ideologii, ambiții și interese, romanul are toate ingredientele unei lucrări de succes: intrigă bine susținută, personaje viabile și precis conturate, acțiune care nu trenează, ci se desfășoară alert într-un timp și spațiu al morții și al terorii. Despre război și despre deportarea în Siberia au fost scrise suficient de multe volume pentru ca cititorul să înțeleagă cât de monstruoși pot fi liderii politici ai lumii, atunci când nimeni și nimic nu li se opune cu vehemență, de la bun început. Trenurile înțesate cu civili nevinovați, mai mult țărani scoși de la muncile câmpului și complet neștiutori în privința tehnicilor de supraviețuire în vreme de război, foamea, setea, mizeria fiziologică (păduchi, râie, haine murdare, boli datorate lipsei de igienă din vagoanele mai potrivite să transporte vite la abator), aceste trenuri ale pedepsei capitale au fost pomenite de mulți autori și se pare că ele au existat cu adevărat. Tudor Cicu nu insistă prea mult asupra acestui subiect, preferând relatarea mijlocită: cel care suportă calvarul este sublocotenentul Costea P. Duminică, un țăran care, după ce scapă din închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde a fost închis fără vină, ajunge carne de tun, alături de mulți alți tineri, într-un război a cărui miză, mincinoasă, este apărarea patriei și un trai mai bun. Alianța cu Germania și apoi ruperea acestei alianțe nu ne-a adus niciun avantaj, precizează autorul: nici patria nu a câștigat (dimpotrivă, a pierdut teritorii și apoi, vreme de 50 de ani, a stat sub ocupație sovietică), nici populația nu a fost tratată altfel decât o mare mulțime de sclavi. Discursurile înflăcărate ale regelui și ale mareșalului Antonescu (pomenite în jurnalul de front al sublocotenentului Duminică) au reușit să miște inimile și să convingă recruții, numai că, odată ajunși pe front și prinși în capcana hărțuielilor de tot felul, oamenii încep să înțeleagă diferența tragică dintre vorbe și fapte.

      Paginile de jurnal (Tudor Cicu folosește motivul manuscrisului găsit și tehnica povestirii în ramă) amintesc, pe alocuri, de romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu, numai că lipsește tonalitatea ironică; personajul lui Tudor Cicu scrie pentru că vrea să supraviețuiască fizic și emoțional, să evite prăbușirea, dezumanizarea, să-și păstreze, cu alte cuvinte, mintea limpede. Scrisul devine hrană spirituală, la fel ca lecturile din Biblie ale acelui preot încarcerat în lagărul Tambov și devenit mentor pentru deținuți. Când i se încredințează manuscrisul (neterminat), naratorul renunță la perspectiva obiectivă, relatarea, la persoana întâi, a demersurilor necesare pentru încheierea poveștii și reflecțiile (filosofice și religioase) asupra paginilor citite fiind un răspuns emoțional, peste ani, la realitatea pe care textul o conturează. De fapt, romanul are mai mulți naratori, unul dintre ei fiind Costea P. Duminică, plus povestitorii incluși în jurnalul lui de front, iar altul fiind Tudor Cicu însuși. Punctul de pornire al aventurii narative este un fapt ieșit din comun, petrecut în prezentul unui târg de provincie (un adolescent scăpat de la balamuc îi determină pe cetățeni să creadă că pe la ei bântuie fantome și alte întruchipări diabolice). Vizita pe care autorul i-o face lui Costea P. Duminică, capul limpede al întâmplărilor relatate de tabloide, marchează trecerea din prezent în trecut, dintr-o realitate postcomunistă/ postrevoluționară într-una a războiului care a prilejuit instaurarea hulitei dictaturi comuniste.

      Nivelul de înțelegere al autorului (hrănit cu lecturi solide din literatura universală, incluzându-i aici și pe clasicii ruși, dar și pe Soljenițîn ori Bulgakov) este superior celui demonstrat de personaje, deși Tudor Cicu evită afișarea omniscienței/ omniprezenței. Din perspectiva autorului, a scrie și a citi ceea ce au scris alții (chir fără statut de mari scriitori) reprezintă o datorie, o misiune, un scop decis în ceruri: „Dar, pe poeți și scriitori, Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând, ca și ființa mea, cu un anumit scop. […] tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar și umilințele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere, și viața lor să semene cu a sfinților… ori a martirilor. Putem spune și așa: toți au pornit în lume și s-au retras din lume cu o misiune. Au pornit la drum ca și noi, în urma unor porunci divine, și s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat” (pag. 176).

     „Pierduți prin Siberia” este un roman de război, dar și unul despre condiția umană. Personajul principal, Costea P. Duminică, reprezintă o chintesență a omului simplu, pe care norocul, Dumnezeu ori, pur și simplu, inteligența nativă îl ajută să supraviețuiască și nu doar atât. Memoria personajului este o parte importantă din memoria colectivă, acolo unde se află stocate lecții de viață și modele de urmat.

 

                                              Valeria MANTA TĂICUȚU

 

*Tudor Cicu, „Pierduți prin Siberia”, Editgraph, 2022 (cronica a apărut în revista SPAȚII CULTURALE/nr 83- 2022.)