aș fi vrut...

 

aș fi vrut...

 

aș fi vrut să îți spun cât de iarnă mă tem

când voi fi nins ca un om de zăpadă

și cu luna printre fulgi, la grămadă...

să rămân până-n zori ca să-ți scriu un poem.

 

de-ai ști și ce gânduri pe furiș îmi dă ghes

cum în copacii din geam, ce minune!

strânse în stol, păsări mii, fără nume

pe tine te cereau printre vise mai des.

 

cu mâinile-a noroc m-am legat ca de scut

(nici n-a contat că ploaia nu mai stătea)

sub rugul unde taina nopții plutea,

să mă fi înțeles, doar atât aș fi vrut.

 

și-n altă ninsoare, alți copaci făcuți ghem

sub norii dezlănțuiți la fereastră

printre talazuri de zare albastră

peste vise gonaș, încă scriu la poem.