Copiii din Țara Dorului/ed. a IV-a

 

Copiii din „țara dorului”... din nou la drum

(cuvânt înainte)

    

Când scrii un text scurt în proză, în care ceva însemnat ți-a atras atenția din viața și copilăria ta (ceva în care ai crezut) și simți nevoia să împarți trăirile tale cu cititorul tău, să fii sigur că cititorul va simți în povestea ta firul întins care să-l scoată din acel labirint emoțional. Când unul mizează pe simplitatea rostirii, vorbind despre trăirile sale, făcând loc și dezolării și spaimei difuze a timpului, care s-a scurs în relatare, celălalt preferă adesea să lase versurile să comenteze, singure, nelămuririle celuilalt. Și uite așa unul accentuează tragismul unei viziuni expresioniste în scris, celălalt lasă zborului imaginației lirice, să explice. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. Ne oprim uneori pe pagina de scris asupra unei idei din care vrem a descătușa un tâlc al întâmplării, asemeni lui Oedip, cel care avusese pe buze exclamația plină de pathos asupra țesăturii destinului menit să-i scoată în cale tâlcul sorții implacabile a omului: „Sunt un copil al Întâmplării!” deslușise el în cele din urmă. Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență, preluându-i greutatea.

Cu alte cuvinte, la masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul (sinele, ori unul imaginar) care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”, până acolo unde „personajul din rama narațiunii sale” nu-i conferă autorului deplina libertate de a face ce dorește cu destinul lui, dar își acceptă povara care i se pune în spate. Mulți dintre acești copii ai scrisului simt că locul veșniciei (în copilărie) e la țară, lângă bunici și părinți. Misterul acela blagian ar fi (nu-i aşa?) o teză respinsă, când de bună seamă, noaptea/nevăzutul e în acest caz, numai în acest caz, doar o auroră de gânduri și nimic din acele trăiri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie pe lumea cealaltă”, s-au întâmplat ele vreodată?

Aflat la prisaca mea de la munte, cu gândul la textele trimise de organizatorii acestui concurs, îmi spuneam: „Stau acum în șezlong la masa de sub nucul din ograda casei de la țară și sunt mâhnit că pe deasupra mea nu mai trec cu vuietul cunoscut, în șuier, albinele. Nu mai merg la cules, nu mai au în stup populația necesară unui raid continuu spre pășunile din jur. Până și albinele au un cult al lor. Nu se zbat în zadar, atunci când vremurile le sunt potrivnice. Acești copii (mă gândeam) cunosc oare drumul aventuros pe care pornise Oedip în speranța că va găsi Omul, cu frumusețea lui, așa cum spera și Diogene cel pornit, în miezul zilei, cu lumânarea aprinsă, în căutarea lui? Mă gândesc aici, sub umbra nucului de la poartă, ce ar fi însemnat ca Dionysos (care venise la Delphy să afle răspunsul din gura Oracolului) să nu fi ghicit înaintea Pythiei, ce ascundea surâsul misterios al Sfinxului din Delphy?” Să nu fi avut Socrate dreptate când spunea că doar acea „clipă” trăită merită explorată și „trăită” în scris? Pentru că mulți copii încearcă să-și pună în evidență imaginația, înaintea faptelor firești și real trăite. Și n-am cum să nu-i dau dreptate lui Dostoievski care spunea că nu învățătura lui Hristos poate salva lumea, ci doar credința în Cuvântul (creația lui Dumnezeu) care, iată, în ființa celui care scrie, s-a făcut trup. În lupta cu morile de vânt, Don Quijote n-a ieşit învins, dar nici învingător. Dacă ar fi fost acele mori de vânt nişte monştri adevăraţi, apoi haida-de! Se rescria altfel istoria. Numai că a fost prea cutezător, cum spunea Sancho. Așa cum ar trebui să fie și cel pus la masa de scris pentru a-și depăna povestea. În lipsa lor ce alt erou cu care a ne măsura uneltele literare mai rămâne? Păi nimeni altcineva decât să ne travestim noi într-un nou Don Quijote al scrisului și să ne războim cu lumea. Așadar, la drum!

La mulți dintre copiii care au participat la concurs se observă că scriu o poezie ca de începători școlari, multe dintre ele ar fi trebuit discutate înainte de trimitere, cu cineva care are un bagaj poetic deja format și e competent să-și spună părerea (primii: profesorii îndrumători), întrucât a-ți explora eul liric din perspective opuse unei iubiri ce s-ar fi dorit împlinită (ca în tematica unora dintre poezii), e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. Dar, din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci țin și de ani mulți de lectură a poeziei adevărate. Căci fraza spusă de un critic: „suntem ceea ce am citit” nu e întâmplătoare. M-aș fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite (uneori alături de bunici, alteori din lumea mirifică a copilăriei, sau a naturii etc.), venite uneori din gesturi simple, să producă un oarecare impact emoțional, dar acesta nu vine în poezia lor: multe versuri sunt inegale, cu multe naivități poetice, copilărești chiar (ce par neserioase într-o poezie ritmată). Merită amintit micul autor Drăguşin Adrian-Ştefan cu poezia „De găsit”, o poezie evocatoare, uneori mult prea încărcată epic (prin versuri narative, prea lungi și asemănăatoare textelor prozaice). Amintim și pe Ionescu Sebastian cu poezia „Țara noastră”, căruia i-am simțit avântul din acel sentiment de patriotism firesc. Ne oprim la două texte moderniste: primul, Pripon Victoria Maria cu poezia „Încoronând opera” ne-a atras atenția și cu acel mesaj despre acele suflete golite de sentimente asemănătoare cu a statuilor fără viață, de cultură și trăiri adevărate. Apoi cu „Săracă noapte” în care cultivă o poezie a notației cu trăiri sugerate și prinse ca într-un „tablou” fără speranțe în „tărâmul misterios” al vieții. Lecturăm cu plăcere pe Untea Mara Elena în poezia „Copilărie”, care deși versifică ceva mai naiv, surprinde nostalgia copilăriei în versuri simple, săltărețe. Iar Ungureanu Eliza, cu poezia „Tradiția cea uitată”, privește cu înțelepciune la tradițiile trecute ce aveau loc în casa bunicilor de la țară, azi mai aproape de uitare și aduce în final un mesaj de păstrare și continuare a ceea ce este frumos în obiceiurile strămoșești. Prinși în această antologie, care ne-au „mișcat liric” sunt și Mihalache Daniela, Sîrbu Sofia Elena și Pițigoiu Andreea. Poezia, genul, forma, stilul ei, este acceptat de cititor doar dacă și convinge. În rest... vorba lui Hamlet: „a fi sau a nu fi”! Dar e interesant tot ce scrii, ca acele esențe din sticluțele cu parfum.

Cât privește textele în proză, aici e de reținut că în viaţa unui copil, mai ales „colindat” de „ursitele scrisului” încă din leagăn, nu se află doar un singur fir narativ, în tematica abordată, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate. Greutatea, chiar imposibilitatea, de a alege ceea ce este mai aproape de sufletul cititorului, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre cele multe, fără vreun înţeles venit anume în viața lui. Retrospectiv, pasiunea pentru lectură a copilului din zilele noastre, asociată cu viața semenilor săi, capătă în timp o semnificaţie şi o încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma, putând fi materializate, inițial, în câteva subiecte de proză scurtă. Între amintirile unora, despre oamenii din satul copilăriei, şi ceea ce reprezintă ele pentru traseul lor în viață... mi s-ar fi părut firesc ca măcar unul dintre cei prea mulţi care au plecat să se bată cu LUMEA şi pleacă mereu... mereu gata a porni o nouă bătălie cu armele scrisului (în proză, dar și în poezie), să se ridice desupra tuturor. Unii dintre acești micuți autori mi-au atras atenția prin texte scurte, concise și cât mai restrânse, dar care au înțeles că, chiar și mai succint, textul poate surprinde dispozi­ția naratorului față de temele existențiale (viața, copilăria, iubirea, năzuința de a visa, lumea înconjurătoare cu magia ei etc.), ceea ce aduce textului acea notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde, altfel, de „gulerul hainei” și pe cititor, demonstrând că și în proza cât mai scurtă poate fi surprinsă arderea lor lăuntrică. Iată câțiva dintre ei: Săpunaru Cosmin Daniel, cu textul „Bucurii și amintiri: o retrospectivă a copilăriei mele”, a găsit în milocul naturii „mijloacele de comunicare” cu lumea din jur, văzând în expresia acestora „adevăratele comori” pentru a regăsi un „echilibru interior”. Sârbu Sofia Elena vine cu schița „O zi magică” despre ziua minune când, descoperind niște „chei magice” cu care se putea intra pe ușa magică a imaginației, își poate îndeplini visul de a putea face „călătoria noastră prin viață”. Iar Ionescu Sebastian, cu schița „O noapte la hotelul viitorului”, își închipuie că a descoperit mașina timpului, care însă nu întotdeauna are acea utilitate necesară în viața noastră. Urmează apoi să întâlnim și acele proze scrise cu sinceritate, despre trăiri închise în tainiţa sufletului, cum sunt toate poveştile unor copii imaginativi; cu bucuriile, secretele şi viaţa care le-a fost pusă dinainte, spre a înţelege că într-o bună zi vor uita visele, copilăria şi, deschizând cufărul adevăratelor nelinişti, se vor trezi cândva oameni mari şi toate vor fi pesemne uitate. Popescu Larisa în povestirea „Pe când eram lângă bunica”, ne redă povestea Sofiei, fetița rămasă doar în îngrijirea bunicului după dispariția bunicii, o fetiță care întâmpină necazuri în scrierea unei compuneri. După moartea bunicii (singura ființă dragă căreia îi citea compunerile și care se și îngrijea de toate, astfel încât compunerile ei să aibă o finalitate), rolul ei este luat de bunic. Bunicul este acum cel care îi înlocuiește iubirea pierdută și devine primul ei „cititor”. În „Casa mea”, Alecu Maria Teodora povestește cu empatie despre casa copilăriei și cartierul unde și-a făcut mulți prieteni, dar a și cunoscut „cele mai multe amintiri”. Bivolu Sara, în „Arta de a spera”, vine cu o poveste imaginară, bine construită, cu un mesaj clar despre odiseea unui copil de evreu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, totodată, despre tragismul multor altor ființe plăpânde supuse ororilor din lagărele de exterminare naziste. Este o „poveste” din trecut, cu imaginație, bine scrisă. Denisa Elena Cristian ne prezintă în „O poveste epică despre un final de copilărie – Absolvirea”, impresiile firești și emoționante ale unei eleve în prag de absolvirea liceului. E un text în care emoția și gândurile Denisei, prinse în febra pregătirilor pentru festivitatea de absolvire, sunt surprinse cu nostalgia și bucuria momentului, iar discursul copilei, ținut la eveniment, este edificator. Stana Alessia Maria, cu „Solilocviu, inițierea prin nostalgie”, ne face o introspecție prin gândurile sale pozitive (cu puncte de vedere pertinente), arătând cum se poate imagina viața „ca pe un basm”... dar numai dacă ne dorim asta. Pentru a și reuși trebuie să credem în visele noastre și să contribuim cu trup, și suflet, la îndeplinirea lor. Burlacu Anais Elena, cu schița „Amintiri din copilărie”, surprinde în câteva fraze adevărata frumusețe a naturii, farmecul pădurii și izvoarelor la o cabană de munte unde petrece câteva zile alături de părinți. Liniștea firească din sufletul copilului, apoi toată durerea lui, se revoltă abia când vede, la întoarcere, locuri pustiite și distruse de nesăbuința oamenilor care au tăiat pădurile, de-a valma, lăsând golași munții noștri măreți. În „Puterea unui vis” Ciopîrtac Ianis Ștefan redă visul unui copil de a practica jocul de fotbal pentru bucuria mulțimilor care îndrăgesc acest sport, bucurie pe care și el o are, ca spectator, deocamdată, pe un teren de fotbal. Crezând în visul său, copilul e încrezător și de izbândă. În „Zile colorate”, Lazăr Radu Cristian ne vorbește despre sărbătoarea Paștelui, undeva la țară, la bunici, dar și despre bucuria darurilor, după cum e obiceiul. Spînu Maria Antonia vine cu schița „O zi de neuitat”: ziua onomasticii, după cum se știe, este o zi deosebită pentru fiecare, deși este o zi ca oricare alta, dar când prietenii fac totul, înfruntând ploaia năprasnică pentru a-ți fi alături, atunci ea devine o zi de neuitat. În fine... și nu ultimul, Gheorghe Alexandra cu povestirea „Dansând cu fluturii” mi-a adus în memorie versurile poetului Serghei Esenin: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,/Toate trec ca floarea spulberată...” Este cea mai emoționantă și, pesemne, cea mai bună proză de la acest concurs. E povestea fetei rămasă cu gândul la mama ei (dispărută din viață), cu acele tulburătoare chemări și gânduri rostite „pe canapeaua albastră din grădina cu mulți salcâmi”, o poveste impresionantă despre „dansul” închipuit al iubirii dintre o mamă și o fiică. Să-i amintim și pe Tarnovețchi Ioana cu „Arta fericirii când nu putem zâmbi” și Alessandriu Raissa cu schița tehnică „Concurs cu parfum de excursie”.

„Copiii din țara dorului”/ediția a IV-a pe 2024 (din antologia cu același nume, editată de Asociația Liga Scriitorilor Filiala Buzău), își asumă această experiență a vieții care le stă înainte prin proza acestor copii (unii menționați mai sus), dar și prin versuri îndrăznețe, importantă fiind doar „tăria” condeiului cu care autorul/autoarea își duce, până la final scrierea, așa cum înțeleg ei că scrisul devine măsura și expresia unei existențe. Unii o caută prin scris (eseu, schiță, gânduri ori poezie) și pe mai toți îi stimulează imaginația și credința-conștientă că scrisul are mai întâi un rol terapeutic și mai apoi o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar un vis, iar copilăria nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața. A venit vremea să dăm copiilor azi (și noi cei din juriu, alături de organizatori, cu sfaturile noastre), ceea ce alții ne-au dat și nouă: Totul depinde de ce fel de copii am fost şi noi cândva. Şi noi chiar ascultam ca fermecaţi, pe lângă fusul şi fuiorul mamei, poveştile care ne-au încântat copilăria. Şi, atunci, ce ne lipseşte? Poveştile lui Andersen? Ale Fraţilor Grimm? Ale Șeherezadei din „O mie și una de nopți”? Parcă, povestea familiei de şoareci „Roade-Mult”, care trăia sub patul unei cotoroanţe de babă, într-un bocanc descleiat, ne fermecase mai mult! Ne-am amestecat în acea copilărie cu lumea lui Jonathan Swift din călătoriile lui Guliver şi cea a piraţilor plecaţi în căutare de comori din cărţile lui Robert Louis Stevenson, ori a călătoriilor fantastice din cărțile lui J. Verne. Între mulți alții mi-am petrecut și eu copilăria. Ei, noua generație, trec tărâmul (în scris) într-o altă lume decât a noastră. Ceva mai fantezistă: dar e bine că scot stiloul „de mareșal” al scrisului și pornesc la drum. 

 

                                                          Tudor Cicu

                                            (membru al USR Filiala Dobrogea)