Ziua în care nu mai vrem să
schimbăm lumea
Un sondaj cât de cât optimist ne arăta nouă,
cei care ne aplecăm asupra unui autor și a cărților sale, că oamenii vor
continua să citească, dar acea lume veche cu întâmplări ce se petrec undeva
între două lumi a cam dispărut. Și tot mai des întâlnim astăzi poeți care
retrăiesc subiectele vechi ca pe niște instantanee derulate cinematografic, dar
ceea ce se petrece în textele lor nu poate fi pe înțelesul unui cititor
neavizat. Sau atunci când poetul chiar mixează tot felul de întâmplări, ori
decupează teme consacrate și le reintegrează într-un discurs suprarealistic,
care te implică în bătălia don-quijotească cu neantul vizibil la orizont,
spunem că, în poezia lui s-a strecurat sentimentul unor constatări apocaliptice
a ființei împinse spre „chemări” nedeslușite. Cunoscuta butadă despre scrisul
că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în
elaborarea unui poem. Iar diversitatea
stilurilor (în poezie) îi conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între
lectura strânsă și aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe
text, din care câștigă modul nostru de înțelegere al scrisului. Pentru o
sentință mai nuanțată sau mai apropiată de percepția noastră. Când un
poet dorește să preia în „povestea” sa câte ceva din pulsul unei lumi aflate în
continuă mișcare și transformare, înțelegem că în povestea sa lumea nu e doar
un spectacol al existenței fizice, un continuum
existențial ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce
univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al
scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor, un suflu
hieratic derulat în stil cinematografic. Poetului Nicolae Teoharie din
Ţăndărei, citadin prin determinarea socială a creaţiei, suprarealist numai în
aparenţă şi expresiv mistuit de o măcinare discretă, interioară, i-a apărut la
Ed. Tracus Arte, 2020, cartea de
poeme scrisă în timbru pregnant autoreflexiv: „o zi pe care am locuit-o cândva”. De această dată, axa dominantă a
poetului ialomiţean este cea a poeţilor convinși că lumea nu se lasă schimbată
decât dinspre periferie, o lume marginală care se furişează la infinit printre
nuanţe. Lupta acestor poeți cu cuvântul nu se duce doar pe scena lumii. Se
duce, mai ales, în interiorul nostru, şi în intimitatea existenței lor acești
poeţi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive, par definitiv
ancoraţi în lumea deşertăciunilor. Cu noul volum, Nicolae Teoharie ne apare ca
un poet înzestrat al poeziei cotidiene de perspectivă pesimistă, decepţionistă
ori, mai degrabă, liric vorbind, în telurismul fluvial al stihuirii şi în
expresia biruitoare a spaimelor autogenerate. Volumul este construit în cele
patru părți, intitulate: mici veșnicii de
familie, ultimul trup, barbarii și noaptea cafelelor tari, completându-se și prelungindu-se una pe
cealaltă într-o succesiune care îl invită pe cititor la înțelegerea unei chei
de receptare care ar spune cam așa: trăim într-o lume profund greșită, dar noi
scriitorii/poeții venim să îndreptăm ceea ce au distrus alții. Decorul
predilect al poetizărilor din acest volum sunt cartierele marginale,
periferiile apocaliptice locuite de o lume degenerată: „printre cei ce vin
aici/e unul cu găuri ce-i sângerează în mâini./nu te poți apropia de el. e
păzit de câini și de frig./suntem șubreziți de vânt./un soare aburind ca un
cartof ne însoțește/prin lume. aprindem focuri înalte la margini/de drum. suntem
departe. poate nici nu mai suntem” (poate
nici nu mai suntem). O lectură atentă şi o analiză imanentistă, din
interiorul textului, păstrând prudenţa comparaţiilor, va descoperi şi
cititorului lumea maladivă a alienării urbane construită pe afirmaţii incerte
şi indeterminări sufleteşti: „știam că ai un suflet dornic de îmbrățișări
speriate,/dar ai trecut pe lângă mine într-o haită de lupi.../sub noi mergea o
populație palidă, sperioasă,/copleșită de vinovății și regrete.” (mitingul frunzelor). Astfel, poetul știe
să trezească nu numai interesul unui privitor de tablouri pictate de Pieter
Bruegel cel Bătrân, unde lumea pestriță e privită ca printr-un ochean de undeva
de foarte de sus, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase,
din care siluetele umbrelor imaginare se hașurează peste umbrele celor care
luptă cu încăpățânare cu morile de vânt în lumea reală: „fulgi mari de zăpadă
cad peste noi, ca niște obosite/rochii de mireasă, ca niște cireși adormiți în
rușine./și ninge, ninge... ninge impardonabil peste sânii tăi” (echipajele smurd). Volumul devine
treptat, din carte de poezie, un jurnal liric de texte meditative, adnotări
imprevizibile ale unor felii din viața sa, constatări subsumate leitmotivului
singurătății asumate printre oameni: „eu mă accept așa cum sunt și mă
consolez/cu ideea că viața e o afacere a așteptării./teama de a mă trezi într-o
altă ființă,/mai greșită, mi-a trecut. mai ales după ce/doctorul mi-a prescris
numai prezentul, clipa,/ca pe o eternitate de unică folosință.” (migranții). Captiv unei vieți „în
declin” („viața este o băltoacă în care un soare masculin/își spală șosetele” –
cum spune în bunavestire II), poetul se
regăsește în acel căutător al iubirii de ființe doborâte de soartă și al relației
cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc. Ori
oscilațiile din aria sa poetică, cu repere adânci în sufletul și poezia unor uitate
„fotografii sepia” și a unor „caiete cu ninsori”, menite a-i trata tristețea,
sunt repere biografice prin care își arcuiește stările specifice. Dacă
am apela (în cazul nostru) la Kafka - tot era el socotit un ins straniu, venit
din altă lume, ce încerca să ne transmită în literatură o experienţă
incomunicabilă -, am situa epicentrul obsesiilor poetului ialomiţean la
marginea unui cer şi a unei lumi, unde la un moment dat „va veni
cineva ca să ne caute,/în urma unui denunţ sau poate dintr-o mare singurătate”:
„dovadă că mi sa-u întâmplat toate astea,/este că acum văd cum tata
smulge/pătura de pe pat, mă învelește cu ea, suim pe cal/și pornim spre satul
vecin unde o doctoriță are pentru mine/un leac străin. alergăm pe câmpul
înzăpezit. lumina/lunii și vântul îmi ard vineții obrăjori. penicilina
prinde/viața mea mică la margini și o vâră înapoi./tot drumul ciulinii și un
câine mare și galben/au alergat alături de cal.” (cruciada ciulinilor).
Poet de o complexitate aparte a percepției, având intuiția celui care simte și surpinde
momentul când ochiul ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra
fenomenului, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i-a fost scoasă în
cale, Nicolae Teoharie e înzestrat cu energia şi ceremonia tragică a
unui alt cântec metafizic cât un rug poetic incendiar, născut din dureri,
tăceri, gânduri viscolite, trăiri ori moarte, smuls cu furia celui îndreptăţit
să cerceteze partea unde e ascuns sufletul şi să afle pricina de tulburare a
revelaţiei sale: „inima-mi bate ca nebuna până la replica/„să nu mă părăsești
tu pe mine” și gata./după asta au intrat lupii în sat, și gata, oamenii/s-au
legat cu țipete între ei, să nu se piardă/unul de celălalt. Brusc pelicula s-a
rupt, s-a rupt./și de atunci între viețile noastre irosite a stat luna,/ca un
dezinfectant al tristeții” (cinema pe
holul școlii). Cu ciclul al doilea din volum, ultimul trup, poetul dă glas dorinței de a găsi „drumul spre casă”
pentru încă o „naștere pe cont propriu”... și de la fereastra prin care își va
privi în față „singurătatea, care nu este altceva/decât o iubire a ceva foarte,
foarte îndepărtat”, va da glas unui gând prins prizonier într-un
labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să adore, „să se povestească
ochilor,/ca și cum ar fi avut o viață a lor, înainte” (o mie de pixeli). Iar când drumul vieții se bifurcă în poezie, îl găsim răscolind printre amintiri („ore în șir
privesc prin fereastră/văd un cal singur, departe, pe câmp”) prin acest
labirint al vieții, privind pentru a se salva, din acest puzzle de emoții, un
amestec de sentimente care îi apasă sufletul cu „o tristețe care încearcă să
dea din aripi”. Cu ciclul al treilea, barbarii,
cititorului nu-i poate scăpa,
percepţia încremenită a uimirii poetului în faţa lucrurilor terestre ce nu-i
pot permite alegerea oricărei alternative (asemenea poeţilor de mare
respiraţie), dar nici înlesni cu uşurinţă să înainteze şi să se desprindă
într-o altă trecere firească către înţelegeri astrale vânate numai de cei
hărăziţi scrisului ori crucificați: în singurătatea creației, în febra
alcoolului și moartea în care se lasă purtați pentru a visa. Cităm: „când am
urcat în trenul de noapte/de altfel cerul era negru, moartea favorabilă./aveam
de unde visa.” (trenul de noapte). Avem
aici și tabloul complet al imaginației poetului; unul care acceptă secvențe
halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care
privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile
în sfera imaginației. Poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist
al filmului gândit de Hitchcock, cu mesaje cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”: „pe la amiază
norii s-au foit pe cer, apoi/au luat-o la sănătoasa, o zi cu șolduri late./pe
marginea șoselei, în copaci și pe stâlpi,/mai mulți ca de obicei, șoimii.” (o zi pe care am locuit-o cândva). Cu
acest volum Nicolae Teoharie ne dezvăluie un poet nu atât al ideii de pustiire
definitivă a lucrurilor şi lumilor, cu spaime „de tot ceea ce/nu s-a mai
întâmplat”, cât al fastuosului ideatic, căutător printre aceste fragmente ale
deşertăciunii din lucruri, întâmplări şi fenomene stranii. Poetul e pentru
cititorul său un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său epic, din care
tot el te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare
de perspective nebănuite care să te facă să te dai de partea magicianului ce se
mişcă firesc prin lumea dezaxaţilor şi petrecăreţilor de prin crâşme, locuri care le deschid oamenilor și poarta unor trăiri
halucinante, sau a unor senzații ce stau
sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat și poetului ialomițean,
nepieritor, în memorie. Și totuși optimist, că poate
va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al
imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar
atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească
și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu